Camil Baciu, de la realism socialist la science-fiction

[dcp100168]

Camil Baciu, de la realism socialist la science-fiction

BACIU, Camil (1926, Galati – aprilie 2005, Paris), prozator. Numele la nastere este Camillo Kaufman. Este concitadin si prieten din copilarie cu Iordan Chimet si Gheorghe Ursu, cu care va purta o corespondenta editata în Iordan Chimet, „Cartea prietenilor mei“ (vol. II, 2006). Urmeaza Liceul „Vasile Alecsandri“ din Galati si Institutul Politehnic din Bucuresti, sectia Pompe si ventilatoare. Dupa o perioada de 7 ani în care activeaza ca inginer îsi câstiga existenta din scris, lucrând ca reporter la „Flacara“. Realizeaza între 1967 si 1969, la radiodifuziunea Româna, emisiunea „La frontiera posibilului“. În 1969 emigreaza în Franta, la Lyon, unde scoate unicul numar al revistei „Le Chronogonmoscopographe“ (1970), si apoi la Paris, unde va lucra la Renault într-un departament de comunicare. Are initiative în domeniul teatrului: pune bazele teatrului de pantomima Neutrino, la Lyon, functionând si ca scenarist si actor, tine conferinte în domeniu în Israel si Belgia, scrie piesa „Pledoarie pentru Augustin“, pusa în scena de Théâtre de l’Atelier din Paris.

Începuturile lui Camil Baciu sunt realist-socialiste. În „Nu departe de castelul printesei“ (1956), cuprinzând notele de calatorie ale unui activist prin România aflata în drumul catre socialism, schitele surprind în contraste deloc subtile, literal partinice, diverse ipostaze ale luptei de clasa. O atentie prioritara în materie de înfierare ideologica si caracterologica li se acorda chiaburilor, inclusiv în versiunea disimulata în mijlocasi înstariti. Reportajele au aparut initial în „Flacara“.
Superior prin stil, ritm si poveste este romanul pentru copii „Împreuna cu nene Iani“ (1957), desi nu lipseste nici de aici tema ideologica a transformarii si optimizarii unui „semete“ (Statiune de Masini si Tractoare) dintr-un sat izolat sub actiunea fortelor pozitive comuniste, carora li se raliaza eficient câtiva pionieri. Personajul central este Iani, un fost marinar greco-român ale carui povesti extraordinare întretin în inima copilului narator nu atât dorinta de evaziune, cât alimentarea alegorica a aspiratiei catre valori morale înalte, comuniste. Calatoriile lui Iani îsi gasesc corelativul si „scara tâlcuitoare“ în calatoria copilului, împreuna cu familia lui, catre „semete“ si în lupta contra elementelor reactionare de acolo, încununata prin transformarea unei mori pe apa din instrument de exploatare în instrument de iluminare, adica într-o hidrocentrala.
Reconvertit în autor SF, Camil Baciu continua o vreme sa ramâna în zona realist-socialista prin nuvelele „Experienta Colombina“ (1960) si „Met…“ (1964), publicate în Colectia „Povestiri stiintifico-fantastice“, si prin volumul „Revolta creierilor“ (1962). „Experienta «Colombina»“ reprezinta un manifest contra armamentului atomic. Un industrias american pretinde ca a descoperit o bomba „curata“ si o detoneaza pe proprietatea lui, provocând contaminarea unei zone întinse, dar si reactiunea fortelor pozitive din Statele Unite, conduse de ziaristul  Eugen Garrow. Lupta de clasa continua, în acelasi decor american, în „Revolta creierilor“, volum unificat tematic de prezenta robotilor; acestia sunt utilizati de catre exploatatori împotriva sindicatelor muncitoresti, nu eficient însa, din moment ce inteligentele artificiale iau partea celor oprimati (nu din ratiuni morale, ci „obiective“, algoritmul lor stiintific dictându-le sã aleaga „adevarul“). Doar modic superioara este culegerea „Planeta cubica“ (1964), cuprinzând miniromanul „Aragua,“ rescriere progresista a „Insulei doctorului Moreau“ de H.G. Wells, precum si alte istorii robotice.
Însa prin „Masina destinului“ (1966), cuprinzând trei nuvele întinse, literatura lui Camil Baciu face un salt de calitate. Nu atât prin „Soarele portocaliu“, space opera excesiv de liric si de melodramatic pe tema singuratatii si a mortii în Cosmos, si nici prin „Masina destinului“, poveste politista cu aspect variind între cimilitura si farsa despre posibilitatea de a predicta matematic soarta fiecarui individ; ci prin „Ilarion si Hirondelle“, construita prin succedarea si finalmente prin fuzionarea codurilor realist-satiric, fantastic-oniric si science-fiction. Prima parte a nuvelei înfatiseaza, memorabil, un birou de proiectanti în care fiecare dormiteaza si leviteaza oniric în toropirea generala, nutrind fantezii private în contrast comic cu ineficienta birocratica. În urmatoarea secventa fantasticul începe sa fisureze realitatea: ca într-o piesa suprarealista, scene fantastice irump în spatiul trivial si viceversa, pâna la confuzia totala a planurilor. În cea de a treia secventa survine explicatia science-fiction (dar cuprinzând si trimiteri la Don Quijote) a scenelor anterioare, pentru ca finalul deschis sa pastreze simultan potentele celor trei coduri.
Mai apropiat de stilul din „Ilarion si Hirondelle“ decât de restul lucrarilor sale, romanul „Gradina zeilor“ (1968) este capodopera lui Camil Baciu si una dintre cele mai importante scrieri S.F. si fantastice ale literaturii române. În jurul unui motiv science fiction clasic, al contactului cu o civilizatie extraterestra superioara (darmantii nemuritori, reprezentati de contele Désiré de Droitdieu), pivoteaza un roman inspirat de suprarealismul lui Marc Chagall (la ale carui tablouri cu oameni zburatori se fac trimiteri; alt intertext se leaga de pictura lui Francisco Goya „El entierro de la sardina“). Prezenta lui Droitdieu (programare onomastica neîntâmplatoare)  ofera cartii un ax rational, chiar didactic, în masura în care anexeaza o morala: contele urmareste ideea nietzscheana – si deci amendabila în epoca – a prelevarii unor supraoameni din masa informa a omenirii, adica un program de inginerie globala care ar duce la transformarea radicala a conceptului de om. Interesul contelui de Droitdieu se opreste, întinzându-se pe mai multe decenii, asupra familiei galatene David, în care distinge potentialitatile unor eroi paradigmatici din istoria omenirii (Samson, Leonardo da Vinci etc.), ce ar urma sa fie descatusate. În cele din urma, la Marea Expozitie Universala de la Paris regizata cu mari abilitati de iluzionism de catre Droitdieu, contele este înfruntat si aparent învins de catre o multime în rândurile careia apare si familia David. Va reaparea însa în chip de baron de Richtegott, conducatorul unui lagar de exterminare din Polonia în cel de al Doilea Razboi Mondial. Acolo ajung patru dintre fratii David, care, precum Jderii lui Sadoveanu, alcatuiesc o expeditie de salvare a iubitei evreice a unuia dintre ei, pierind – însa, la rându-le, doar aparent – într-un crematoriu. Ideea (în descendenta, la rigoare, bogomilica) ar fi ca lupta dintre partea întunecata, fascista (dar, citita printre rânduri, si comunista), întrupata de Droitdieu, si elementul antagonic-luminos al familiei David este eterna. Dar dincolo de aceasta componenta ideologica (rezumata ici si acolo prin lozinci precum „nu voi îngadui nimanui sa nimiceasca omul sub pretextul transformarii lui! Omul transformat traieste într-o lume a absurdului, într-o lume straina, strain el lui însusi“ sau „Feriti-va de marii reformatori, de aceia care va nimicesc idealurile pentru a va împrumuta idealurile lor!“), forta romanului sta în factura sa chagalliana (servita exemplar prin stilul de un lirism bine controlat al autorului), în scurtcircuitarea variabila prin fantastic a universului casnic al familiei David, în zonele de granita în care realismul cel mai domestic face loc straniului, miraculosului, bizarului, absurdului, poeticului.

revistacultura.ro