Crângeni - satul fantomă din câmpia Siretului

[dcp100168]

Crângeni - satul fantomă din câmpia Siretului

* Satul în care nu există nici timp, nici spaţiu * Două familii vârstnice şi două bătrâne singure trăiesc izolate, în mijlocul pustietăţii * Nu eşti din sat, nu te aventurezi până aici * Fără magazin, medic, farmacie, biserică şi cimitir * Un loc de poveste despre satul de altădată

Intrasem deja în satul Crângeni, sau Târlungeni cum îi spun localnicii, şi parcă tot nu ne venea să credem că am ajuns deja. Mai bine de trei kilometri ne hurducasem pe drumul pietruit prost care duce în sat, printre lanuri de păioase furajere şi păpuşoi înalt cât statul de om. Luându-ne doar după indicaţiile hărţii judeţului, pe care Crângeniul e însemnat ca fiind de-o seamă cu satul Plevna din comuna Rediu sau cu Smulţii, tot ne-am fi aşteptat să dăm peste o aşezare cu vreo 20-30 de case. Credeam noi că eforturile de a ne croi drum până aici, prin gropi şi prin căldură şi praful pustietăţii, ne-ar fi trebuit răsplătite în stil mare! Ce-am găsit la capătul călătoriei noastre ne-a depăşit, însă, toate aşteptările. Târlungeniul e un sat ca de poveste şi n-a devenit subiect de film sau de roman doar din cauză că Tarkovski sau Garcia Marquez n-au ştiut niciodată că această aşezare este aevea. Aici, în mijlocul câmpului, nu există nici timp şi nici spaţiul nu are limite. E primăvară, vară, toamnă şi iarnă ori de câte ori trebuie şi nimic nu pare ieşit din comun, Crângeniul e doar o frântură de sat românesc autentic, plasată în afara timpului, ca într-o vitrină. Arată exact aşa cum ne imaginam satul, citind literatura clasică. Oamenii locului vorbesc fără ocolişuri, dar după ce ieşim din sat şi mânăm pedala acceleraţiei spre Nămoloasa, îi vedem cum se adună unii lângă alţii şi se aştern pe tăcut. Se uită lung în urma noastră, de parcă satul ar avea vreun mare secret care nu trebuie să părărsească nicicând uliţa cu şase case.

Poveştile oamenilor din basm

Ca să străbaţi satul, de la un capăt la altul, faci doar vreo 500 de paşi mărunţi. Pe partea stângă sunt doar două case. Prima pare curată, dar geamurile şi uşa îi sunt ferecate şi e păzită de un perete de bălării care au crescut până la nivelul acoperişului. Gospodăria ţine ferecate, departe de ochi curioşi, secretele oamenilor care au trăit şi au murit aici. Acum, ar aparţine unui medic veterinar care a cumpărat-o, dar momentan n-a hotărât dacă şi cum o va folosi. Abia a doua casă e locuită. Veniţi la poartă, soţii Dragotă ne spun o parte din povestea satului.
«Eu m-am născut aici, dar am plecat la Brăila. Când eram eu mică, să tot fi fost vreo 50 de case pe aici, dar… ştiţi cum făceau comuniştii. Desfiinţau satele mici, din câmp, ca să facă teren arabil. N-au plecat toţi oamenii de la noi, pe vremea aia. Ba chiar rămăseseră destul de mulţi, dar au murit şi, încet, încet, satul a început să se restrângă. Acum atâţia mai suntem: pe partea asta doar noi, iar vizavi, unde sunt patru case, mai trăieşte o familie şi încă două femei singure. Niciun alt suflet», ne spune Ioana Dragotă.
Soţul ei vorbeşte greu, din pricina unei opreaţii la gât care l-a văduvit de o parte dintre corzile vocale. Aşa cum poate, însă, ne spune că viaţa la Crângeni e tare grea. Nimeni nu bate drumul până-n sat. Nici Salvarea, probabil, dacă ar fi nevoie de ea, din cauză că i-ar fi tare greu să intre. De poştaş nici nu se pune problema. Pensiile şi le iau singuri, de la Brăila şi tot singuri merg la Nămoloasa ca să-şi plătească facturile la cablu şi energie electrică. Cutia din tablă roşie a Poştei Române de la intrarea în sat are rol pur decorativ, de ani buni, spun oamenii. Cu vreo câteva minute înainte, bărbatul cărase cu spinarea provizii dinspre Măicăneştii Brăilei. El are 75 de ani, iar soţia sa a împlinit deja 70. N-au copii, aşa că n-au prea mare speranţă pentru viitorul satului.

În "pustiu", fără măcar o troiţă

Vizavi de casa familie Dragotă locuiesc o mamă şi un fiu care poartă numele satului: Târlungeanu. Ea, Fănica, are 86 de ani, e cea mai vârstnică din sat şi s-a născut aici pe vreme când aşezarea era populată de oameni în putere. Fiul, Ştefan, a ajuns şi el la 64 de ani deja, e pensionar şi vine aici ca să fie aproape de mamă. Iarna trecută a luat-o, însă, cu el, la Brăila, ca să o ajute să treacă iarna cu bine. «La noi aici? Nu se întâmplă nimic, niciodată. Când eram eu copil, mai era ce mai era. Cred că aveam cu vreo 30 de case în plus şi funcţiona chiar şi o şcoală primară. Dar de prin 1962 totul a început să se risipească. S-o mai găsi ceva despre soarta de atunci a satului pe la Măicăneşti, în Brăila, dar cine să mai stea acum, să mai caute…», ne-a declarat Ştefan Târlungeanu.
Fănica Târlungeanu ne spune că, dacă cineva vrea să se ducă la biserică, trebuie să ajungă la Nămoloasa. Satul n-a avut niciodată nici lăcaş de cult şi nici cimitir. Nici măcar o troiţă nu se mai este în picioare, în sat!
«Am stat şi iarna pe aici, dar e tot mai greu. E nevoie de lemne şi nu prea mai avem cu ce lua. Mi-e de grădina asta de aici. Nu mă îndur de ea. Că prea mare lucru n-a mai rămas aici», ne spune octogenara.

Oamenii care trăiesc cu apă şi curent

Nu, indiferent ce s-ar putea gândi să ne spună Primăria, drumul până în sat e sub orice critică. Singurele facilităţi sunt: o pompă de apă şi curentul electric. Pentru a nu se rupe cu totul de lume, oamenii şi-au pus antene parabolice. În rest, în sat nu găseşti nimic: nici magazin, nici farmacie, nici cabinet medical şi, aşa cum scriam mai sus, nici biserică şi nici cimitir. Aşa că până şi când vor pleca spre cele veşnice, oamenii de aici tot vor trebui să bată mai întâi kilometri întregi spre Nămoloasa sau Măicăneşti. Din Târlungeni nu se înalţă nimeni direct la cer.

Legenda caşului de Crângeni

La final, spre ieşirea din sat, ne întâlnim cu mamaia Costache, în vârstă de 76 de ani. Se minunează când aude că ne interesăm de soarta oamenilor din satul ei. «Eu nu m-am născut aici, dar am venit după bărbat. Acum mai bine de 60 de ani, da. Cred că baiatul meu, care are acum 52 de ani, este printre ultimii care s-a născut aici. Înainte, oamenii erau crescători mari de animale. Vindeau şi făceau brânză. Şi omul meu a avut aici, unde e ţarcul mare, oi multe… dar n-a putut mama să le ţină, de una singură, că e bătrână!» ne spune femeia.
Şi ea, la fel ca şi alte femei, făcea caş de Crângeni care se vindea în târg la Nămoloasa sau la Brăila. Dar acum, din ce să-l mai facă? Doar bătrâneţile le-au mai rămas oamenilor, să le ţină de urât în mijlocul pustietăţii.

Când nu te uiţi, pe oameni îi înghite câmpul

La ieşirea din sat dăm peste o casă cu o singură încăpere şi cu un stâlp în loc de băgeac, pe care au înghiţit-o cu totul mărăcinii. Uşa e închisă cu un lacăt uşor, probabil mai mult ca să nu intre câinii. La geam se vede un castron de plastic, rămas al nimănui. Vizavi, la numărul 1 din sat, pereţii casei stau aproape să cadă. Nu e nimeni acasă, dar cu siguranţă că cineva mai vine pe aici, din vreme în vreme, pentru că din fundul curţii, de după un hambar părăginit, se aude lătrat de câine mic, legat zdravăn.
În vreme ce noi mai facem câte o poză şi ne uităm pe ici, pe colo, în capătul satului locuitorii s-au strâns unul lângă celălalt şi ne privesc, în tăcere. Nu se uită unii la celălalţi şi nu scot o vorbă. Parcă nici măcar nu-şi trag sufletul. Doar se uită lung în urma noastră, de parcă ar purta povara unui secret pe care nu-l ştiu decât cei din părţile locului. Parţial, l-am înţeles şi noi, cei care nu ne-am născut acolo şi nu suntem cu inima alături de satul întins pe 500 de paşi. Ei ştiu, cu toţii, că sunt ultimii locuitori din Târlungeni. După ei, prin locul crâmpeiului de sat plin de suflet se va trece, probabil, cu utilajele agricole. Iar plugul va amesteca, în ţărână, amintirea tuturor oamenilor care s-au născut, au trăit şi au murit aici.

Ca în poveştile iniţiatice, parcă, trebuie să treci de obstacole grele ca să poţi ajunge pe tărâmul aproape adormit din satul Crângeni. La ieşirea de la asfalt, din Nămoloasa, o bună parte din drum are piatră, chiar dacă nu e tocmai uşor de străbătut. Din punctul nostru de vedere, piatra a fost împrăştiată pentru ca utilajele să aibă acces în câmp, nu pentru ca oamenilor din satul îndepărtat să le fie mai uşor să ajungă acasă sau să vină în comună, la magazin, la farmacie, la biserică sau la medic. Din nefericire, însă, chiar şi piatra pusă că să aibă cum ajunge utilajele agricole pe tarlale se termină la un moment dat.
„După ce plouă, cum credeţi că se mai poate intra aici? Soţul meu se duce să aducă provizii cu spatele, de la Măicăneşti. Avem maşină, dar dacă a plouat o lăsăm în curte pentru că nu putem ieşi cu ea pe drumul înnămolit. Am zis să ne pună şi nouă piatră cum e pe drumul pentru utilaje. Dar… am zis şi cu atâta am rămas”, ne-a declarat Ioana Dragotă, în vârstă de 70 de ani.
„Cum să mai ieşi de aici când plouă? Când ninge, nici nu mai poate fi vorba! Din noiembrie se închide totul şi nu mai avea treaba cu lumea. După ce se topesc zăpezile, prin martie, putem din nou să ieşim. Nu cred că ajunge ambulanţa până la noi, dacă ni se face rău”, ne spune cu greu domnul Dragotă, de 75 de ani.
„Eu mă şi mir că am reuşit să ies, în iarnă. Cred că era îngheţat bine şi de asta am reuşit. Că am vrut să stăm aici, dar până la urmă am plecat în Brăila. Se circulă foarte greu, iar de drum sigur ar fi nevoie”, este de părere Ştefan Târlungeanu, în vârstă de 64 de ani.
„De câte ori n-am vorbit de drumul asta, să se facă şi să ne fie şi nouă mai uşor. Dar nu se face nimic. Ne chinuim. Au fost nepoţii până la mine.Tare greu le-a fost să ajungă şi să se ducă înapoi. Ce să se mai facă pentru noi, oamenii bătrâni”, se întreabă mamaia Costache, în vârstă de 76 de ani.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Un cîtun în care locuiesc doar 12 bătrâni, legat de comuna Nămoloasa printr-un drum modernizat recent

* O cale alternativă de acces în Nămoloasa, prin cătunul Crângeni, este aproape construită

 

Comuna Nămoloasa a scăpat printre degete, în ultimii ani, mai multe investiţii importante. Oamenii de afaceri interesaţi în primă fază să investească aici s-au răzgândit pe parcurs, invocând lipsa infrastructurii rutiere şi riscul crescut de inundaţii. S-a impus astfel de la sine construirea unei căi alternative de acces în comună, pe lângă DJ 204N, care acum face legătura între Nămoloasa şi DN 23.

"Eşecurile în atragerea investitorilor m-au determinat să pun la punct un proiect prin care să construiesc practic drumul care face legătura între Nămoloasa şi cătunul Crângeni (aşezare formată din şapte case, în care mai trăiesc 12 bătrâni - n.r.), pe o porţiune de patru kilometri", a spus primarul Adrian Răsmeriţă.

Doi kilometri de şosea, încă nemodernizată

În octombrie 2013 se făcea licitaţie pentru construirea acestei porţiuni de drum, deşi primarul spune că întocmirea dosarului a început încă din anul 2011. Lucrările au fost finalizate în 2014, costul final fiind de aproape cinci milioane de lei, bani proveniţi exclusiv din fonduri europene, prin Măsura 322d. În cadrul aceluiaşi proiect s-a lucrat şi pe o porţiune inundabilă a DJ 204N.

Calea de acces alternativă a rămas însă în faza de proiect, din moment ce din Crângeni şi până la intersecţia cu DN 23, pe o porţiune de aproximativ doi kilometri, drumul nu a fost încă modernizat, fiind, nu de puţine ori, impracticabil. "Problema este că porţiunea aceasta de drum nu se află pe teritoriul comunei Nămoloasa, ci pe teritoriul Măicăneştiului. Am convenit cu primarul de la Măicăneşti să modernizeze cei doi kilometri de şosea, cu condiţia ca eu să cedez banii care ar fi revenit comunei Nămoloasa, prin Grupul de Acţiune Locală (GAL), către comuna Măicăneşti", a adăugat edilul.

Înainte de a fi ales primar, în anul 2008, social-democratul Adrian Răsmeriţă a lucrat ca învăţător timp de 18 ani. În cei aproape opt ani de mandat, Răsmeriţă a asfaltat nouă kilometri de străzi, în principal cu fonduri europene sau guvernamentale. În comună ar mai fi de modernizat însă încă şapte kilometri de drumuri.

Proiecte în valoare de două milioane de euro

"Am inclus mare parte din aceste drumuri într-un proiect cu fonduri europene, pe măsura 72. Valoarea este de aproximativ un milion de euro. Cei şapte kilometri de drumuri ar fi fost deja modernizaţi, dacă nu am fi depins de proiectul pentru canalizare. Şi acesta este tot în fază de dosar, valoarea fiind de un milion de euro. 97 la sută din gospodării sunt racordate la reţeaua de apă potabilă. În 2014 am dat în folosinţă două puţuri noi, iar capacitatea de stocare a bazinului este de 300 de metri cubi. Capacitatea de extracţie a apei este însă de 70 de metri cubi pe oră, ceea ce este mai mult decât suficient pentru nevoile comunei noastre. Mai avem în proiect alte două străzi care trebuie racordate la reţeaua de apă. Proiectul, finanţat tot cu fonduri europene, cuprinde şi reţea de canalizare, precum şi staţii de epurare", a adăugat Răsmeriţă.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Povestea ultimei familii din cătunul Crângeni

Aflat la aproape 70 de kilometri de oraşul Galaţi, satul Crângeni din comuna Nămoloasa a rămas astăzi aproape pustiu. Cândva o localitate înfloritoare, cătunul de pe malul drept al Siretului ar putea deveni istorie, în doar câţiva ani. O singură familie mai trăieşte aici, izolată de lume şi în condiţii destul de vitrege. Cine are curiozitatea şi răbdarea de a ajunge până la Crângeni are ocazia să descopere poveşti şi istorii nebănuite, întâmplări pe care le mai păstrează în amintire doar cei doi locuitori ai satului.

O mână de case aruncate parcă la întâmplare pe şesurile din câmpia Siretului formează cătunul Crângeni. Aşezarea se întinde pe doar câteva sute de metri, de-o parte şi de alta a unui drum comunal pietruit. Cele mai apropiate localităţi sunt la kilometri depărtare, ceea ce face ca micul sat să fie izolat şi aproape uitat de lume.

Am plecat de la Galaţi spre Crângeni într-o zi însorită de decembrie. După o oră şi mai bine de mers cu maşina, ghidaţi de telefonul mobil, am zărit din depărtare cătunul, printre lanuri. Un pâlc de case abia ghicite, care dădeau impresia că ar fi pustii.

Aceeaşi senzaţie a rămas şi când ne-am apropiat. Acoperişul casei de la numărul 1 abia se mai sprijină pe cei doi pereţi din chirpici rămaşi încă în picioare. Gardul din lemn este culcat pe alocuri la pământ, iar cutia poştală a satului este ruginită şi are vopseaua roşie scorojită, semn că au trecut ani buni de când nu a mai primit o veste din exterior. În rest, în jur, linişte deplină.

În scurt timp, apar însă primele indicii, cinci la număr, care ne arată că satul este încă locuit. Mai întâi le-am auzit lătratul şi abia apoi i-am zărit. Cinci câini destul de mici şi mai mult curioşi decât furioşi ne-au întâmpinat destul de timid, încercând nu prea convingător să ne ţină la distanţă. Am înaintat pe singurul drum din sat, în ciuda tărăboiului stârnit de micii gardieni, descoperind şi alte câteva case nelocuite. Spre uimirea noastră, cu fiecare pas pe care îl făceam, alţi şi alţi câini, din ce în ce mai mari, ne apăreau în cale. Am reuşit să numărăm până pe la 17, după care le-am pierdut şirul.

A trebuit să ajungem până la capătul opus al cătunului pentru a-i întâlni şi pe primii oameni. Cel dintâi care ne-a ieşit în cale a fost Titi, urmat de soţia sa, Ioana. În primele momente, în hărmălaia produsă de câinii care făcuseră cerc în jurul nostru, am reuşit să ne înţelegem mai mult prin semne. Abia după câteva minute, când nu am mai fost nevoiţi să ţipăm, am reuşit să facem cunoştinţă şi să aflăm cele două poveşti, strâns unite între ele: pe cea a familiei Dragotă şi pe cea a satului Crângeni.

Familia Dragotă are gospodărie în Crângeni din anul 2005, atunci când a luat hotărârea să se mute de la oraş, din Brăila, la ţară. Nea Titi a împlinit deja 80 de ani, iar tanti Ioana vine puternic din urmă, cu cei 77 de ani ai săi. Anii sunt adesea un simplu număr, mai ales atunci când toată viaţa ai fost obişnuit să trebăluieşti din zori şi până la căderea soarelui.

Tanti Ioana este încă plină de energie. Zilnic, cu braţele sale neobosite, dirijează întreaga gospodărie, de la îngrijitul animalelor şi treaba din grădină până la curăţenie. Nea Titi, tăcut şi drept ca un stâlp, o ajută mereu acolo unde este nevoie. Ar vrea să ne spună mai multe despre viaţa la Crângeni, dar o operaţie făcută în urmă cu zeci de ani l-a lăsat aproape fără voce.

Gospodăria soţilor Dragotă este singura locuită din sat. În bătăturile din jur nu a mai rămas nici măcar un suflet. Aproape toate casele sunt dărăpănate, iar grădinile altădată atent îngrijite şi cultivate sunt acum sufocate de bălării. Totuşi, chiar şi ajunse în prag de ruină, vechile construcţii reuşesc, asemenea unor capsule ale timpului, să conserve ceva din farmecul autentic al satului de altădată.

Când am aflat că ei sunt ultimii oameni care mai ţin micul sat în viaţă, i-am întrebat pe soţii Dragotă dacă nu se tem să locuiască singuri în mijlocul câmpiei, la kilometri întregi distanţă de alte aşezări.

"Pentru noi, aici este Raiul pe pământ"

"Până acum trei luni, în sat mai trăia o femeie în vârstă. Acum, că s-a dus şi ea, am rămas doar noi. Dar nici nu este timp să ne dăm seama că nu mai avem vecini. Este treabă de făcut toată ziua şi nu ai vreme de plictiseală sau să devii melancolic. Nu este un trai uşor la ţară, dar, pentru noi, aici este Raiul pe pământ", spune femeia.

Soţilor Dragotă le ţin de urât cei 25 de câini de care au grijă şi pe care îi îndrăgesc ca pe propriii copii, deşi viaţa nu le-a oferit şi bucuria de a fi părinţi în adevăratul înţeles al cuvântului. Au început să crească doi sau trei câini, pe lângă casă. Apoi, încetul cu încetul, numărul lor a început să crească, cei mai mulţi provenind din animalele abandonate în sat de-a lungul anilor.

"Auzeam câte o maşină care oprea doar pentru câteva secunde, după care pornea mai departe, înainte să apucăm să ajungem la poartă. Cineva lăsase în urmă un câine speriat şi uneori flămând. Nu ne lăsa inima să nu-l luăm la noi. Aşa am ajuns să avem 25. Pe fiecare îl ştim după nume. Pe cel negru, care nu este prea prietenos cu necunoscuţii, îl cheamă Pionierul. El este primul care s-a oploşit aici", mai spune tanti Ioana.

Uriaşul haitei este un ciobănesc alb, tânăr şi ciolănos, pe nume "Ursoaica". A venit cu reţinere înspre noi şi ne-a privit cu ochii săi mari şi blânzi. Când l-am mângâiat, ne-a aprobat grav, cu un mârâit.

Haita de câini a luat locul turmelor de oi care străbăteau odată aceste ţinuturi. Soţii Dragotă stabilesc încă de dimineaţă meniul pentru "copiii" lor. Să hrăneşti atâţia câini este o responsabilitate, mai ales când trăieşti izolat în mijlocul câmpului. "Azi avem urluială. Luăm boabe de porumb şi le măcinăm mai mare, după care le amestecăm cu ulei şi cu apă. Turnăm urluiala în uluce, de unde animalele mănâncă. Aşa i-am învăţat şi sunt foarte disciplinaţi. Acum câteva zile, mi-a murit un ied care era mai bolnăvicios. A stat acolo şi câinii nici nu s-au atins de el", explică femeia.

Tanti Ioana s-a născut în Crângeni, sat căruia oamenii locului mereu i-au spus Târlungeni. Redusă acum la dimensiuni liliputane, aşezarea a cunoscut şi vremuri mai bune. Prin anii 50 ai secolului trecut, aici se aflau în jur de 60 de gospodării. Terenurile arabile din jur erau şi sunt deosebit de roditoare, iar oamenii se ocupau cu cultivarea pământului sau cu creşterea animalelor, a oilor, îndeosebi.

Din ceea ce femeia îşi aduce aminte de la bunicii săi, satul a luat fiinţă undeva pe la jumătatea secolului al XIX-lea, când aici s-au stabilit mai multe familii de ciobani veniţi din Ardeal. Primii oameni care au rămas aici au dat şi denumirea veche a locului: Târlungeni. De altfel, pe tanti Ioana o chema, după tată, Târlungeanu.

"Erau oameni înstăriţi locuitorii din Târlungeni. Creşteau oi multe şi obţineau venit bun din asta, chiar dacă era o muncă grea. În copilărie îmi aduc aminte că duceam o viaţă bună, fără lipsuri. În sat erau mulţi oameni tineri, în putere. Se ţinea şi şcoală aici, iar sălile de clasă erau amenajate în odăile mai mari ale caselor. Într-un an şcoala era aici, în sat, în alt an putea fi la Nămoloasa".

La fel ca în multe alte sate româneşti, declinul Crângeniului a început de pe la sfârşitul anilor 50, atunci când comuniştii de birou, cu minte îngustă, dar îndoctrinaţi, au hotărât pe baze "ştiinţifice" ca aşezări întregi să fie rase de pe faţa pământului, iar oamenii să fie mutaţi de-a valma în alte localităţi, la fel ca pionii pe o tablă de şah. Măsura era necesară, în viziunea oficială de atunci, pentru a face loc terenurilor agricole şi pentru a facilita colectivizarea.

Aşa au ajuns buldozerele şi în Crângeni, înghiţind zeci de case. Nu toţi localnicii s-au dat duşi însă, iar cei care au rezistat, într-un fel sau altul, presiunii regimului au continuat să trăiască aici. Valul depopulării satelor din ultimele decenii a lovit însă cu putere şi la Crângeni, localitatea ajungând astăzi în prag de dispariţie.

Am plecat din Crângeni ceva mai bogaţi decât atunci când am venit. Mai bogaţi cu poveştile pe care nimeni altcineva în afară de cei doi locuitori ai satului nu ni le-ar fi putut spune. Pe drumul de întoarece, într-o linişte deplină, fantomele cazematelor rămase din timpul Războaielor Mondiale, pe câmpurile din jurul satului, ne-au amintit că aceste ţinuturi nu au avut parte mereu de liniştea de acum.

Drama ciobanului Târlungeanu

Foarte rar se mai întâmplă acum să vezi turme de oi în împrejurimile Crângeniului. Alta era însă situaţia în urmă cu mulţi ani, atunci când majoritatea familiilor din sat se ocupau tocmai cu creşterea acestor blânde animale. Turmele numărau atunci sute sau chiar mii de capete, iar oamenii de aici erau vestiţi în toată regiunea pentru ocupaţia lor şi pentru caşul pe care îl vindeau în târguri.

Din povestirile Ioanei Dragotă, bunicul ei se născuse undeva în zona Braşovului sau a Sibiului. Se stabilise însă la Crângeni şi îşi întemeiase familie aici, iar turma sa număra peste 1.000 de oi. "Într-o iarnă geroasă, în anul 1947, bunicul meu a vrut să traverseze Dunărea cu turma de oi, undeva între Galaţi şi Brăila. Gheaţa a cedat însă şi fluviul a luat tribut atunci toate oile. De supărare, bunicul meu s-a îmbolnăvit şi cred că asta i-a şi adus sfârşitul", povesteşte Ioana Dragotă.

Tărlungeni - Târlungeni, istoria a două sate

Deşi, pe hartă, micul sat din comuna Nămoloasa apare cu numele de Crângeni, locuitorii de aici i-au spus mereu Târlungeni. Câteva familii vechi din sat au purtat numele de Târlungeanu, aşa cum îi chema şi pe părinţii Ioanei Dragotă. Mai mult, istoria orală a locului vorbeşte despre originile ardelene ale multora dintre foştii săteni de aici.

În mod interesant, printr-o simplă căutare pe Google aflăm despre satul Tărlungeni din comuna cu acelaşi nume, aflat în judeţul Braşov, la 17 kilometri de municipiul Braşov. Originea numelui vine de la râul Tărlung, care traversează partea de vest a comunei. "Ca informaţii locale se ştie că denumirea aşezării s-ar fi luat după aşezarea populaţiei cu casele la distanţe mari unele de altele pe un teritoriu mai lung, care s-a numit Târlă lungă, şi de aici s-a numit Tărlungeni. O altă afirmaţie primită tot din partea populaţiei ar fi că originea numelui ar proveni din limba latină, Terra-Longa", scrie Wikipedia.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Cum trăieşte ultima supravieţuitoare a unui cătun de pe malul Siretului. „Am rămas doar cu căţeii. Cu ei, mai uit de necazuri” FOTO

La 70 de kilometri de oraşul Galaţi, într-o aşezare mică de pe malul Siretului, trăieşte de 20 de ani Ioana Dragotă. Este ultima supravieţuitoare din cătun şi-şu duce traiul alături de cei 25 de câini pe care îi îngrijeşte, după ce toţi bătrânii din sat au murit, iar casele au rămas pustii.

Cătunul Crângeni, din comuna Nămoloasa, judeţul Galaţi, pare a fi desprins dintr-o poveste de demult. O uliţă îngustă, case abandonate, dărăpănate, garduri rupte, curţi invadate de vegetaţie uscată şi o linişte de mormânt. Pe drum nu se aude şi nu se vede ţipenie de om. Se mai aude doar lătratul câinilor, care s-au aciuat de-a lungul anilor în singura gospodărie locuită. În cătun mai trăieşte acum doar Ioana Dragotă, o femeie de 79 de ani.

„Am venit aici în cătun în urmă cu aproape 20 de ani. Soţul meu avea probleme de sănătate şi ne-am mutat pe malul Siretului pentru că este aer curat. Aici nu este poluare, este linişte. Anii au trecut şi am rămas aici. Când ne-am mutat noi mai erau câţiva bătrâni în sat, dar s-au dus cu toţii. Nu mai este nimeni acum. Cine să mai ajungă aici? Tinerii nu mai vin în pustietatea asta”, povesteşte femeia.

Soţul i-a murit în urmă cu două luni, iar de atunci a rămas ultima supravieţuitoare din sat. Îşi alină singurătatea cu cei 25 de câini din cătun, care au rămas acum în grija ei. Trăieşte departe de lume, fără apă curentă sau dispensar medical. Cu toate acestea, femeia spune că este mulţumită cu traiul din cătun şi nu duce lipsă de nimic. Doar dorul de soţul ei o macină.  

„Am trăit aici împreună mulţi ani. Ne-am obişnuit cu singurătatea, cu liniştea din cătun. Am muncit toată viaţa şi am avut ce ne-a trebuit. Am crescut animale şi păsări, nu ne-a lipsit nimic. Ne rugam la Dumnezeu doar să ne dea sănătăte şi să ne ţină în putere. Din păcate, Titi a plecat. Am rămas doar cu căţeii, cu ei mă iau şi mai uit de necazuri. Ei sunt ca şi copiii mei”, povesteşte tanti Ioana.

În ultimul an, de când a început pandemia, singurii oameni care ajung în cătun sunt reprezentanţii asociaţiei pentru protecţiei animalelor „Ajutaţi-l pe Lăbuş”, din Galaţi. Administratorul asociaţiei, Corina Grigore, a aflat de povestea bătrânilor care îngrijesc 25 de câini şi a mers să-i ajute.

„Pe tanti Ioana şi pe nea Titi i-am cunoscut anul trecut, în ianuarie. Aflasem de povestea lor şi m-a impresionat foarte mult. Doi oameni simpli, care din puţinul lor aveau grijă de 25 de câini. Am mers în cătun şi le-am dus mâncare căţeilor, i-am sterilizat şi am încercat  să le îmbunătăţim viaţa. Am întâlnit la aceşti oameni o dragoste simplă şi sinceră, care m-a înduioşat de fiecare dată. Am promis că îi vom ajuta şi astfel, lună de lună, am mers în cătun cu saci cu mâncare. Pentru tanti Ioana şi nea Titu am mai cumpărat alimente şi apă, dar nu au cerut niciodată nimic şi tot timpul îmi spuneau că sunt mulţumiţi cu viaţa care o duc. Astfel, s-a legat o prietenie frumoasă şi sinceră. Căţeii, când auzeau maşina, veneau şi săreau în faţa ei de bucurie. Nea Titi şi tanti Ioana veneau şi ei la poartă să ne întâmpine. Din păcate, în decembrie Tarzan, Pionerul, Zmeul au zărit de departe maşina şi au venit în faţa noastră, parcă să ne dea o veste. Cu tristeţe am aflat că nenea Titi este bolnav, nu l-am mai putut saluta”, spune Corina Grigore.

adevarul.ro