Huştiu - satul care mai există doar pe hărţi

[dcp100168]

Huştiu - satul care mai există doar pe hărţi! Ultimul locuitor a murit acum 35 de ani

* Aşezarea de pe coama dealului din Priponeşti s-a risipit în anul 1977, spun foştii localnici * În sat s-a trăit, până în ultima zi, fără curent electric şi fără drum pietruit * O mână de oameni care s-au născut sau au venit în satul Huştiu de tineri s-au mutat acum în satul Ciorăşti sau prin împrejurimi

Poveştile şi amintirile au mai rămas din satul Huştiu, care se întindea până pe la sfârşitul anilor '70 pe culmea unui deal din comuna Priponeşti. Timpurile au fost hulpave cu mica aşezare, aşa că, pe măsură ce viaţa a devenit mai bună în satele mai mari de prin jur, localnicii au plecat unul după altul, cu tot cu familii, până când la Huştiu n-a mai rămas picior de om. Unde mai pui că nici comuniştilor nu prea le plăcea satul, care se tot încăpăţâna să existe, ocupând teren arabil numai bun de însămânţat cu porumb sau cu grâu. Şi cum progresul tehnologiei din ultimele zeci de ani n-a urcat niciodată până în vârful dealului, au coborât oamenii să-l caute, lăsând Huştiu în urmă.

Între timp, pe locul fostei aşezări a apărut o lutărie, iar prin preajmă, pământurile pe care altădată se înălţau gospodării au fost răscolite cu plugul de agricultorii care şi-au întins câmpurile cu porumb până pe coama colinei. Prin jur, în Ciorăşti, am mai găsit o mână de oameni care au trăit sus, la Huştiu, până când satul a fost abandonat cu totul, în faţa plugurilor. Era bine sau rău în mica aşezare ruptă de lume? Cine să mai poată aprecia acum? Viaţa era aşa cum era, pentru zecile de oamenii care vreme îndelungată n-au avut posibilitatea să se mute în locuri în care traiul să le fi fost mai uşor.

Printre lanuri, spre fostul sat

La aproape 30 de grade la umbră (dacă ar putea fi vorba despre aşa ceva, în plin câmp!), nici oameni la prăşit porumbul nu sunt prea mulţi, pe dealurile Ciorăştilor. Copacii parcă nu prind rădăcini prin partea locului, aşa că n-ai unde să te tragi la umbră din faţa pârjolului solar şi nici unde feri o sticlă de apă, ca să nu se clocească de la zăpuşeala din aer. Drumurile care despart o tarla cultivată de alta sunt bătătorite mai degrabă de căruţe decât de maşini, aşa că mare ne-a mai fost zbuciumul în cabina dubei cu care am urcat spre satul pierdut. Prin locurile peste care a plouat serios şanţurile adânci din drum sunt încă pline cu apă. Pe unde cerurile nu s-au scuturat încă, se ridică un praf gros de pe drum, de nu mai vezi de unde vii şi încotro te îndrepţi. În jur, peste tot, porumb ogârjit, neudat şi chinuit de soare. Sus, în dealul Huştiului, buruiana e de trei-patru ori mai deasă şi mai mare decât păpuşoiul. Semn că cine a pus porumb aici, la finele primăverii, a abandonat orice speranţă că va avea, în toamnă, ceva de recoltat din zonă.

Troiţa ruptă şi lutăria erbicidată

Când, în sfârşit, ajungem pe culmea dealului pe care a fost satul Huştiu, dăm de o troiţă ruptă, pe care - se vede treaba - n-a mai îngrijit-o nimeni, de multă vreme. Pe aici au fost case, până pe la jumătatea secolului trecut. În stânga drumul, porumbul e tare rar şi aproape că se usucă. În dreapta, bălăria e cât un stat de om. În câmp se vede o singură tufă ceva mai deasă. În rest, doar arătură. În stânga, dăm peste lutăria invadată şi ea de vegetaţie. Două gropi, dintre care una folosită de ţărani ca să-şi depoziteze flacoanele goale de erbicid. Pe undeva trebuie să fi fost nişte pietre uitate din fundaţia vreunei clădiri. Dar mare lucru n-a mai rămas aici.

Oamenii uită repede

Încă înainte de a părăsi asfaltul de la Ciorăşti, în drum spre vârful dealului, am întrebat în stânga şi în dreapta ce soartă a avut satul Huştiu. Unii dintre localnici ne-au spus să ne vedem de drum, că nu mai trăieşte nimeni acolo de vreo 80 de ani. Alţii, că de fapt prin anii '80 a plecat în lume şi ultimul locuitor din sat. Oamenii nu prea ştiu pe nimeni care să fi locuit în Huştiu. Mai sunt pe ici, pe colo, familii care poartă numele de Huştiu, dar sunt oameni mai degrabă tineri, care nu prea aveau cum să fi apucat vremurile în care oamenii locuiau pe colină. Poate părinţii lor au locuit acolo sus, sau poate bunicii.

„Greu a fost până a plecat primul!”

Oamenii care au trăit la Huştiu îşi amintesc bine cum a murit satul în care şi-au petrecut ani buni din viaţă. „Greu a fost până a plecat primul. După aceea s-au tot dus, de nu s-au mai oprit. Eu m-am născut la Schela, dar am venit la Huştiu după bărbatul meu. Şi am rămas până spre sfârşit. Am plecat penultima din sat, atunci când fata mea avea patru ani. Acum are 40. Ştiu că după mine mai rămăsese un om, care ori murise, ori plecase. Am venit aici, în Ciorăşti, am cumpărat o casă mai veche pe care am refăcut-o şi am făcut o gospodărie nouă”, ne spune Margareta Lefter, în vârstă de 65 de ani.
Femeia ne mai spune că în Ciorăşti mai trăiesc două femei care au locuit la Huştiu şi că alţi vreo trei oameni s-au mutat din satul de pe vârful dealului direct în reşedinţa comunei Priponeşti. Nu mai ştie, însă, nimic despre ei. Or mai trăi, n-or mai trăi… Dumnezeu ştie!
Vizavi de casa Margaretei Lefter locuieşte tanti Dumitra. Femeie vârstnică şi ea, coborâtă în Ciorăşti tot de la Huştiu. Nu-i acasă, aşa că de la ea nu aflăm, astăzi, poveşti noi legate de satul înghiţit de vreme. Poate data viitoare, când vom avea drum prin zonă. Oricum ar fi, poveştile localnicilor despre Huştiu nu mai interesează aproape pe nimeni. Vom şti o vreme că satul a dispărut înainte să fi fost electrificat şi că de apă curentă nici nu putea fi vorba la Huştiu. Ne vom mai aminti, cel mai probabil câţiva ani de aici încolo, că de lumina lumânării au fugit oamenii locului, de sărăcie şi de chinul traiului la fel de greu ca în secole trecute. Apoi vom uita.

Tot umblând, prin arşiţa prânzului, pe uliţele pietruite din partea de sus a satului Ciorăşti, am dat peste oameni care au locuit, în tinereţe, în aşezarea dispărută de pe deal. Cu toţii sunt acum vârstnici, au copii în vârstă şi nepoţi mari. Alţii, care au fost de loc din Ciorăşti încă din tinereţe, spun că le-au auzit poveştile oamenilor din Huştiu. Dar prea multe despre sat nu ştiu, că nu prea aveau drum până acolo.
„Apăi, cum să fie? Greu, că noi nu avem acolo multe animale şi trebuia să prăşim. Cu animalele pe care le aveam era bine, în schimb, pentru că le puteam lăsa libere, pe vale, fără să trebuiască să dăm vacile la cireadă sau oile la stână. În rest, greu. Lumină doar de la lampă şi lumânare. Eu am crescut acolo şi, chiar dacă n-am făcut şcoală multă, tot trebuia să vin până jos, în Ciorăşti, pentru primele clase. Se muncea mult… Apă aveam de la fântână. Nu ştiu să zic de când era satul acela acolo, dar ştiu că era vechi. De fapt, când m-am ridicat eu şi am început să-l cunosc, pe la 14 ani, erau mai mult oameni bătrâni în jur”, ne-a spus Sabina Lefter, în vârstă de 72 de ani.
„Eu n-am locuit acolo, dar avem oameni pe aici, pe la curţile din jur, care au coborât de la satul de pe deal. Au trecut ani mulţi de când a plecat de acolo şi ultimul om… nici nu mai ştiu. Nu prea aveam treabă cu ce se întâmpla acolo, nu urcam până la ei. Dar ştiu din ce mi-au mai spus femeile de pe aici, care s-au mutat în Ciorăşti de la Huştiu”, ne-a spus Maria Curelaru, în vârstă de 85 de ani.
„Acum nici nu mai ştiu câţi oameni au mai rămas. Nu mulţi. Îmi amintesc cât de grea era viaţa. Aia era, nu ştiam alta, dar tot greu, dacă stăm să ne gândim. Aici e bine, avem curent electric, avem drum cu piatră pe care se poate intra când plouă sau iarna… e mult mai uşor de trăit decât era acolo sus. Am mai îmbătrânit, avem şi pensie… ”, ne spune Margareta Lefter, în vârstă de 65 de ani.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Satul forţat să dispară

Atestat documentar din vremea domniei lui Ştefan cel Mare, satul Huştiu din judeţul Galaţi a dispărut subit în anii comunismului. Nu sub şenilele buldozerelor, ca atâtea localităţi şterse de pe harta României, ci prin suprimarea şansei la dezvoltare. Din satul Huştiu au dispărut până şi pietrele de temelie ale caselor şi nu a mai rămas decât un cod poştal.

După bătăliile purtate de oştile Moldovei pe Valea Tutovei, Ştefan cel Mare l-a răsplătit pentru vitejia lui pe căpitanul de steaguri Lupu Huştiu. Astfel a luat fiinţă, pe cel mai înalt deal din împrejurimi, satul ce avea să poarte numele oşteanului: Huştiu.

Ilarion Boca - scriitor: "Satul Huştiu este atestat documentar din perioada lui Ştefan cel Mare. Există o menţiune despre acest sat şi în romanul Fraţii Jderi, al lui Mihail Sadoveanu. În anii comunismului, când proprietăţile particulare au fost distruse satul a intrat într-o cădere liberă".

Autorităţile comuniste s-au opus electrificării cătunului. Locuitorii au strâns bani pentru stâlpii şi cablurile electrice, însă comuniştii i-au confiscat. Sătui să fie izolaţi, oamenii din sat au plecat, unul câte unul, în aşezările vecine. "Nu mai este nimic decât pământ arabil, atât. Numai ne uităm, aşa, când ne ducem acolo ne facem imagini că unde o fost casa mea, unde o fost a lui cutare... Atât. În rest nu mai este nimic" spune o bătrână. "Apă nu aveam acolo, lumină nu. Că ne-a promis, am plătit banii şi au zis că ne vâră lumină. Nu ne-o vârât. Şi au plecat oamenii, în fiecare an, câte unul, câte unul, câte doi, câte trei şi s-a desfiinţat satul" declară alt bătrân.

Ultimul locuitor al satului a fost Alexandru Huştiu, descendent al neînfricatului căpitan de steaguri. Pentru că nu s-a îndurat să plece, mulţi ani a stat singur în toată aşezarea. Nepotul său păstrează în minte imaginea vechiului sat. "Acolo erau nişte ierni... când era zăpada cât... Prin 70, ţin minte că noi mergeam deasupra gardului. Era un peisaj mai frumos. A fost frumos. Copil fiind, acolo m-am simţit foarte bine" spune nepotul lui Alexandru.

Astăzi, doar o troiţă de lemn putrezită mai aminteşte că acolo a fost cândva un loc unde au stat familii, care şi-au construit gospodării şi vise.

Iancu Bâra - viceprimar Priponeşti: "Comuna Priponeşti e compusă din satul Ciorăşti, Priponeşti, Priponeşti de Jos şi satul Lieşti. Şi satul Huştiu care nu mai există. A fost şters de pe hartă. - Practic, satul Huştiu este inexistent, nu îl aveţi sub nici o formă de administrare - La ora actuală nu există. Nu îl avem sub nici o formă de administrare. Este teren arabil".

Bucata de pământ agricol are încă un indicativ poştal. Este singura menţiune în actele oficiale actuale care mai aminteşte de vechiul sat de răzeşi.

digi24.ro

[dcp100168]

Cum s-a năruit sub ochii noştri cuibul de vulturi al lui Ştefan cel Mare

La școală învățăm cu toții despre bătălia de la Podul Înalt. Puțini știu însă că victoria istorică a lui Ștefan cel Mare a fost urmată de victoria personală a unui personaj enigmatic care nu a încăput în cărțile de istorie, dar care este astăzi în hărți: Lupu Huștiu. După el avea să se numească un sat cu o istorie zbuciumată: Huștiu, care mai figurează și astăzi în evidențele statului român. Dar doar cu numele.
„Satul ăsta a fost ca un cuib de vulturi”, începe povestea scriitorul Ilarion Boca, care a copilărit la poalele dealului pe care era cocoțat Huștiul. „Era situat pe cel mai înalt deal din partea asta a județului Galați. De acolo aveai vizibilitate în toate direcțiile, era ca un turn de supraveghere. Din loc în loc aveam punct de aprindere a focurilor de pe vremea lui Ștefan. Eu le-am prins, erau niște movile pe vârful dealului. Bunica îmi spunea că de acolo se aprindeau focurile când năvăleau tătarii”.
Un deal, darul voievodului
Oamenii locului povestesc că Ștefan cel Mare, după bătălia de la Podul Înalt, și-a mânat oastea în urmărirea trupelor otomane care fugeau dezorganizate. Domnitorul voia să le împingă peste Dunăre, să le scoată din Moldova. Dar turcii nu s-au lăsat cu una cu două și în zona împădurită de lângă Tutova s-au regrupat pentru o ultimă rezistență. Atunci a apărut în peisaj Lupu Huștiu, un lider local dintr-un sat cocoțat pe cel mai înalt deal al zonei. Lupu și-a adunat compatrioții din împreju-rimi, a format o mică divizie de cavalerie și a sărit în ajutorul voievodului, cel mai probabil luându-i pe turci prin învăluire. După strivirea adversarului, Ștefan nu a putut să rămână impasibil la actul de voluntariat pe care l-a făcut Huștiu și a decis să-l înnobileze. L-a făcut căpitan de steaguri, un soi de general de armată, și i-a dat terenuri, inclusiv satul în care locuia. „Bătrânii din satul vecin erau un pic supărați pe hușteni că ziceau mereu că Ștefan le-ar fi dat pământ peste pământurile lor”. Cu binecuvântarea domnitorului, neamul huștenilor s-a tot mărit. Până acum câțiva ani, când satul avea să dispară subit. Urmașii căpitanului de steaguri erau oameni dârzi și muncitori. Ilarion Boca își amintește de perioada de glorie a localității: „Câmpurile oamenilor erau adevărate parcuri, așa erau de îngrijite și de ordo-nate. Greu făceai deosebirea dintre sat și câmp, așa de frumos era și în câmp. Erau copaci mari, vii mari, erau oameni care făceau câte 30 de tone de vin, vă dați seama ce era acolo”. Dar dincolo de averea materială a oame-nilor, strălucea în „cuibul de vulturi” bogăția spirituală a localnicilor. „Era atâta cumințenie în oameni! Astăzi, eu, când plec de acasă, sudez și crama, și hambarul, și pun și lacăte, de frica hoților. Dar pe atunci toate cramele erau deschise, nu se fura un litru de vin. Era convenție între oameni. Dacă trecea un cetățean pe acolo se ducea și scotea un căuș de vin și bea. Apoi bătea cepul la loc și pleca și când trecea prin sat, spunea: «Moș Costache, am trecut pe la crama matale și am băut un căuș de vin». «Bă, să fie de sufletul lu’ cutare!»”, își amintește Boca.
Răzbunarea comuniștilor
Viața tihnită a huștenilor avea să se sfârșească o dată cu venirea comuniștilor la putere. În 1959, colectivizarea a ajuns și în zona lor, dar urmașii lui Ștefan cel Mare, oameni dârzi și hotărâți din fire, s-au opus cu înverșunare să-și dea terenurile la stat. Aveau să stea de pază pe dealul lor, ca pe vremuri când pândeau tătarii, iar când vedeau în zare mașini îndreptându-se spre ei, știau că sunt de la partid și că îi caută să-i oblige să semneze. Așa că o luau la sănătoasa care încotro, lăsând comuniștii să găsească gospodăriile goale. Dar comuniștii nu aveau să-i ierte pentru acest sabotaj. Când a început electrificarea satelor din zonă, în toate gospodăriile din județ începuseră să se aprindă becuri unul câte unul. Numai la Huștiu nu venea nimeni cu nimic. Oamenii au crezut în naivitatea lor că e o chestiune de bani. Că ar fi prea scump să tragă stâlpi până pe deal. Așa că au pus mână de la mână și au strâns o sumă suficientă cât să plătească racordarea. Au anunțat și autoritățile, dar tot degeaba. Misterul avea să-l dezlege unul dintre localnicii din zonă, ajuns îndrumător cultural în armată la Tecuci: „Biroul meu era în aceeași clădire cu comitetul de partid al unității. Și odată mă întreabă cineva, un colonel, «Măi, tu știi de ce nu aveți asfalt pe acolo?» Și eu zic: «Păi nu sunt bani!». «Ei, nu are bani țara! Dar la Dealul Bujorului a avut bani să pună asfalt pe dealuri și la voi nu are, mă?». «Nu aș putea să îmi dau un răspuns». «Lasă că ți-l dau eu: voi ați fost în zona aia sate pedepsite pentru că v-ați opus colectivizării. Și măsura care s-a luat împotriva voastră a fost să vă lase fără lumină, fără rețea de drumuri. Ați fost oameni răi, măi!»” Așa că, lăsați fără beneficiile lumii moderne și condamnați să trăiască ca pe vremea lui Ștefan cel Mare, huștenii au început încet-încet să părăsească dealul lor - turn de pază. Numai era nimic de apărat. Ultimul care a stins lumina a fost un bătrân pe care îl chema, inevitabil, Huștiu. Alexandru Huștiu. „În 1976 l-au coborât copiii lui în sat, la Ciorăști. Rămăsese singur și se temeau feciorii că va veni cineva noaptea și îi va da una în cap”, povestește scriitorul Ilarion Boca. Oamenii nu mai erau cuminți, lumea se schimbase, iar universul lor se năruise. Astăzi, satul figurează în continuare în evidența comunei Priponești. Apare în registrul agricol, are și cod poștal. Dar la fața locului nu mai găsești decât terenurile agricole ale oamenilor. Satul este o fantomă cocoțată deasupra dealurilor Moldovei.
jurnalul.ro

[dcp100168]

Cum a dispărut un sat gălăţean vechi de jumătate de mileniu

Într-o bună zi, mai mult la insistenţele copiilor şi ale nepoţilor, moş Alexandru şi-a făcut curaj şi a coborât din satul unde a văzut lumina zilei în aşezarea vecină din vale. Se întâmpla undeva pe la mijlocul anilor '70 ai secolului trecut, iar pentru bătrân a fost o călătorie fără bilet de întoarcere. În urma sa a rămas să se năruiască o aşezare cu o istorie de cel puţin 500 de ani, al cărei nume se leagă de una dintre cele mai importante bătălii ale creştinătăţii contra armatelor otomane.

La începutul lui 1475, chiar la nord de actualul oraş Vaslui, o armată numeroasă, aflată sub comanda lui Ştefan cel Mare, aştepta, camuflată în ceaţa deasă a zilei, apropierea unei armate impresionante, şi mai numeroase, conduse de Suleiman Paşa. Încleştarea care a urmat în scurt timp a rămas în istorie drept Bătalia de la Vaslui sau Bătălia de la Podul Înalt. Mizând pe elementul surprizei, oastea moldo-maghiaro-polonă a lui Ştefan a reuşit să învingă armata otomană, aceasta fiind considerată una dintre cele mai mari înfrângeri ale islamului în faţa unei armate creştine. Din încleştare au scăpat însă cu viaţă numeroşi soldaţi otomani, care s-au retras spre sud, pe Valea Bârladului. Regrupate astfel, forţele turceşti erau încă o ameninţare pentru armata moldoveană.
Acela a fost momentul în care s-a distins pentru prima oară Lupu Huştiu, un personaj misterios care locuia într-o aşezare situată pe vârful celui mai înalt deal din zona Tutovei. Pentru faptele sale de arme, Lupu Huştiu a fost recompensat generos chiar de voievod, aşezarea primind chiar numele său.
„În toate satele din zonă trăiau atunci oameni liberi. Fără a fi chemat la arme, Lupu Huştiu a decis să mobilizeze un pâlc de ostaşi călare şi să atace (cel mai probabil pe flanc – n.r.) ce mai rămăsese din oastea otomană. În sprijin le-au venit şi alţi locuitori din satele învecinate. Au făcut acest lucru gândindu-se, probabil, la ce li s-ar fi putut întâmpla şi lor dacă turcii ar fi ieşit învingători. Confruntarea a avut loc în pădurea Meseni, care mai exista încă atunci când eram eu copil. Atât de bine au luptat oştenii lui Huştiu, încât i-au pus din nou pe fugă pe turci. Există o menţiune despre Bătălia de la Meseni şi în romanul Fraţii Jderi (Mihail Sadoveanu – n.r.)”, spune scriitorul Ilarion Boca.

Din simplu om înstărit, boier şi căpitan de steaguri

După ce şi ultimul picior de soldat turc a dispărut din Moldova, Ştefan cel Mare a rămas cu o bogată pradă de război. Impresionat de gestul lui Lupu Huştiu, l-a ridicat pe acesta la rangul de boier şi l-a făcut căpitan de steaguri, o importantă funcţie militară a acelor vremuri. „I-a dat un titlu nobiliar, dar i-a oferit şi numeroase pământuri care se întindeau pe actuala suprafaţă a comunei Priponeşti. Aşezarea de pe cel mai înalt deal din zona Tutovei a devenit astfel parte a moşiei lui Huştiu şi a căpătat numele său. Bineînţeles, locuitorii din Ciorăşti, satul învecinat din vale, au fost nemulţumiţi de această decizie, deoarece moşia lui Lupu Huştiu le muşcase din terenurile lor”, mai spune Ilarion Boca, scriitorul născut în Ciorăşti.
Satul Huştiu s-a dezvoltat apoi, având o importantă funcţie strategică în zonă. „Era folosit, încă de dinaintea lui Ştefan cel Mare, ca punct de observare şi de comunicare a eventualelor atacuri venite din partea tătarilor sau a turcilor. Se comunica la distanţă prin focuri făcute pe aceste culmi. Există încă pe dealurile din zonă Drumul Tătarilor, după numele temuţilor invadatori care veneau pe Valea Bârladului”, adaugă Ilarion Boca.

Viaţa era grea, dar suportabilă

În perioada dintre cele două războaie mondiale, satul Huştiu era încă o aşezare dinamică. În primele decenii ale veacului trecut şi chiar multă vreme după, viaţa locuitorilor din Huştiu nu se schimbase mai deloc faţă de cea a strămoşilor lor. Oamenii trăiau fără curent electric, fără drumuri, iar de apă făceau rost destul de greu. Viaţa nu era însă cu mult mai uşoară nici în satele din jur, aşa că totul părea, probabil, suportabil.
„Îmi aduc aminte că gospodăriile din Huştiu erau îngrijite, cu case frumoase şi grădini bine lucrate. Huştenii erau oameni închişi în ei, aveau o atitudine de munteni. Dar când îi scăpai pe câmp la treabă, trebuia să te ţii după ei. Nu prea făceau treaba de calitate, dar erau rapizi şi harnici. Şi când vorbeai cu ei, nu prea îi înţelegeai ce spuneau. Graiul era acelaşi, dar vorbeau rapid, erau repeziţi. Şi la mânie erau oameni aprigi. Îmi amintesc că a fost o încăierare între o familie din Huştiu şi una dintr-un sat vecin, Capra. În Capra, era o familie în care erau 12 tineri, care au venit peste cei din Huştiu, unde erau doar doi fraţi, să-i bată. Ei, cei doi fraţi, le-au făcut faţă tututor celor 12, i-au pus pe fugă”, îşi aminteşte Ilarion Boca.

În secolul XX, ca pe vremea lui Ştefan cel Mare

 

Declinul brusc al localităţii din vârf de deal a început însă în perioada comunistă. Dacă în satele din vale electrificarea ajunsese deja prin anii 70, Huştiu nu a avut niciodată curent electric. Colectivizarea, deşi impusă de comunişti cu pistolul şi cu vârful bocancului, s-a împotmolit în noroaiele din jurul Huştiului. În vreme ce în Ciorăşti, satul vecin, oamenii aveau deja cinematograf sau sifonărie, în Huştiu viaţa era încă la fel ca pe vremea lui Ştefan cel Mare.
„Satul a decăzut pe măsură ce oamenii de acolo şi-au dat seama că sunt lipsiţi de anumite facilităţi. Apă era puţină, era o singură fântână cu apă bună. Mai erau nişte izvoare de unde mai luau apă, dar ei trebuiau să coboare din acel cuib de vultur câteva sute de metri să-şi ia apă de la izvoare. Era foarte greu. Astfel, oamenii au plecat pe rând din sat, până ce nu a mai rămas aproape nimeni. Pentru că s-au opus colectivizării, Huştiu şi satele din jur au avut ulterior de suferit din partea comuniştilor. Electricitatea a ajuns târziu în zonă, iar drumurile erau lăsate în stare foarte proastă. A fost ca o pedeapsă pentru locuitorii de aici, pentru că bani pentru dezvoltare ar fi fost”, explică Ilarion Boca.

Troiţa de pe deal

Chiar înainte de 1970, în sat mai rămăseseră doar Alexandru Huştiu (pe aproape toţi locuitorii din sat îi chema Huştiu – n.r.) şi nevasta lui. În 1976, atunci când moş Alexandru, aşa cum îl ştiau oamenii din zonă, a hotătât să coboare în Ciorăşti, cuibul de vulturi a rămas pustiu. Vatra satului vechi de peste jumătate de mileniu a devenit curând teren viran, iar casele şi grădinile, cândva îngrijite, s-au făcut una cu pământul. Pe ruina vechiului sat, rămas acum doar în amintirile îndepărtate ale câtorva locuitori vârstnici din comuna Priponeşti, a apărut un teren arabil. Dealul a fost terasat pentru plantaţiile de viţă de vie, dar în prezent aici creşte doar iarba. O troiţă construită ulterior este singurul indiciu care trimite cu gândul că dealul pustiu a fost cândva locuit.

Ploaia ne-a împiedicat să ajungem pe locul fostului sat

După o ploaie care ţine ceva mai mult, vechiul drum odată pietruit spre Huştiu nu mai poate fi străbătut decât cu căruţa, cu tractorul sau cu o maşină de teren. Am mers la începutul acestei săptămâni la Priponeşti, cu gândul de a ajunge pe locul unde a fost satul Huştiu. Odată ieşiţi din Ciorăşti, unde ne-am chinuit să aflăm care este direcţia spre satul defunct, am mers pe o şosea impecabil asfaltată printre dealurile Tutovei. Ajunşi din urmă de Ilarion Boca, am încercat să intrăm cu maşina pe drumul spre Huştiu, dar am renunţat curând la idee, deoarece exista riscul să rămânem înglodaţi. Totul, după ce cu o seară înainte plouase un pic.
Pe şoseaua care şerpuieşte printre dealurile înalte din zonă ai iluzia că te afli la înălţime, pe un platou montan. Din punctul în care am fi vrut să mergem spre fostul sat Huştiu se observă graniţele a patru judeţe: Galaţi, Vrancea, Vaslui şi Bacău. În zilele senine şi însorite, spun oamenii locului, de la Huştiu se puteau observa în depărtare munţii Vrancei. În vale, satul Ciorăşti este strivit parcă între două dealuri. Ilarion Boca povesteşte că, pe vremea când era copil în Ciorăşti, la şcoala din sat învăţau peste 1.000 de elevi. În prezent, toată populaţia satului, formată în mare parte din vârstnici, nu se mai ridică nici la jumătate din acest număr, iar cinematograful, cândva atracţia principală a comunităţii, este acum istorie, la fel ca satul curajosului Lupu Huştiu.

Obiecte vechi găsite în pământ

Constantin Lupaşcu locuieşte în satul Ciorăşti din comuna Priponeşti. Fost primar al comunei, bărbatul spune că a făcut o serie de săpături în zona satului natal, ocazie cu care a descoperit o serie de artefacte. "Am găsit mai multe fragmente de olane despre care eu cred că sunt foarte vechi. Am dus câteva şi la Muzeul din Tecuci, unde am sperat că vor fi expuse. Dar de acolo mi s-a spus că sunt din secolul al XIX-lea, nu mai vechi. Totuşi, cred că ar fi mai mult de investigat pe această temă", este de părere Constantin Lupaşcu. Bărbatul ne-a arătat două astfel de obiecte pe care acum le ţine în curte. 
Şi Ilarion Boca spune că în zonă au fost efectuate în trecut săpături arheologice, concluzia fiind că aceste pământuri au fost locuite din cele mai vechi timpuri. Olanul este un tub de argilă arsă din care sunt făcute canale de scurgere a apei. Cel mai probabil, aceasta a fost şi utilitatea obiectelor găsite la Ciorăşti.

Electrificarea, interzisă în Huştiu

Tot mai puţini sunt oamenii din Priponeşti care mai ştiu câte ceva despre fostul sat Huştiu. Printre bătrânii locului circulă şi povestea conform căreia comuniştii ar fi împiedicat prin toate mijloacele posibile electrificarea micului sat Huştiu. Era, spun oamenii, o pedeapsă pentru rezistenţa locuitorilor de aici în faţa procesului de colectivizare. Oamenii din Huştiu ar fi strâns chiar bani şi ar fi cumpărat stâlpi şi cabluri pentru reţeaua electrică din sat, dar comuniştii au confiscat totul, fără a-i despăgubi. Sătenii au rămas şi pe întuneric, şi fără puţinele economii pe care le puseseră la bătaie în acest scop. Totuşi, nu am putut găsi pe nimeni care să ne confirme veridicitatea acestor întâmplări, însă ştim şi că autorităţile comuniste nu s-ar fi dat în lături de la o astfel de abordare hoţească.

viata-libera.ro