dcp100168 Posted January 8, 2014 Posted January 8, 2014 50 de ani - 50 de legendeEchipa noastră a împlinit 50 de ani de istorie, iar Dunărea Bătrână sărbătoreşte această cifră jubiliară printr-o serie de articole dedicate celor 50 de legende ale clubului. Cum nu există o dată exactă de fondare a clubului, iar sigla şi actele oficiale ale FC Oţelul indică doar anul 1964, suporterii au privilegiul de a se bucura pe tot parcursul anului 2014, aşa că în fiecare săptămână vom prezenta un nou om care a ridicat numele formaţiei noastre la rang de mare echipă. Începem cu “părintele” Oţelului, Puiu Vasilache. Victor “Puiu” VasilacheVictor Vasilache poate fi considerat, pe bună dreptate, drept creatorul echipei Oțelul Galați în forma modernă și profesionistă. S-a născut pe 11 aprilie 1942, în localitatea Brăneşti din județul Galați.Așa cum singur îi place să afirme e născut și crescut în Galați. Asta explică atașamentul deosebit față de ceea ce înseamnă comunitatea locală și poate că tot cu el a început și mentalitatea care caracterizează suporterul oțelar, care de-a lungul timpului a avut mai multă încredere în sportivii gălăţeni, decât în “mercenarii” veniţi din alte zone.Scurta sa plecare din orașul pe care l-a iubit a făcut-o doar pentru a urma facultatea. Apoi, ca proaspăt absolvent al Institutului de Educație Fizică și Sport din București, devine responsabil la un club sportiv cu echipă de fotbal în Divizia B. Formaţia se afla pe loc retrogradabil spre final de campionat și deţinea un club de atletism fără sportivi legitimaţi.Așadar, munca sa a început la Oțelul, în 1974, în Divizia C. Mai mult, echipa este imediat mutată la Adjud. Astfel, Victor Vasilache este nevoit să înființeze trei noi cluburi de fotbal (LBR, Venus Turnare Continuă și Rapid UETU), toate aparținând de Combinatul Siderurgic Galați. Acestea vor fi înscrise în campionatul municipal.În 1980, LBR promovează în “B”, unde va evolua sub titulatura de Oțelul LBR. În același an, Oțelul devine un adevărat Club Sportiv, Victor Vasilache reușind înființarea de secții și în alte discipline (șah, handbal, moto, box, parașutism) pe lângă cele deja existente (fotbal și atletism).Însă sistemul îi mai dă o lovitură naprasnică prin mutarea echipei la Tecuci. Nici acum nu se da bătut și prin Metalosport, împreună cu jucătorii care refuză să plece la Tecuci, promovează din nou în “B” în 1983, iar în 1986 îşi vede visul cu ochii ajungând în prima ligă.Doi ani mai târziu, în urma unui meci decisiv la Moreni, împotriva echipei locale Flacăra, dar și a unui întreg sistem, cu un meci prelungit cu aproape 20 de minute, Oțelul obține dreptul de a reprezenta România pentru prima dată pe plan internațional terminând pe locul 4!Aşadar, pe 7 septembrie 1988, traseul echipei, din campionatul municipal, via Divizia C şi B, își atinge apogeul sub umbrela lui Victor “Puiu” Vasilache, împotriva tuturor nedreptăților suferite. Mai mult, Oțelul, prin golul lui Profir, învingea Juventus Torino la Galați, pe Stadionul “Dunărea”!După 16 ani de muncă, la 1 decembrie 1989, cu puţin înainte de Revoluţie, Victor Vasilache este înlăturat de la conducerea clubului pe care l-a construit din nimic aproape. Munca sa va fi dusă mai departe de Marius Stan, care va duce Oţelul în epoca modenă a fotbalului românesc, dar aceste lucruri nu s-ar fi reuşit niciodată fără încăpăţânarea unui mare OM: Victor Vasilache. Acesta şi-a văzut munca aruncată la gunoi în două rânduri, dar cu toate acestea a luptat în continuare, a pus suflet şi şi-a văzut visul cu ochii: a dus Oţelul în prima ligă, transformând-o în echipa fanion a oraşului Galaţi! Fără acest om, povestea Oţelului nu ar fi existat niciodată şi nu ar fi putut fi spusă astăzi…În prezent, Victor Vasilache se dedică grădinăritului și familiei. Mai rar, încă mai asistă la meciurile Oțelului. Din mulțimea oamenilor pe care i-a cunoscut a rămas mai apropiat doar de doi, Marius Stan și Viorel Anghelinei, doi dintre cei care i-au dus munca mai departe…Victor Vasilache: “Pentru mine nu a fost o surpriză că Oțelul a câștigat campionatul, deşi nu visam eu la o asemenea performanță când am înființat acest club. Am pornit din Campionatul Municipal, iar comuniștii ne-au desființat de două ori și au mutat echipa la Adjud, apoi la Tecuci, fiindcă în oraș trebuia să existe doar FCM! De fiecare dată am luat-o de la capăt. Am înființat pe ascuns trei echipe în cadrul Combinatului Siderurgic: LBR (Laminorul Benzi la Rece), Rapid UETU și Venus Turnare Continuă. Sub titulatura LBR Oțelul am ajuns în C, apoi în B, prin '76 am mai fuzionat și cu Metalosport. În fine, în 1986 am promovat în Divizia A. Pe atunci nu puteam visa nici la locurile 3-4, eram prea mici. Steaua și Dinamo făceau legea cu echipele lor satelite. Cu toate astea a fost o excepție fericită în '88, când am terminat pe 4 și am bătut cu 1-0, la Galați, marele Juventus Torino în Cupa UEFA. Sunt cele mai frumoase amintiri din viața mea. Rămân la convingerea că italienii ne-au umblat la jucători la meciul retur, unul dintre banuiți fiind Gagiu. Aveam echipă bună. Spre exemplu fundașii noștri centrali, Agiu – Anghelinei, erau mai buni decât stoperii Stelei și ai "naționalei", Belodedici - Bumbescu. N-aveai ce să faci, dacă te opuneai sistemului era rău, îți luau toată familia la întrebări. Cu cei de la Dinamo și cu sateliții lor, Victoria și Flacăra Moreni, era pericol. Nu îți ziceau nimic, treceau direct la fapte. Dumitru Dragomir, pe care nu vreau să-l mai văd în viaţa mea, m-a dus la Miliție fiindcă n-am vrut să le dau dezlegarea lui Agiu și lui Vaişcovici la Victoria București. M-au ținut sechestrat vreo șapte ore la sediul Miliției Capitalei, abia am scăpat. Am trăit și episoade amuzante. La un meci cu Flacăra Moreni, când conduceam cu 1-0, un colonel de la pașapoarte i-a luat fanionul asistentului și a arbitrat el. A ținut numai ridicat steagul! Antrenorul lor, Nunweiller III, cu care eram prieten, se uita săracul la mine, nevinovat. În final am bătut 1-0!” dunareabatrana.ro
dcp100168 Posted January 17, 2014 Author Posted January 17, 2014 Arben KokalariContinuăm azi cu primul străin din istoria echipei, un nume care în contextul societăţii actuale va fi probabil foarte amuzant pentru cei care nu au auzit niciodată de el: Kokalari. Odată cu deschiderea granițelor, după Revoluția din 1989, încep să își facă apariția, în primul eșalon românesc și primii jucători străini. Primul fotbalist de peste graniţă din istoria Oțelului este albanezul Arben Kokalari, născut la 9 iulie 1963, la Berat, în Albania.Acest adevărat deschizător de drumuri a activat aproape toată carieră în orașul natal la formaţia Tomori Berat. El a prins transferul în România, odată cu deschiderea granițelor ambelor țări, Albania devenind republică abia în 1991. Anterior acestui an au mai existat câteva plecări ale unor jucători, un exemplu fiind Rolan Agalliu și el albanez, fost jucător la Oțelul, dar care a avut primul contact cu fotbalul românesc în 1990, când a venit la Universitatea Craiova. Familia lui Kokalari avea probleme cu regimul comunist şi chiar dacă ar mai fi existat interes pentru el, acesta nu s-ar fi putut materializa.Jucător de profil defensiv, “Beni” putea evolua atât la mijloc, cât și în apărare. Contextul sosirii sale la Oțelul i-a fost favorabil, luând în considerare retragerea din activitate a lui Anghelinei în aceeaşi perioadă. Aşadar, el avea să fie folosit în centrul apărării la Galaţi. Arben fusese observat de conducerea clubului nostru în dubla din semifinale dintre Oțelul și Tomori Berat din Cupa Balcanică. Meciul tur, din Albania, pierdut de ai noştri cu 2-0, l-a evidențiat pe viitorul oţelar. Meciul retur, de la Galați, în care Oțelul a obținut calificarea în finală contra turcilor de la Sariyer Istanbul, deși se încheie cu un neverosimil 4-0, nu atenuează interesul pentru transferul său. Mutarea a venit târziu pentru cariera “pletosului” (pe atunci) Kokalari, iar primul său meci e cu ghinion. La 1-0 pentru Timișoara e introdus pe teren, însă intră neîncălzit și se alege cu o ruptură musculară. Refacerea a durat 6 luni… Odată cu revenirea au început și jocurile bune, astfel încât a devenit jucător de bază în echipă. “Beni” s-a retras din fotbal de la Oțelul, în 1994, după un conflict cu atacantul Cornea. Peste puţin timp avea să se reîntâlnească cu acesta în Albania unde se transferase golgeterul Oţelului, dar nu i-a purtat pică, tratându-l ca pe un fost coleg şi prieten.În zilele noastre şi-a pus pe picioare un minihotel în orașul natal și o școală de fotbal. Se pare că a mai păstrat legătura cu clubul nostru, cel puțin până la plecarea lui Marius Stan, întrucât a și propus un jucător albanez la echipă. Cel din urmă, pe numele său Gerhard Progni, a venit la Galaţi însoţit chiar de Arben Kokalari, care s-a putut reîntâlni astfel după atâţia ani cu echipa în istoria căreia va rămâne mereu. Poate că “Beni” nu a fost cel mai valoros fundaş sau mijlocaş pentru Oţelul, dar numele său rămâne mereu legat de faptul că este primul străin din istoria echipei noastre, fiind un deschizător de drumuri căruia i-au urmat fotbalişti de clasă precum: Milorad Bukvic, Stoyan Kolev, Jivko Jelev, Kim Gil-Sik, Gabriel Viglianti, Branko Grahovac, Milan Perendija sau Cleidimar Didi.Arben Kokalari: “A fost un vis plăcut pentru mine să joc în străinătate. Transferul a venit târziu pentru mine, la aproape 29 de ani, dar a fost foarte bine. Am găsit aici oameni buni în conducerea Oţelului, dar şi în populaţia gălăţeană.”dunareabatrana.ro
dcp100168 Posted January 20, 2014 Author Posted January 20, 2014 Emil SpireaContinuăm azi cu un mijlocaş de legendă, poate unul dintre cei mai constanţi fotbalişti pe care i-a avut Oţelul: Emil Spirea.Emil Spirea s-a născut la 8 februarie 1969, la București. Chiar dacă se ştie că cei din capitală n-au fost niciodată bine văzuţi la Galaţi, mijlocaşul brunet a rămas cu siguranţă în inimile fanilor care i-au văzut evoluţiile pline de succes în atâtea partide pentru Oţelul, la mijlocul anilor ‘90.Primul contract de jucător profesionist l-a prins în 1987, la doar 18 ani, în județul Vaslui. El joacă în Divizia B pentru FEPA ’74 Bârlad timp de doi ani, după care va fi transferat de FCM Brașov, echipă ce activa în primul eşalon. Rămâne și aici timp de doi ani, în care formaţia sa se clasează onorant pe locurile 7 și 9, după care pleacă la Politehnica Iași, unde va activa timp de 4 sezoane din nou în Divizia B.Ca şi Haraga sau Dobrea, de la Politehnica Iaşi este remarcat de Oţelul, iar anul 1994 îi aduce din nou transferul în “A” la Galați, loc de care se va îndrăgosti şi unde va rămâne până în 2001.Emil Spirea a fost genul de jucător polivalent, el activând la Oțelul pe diverse posturi, atât defensive, cât și ofensive, dar poziţia de mijlocaş la închidere l-a prins cel mai bine. Un adevărat metronom, cu evoluţii constant sigure, brunetul poate fi comparat pentru suporterii mai tineri cu un Gabriel Giurgiu în zilele sale bune! Posesor al unui șut năprasnic şi de calitate, el a aruncat în câteva rânduri tribunele în aer cu execuțiile sale magistrale. De altfel, a făcut parte din Generaţia de Aur a fotbalului gălăţean, într-o echipă de tunari cu Vali Ştefan, Ion Gigi, Costin Maleş, Viorel Tănase sau Cătălin Tofan.A fost genul de jucător mai puțin vizibil, însă cele 172 de jocuri pentru Oțelul de-a lungul celor 7 ani petrecuți pe malul Dunării, vorbesc de la sine. De altfel, în sezonul 96-97 a fost premiat în direct la TVR pentru golul etapei, într-o vreme în care “can-can-ismele” nu puseseră gheara pe televizuni.Perioada în care Spirea a activat la Oțelul este exact aceea în care echipa noastră devine “Campioana Provinciei”, multă lume considerând că fotbaliştii din acea vreme erau mai puternici poate chiar şi decât cei care au câștigat campionatul. O victorie cu 4-3, în Giulești, în inferioritate numerică, după o revenire de la 1-3, e doar un exemplu care poate lăsa pe oricine fără replică. Generatia din care face parte Spirea a participat de două ori în Cupa UEFA. În sezonul 1997-1998, adună 74 de minute de joc în dubla de tristă amintire cu HIT Gorica, iar în sezonul 1998-1999 strânge 354 de minute în 4 jocuri, împotriva macedonenilor de Sloga Jugomagnat şi a danezilor de la Vejle BK.În 2001, la 32 de ani, Emil Spirea pleacă să joace pentru Laminorul Roman, ”țevarii” având la acea dată un plan prin care ar fi urmat să ajungă pe prima scena fotbalistică și cu ajutorul unui astfel de jucător experimentat.Ultima “gară” fotbalistică o alege la Brăila, unde joacă un sezon pentru Dacia Unirea, în 2002-2003, după care renunţă la fotbal în totalitate, stabilindu-se în Târgoviște. Din păcate, este unul din jucătorii mai “timizi” cu presa, el dispărând complet din peisajul fotbalistic actual, spre deosebire de colegii săi de generaţie care încă mai pot fi localizaţi cu uşurinţă.dunareabatrana.ro
dcp100168 Posted February 4, 2014 Author Posted February 4, 2014 Laurenţiu BuşDespre Laurenţiu Cosmin Buş întotdeauna va fi scrisă o pagină separată în istoria Oţelului. “Omul Supercupă” s-a născut la 27 august 1987 în Cluj-Napoca. La 16 ani ia contact cu prima echipă a Universităţii Cluj, făcând parte din lotul lărgit, primul meci pentru “şepcile roşii” jucându-l în sezonul 2003/2004, în Liga a 2-a.Prima persoană care apreciază potenţialul mijlocaşului de bandă stânga este Gheorghe Hagi, pe atunci antrenor al Politehnicii Timişoara. Acesta îl convinge pe patron să investească 500.000 de dolari, cât cerea Universitatea Cluj pe el, dar odată ajuns aici evoluează doar pentru echipa a doua. După plecarea lui Hagi de la Timişoara, atenţia asupra lui Laurenţiu dispare, acesta nefiind preferat în faţa tinerelor speranțe autohtone, el revenind după doar un an la prima iubire, “U”, cu care promovează în “A” din primul sezon. Debutul în eşalonul întâi se produce în 2007, la un egal (1-1) între “U” şi Ceahlăul Piatra Neamţ. Contactul cu prima echipă se pierde pe alocuri, el fiind trimis la “satelit” în câteva rânduri, în urma unor conflicte cu antrenorul Alpar Meszaros. Buş arată însă tărie de caracter şi încredere în forţele proprii, declarând că preferă să joace în liga a 4-a (unde evolua Universitatea II) decât la prima echipă.Odată cu preluarea clubului de către Florian Walter, Buş intră din nou într-un con de umbră. Va fi vândut la Arieşul Turda (echipă cu o Cupă a României în palmares), iar de aici va fi adus liber de contract la Oţelul! O eroare managerială face însă ca el să fie împrumutat înapoi la Turda, deoarece jucătorul evoluase în acel an competiţional pentru două echipe deja: “U” Cluj şi Arieşul. Astfel, Oţelul ar fi riscat depunctarea în cazul în care l-ar fi utilizat pe teren, iar Buş a trebuit să revină la una din cele două echipe sub formă de împrumut şi cum “U” îşi dorea reconstrucţia, singura alternativă a rămas Arieşul.Adus la insistenţele lui Dorinel Munteanu (care îl cunoştea din perioada “U”), la Oţelul nu s-a impus niciodată ca om de bază, acumulând doar 35 de meciuri în două sezoane şi jumătate în toate competiţiile, timp în care a marcat doar două goluri, dar ce goluri! Concurenţa cu Iorga, Antal, Silviu Ilie sau Ochiroşii, coroborată cu diverse accidentări suferite, l-au ţinut departe de teren. A explodat într-un moment în care nimeni numai credea că este material bun de Oţelul. A fost rezervă eternă pe aproape tot parcursul campionatului 2010-2011, dar când antrenorul Dorinel Munteanu a apelat la el pe final şi-a făcut din plin datoria. A contribuit în doar câteva meciuri la un titlu istoric, dând 3 pase de gol şi marcând o dată pe final de sezon. Pentru el era ca şi cum abia începuse campionatul, aşa că a fost apoi cel mai bun om al Supercupei cu Steaua, câştigate de Oţelul, după golul senzaţional marcat de Laurenţiu. De altfel, el a fost ales MVP-ul partidei, fiind premiat de către campionul mondial la box, Lucian Bute, suporter al echipei Oţelul.Revenind la titlul câştigat, Buş reuşeşte această performanţă alături de colegii săi la chiar primul sezon în tricoul roş-alb-abastru! Deşi nu jucase mai deloc tot sezonul, micuţul mijlocaş surprinde pe toată lumea şi dă semnul trezirii Oţelului, care avea să câştige toate meciurile din final, totul pornind de la pasa sa de gol în jocul de la CFR Cluj! Apoi, singurul gol pentru Oţelul în Liga 1 a fost discutat foarte puţin, în ciuda importanţei sale. Pe 9 mai 2011, în etapa a 32-a, Oţelul întâlnea Victoria Brăneşti. Echipa din satul cu acelaşi nume avea o motivaţie extraordinar de puternică, sub formă de “cărămizi” de bani, deşi era matematic retrogradată. Politehnica Timişoara aştepta pasul greşit, astfel că au trimis pachete de bani la Brăneşti pentru ca Victoria să opună o rezistenţă eroică. Golul lui Buş din minutul 32, dedicat mamei, în faţa unei echipe disperate să câştige, dar şi centrarea de la golul lui Paraschiv din minutul 90 au contribuit la păstrarea distanţei faţă de timişoreni, la moralul echipei, la frustrarea rivalilor de atunci, dar şi la liniştea lui Dorinel în vederea pregătirii “finalei campionatului”, care se desfăşura chiar etapa următoare. Mai mult, contra Timişoarei, Laurenţiu trimite centrarea perfectă pentru Pena, care aduce titlul şi nebunia fumoasă la Galaţi!În următorul sezon, Dorinel Munteanu a încercat forţarea sa în condiţiile în care concurenţa a crescut calitativ, în locul lui Ochiroşii fiind transferat Sorin Frunză, gălăţeanul campion cu Unirea Urziceni. Numai că Laurenţiu s-a reîntors la forma sa obişnuită. A jucat în 16 partide fără a marca vreun gol. Tot în sezonul 2011/2012 a participat şi în Champions League, în meciul pierdut la Bucureşti împotriva Benficăi. În următorul an îi merge şi mai prost, el evoluând în doar 6 meciuri, de două ori din postura de rezervă. În finalul anului 2012 părăseşte Oţelul de comun acord cu clubul, cu destinaţia Rusia, în Liga a 2-a, la Enisey Krasnoyarsk, acolo unde se află şi acum…dunareabatrana.ro
dcp100168 Posted February 9, 2014 Author Posted February 9, 2014 Gabriel Emil JulaGabriel Emil Jula s-a născut pe 3 ianuarie 1980 la Cluj-Napoca şi a început fotbalul la Universitatea din localitate. La vârsta de 18 ani ia contact cu prima echipă, jucând două meciuri în sezonul 98/99, sezon în care “U” va retrograda în Divizia B. Opt ani va rămâne la aceeaşi formaţie, timp în care va retrograda chiar şi în “C” şi va promova înapoi în B, însă abia din sezonul 2004/2005 se impune ca jucător de bază, în următorul sezon devenind golgeterul echipei cu care va rata la limită promovarea înapoi în Divizia A.Sezonul 2006/2007 îl va aduce totuşi în primul eșalon, prinzând transferul la Oţelul Galaţi, în schimbul sumei de 25.000 de euro. Bogdan Aldea, Marian Alexandru, Gabriel Apetrei, Robert Elek, Rareş Oprea, Bogdan Ungureanu, Alexander Valoys Valencia, Daniel Bănaru, Gheorghe "Jora" Boghiu, Tadas Labukas, Eduard Tismănaru… Aceşti atacanţi care au fost la Galaţi cam în aceeaşi perioadă nu au împreună 30 de goluri marcate pentru echipa Oţelul cum are Jula!Oţelul, prin antrenorul Petre Grigoraş, va reuşi să îl pună în valoare prin tandemul cu Daniel Stan, un atacant cu profil diametral opus. Şi dacă tot am menţionat de profilul de jucător, Emil Jula e un atacant masiv, la cei 1,92 m pe care îi măsoară. E genul de vârf de careu, fără viteză sau dribling, însă cu mobilitate, joc aerian şi un extraordinar simţ al porţii. Un atacant avansat, un pivot mai exact, perfect pentru stilul de joc de la acea dată al lui Grigoraş, care prefera atacul pe flancuri şi centrările în careu.Jula ratează chiar şi cu poarta goală în primele meciuri, dar odată ce sparge gheaţa este de neoprit. Cu 14 goluri devine golgeterul formaţiei roş-alb-albastre în primul sezon, iar aportul său la calificarea în Cupa UEFA Intertoto, de pe locul 5 în campionat, nu poate fi pus la îndoială. “Gulliver”, aşa cum fusese poreclit de fanii oţelari, marchează primul său gol abia în etapa a 10-a în faţa celor de la UTA Arad, iar de acolo cariera sa porneşte pe o pantă incredibilă. Înscrie golul victoriei cu Steaua pe final de meci, aruncând un întreg stadion în aer, apoi începe seria penalty-urilor. Jula devine poate cel mai bun executant de lovituri de pedeapsă din istoria Oţelului, el ratând o singură dată un astfel de procedeu, dar trebuie precizat că şi atunci a revenit imediat şi a încheiat faza cu gol! În retur începe seria dublelor, golurile sale cu FC Argeş, dar mai ales cele cu Rapid (3-3) şi Dinamo (2-1) sunt decisive pentru calificarea într-o cupă europeană. “Julanul” va juca timp de două sezoane la Oțelul Galaţi, totalizând 65 de meciuri şi 31 de goluri înscrise în Divizia A, cu o medie superbă de aproape un gol la două meciuri! De asemenea, va participa în Cupa UEFA Intertoto, marcând 3 goluri în 4 meciuri şi obţinând primul trofeu din istoria clubului nostru, la care aportul său avea să fie imens. După câştigarea Intertoto va mai juca în Cupa UEFA în două meciuri, însă fără a marca. Poate cel mai important gol înscris pentru Oţelul e cel din “infernul” de la Trabzon, unde Jula închide tabela la 1-2 în minutul 88, marcând dintr-un penalty pe care tot el l-a scos! Golul său consfinţeşte victoria în dublă manşă contra unei formaţii mult mai valoroase pe hârtie, cea a Trabzonsporului, şi aduce Oţelului primul trofeu din istorie! Mai mult, chiar şi în doar 4 meciuri de Cupa României a marcat de alte 3 ori…Toate golurile pe care le-a înscris pentru echipa noastră i-au adus un binemeritat loc în istoria gloriilor clubului, iar în sezonul 2007/2008, cu 18 goluri înscrise a fost foarte aproape de titlul de golgeter (titlu care lipseşte şi el din vitrina clubului nostru), aflându-se la doar trei lungimi de Ionel Dănciulescu, însă deasupra unor jucători importanţi ai campionatului precum Gigel Bucur, Florin Costea, Florin Bratu, Eugen Trică sau Marko Ljubinkovic.Din păcate, o prostie îl aduce în conflict cu suporterii, care i-au reproşat o ratare într-un meci cu Steaua, iar de-a lungul etapelor, conflictul se adânceşte, deşi, pe teren, continuă evoluţiile excelente. Pe 19 aprilie 2008, Oţelul pierde acasă cu Steaua Bucureşti. Jula ratează o ocazie monumentală şi intră în gura suporterilor care uită performanţa din Cupa UEFA Intertoto. Este înjurat, provocat constant şi i se sugerează să plece, fiind considerat blatist. Pe 23 aprilie 2008, în următoarea etapă, la doar 4 zile distanţă, Jula reuşeşte un hat-trick la Buzău în minutele 29, 54 şi 86. Merge bucuros în dreptul galeriei. Este apostrofat, lucru observat şI de către comentatorii meciului, iar atacantul se retrage trist din acea zonă. Oţelul se impune la final cu 4-0. Jucătorii salută galeria, dar mai multe aplauze primeşte până şi Robert Elek, intrat în minutul 87, decât eroul meciului care stă izolat în spatele celorlalţi. La sfârşit, acordă un interviu în care nu atacă pe nimeni. Din mai 2008, Oţelul nu a mai avut un atacant atât de activ pe tabelă…Aşadar, sfârşitul sezonului va aduce o despărţire avantajoasă atât pentru jucător cât şi pentru club. Pentru club oferta e avantajoasă doar financiar, fiindcă de atunci Oţelului i-a lipsit un jucător cu o astfel de rată a golurilor. Emil Jula părăseşte România pentru Bundesliga Germaniei, în schimbul a 700.000 de euro şi pentru un salariu de 350.000 de euro anual, bani cu mult peste ce i-ar putut oferi vreodată Oțelul.Astfel, Jula rămâne după doar doi ani în istoria clubului de la Dunăre, ocupând locul 8 în clasamentul golgeterilor all-time ai Oţelului, la egalitate cu Mihai Guriţă. Probabil dacă ar fi rămas la Oţelul ar fi avut şansa să devină chiar primul în acest top, având în vedere media extraordinară de goluri reuşite în doar două sezoane.A mai jucat 3 sezoane pentru Energie Cottbus, din care unul în 1.Bundesliga, iar apoi a semnat cu MSV Duisburg, fiind împrumutat în două rânduri la Anorthosis Famagusta şi VfL Osnabrück, după care a revenit din 2013 în Liga 1, dar la Ceahlăul Piatra Neamţ, în lotul căreia se află şi acum.Emil Jula: “N-o să uit niciodată echipa şi oraşul care m-au consacrat. Cei doi ani petrecuţi la Oţelul au fost extraordinari.”dunareabatrana.ro
dcp100168 Posted February 24, 2014 Author Posted February 24, 2014 Tudorel CălugăruCu siguranţă, cel mai bun portar din istoria Oţelului Galaţi, după părerea suporterilor mai vechi, este Tudorel Călugăru. Şi dacă nu cel mai bun, atunci cel mai longeviv, “Relu” apărând poarta echipai noastre în peste 400 de meciuri, de la nivel judeţean până în prima divizie! Născut la 16 iulie 1960 în Galaţi, acesta şi-a dedicat 35 de ani din viaţă clubului nostru.Victor “Puiu” Vasilache, fostul preşedinte de legendă al clubului nostru, a declarat că ”Relu” Călugăru i-a fost cel mai apropiat sufletului dintre toţi fotbaliştii care s-au perindat pe la echipă în cei 16 ani de activitate. Şi asta deoarece portarul gălăţean nu a început fotbalul în mod organizat. El a fost observat de un jucător al Oţelului, Târâş, pe “maidanele” gălăţene. Acelaşi jucător insistă ca Vasilache să meargă să îl vadă şi imediat goalkeeprul este cooptat în echipă.În 1976, la doar 15 ani(!), debutează pentru Oţelul într-un meci cu miză, şi anume barajul de promovare din judeţ, împotriva unei echipe cu tradiţie în judeţul Galaţi: Bujorii Tîrgu-Bujor. Călugăru nu primeşte gol, iar partida se încheie cu victoria clară a Oţelului: 4-0. Aşadar, omul din poarta noastră, pe care cu greu ni-l putem imagina doar ca pe un puşti, îşi începe cariera cu dreptul.Anii au trecut, iar Tudorel Călugăru adună, de-a lungul acestora, peste 400 de meciuri oficiale în tricoul Oţelului, atât la nivel judeţean, cât şi la nivel european. Relu este unul din eroii victoriei împotriva celor de la Juventus Torino. Cu ajutorul său, formaţia noastră şi-a păstrat poarta intactă în tur, reuşind cea mai mare victorie din istorie!În 1990 a fost împrumutat la Petrolul Ploieşti, echipă aflată în mare nevoie de portar la acea dată (titularul din poartă făcea parte din lotul naţional) şi joacă acolo 6 meciuri, de altfel singurele din carieră care nu au fost pentru Oţelul. Puţini ştiu că goalkeeperul gălăţean a marcat şi un gol şi nu în poarta oricui, ci a marilor rivali de la Brăila, pe 25 aprilie 1992! Atunci, în faţa a 10.000 de spectatori, pe stadionul “Dunărea”, Călugăru a înscris din penalty!În 1994 se retrage, deşi rămâne pe foaia de joc încă un an de zile. Din acelaşi an ocupă funcţia de antrenor cu portarii la Oţelul, până în 2008, când Petre Grigoraş îl aduce pe Dan Moţei în locul său. Din acel moment trece la echipa de juniori, iar în sezonul 2008/2009 prinde un contract în Arabia Saudită, la Al Ittihad. La întoarcere, în 2009, revine ca antrenor cu portarii la echipa mare a Oţelului, în staff-ul lui Dorinel Munteanu şi va contribui la câştigarea singurul campionat din istoria de până acum a clubului! Rolul activ pe care l-a avut în echipă în 2010/2011 a fost acela de a-l pregăti pe Branko Grahovac, singurul portar al Oţelului care ar avea şanse de a-l detrona pe ”Relu” într-un ”Cel mai bun 11 din istorie”. Tot el a fost cel care i-a pregătit pe Bordeianu, Arcanu, Cristi Munteanu sau Stoyan Kolev, şi ei portari de legendă pentru fotbalul gălăţean. Coincidenţă sau nu, cam de câte ori a plecat de la echipă, Oţelul a avut portari slab pregătiţi, precum Kouha, Grybauskas, Baotic sau Boşneag.Din vara lui 2013, Tudorel Călugăru antrenează portarii concitadinei Dunărea.dunareabatrana.ro
dcp100168 Posted March 5, 2014 Author Posted March 5, 2014 Jivko JelevContinuăm azi cu un fundaş, considerat de unii cel mai bun străin din istoria Oţelului, iar de alţii un fotbalist mult peste nivelul Ligii I de la acea vreme.Fostul “Ministru al Apărării Gălăţene”, Jivko Dinchev Jelev (Живко Динчев Желев) s-a născut la data de 23 iunie 1979 la Stara Zagora (Bulgaria) şi a început fotbalul profesionist la 11 ani pentru formaţia locală Beroe. Primul contact cu echipa mare îl are la 16 ani, unde, după un singur sezon în divizia B, urmat de retrogradarea echipei, semnează cu Litex Loveci, alături de care va promova încă din primul sezon. Şaptesprezece ani e considerată o vârstă prea fragedă pentru contactul cu primul eşalon, aşa că va fi împrumutat la FC Olimpik Teteven timp de 3 sezoane, după care, reîntors la Litex, se va încununa campion al Bulgariei. Va evolua aproape fără întrerupere până în 2007 pentru Litex, adunând 225 de meciuri şi înscriind 34 de goluri, fiind cel mai bun marcator de profil defensiv din istoria campionatului Bulgariei! Tot în acest interval a luat contact şi cu reprezentativa vecinilor noștri, în 24 de meciuri pentru echipa Under21 pentru care a marcat de două ori şi de 6 ori pentru naţionala mare!În urma unui acord verbal de principiu, pe care Jivko l-a respectat în ciuda ofertelor venite ulterior, Oţelul s-a ales cu un jucător de mare caracter, cu un tip dur, dar elegant în apărare şi cu primul jucător de clasă din lot, din afara României. A fost adoptat de publicul gălăţean chiar de la primul meci, toţi spectatorii prezenţi rămânând cu gura căscată după primul joc de senzaţie făcut de bulgar la Oţelul.Jivko Jelev, un uriaş de peste 1,90 metri şi 90 de kilograme, era un jucător foarte solid, un munte de muşchi, după cum îl descriau uimiţi unii jucători care împărţeau vestiarul cu el. Polivalenţa sa se materializează prin achitarea cu foarte mare succes de atribuţiile de pe axul central al defensivei, dar şi ale celor de atacant când echipa avea nevoie să revină, ca un alt uriaş de legendă - Vasile “Pluto” Brătianu.În apărare, Jivko amintea în acelaşi timp de eleganţa lui Tofan, dar şi de sacrificiul lui Pelin. Avea intrări decise şi curate, însă nu s-a menajat niciodată, evoluând în diverse rânduri cu capul spart, cu nasul bandajat sau într-un picior. Probabil e principalul “vinovat” că astăzi îl avem pe Sîrghi “Kamikaze”, a cărui evoluţie în joc a marcat-o Jelev, aşa cum declara apărătorul gălăţean într-un interviu recent pentru Dunărea Bătrână.În atac, Jivko reuşea cu mare succes transformarea armelor sale defensive în arme ofensive, prin jocul perfect de cap, forţa impresionantă de pătrundere şi chiar şuturile violente, dar precise, de la distanţă.Tot Jelev a fost cel care a reuşit şi securizarea buturilor prin propunerea conaţionalului sau Stoyan Kolev la Oţelul, într-o perioadă marcată de încercări eşuate de a acoperi postul, cei doi formând o echipă pe cinste în defensiva gălăţeană.Toate aceste calităţi fotbalistice, dar mai ales umane, i-au adus poziţia de căpitan secund al echipei, în urma lui Paraschiv, iar în câteva rânduri a evoluat chiar cu banderola pe braţ, devenind primul căpitan străin din istoria echipei!În doar trei sezoane a jucat 73 de meciuri în Liga I şi a înscris de 7 ori. De asemenea, a făcut parte din echipa care aducea Cupa UEFA Intertoto la Galaţi, fiind în acele momente unul dintre cei mai iubiţi jucători ai echipei.Din nefericire, valoarea sa a adus şi despărţirea de echipă, Oţelul neputând să îi mai plătească salariul de 120.000 de euro pe an (poate sub ceea ce merita). Chiar şi prin plecarea sa a contribuit la binele echipei, făcând parte din schimbul care s-a dorit a fi “restaurarea onoarei gălăţene”, fiind cedat la Steaua în schimbul autohtonului Ochiroşii. Dacă nu ar fi fost dat atât de uşor, ar fi făcut parte din echipa senzaţională care a adus primul titlu la Galaţi şi cu siguranţă nu numai că s-ar fi potrivit de minune, dar ar fi meritat acest lucru. Totuşi în umbra lui Jivko au fost crescuţi jucători precum Cristian Sîrghi sau Milan Perendija, sârbul chiar fiind numit “noul Jelev”.După ce a părăsit România, au urmat transferurile la Inter Baku şi PFC Simurq în Azerbaidjan, înainte de a reveni în ţara natală la Slavia Sofia şi apoi în oraşul natal la Vereya Stara Zagora, aşa cum îi şade bine unui fost mare fotbalist.dunareabatrana.ro
dcp100168 Posted March 9, 2014 Author Posted March 9, 2014 Nae BurceaContinuăm azi cu un fotbalist trecut în nefiinţă, considerat de mulţi poate cel mai tehnic jucător şi poate cel mai mare fotbalist din istoria Oţelului…Despre Nicolae Burcea s-a scris mult la final. Am fi preferat cu toţii să nu fie nevoie să se scrie atunci în 2009...Nae Burcea s-a născut s-a născut pe 7 februarie 1955, în localitatea Drăcşani din judeţul Teleorman, unde începe şi fotbalul în mod organizat. La vârsta de 16 ani intră în contact cu lotul naţional de juniori, împreună cu alţi viitori jucători importanţi, cum ar fi Ilie Balaci sau Marcel Răducanu. Per total a strâns 30 de selecţii în diferitele reprezentative de tineret.În 1973 este adus la FC Argeş Piteşti, prospăta campioană a României, unde a jucat alături de Dobrin, cu care a şi fost asemănat ulterior. A debutat pentru prima echipă a piteştenilor într-un meci cu Politehnica Iaşi, încheiat cu scorul de 1-1, Nae pasând decisiv pentru golul echipei sale. În sezonul 1972/1973 FC Argeş a încheiat campionatul pe locul 3. A văzut marele Real Madrid pe viu, pe scaunul cel mai aproape de teren la singura victorie românească în faţa “galacticilor”.Anul 1974 îl aduce pe Nae la FCM Galaţi, echipă din cauza căreia Oţelul este mutată forţat în două rânduri din oraş (cel puţin aşa dă Victor “Puiu” Vasilache de înţeles). Aici va evolua până în 1981, va promova, dar va şi retrograda din Divizia A în mai multe rânduri alături de oameni precum Ilie Hagioglu sau Ion Morohai.După cum spuneam, anul 1981 îl alungă din Galaţi, oraş de care se ataşase. Ca proaspăt absolvent al Facultăţii de Educaţie Fizică şi Sport primeşte repartiţie la Botoşani, unde se va întâlni cu Dumitru Dumitriu la CS-ul din localitate. După doi ani va reveni la Galaţi, la Oţelul, unde activează timp de 7 ani. Aici a purtat tricoul cu numărul 10 şi a primit porecla “Creatorul”. Toţi gălăţenii care au prins acele vremuri îşi aduc şi acum aminte de driblingul sau fin, de exactitatea paselor şi de viziunea asupra jocului. A fost genul de jucător încântător şi foarte vizibil pe parcursul meciurilor, un veritabil playmaker.A contribuit decisiv la promovarea echipei Oţelul în prima ligă şi la ascensiunea incredibilă care a adus-o faţă în faţă cu Juventus Torino. Nae Burcea s-a aflat pe teren la cea mai mare victorie internaţională a Oțelului, el iniţiind faza obţinerii penalty-ului din care s-a marcat singurul gol al meciului de pe stadionul “Dunărea”!Faptul că în aceşti ani şi-a întemeiat o familie în Galaţi l-a făcut să rămână şi după 1990 în oraş, timp de un sezon, la Gloria CFR, în Divizia B, ocupând un post de jucător-antrenor, echipă cu care ajunge aproape de a promova în Divizia A.După acest sezon s-a transferat în Franţa la FC Hisson, în Liga a IV-a, unde, tot ca jucător-antrenor, a reuşit o promovare. A renunţat la cariera de fotbalist şi a plecat la CF Altfontville, o echipă din suburbiile Parisului pentru a se ocupa de Centrul de Copii şi Juniori din poziţia de antrenor şi director tehnic.În ţară a revenit ca antrenor la Dunărea Galaţi şi la Gloria Buzău, unde l-a avut secund pe Ion Viorel, după care, cu ajutorul cunoştințelor de limbă franceză a plecat pentru a antrena la L’Etoile de Congo, multiplă campioană a statului african (ultima oară în 2006, anterior venirii lui Nae), pentru a îmbunătăţi jocul la nivel internaţional.În 2009, la 54 de ani, a decedat la Paris, după o scurtă comă profundă, diagnosticul arătând că suferea de ciroză hepatică (atribuită în mod greşit “doar” consumatorilor de alcool) şi cancer limfatic, două boli necruţătoare. Era al doilea titular trecut în nefiinţă (după Surian Borali), din echipa care aducea cea mai mare victorie internaţională din istoria fotbalului gălăţean, răpunând pe marea Juventus Torino.A fost condus pe ultimul drum de Marius Stan, Cleo Vaişcovici, Eugen Ralea, Viorel Anghelinei sau Mario Agiu şi în aplauzele suporterilor prezenţi. Cortegiul funerar a plecat de la stadionul “Oţelul”, acolo unde fanii au cerut ca arena să poarte din acel moment numele unuia dintre eroii fotbalului gălăţean: Nicolae Burcea. Din păcate, acest lucru nu s-a mai întâmplat niciodată, deşi la acea vreme propunerea a fost adusă la cunoştinţa ArcelorMittal Galaţi, proprietara stadionului.Nae Burcea este cu siguranţă unul dintre cei mai buni jucători din istoria Oţelului. Ultimul său meci în tricoul roş-alb-albastru, în 2008, ni-l arată exact cum ar trebui să fie reţinut: o persoană activă, care nu s-ar fi săturat de viaţă. Nae Burcea este o parte din Oţelul şi va continua să fie viu atâta timp cât Oţelul va fi viu. Minima noastră datorie e să nu-l uităm…Nae Burcea, către secundul Ioan Sdrobiş înainte de a începe repriza a doua a meciului cu Juventus: „Nea Nelule, eu o să joc repriza asta. O să jucăm cum ştim noi. Aşa am vorbit şi cu băieţii.”Marius Stan (fost coleg şi bun prieten al lui Burcea): „Pe zi ce trece îl vedeam cum se stinge şi în momentul în care l-am urcat în avion, cineva parcă îmi spunea că nu-l voi mai vedea în viaţă. Am stat mai mult cu Nae în cameră, decât cu soţia mea.”Ilie Hagioglu (fost coleg şi prieten al lui Nae Burcea): “Doamne, cât de mult a suferit în ultimele luni. Când am aflat că a murit, m-am îndoit de plans. Ce băiat era, nu te puteai supăra pe el niciodată! Era plăcut, de viaţă, nu ştiu să fi avut vreun duşman.”Ion Viorel (fost secund al lui Nae Burcea): "Cel mai mare fotbalist din istoria acestui oraş. Fratele meu. Ca să nu suferim şi noi, cei apropiaţi lui, a ales să nu ne spună că e bolnav. Asta spune totul despre un caracter de excepţie, al celui care a fost cel mai mare fotbalist al Galaţiului din toate timpurile.”dunareabatrana.ro
dcp100168 Posted March 17, 2014 Author Posted March 17, 2014 Mihai GuriţăContinuăm azi cu unul dintre cei mai percutanţi atacanţi ai Oţelului, cel care va rămâne celebru prin faptul că l-a făcut pe Gică Popescu să renunţe la cariera de fotbalist!Unul din cei mai iubiţi jucători ai Galaţiului din generaţia anilor ‘90 a fost cu siguranţă Mihai Guriţă, născut la Dumbrăveni (jud. Suceava), la 1 Ffebruarie 1973. Atacantul şi-a început cariera profesionistă destul de târziu, la Bucovina Suceava în Divizia B, la 20 de ani, unde a jucat timp de 4 sezoane. A urmat trecerea la Foresta Fălticeni, cu care a câştigat în următorul sezon promovarea de pe primul loc, evoluând în 21 de partide şi fiind marcator a patru goluri.Echipa suceveană nu a reuşit să facă faţă şi a retrogradat în primul an, cu Guriţă înscriind totuşi 6 goluri în 33 de meciuri. Ajuns deja la vârsta de 25 de ani nu merge cu Foresta înapoi în Divizia B, fiind transferat în 1998 de Oţelul Galaţi, pentru care va evolua timp de 6 sezoane. La final, cifrele sunt seci: 150 de meciuri în primul eşalon în tricoul roş-alb-albastru şi 31 de goluri înscrise, apogeul atingându-l în sezonul 2001-2002, când, cu 11 goluri, s-a apropiat de podium în clasamentul golgheterilor.Cifrele nu pot descrie însă comportamentul lui Guriţă din teren. Atacant exploziv, foarte rapid şi cu o disponibilitate la efort ieşită din comun, a marcat multe goluri în urma unor demarcări la limită ofsaidului. A fost deosebit de util şi la fazele fixe, unde îşi punea în valoare mobilitatea prin execuţii acrobatice, cum a fost foarfeca înscrisă chiar în poarta Oţelului pe când evolua la Farul Constanţa, procedeu pe care-l reuşise şi la echipa noastră în mai multe rânduri. A evoluat în “Echipa de Aur” a Galaţiului şi în Cupa UEFA. În competiţiile europene a prins 4 meciuri pentru Oţelul, însă fără a înscrie.“Motoreta”, cum era poreclit, rămâne celebru pentru că l-a făcut pe Gică Popescu să-şi agaţe ghetele în cui, după ce l-a întors pe toate părţile şi a scos untul din fostul căpitan al naţionalei şi al Barcelonei la un Oţelul - Dinamo 2-0, din noiembrie 2002, când Guriţă a înscris de altfel ambele goluri. După meci, atacantul dintr-o bucată al roş-alb-albaştrilor chiar i-a recomandat lui Popescu să se retragă spunându-i “Lasă-te, nea Gică, fiindcă te faci de râs!”, iar fundaşul s-a conformat şi şi-a reziliat contractul cu gruparea bucureşteană.Celebră este şi scandarea des folosită de publicul gălăţean pe care nu o putem reda în totalitate aici din motive educaţionale, prin care suporterii oţelari îşi atacau adversarii prin intermediul vârfului lor de lance: “Guriţă-Guriţă dă-le la …..”.Puţini mai ţin minte şi faptul că atacantul nostru s-a transformat şi în portar de ocazie la un meci plin de tensiune cu Rocar, în care goalkeeperul Cristi Munteanu a fost eliminat, iar guralivul nostru vârf de atac a încasat un gol din penalty-ul rezultat.Tip aprig şi conflictual, a intrat în clinciuri adeseori chiar şi cu suporterii gălăţeni, mai ales după ce a ratat o sumedenie de ocazii în manşa tur a barajului cu FC Bihor din 2003, lucru care avea să coste până la urmă formaţia gălăţeană care retrograda la finalul acelui sezon. Cu toate acestea, el a rămas la Galaţi încă un tur, mai ales că Oţelul a revenit în primul eşalon în doar câteva zile, după ce s-a eliberat un loc în urma fuziunii dintre Astra şi Petrolul.Plecarea sa din postura de jucător de bază, în 2003, a produs stupoare în rândul gălăţenilor, el dezicându-se de preşedintele de atunci, Nicolai Boghici, cu care s-a certat pentru că nu plătea primele de joc. A ales Farul, pentru care a mai evoluat timp de patru sezoane, iar la vârsta de 33 de ani încă făcea subiectul discuțiilor legate de transferuri în Liga I! A ajuns la Steaua, deşi avea o vârstă, dar nu a prins decât cantonamentele şi partidele amicale, trecând apoi la Buzău, ultima escală în prima divizie a fotbalului românesc, unde a făcut cuplu în atac cu fostul să coleg de la Oţelul, Ion Viorel! S-a întors apoi în judeţul de baştină, Suceava, unde a luat la rând mai toate echipele din zonă. Pentru că nu mai putea trăi doar din fotbal, a muncit şi ca angajat la o firmă de transport, dar nu s-a retras din activitatea sportivă!Fotbalul încă îl mai practică, în eşaloanele inferioare, ca antrenor-jucător la ACS Sporting Suceava, unde evoluează chiar şi pe postul de fundaş central, însă este cel mai bun jucător al echipei şi golgheterul acesteia, la 41 de ani. Asemeni lui Rivaldo…dunareabatrana.ro
dcp100168 Posted March 23, 2014 Author Posted March 23, 2014 Cristian MunteanuContinuăm astăzi cu unul dintre cei mai apreciaţi portari din istoria clubului, cel care a rămas în memoria suporterilor gălăţeni cu formula inedită de matematică: Lobonţ + Stelea = Munteanu.Returul de campionat din ediţia 2001-2002 a rămas în memoria suporterilor ca fiind o perioadă de vis, iar dacă nu era cooperativa în floare la acel moment, cu siguranţă am fi vorbit despre o performanţă extrem de importantă dn istoria Oţelului. Unul dintre oamenii decisivi din acea echipă condusă de Marius Lăcătuş era chiar portarul Cristi Munteanu, devenit la acel moment cel mai bun din România, selecţionat la echipa naţională şi considerat cel mai bun goalkeeper din istoria Oţelului!Cristian Munteanu, născut la Isaccea (judeţul Tulcea), la 10 noiembrie 1974, şi-a început cariera la Farul Constanța. Timp de cinci sezoane a fost goalkeeperul de bază al constănţenilor, reuşind şi recordul de meciuri fără gol primit în Liga I. La Farul, Cristi Munteanu a legat la rând zece partide fără gol primit, iar în cea de-a 11-a a primit gol doar din penalti. În 1997 a făcut pasul către Dinamo, dar n-apucă să joace decât două meciuri. A urmat o perioadă bună de două sezoane la FC Naţional, unde a bifat 48 de partide. Apoi, la sugestia impresarului său, Ioan Becali, a ales o destinaţie mai puţin dorită la acel moment, Oţelul. După trei ani de Bucureşti, cel poreclit “Babicu” nu dorea să revină în provincie.„MM Stoica a tras mult de mine să vin la Galaţi, eu nu voiam. Giovani a fost decisiv, mi-a zis că garantează el ca să vin aici. M-au adus la stadion, apoi MM mi-a dat un Cielo să mă plimb prin oraş. Am mers eu cu maşina cât am mers, apoi m-am rătăcit, nu ştiam pe unde sunt. Ţin minte că m-am oprit pe la Elice, nu ştiam să mai ies de acolo, m-am aşezat pe bordură şi-mi venea să plâng. Îmi ziceam într-una „În ce m-am băgat aici!?”. Nu mai voiam să stau deloc şi până la urmă s-a dovedit că a fost cea mai frumoasă perioadă din carieră. Am avut mari regrete mai târziu că am plecat”, a povestit Munteanu.“La Oţelul, cele mai frumoase momente din carieră”De fiecare dată când are ocazia, Munteanu spune despre perioada sa la Oţelul că a fost cea mai frumoasă din carieră. A pus umărul la salvarea de la retrogradare a echipei în primul an, iar în cel de-al doilea s-a luptat pentru un loc de cupă europeană până în ultima etapă.„N-am început prea bine sezonul, eram jos în clasament, apoi a venit Lăcătuş antrenor. După o serie fantastică de victorii am ajuns în faţă şi ne-am bătut până în ultima clipă pentru cupele europene. În ultima etapă, la Rapid, a fost japcă. Am deschis scorul, apoi ne-au egalat dintr-un penalti inventat. Au dat golul de 2-1 foarte târziu, dar a fost o manieră cum rar am văzut”, a spus Babicu.Cu toate că a avut o carieră de aproape 20 de ani la nivel înalt, Munteanu se simte legat de Galaţi şi perioada petrecută la Oţelul.„Cel mai frumos moment al carierei a fost la ultimul meci jucat acasă pentru Oţelul. Toţi îmi strigau numele şi mă aplaudau. După meci, când am ieşit de la vestiare, în jur de 5.000 de oameni au blocat tot drumul, erau şi pe linia de tramvai. Un domn cu copilul său plângeau chiar în faţa mea ca să nu plec, atunci am început şi eu să plâng, a fost cel mai emoţionant moment din carieră”, a spus Munteanu. În acea perioadă a apărut şi bannerul suporterilor pe care era scris Lobonţ + Stelea = Munteanu.Cu toate că n-a stat foarte mult la Galaţi, Munteanu a fost considerat încă din acel moment ca fiind cel mai bun portar din istoria Oţelului.„S-a supărat Relu Călugăru, care îmi era antrenor, că am fost ales cel mai bun portar în detrimentul său, dar el a avut ghinion că n-a fost şi la naţională. Călugăru mi-a relansat cariera. Eram coleric, iar el m-a învăţat să am echilibru. Îi mulţumesc public pentru asta. Venisem la Oţelul după ce jucasem mai puţin o vreme, iar în al doilea an eram cel mai bun portar din ţară şi pe locul doi în topul fotbaliştilor din Divizia A. Aşa am prins şi Naţionala”, a spus Munteanu, cel care a deţinut şi un record de peste 400 de minute la rând fără gol primit în poarta Oţelului.A refuzat să joace la SteauaDe la Oţelul a fost cumpărat din nou de Dinamo, de la care a plecat la FC Naţional după numai un sezon. A revenit la Dinamo şi a trecut şi prin Cipru la AEK Larnaka. A fost dorit insistent de Steaua, dar a refuzat să joace pentru echipa la care ajunsese manager Mihai Stoica, fostul conducător de la Oţelul din perioada în care Munteanu a apărat pentru gruparea roş-alb-albastră. După mai multe perioade de du-te–vino între Dinamo şi FC Naţional (devenit Progresul), la ultima fiind şi manager, Munteanu a mai jucat în Liga I la CS Otopeni şi Astra Ploieşti. Şi-a închieat cariera la Dinamo, fără să mai reuşească să revină în locul în care s-a simţit cel mai bine, la Galaţi, conform spuselor sale. Babicu a fost aproape de o revenire la Oţelul, dar Petre Grigoraş, antrenorul de atunci, s-a opus venirii sale. După ce s-a retras din fotbal, Munteanu a fost invitat permanent la Sport.ro, postură în care s-a descurcat foarte bine. Acum, noua sa pasiune este designul vestimentar, având un magazin de haine deschis în Galaţi, locul în care s-a stabilit alături de logodnica sa, în Galeriile Real, care se vor preschimba în Auchan.Altfel, Munteanu ne-a spus despre loviturile de la 11 metri că sunt loterie pentru orice portar şi că cel mai important lucru pentru un goalkeeper este încrederea în forţele proprii.dunareabatrana.ro
dcp100168 Posted March 27, 2014 Author Posted March 27, 2014 Gabriel ParaschivContinuăm astăzi cu o legendă care mai ieri era încă în curtea noastră, un fotbalist care şi-a trăit a doua tinereţe la Oţelul, primul căpitan de după retragerea lui “Tase” şi artizanul unor rezultate probabil imposibil de egalat.Gabriel Paraschiv, personaj aparte în istoria Oţelului Galaţi, s-a născut la Moreni pe 27 martie 1978, iar astăzi împlineşte 36 de ani, ocazie cu care îi urăm LA MULŢI ANI! A început fotbalul la îndrumarea tatălui său, şi el fost fotbalist în eşaloanele inferioare. Păreau să-i fie împotrivă mama sa, care l-ar fi vrut mai aproape de carte, sau profilul sportiv al şcolii unde învăţa, primii paşi făcându-i în handbal.Fotbalul organizat la început abia la 12 ani, fiind selectat de Flacăra Moreni în urma unui concurs între cartiere. Debutul pentru echipa mare a reprezentat o decepţie. Un neverosimil 0-15 împotriva celor de la Dinamo. A continuat totuşi să joace în Divizia C. În 1999 avea să facă saltul în “B”, pe când avea 21 de ani, la Chindia Târgovişte, iar după retrogradarea acestei echipe în “C”, prinde transferul la Petrolul Ploieşti, cu care debutează în Divizia A în 2002, tot într-o înfrângere, ce-i drept mult mai digerabilă, un 0-1 împotriva echipei FCM Bacău. Retrogradarea Petrolului îl readuce la Flacăra, în oraşul natal, după care revine cu forţe proaspete la Petrolul, cu care promovează înapoi în “A” de pe prima poziţie a clasamentului. Va mai fi împrumutat, în sezonul 2002/2003 la Oltul Sfântu Gheorghe, în B, echipă cu care retrogradează din nou şi revine încă o dată la Petrolul cu care ratează la mică distanţă promovarea. Pauza de iarnă a următorului campionat (2005/2006) îl aduce la Oţelul, la aproape 28 de ani!Contingentul cu care soseşte la Galaţi e spectaculos din punct de vedere cantitativ, comparabil numeric doar cu cel care pleacă. Optsprezece noi-sosiţi gata să se evidenţieze. Optsprezece “renegaţi” (în ochii rău-voitorilor) gata să încerce să dreagă busuiocul, de fapt, în cel mai bun caz, să formeze un lot capabil să promoveze înapoi în Liga I în următorul sezon, dacă nu se reuşea salvarea. Linia de clasament a Oţelului aduna doar 9 puncte. O singură victorie, 6 egaluri, 9 goluri înscrise şi 25 primite ne făceau să ne bucurăm doar când ne uitam că mai e cineva mai slab ca noi, iar aceea era FC Vaslui.Oţelul devine însă revelaţia returului şi ce părea incredibil la început a devenit realitate. Echipa noastră adună 30 de puncte în 15 etape, din 9 victorii şi 3 egaluri, înscrie 26 de goluri şi primește doar 12. Oţelul rămâne în prima ligă, Paraschiv devine căpitan în locul marelui Viorel Tănase şi începe legenda.În 2007 “Para” şi-a condus coechipierii către primul trofeu câștigat de Oţelul. Golul său din prima manşă a finalei cu Trabzonspor, una din echipele bune ale campionatului Turciei, cu un buget şi cu jucători la care nici nu aveam curajul să visăm, e unul din cele mai frumoase marcate de el pentru echipa noastră. Plonjonul său, la 16 metri de poartă, şi reluarea cu capul direct în vinclul porţii au ajutat echipa să creadă că poate realiza imposibilul, mai ales că turcii abia egalaseră.A urmat începutul paranormal al sezonului următor, când “Para” părea că a băut protoxid de azot la propriu. În primele trei etape bifa 3 duble, iar în curând primea confirmarea cea mai înaltă a valorii sale: convocarea la echipa naţională. Avea să joace pentru prima şi ultima oară sub tricolor, într-un amical cu Letonia.În 2010 cerea din proprie iniţiativă scăderea salariului pentru a ajuta clubul care-l făcuse cunoscut în Liga 1 să iasă din impasul financiar în care intrase, devenind un simbol nu doar pentru suporterii gălăţeni, cât poate pentru tot fotbalul din România.La 30 de ani, căpitanul Paraschiv ne arăta de ce l-a aşteptat fotbalul atât de mult. Suporterul oţelar mai avea de stat însă încă un sezon până la desăvârşirea minunii. Deşi pierde banderola în dauna celuilalt veteran din lot, Sergiu Costin, îşi aduce un aport imens la câştigarea singurului titlu din Galaţi de până în acest moment. 25 de meciuri în sezonul 2010/2011 şi 6 goluri, venite şi pe fondul reprofilării sale pe postul de atacant central. Majoritatea reuşitelor de atunci sunt marcate sub presiunea timpului, golul cu Brăneşti din prelungiri fiind decisiv în câştigarea campionatului! Şase goluri de poveste şi o calificare în Champions League, în dauna timişorenilor din Bragadiru şi a vasluienilor. Şase goluri care îl fac vedeta incontestabilă a unei generaţii fără vedete.După această reuşită senzaţională încep problemele cu antrenorul Dorinel Munteanu, relaţia dintre cei doi răcindu-se vizibil. Coroborat cu înaintarea în vârstă, “Para” joacă din ce în ce mai rar şi apare doar episodic în cea mai galonată competiţie de pe mapamond (Champios League), deşi cu siguranţă merita mai mult de atât. Ajunge chiar şi la echipa a II-a, după o nouă ceartă cu Dorinel, de unde este salvat doar de venirea lui "Tase" ca antrenor.Lăsând puţin planul sportiv deoparte şi vorbind din punct de vedere uman, Para a reprezentat o figură cum probabil nu vom mai întâlni. Vor rămâne în memoria noastră obiceiurile lui de a nu-şi tăia unghiile în ziua de dinaintea meciurilor, de a nu se tunde sau bărbieri lunea şi vinerea, de a nu se întoarce din drum pentru că a uitat ceva, indiferent ce ar fi. De exemplu, la un meci cu Gaz Metan Mediaş, echipa adversă rămâne fără fanionul Oţelului din refuzul superstiţiosului Paraschiv de a se întoarce după el în vestiar.Şi poate cel mai adânc în memorie ne va rămâne sacrificiul material, de neînţeles într-o lume în care banii nu satură nici cel mai bogat protagonist. Decizia sa de a solicita reducerea salariului cu 30%, în 2010, în sezonul premergător câştigării campionatului arată un caracter deosebit, pe care din păcate Oţelul nu l-a putut păstra aproape.Domnul Paraschiv, aşa cum aveau să i se adreseze colegii în vestiar, a mai activat la Oţelul până la sfârşitul lui 2013. A primit o plachetă, câteva aplauze şi totul s-a terminat… Anul următor l-a readus acasă, la Flacăra Moreni, ca antrenor, în ciuda unor discuţii de a rămâne în staff-ul echipei noastre. La 36 de ani împliniţi, din care 7 petrecuţi la Oţelul, a lăsat destul în urma sa: 224 de meciuri, din care 201 în Liga 1 (pe locul 5 all-time, în urma lui Tudorel Pelin), 13 jocuri în Cupa României, 10 în cupele europene; 43 de goluri înscrise, 38 în campionat (un loc 6 în clasamentul all-time, la doar un gol diferenţă de Gheorghe Cornea), 3 în Cupa României şi 2 în Europa. Trei trofee frumoase şi eterne.Toate cele mai de sus, chiar dacă fabuloase, sunt doar cifre, iar ele nu pot caracteriza în totalitate un jucător magnific, un muncitor, un lider pe teren, un exemplu pentru colegi, un idol pentru suporteri, o legendă, un om simplu cu calităţi de erou, un personaj de poveste care se considera gălăţean get-beget deşi nu s-a născut aici şi care ne-a făcut să plângem de bucurie în trecut. Un jucător unic, cu suflet mare, ce poate deveni inspiraţia perfectă pentru generaţiile viitoare!dunareabatrana.ro
dcp100168 Posted March 29, 2014 Author Posted March 29, 2014 Dorin SemeghinContinuăm astăzi cu poate cel mai bun fundaş stânga care a trecut pe la Oţelul, unul dintre favoriţii publicului gălăţean, care era de apreciat atât pentru evoluţiile sale din teren, temperamentul vulcanic, cât şi pentru felul amuzant şi inofensiv în care îşi provoca adversarii.Dorin Semeghin intră în categoria jucătorilor cu care presa nu a fost corectă. Deşi n-a băut cât Dobrin şi a fumat mai puţin decât Lăcătuş, cel poreclit “spaima sticlelor de vin” a fost întotdeauna tratat ca un personaj secundar al fotbalului românesc. Recunoaşterea valorii sale a venit însă de acolo de unde a contat cu adevărat, adică din tribune, fanii considerându-l unul de-al lor, un “om din popor” cum s-ar zice.“Seme”, micuţul fundaş stânga oţelar cu inimă mare, s-a născut pe 29 martie 1979 (LA MULŢI ANI!), în Gura Humorului. A început fotbalul de performanţă la 18 ani la Fălticeni (pentru echipa a doua), apoi s-a mutat la redenumita Foresta Suceava în sezonul 1997-1998. Cu această echipă va alterna între diviziile A şi B timp de 4 sezoane, din postura de jucător de bază, furând ochii spectatorilor într-o echipă a surprizelor.Este observat imediat şi cumpărat apoi de Dinamo care îl împrumută la surata Poiana Câmpina”, dar şi pe la Petrolul Ploieşti sau FC Argeş. La Bucureşti se va încununa campion al României, încă din primul sezon, dar este trimis la echipa a doua din motive disciplinare în mai multe rânduri, jucătorul acuzând adeseori anturajul de acolo. El a declarat mereu că dintre “câinii roşii” nu a fost niciodată cel mai recalcitrant, dar având în vedere că era tânăr şi din Provincie a fost băgat de multe ori la înaintare de către colegii săi.Bilanţul său înainte de a părăsi campionatul românesc în 2005 cuprinde totuşi două titluri câştigate, dar mai ales laudele lui Alex Ferguson, cu ocazia unui meci din preliminariile UCL, Dinamo - Manchester United (echipă cu care, peste ani, Oţelul se va întâlni în grupele Champions League). Întrebat după meciul tur de cine i-a plăcut, faimosul tehnician scoţian a răspuns pe nerăsuflate: “Number 25, left-back” (Numărul 25, fundaşul stânga)!După această onorantă apreciere, Semeghin ajunge pentru prima şi ultima oară peste hotare şi va juca un tur în Israel, la Hapoel Petah-Tikva, echipă la care în trecut mai evoluase Viorel Tănase, dar “Ţara Sfântă” nu este pentru el, aşa că revine în campionatul românesc.Aprigul bucovinean vine la Oţelul în 2006 şi pune umărul la construcţia unei echipe ce va face minuni. Când a sosit la Galaţi, suceveanul a fost privit cu reticenţă de publicul gălăţean datorită trecutului său dinamovist cât şi poreclei cu vinul în prim-plan. După numai câteva etape în tricoul roş-alb-albastru, Semeghin a făcut uitate escapadele sale şi a redevenit jucătorul pe care însuşi Alex Ferguson il remarcase. Felul în care a luptat pentru Oţelul timp de doi ani, tratând fiecare partidă de parcă l-au adus pe buzele oricărui iubitor al fotbalului gălăţean. În numai doi ani, “Seme” a devenit nu numai febleţea tribunelor, ci şi un fotbalist demn de echipa all-time a Galaţiului, fiind considerat de mulţi cel mai bun fundaş stânga din istoria Oţelului.Deşi, în glumă, a fost la un pas să se lase de fotbal la Galaţi şi să se apuce de şah, la sfaturile antrenorului său de atunci, Petre Grigoraș, “Seme” a fost cel mai iubit jucător oţelar din acea perioadă. Mărturie stau desele scandări ale numelui său dinspre tribune, dar şi mesajul brigăzii Grupa C din Peluza Nord: “Cine n-are un Seme să-şi cumpere”.Deşi nu ar fi putut ataca vreodată poziţia coechipierului Viorel Tănase în inimile noastre, pe Semeghin ni-l aducem aminte cu toţii fluturând, fericit, steagul roş-alb-albastru în faţa suporterilor din galerie. E imaginea pe care şi-o aduce şi el aminte cu siguranţă. Pentru că întotdeauna a vorbit cu plăcere de Galaţi, şi-a exprimat bucuria câştigării campionatului şi a încurajat echipa înaintea confruntărilor cu titanii europeni.Cum a devenit cel mai iubit oţelar? În ciuda poziţiei defensive ocupate în teren, Seme a fost un fundaş ultraofensiv prin exprimare. Raidurile sale în jumătatea adversă, disponibilitatea la efort (care nu-ţi dădeau voie să întrebi dacă a fost la vreun chef în noaptea dinainte) şi în special centrările de mare clasă în careu, reprezentau principalele sale atuuri. Micul nostru Beckham a reuşit, cu 13 centrări decisive, să fie cel mai bun pasator din campionatul intern în 2007. Reuşita sa este cu atât mai importantă, cu cât următorul clasat în acel an era Ovidiu Herea de la Rapid cu doar 8 assisturi. Dacă mai punem la socoteală faptul că giuleşteanul era jucător de creaţie, deci era obligat să aibă o normă de pase decisive pe an, atunci putem înţelege de ce Semeghin poate fi considerat fără probleme cel mai bun fundaş stânga din istoria Oţelului. La doar 1,69 metri și cu doar 63 de kilograme, Semeghin nu părea neapărat un fotbalist cât mai mult o inimă roş-alb-albastră, transformată în uragan pe faza ofensivă, şi într-un vulcan coleric în apărare. De altfel, clinciurile cu adversarii l-au şi făcut faimos în rândul suporterilor. Stilul său aparte de a sări furios la gâtul oponenţilor, doar pentru a-i mângâia inofensiv pe cap într-un final, a făcut mereu deliciul publicului.Şi de când a venit la Galaţi s-a simţit gălăţean. S-a tuns după moda din oraş, a început să meargă, să râdă şi să vorbească asemeni unui gălăţean. Că o fi şi trecut pe vin de-al nostru, nu e problema nimănui.A evoluat în dubla istorică împotriva Trabzonsporului şi în meciurile de calificare împotriva celor de la Lokomotiv Sofia, înscriind și golul de 1-2 care ne dădea speranţe la un rezultat pozitiv. De altfel, experienţa sa europeană din trecut a fost de mare ajutor Oţelului. În turul cu Trabzon nu se ştie cum l-a provocat pe cel mai bun om al oaspeţilor, africanul Yatarra (un fel de Ronaldinho al turcilor la acea vreme), dar cert este că adversarul nu a mai îndurat şi l-a lovit pe Seme fiind imediat eliminat! În retur, Dorin a făcut un nou meci mare şi probabil că toţi gălăţenii care au ascultat acea partidă de legendă la radio îşi aduc aminte cum comentatorul explica felul în care vulcanicul “Seme” a fost atacat cu o ploaie de brichete de aprigii fani turci. Parcă ni-l şi imaginam scălămbăindu-se în faţa infernalului public turc… De asemenea, mai ţineţi minte golul din penalty marcat de Jula, în minutul 90, al meciului retur cu Trabzonspor? Pe una din reluările executării acelui penalty se poate observa o imagine fascinantă: undeva la mijlocul terenului, un jucător “oţelar” stă în genunchi, cu mâinile împreunate a rugăciune, implorând Divinitatea pentru o victorie de neuitat a Oţelului. Acel jucător era micuţul sufletist Dorin Semeghin…Plecarea sa, regretată enorm de fanii oţelari, după doar 65 de meciuri în roş-alb-albastru, în ciuda speranţei într-un cuplu năucitor Semeghin-Sălăgeanu, pe partea stângă, a venit în 2008. Din păcate, fotbalistul a fost scos pe uşa din spate de la Oţelul, cum au păţit însă şi alţi fotbalişti de legendă, fiind trimis la echipa a II-a, acuzat că nu şi-ar fi apărat corect şansele, deşi totul se rezuma la faptul că nu semnase prelungirea contractului. Cu toate acestea, Dorin îşi dovedise deja loialitatea când a refuzat o reîntoarcere la Dinamo!A rămas totuşi în Divizia A, la Gaz Metan, cu care a retrogradat din primul sezon, apoi a mai încercat Cetatea Suceava, Astra Ploieşti şi Gloria Buzău, înainte de a reveni definitiv acasă, la Rapid CFR Suceava, echipă la care joacă constant şi astăzi, fiind căpitanul echipei şi cel mai apreciat jucător de către suporteri…Dorin Semeghin: “A fost o mare onoare pentru mine. Regret că n-am ştiut să profit de laudele lui Ferguson. Dacă aş fi avut atunci mintea de acum, ce bine ar fi fost! A fost un moment unic. Eram tânăr, nu eram căsătorit, viaţa de Bucureşti, ştii cum e… Eu vreau să scap de eticheta asta. Tot văd pe net “Semeghin, spaima sticlelor de vin”. Am şi eu un copil Îmi e ruşine. Adevărul e altul. De ani de zile n-am mai pus gura pe alcool. La Dinamo erau unii mai periculoşi, ca să le spun aşa. Mergeam împreună să bem câte un pahar cu vin, iar ei mă dădeau în gât pe mine. Deh, eu eram mai mic, eram de la Suceava… “dunareabatrana.ro
dcp100168 Posted April 2, 2014 Author Posted April 2, 2014 Ion Profir, “Ţăranul” care a ucis Juventus! Continuăm astăzi cu unul dintre cei mai semnificativi fotbalişti din istoria clubului, Ion Profir, marcatorul unicului gol al partidei cu Juventus, în Cupa UEFA. Poreclit “Ţăranul”, dar cu sensul de putere şi poftă de joc, Profir s-a remarcat în cei patru ani petrecuţi la Oţelul tocmai prin cele două caracteristici. Ion Profir e mai în vârstă cu un an decât clubul la care a activat cu succes. Fostul mijlocaş al Oţelului împlineşte astăzi 51 de ani, fiind născut pe 2 aprilie 1963, în satul Brăneşti (judeţul Galaţi).Fotbalul l-a început la FCM Galaţi, la vârsta de 10 ani, sub comanda lui Golgorin, fiind antrenorul care l-a descoperit şi l-a îndrumat către o carieră în sport. Profir a debutat pentru prima echipă la doar 16 ani, într-o partidă de primă ligă, cu Politehnica Timişoara, câştigată de gălăţeni, scor 2-0.“De mic am luat calea fotbalului, alături de Mitică Ragea, consătean de-al meu, apoi am debutat la FCM Galaţi într-o echipă frumoasă din care mai făceau parte Cramer, Balaban sau Orac. Antrenor era atunci Titi Teaşcă”, şi-a adus aminte de debut Ion Profir, cel care e primul marcator din istoria Oţelului într-o cupă europeană.După două sezoane la FCM Galaţi, Profir a rămas în judeţul în care s-a născut, dar a trecut la Victoria Tecuci, unde a jucat doi ani, unul în liga secundă, iar celălalt în al treilea eşalon fotbalistic. Au urmat apoi alte două sezoane în liga a doua, unde a evoluat pentru Olimpia Râmnicu Sărat. Remarcat de antrenorul Gică Constantin, recunoscut drept “Profesorul”, Profir a fost transferat la Gloria Buzău, în primul eşalon, unde avea să contribuie la cea mai importantă performanţă a clubului: locul cinci şi calificarea în Cupa Balcanică. “Eram al cincilea pe lista executanţilor la penaltiuri”În anul 1988 a fost adus acasă, la Galaţi, de această dată la Oţelul, de antrenorul Costică Ştefănescu. La Oţelul avea să petreacă cele mai grozave momente ale carierei. Sub comanda lui Cornel Dinu, în septembrie ’88, echipa gălăţeană a debutat în Cupa UEFA într-o partidă cu Juventus Torino, un club gigant la nivel mondial. Acesta a reprezentat momentul reper al carierei lui Profir, totodată, un episod de referinţă în istoria clubului.“Înainte de joc m-am gândit că-i un meci ca oricare altul, iar asta m-a ajutat. Cornel Dinu, care era antrenor atunci, a pregătit foarte bine tactic partida. Totuşi, nu se aştepta nimeni să câştigăm, era important pentru noi să nu ne facem de râs. Am întâlnit un club foarte mare, care avea în componenţă numai jucători de top pentru acele timpuri: Rui Barros, Laudrup, Altobelli, Cabrini. Pe Cabrini, eu l-am avut în marcaj. Toţi ne-am făcut bine treaba şi a contat mult aportul publicului”, ne-a povestit Profir.În meciul propriu-zis cu Juventus, manşa tur de la Galaţi, Oţelul a făcut un joc memorabil, reuşind să ţină piept unui adversar de temut pentru oricine. Gruparea italiană avea pe teren doar jucători de echipă naţională.După o primă repriză în care şi-a ţinut oponentul departe de propria poartă, gluma avea să se îngroaşe şi mai tare în partea secundă. “Aripioara” Ion Drăgoi (intrat în repriza secundă) a fost faultat în careu, în minutul 57, de fundaşul De Agostini. Bucuria celor 35.000 de oameni a turnat plumb în ghete “oţelarilor” din teren, aşa că executantul avea o misiune mai dificilă decât pare un penalti.“Nu prea avea curaj nimeni din echipă să bată, toţi se cam fereau. Eu eram al cincilea pe lista executanţilor de penaltiuri, nu eram cel desemnat iniţial. După câteva momente în care italienii au protestat degeaba la arbitru, Antohi, care îmi era coleg de cameră, mi-a zis ’Ioane, bate tu, că ai jucat cel mai bine până acum’. Atunci m-am uitat la antrenor, care şi-a dat acceptul să bat eu. Am executat fără să mă gândesc la presiune şi mi-a ieşit. Am reuşit să învingem Juventus, o surpriză de mari proporţii. Eram un grup unit şi ne înţelegeam bine cu toţii. Am rămas şi acum singura echipă din România care a reuşit s-o învingă pe Juventus”, ni s-a confesat Profir.Golul lui Profir din victoria, scor 1-0, cu Juventus, va rămâne în istoria Oţelului drept cea mai îndrăgită reuşită a unui fotbalist gălăţean. De amintit că în poarta torinezilor se afla o altă legendă a fotbalului italian, Stefano Tacconi. “Mândru de întâlnirea cu Juventus”Pentru jucătorii Oţelului din acea vreme, drumul până la Torino pentru meciul cu Juventus a însemnat o excursie în libertate, având în vedere că în acea perioadă în România domnea comunismul. “În retur ne-am demoralizat la golul cinci”, ne-a povestit cu haz de necaz Profir, care a continuat apoi: “Noi plecasem de acolo cu icre, cu blugi, ne luasem fiecare video. Era pe vremea lui Ceaușescu şi un drum în Italia te ducea cu gândul la altceva, aşa erau vremurile. Am pierdut 5-0, era clar că n-avem şanse. Spre exemplu, la manşa tur, când au venit italienii la noi să facem schimb de tricouri, nu ne-am permis pentru că era singurul rând de echipament. La retur, ne-au făcut ei cadou câteva tricouri. Oricum, sunt mândru de întâlnirea cu Juventus”, ne-a spus Profir.Plecarea de la Oţelul s-a produs în 1992, după ce a strâns peste 100 de prezenţe în tricoul clubului fanion al oraşului, timp în care a reuşit 23 de goluri. “După ce am plecat, până în prezent, am urmărit de fiecare dată cu interes activitatea Oţelului. Mă bucur la fiecare succes”.De la Galaţi s-a transferat la WAC Casablanca (Maroc), unde a stat doar jumătate de sezon. A revenit în ţară la Selena Bacău, după care a trecut la Ceahlăul, în prima ligă, pentru care a evoluat între 1993 şi 1995. A mai jucat un an la Foresta Fălticeni, iar finalul de carieră l-a prins pe Profir în ligile inferioare, la Olimpia Rm. Sărat, Petrolul Berca, iar în ultimii cinci ani de activitate fotbalistică a fost antrenor-jucător la Rulmentul Bârlad. S-a stabilit în judeţul Buzău, la Rm. Sărat, acolo unde a început un proiect de iniţiere şi formare pentru copii, împreună cu Costică Roşca. Această activitate o face benevol, fără să aibă vreun câştig material. În acelaşi timp, antrenează la Recolta Sălcioara, în liga a patra din judeţul Buzău. dunareabatrana.ro
dcp100168 Posted April 9, 2014 Author Posted April 9, 2014 Sorin HaragaContinuăm astăzi cu unul dintre cei mai longevivi fundaşi centrali pe care i-a avut Oţelul, Sorin Haraga, om de bază în echipa din generaţia anilor ’90.Haraga s-a remarcat în tricoul Oţelului prin constanţa în joc de care a dat dovadă, fiind genul de fundaş central care ieşea elegant din situaţii dificile. A petrecut opt ani sub culorile roş-alb-albastre, fapt ce l-a determinat să se stabilească în cele din urmă la Galaţi, unde a ajuns să şi antreneze, noua carieră adoptată.Născut pe 9 aprilie 1968, în judeţul Suceava, Sorin Haraga şi-a început perioada de juniorat la Liceul cu Program Sportiv din Iaşi. A făcut apoi pasul la liga a treia, unde a evoluat pentru Constructorul Iaşi. A crescut treptat nivelul şi după perioada de la Constructorul a trecut la Politehnica Iaşi, în liga secundă, unde a evoluat două sezoane şi jumătate. Evoluţiile bune de la Poli l-au adus în vizorul echipelor din prima divizie, iar Aurel Ţicleanu l-a convins să semneze cu Oţelul, în anul 1993, atunci când Haraga îşi începe perioada sa de vis de la Galaţi.“Fotbalul organizat l-am început la vârsta de zece ani. N-am început ca fundaş, ci ca atacant, iar mai târziu am devenit mijlocaş. La liga a treia jucam atacant şi mijlocaş, iar apoi m-am reprofilat pe postul de fundaş central”, ne-a spus Haraga despre începuturile sale ca fotbalist.“Victoria din Ghencea, cea mai frumoasă din carieră”Venit la o echipă cu mulţi fundaşi centrali de valoare, Haraga a reuşit totuşi să se impună şi să joace frecvent încă din primul minut la Oţelul. Deşi a fost adus de Ţicleanu, cea mai mare perioadă a carierei sale la Oţelul a fost petrecută sub comanda lui Vasile Simionaş.“Au fost multe momente frumoase la Oţelul, e clubul meu de suflet. Am avut şansa de a juca într-o echipă foarte bună la momentul respectiv. Am avut o perioadă de trei-patru ani în care am ajuns la un nivel foarte ridicat, atât ca jucător, cât şi cu echipa. Am avut două participări în cupele europene, am învins marile forţe ale campionatului de la acea vreme, Steaua, Dinamo, Rapid, Craiova, Progresul. Atunci nu se câştiga aşa uşor cu aceste echipe, noi le băteam an de an. Le învingeam şi în deplasare. Victoria din Ghencea din '97, care a rămas singurul succes de pe terenul Stelei, e cea mai frumoasă amintire pentru mine. A fost o victorie de senzaţie, am câștigat după un joc aproape perfect”, ne-a povestit Haraga, titular în singurul succes al Oţelului de pe terenul Stelei.Generaţia sa a rămas considerată ca o generaţie de aur a clubului, cu toate că n-a obţinut niciun trofeu. Practic, acea generaţie a făcut din Oţelul un nume cunoscut de toţi iubitorii de sport din ţară, prin victoriile categorice indiferent de adversarul întâlnit.“Din acea generaţie, m-am înţeles foarte bine cu Stelian Bordeianu, cu care mă ştiam de la Iaşi. Mă înţelegeam foarte bine şi cu Arcanu”, a adăugat Haraga, bun prieten cu goalkeeperii Oţelului din acea perioadă, aşa cum se cuvine pentru un fundaş central.“Făceam vacanţe împreună”Pe lângă valoarea individuală, Oţelul din acea perioadă se remarca şi prin forţa de grup, fapt confirmat şi de spusele lui Haraga.“Eram un grup foarte unit. După fiecare joc stăteam împreună, chiar mai întârziam peste ora de noapte bună, dar începând de a doua zi ne pregăteam cum trebuie pentru următoarea partidă. A fost o perioadă în care mergeam cu echipa în vacanţe, la mare sau la munte. Ne duceam cu toţii, cu familiile. Când vin pe stadion mă apucă nostalgia. Mi-aş mai dori să mai trăiesc momente de joc cu acea generaţie. Am mai păstrat legătura cu majoritatea dintre ei. Ion Viorel e unul dintre iniţiatorii întâlnirilor noastre, nu degeaba era un jucător determinant pentru noi”.În 2001 Haraga a plecat de la Oţelul, după ce a fost acuzat de Ilie Dumitrescu, antrenorul de atunci, că nu şi-a apărat corect şansele, deşi echipa a câştigat partida respectivă cu FCM Bacău. “M-a durut foarte mult acel moment. Am pus suflet în tot ce am făcut aici şi încă mă mai doare că am plecat aşa”.Sîrghi a crescut lângă HaragaDupă perioada Oţelul, Haraga a trecut pentru puţin timp pe la Diplomatic Focşani, după care a revenit în Galaţi pentru a juca la FCM Dunărea. În sezonul 2002-2003, Haraga se regăsea în echipa celor de la FC Vaslui, care promova din liga a treia în eşalonul al doilea, cu Marius Stan pe post de preşedinte al clubului. A revenit apoi la Galaţi, de această dată la Politehnica, unde a mai jucat încă trei sezoane în liga a treia, după ce a reuşit promovarea cu această echipă. Aici a crescut, pe lângă fundaşul de legendă al Oţelului din generaţia anilor ’90, chiar Cristian Sîrghi, unul dintre cei care a reuşit să câştige campionatul cu gruparea roş-alb-albastră în 2011.“Am făcut cuplu de fundaşi centrali cu Sîrghi la Politehnica. M-am retras la 38 de ani, chiar dacă mai puteam să joc. Mi-am dat seama că ţin locul unui tânăr dacă mai continui şi am urmat calea antrenoratului, ceea ce mi-am dorit să fac”.Cu antrenoratul a început tot la Politehnica, mai întâi ca secund, apoi ca principal. Tot cu acelaşi traseu, secund şi apoi principal, Haraga a fost şi la FC Panciu, tot în liga a treia. Apoi, Haraga a revenit la Galaţi, unde a pregătit timp de trei sezoane echipa de Juniori A de la FCM Dunărea, cu care a ajuns în finala Campionatului Naţional. La sfârşitul lui 2013 a revenit la Oţelul, din postura pe care o ocupă şi acum, cea dea antrenor la grupa de Juniori A a clubului.Astăzi, împlineşte 46 de ani. LA MULŢI ANI, SORIN HARAGA!dunareabatrana.ro
dcp100168 Posted April 14, 2014 Author Posted April 14, 2014 Adrian SălăgeanuContinuăm astăzi cu unul dintre campionii de poveste din 2011 - Adrian Sălăgeanu - om de bază în echipa cu care Dorinel şi ai lui au câştigat singurul titlu din istoria Oţelului.Născut pe 9 aprilie 1983, la Carei, a început fotbalul la Olimpia Satu Mare, ca mijlocaş de bandă stângă. Din 2001, joacă timp de patru sezoane în Divizia B, unde treptat se impune ca jucător de bază, înainte de a face pasul către Divizia A, la Gloria Bistriţa. Aici nu evoluează mult, însă destul încât să intre în vizorul marilor echipe, fiind foarte aproape de a semna cu Rapid Bucureşti. La acea vreme, Adrian Ioan Sălăgeanu era considerat unul din cei mai talentaţi jucători ai generaţiei sale.De aici însă, povestea sa nu mai urmează un curs normal sau fericit. În 2006 este diagnosticat cu hepatita B, o boală grea care afectează printre altele comportamentul corpului la efort. În luptă cu boala, e abandonat de clubul de care aparţine, după ce e trimis mai întâi pe la echipa secundă. După un an şi jumătate reuşeşte să învingă virusul şi revine în circuitul fotbalistic, dar nu la nivel înalt, ci la Someşul Satu Mare în Divizia C. La aproape 25 de ani şi fără vreo perspectivă fotbalistică clară ia în calcul abandonarea definitivă a fotbalului spre o profesie care să îi poată asigura viitorul. După o trecere fără prea multe de povestit pe la Dacia Mioveni, în “B”, revine la Someşul, de unde Petre Grigoraş, care îşi aduce aminte de el, îl cere insistent la Oţelul, pentru a înlocui o altă legendă, pe Dorin Semeghin. De aici încolo a avut una dintre cele mai spectaculoase reveniri în fotbalul românesc: din Liga a III-a în Champions League!La Galaţi soseşte la începutul lui 2008. Se va integra destul de greu în echipă din mai multe motive. Ar putea fi diferenţa enormă dintre eşaloanele unu şi trei sau reprofilarea sa în fundaş stânga, el fiind la bază mijlocaş pe acea parte de teren. Cert este că începe pe postul de fundaş, într-un sistem, ce-i drept, ultraofensiv al lui Petre Grigoraş, în care se putea întâmpla ca fundaşii de bandă să urce mai sus decât mijlocaşii.Primul meci, primul hop! Intră în locul lui Semeghin în celebra partidă pierdută cu 1-0 acasă cu Rapid, în care antrenorul îl trimite la şah pe “Seme”. Fundaşul stânga se plânsese la pauză că giuleştenii joacă foarte dur, iar nou-intratul “Sălă” va simţi pe propria piele asta, după ce primeşte un genunchi în rinichi şi urinează sânge după partidă. Este acelaşi meci în care Ovidiu Haţegan, unul din cei mai buni arbitri din România în acest moment, jefuieşte practic Oţelul, acordând două cartonaşe roşii oţelarilor Brujan şi Paraschiv şi refuzând un penalty clar la Jula pe final.Efectul “Grig” a devenit permanent pentru Sălăgeanu, la fel ca şi în cazul coechipierului Ramses Gado (mijlocaş dreapta reprofilat fundaş dreapta). Astfel, Sălă nu va mai urca la mijloc nici în mandatul lui Dorinel Munteanu, nici la naţionala României şi nici la următoarea sa echipă.Oţelul Galaţi câştigă încă un fundaş de bandă, cu picior fin şi execuţii precise, cu imaginaţie şi viteză, făcând mult mai uşoară despărţirea fanilor de Semeghin. Astfel, apare în echipă un excelent executant de lovituri libere, deşi la primele antrenamente Janos Szekely vrea să-i arate cine e şeful în vestiar şi îi taie elanul spunându-i că doar el execută fazele fixe la echipă. După alungarea lui Semeghin şi plecarea lui Szekely la Steaua (la care îşi va îngropa cariera destul de luminoasă la acea vreme), “Sălă” devine executantul numătul 1 al fazelor fixe. Marchează superb cu stângul într-o revenire de senzaţie cu Poli Iaşi (3-2) şi îi câştigă definitiv pe suporterii gălăţeni prin centrările ce aduc aminte de perfecţiunea lui Semeghin.Bilanţul său la Oţelul se materializează prin 116 meciuri în prima ligă dintr-un total de 123 în toate competiţiile şi 3 goluri marcate. Însă de o importanţă deosebită este aportul la câştigarea titlului din 2011 şi a Supercupei din acelaşi an, venită la pachet cu o fotografie în care îl provoacă pe Lucian Bute la un meci de box.În ciuda atitudinii războinice din fotografia menţionată, “Sălă” a fost departe de a fi un jucător dur. De altfel, ca o amintire sâcâitoare, participarea în Champions League i-a adus prima eliminare din carieră. Cartonaşul roşu a venit chiar în primul meci jucat, la Basel, într-un joc în care, cu “Sălă” în teren 90 de minute, am fi putut mai mult. Prinde şi naţionala, la un joc amical cu Cipru, aceasta fiind prima şi ultima oară când intră pe gazon îmbrăcat în roşu, galben şi albastru.Deşi disciplinat pe teren, respectând toate sarcinile trasate, firea sa conflictuală l-a adus “la cuţite” în repetate rânduri cu o parte a suporterilor, cu staff-ul tehnic sau conducerea administrativă. Ba mai mult, alte probleme extrasportive, relatate de o parte a presei, au reapărut periodic încurcându-i mai mereu traseul spre măreţie. A avut de fiecare dată puterea de a-şi recunoaşte vina şi de a reveni la fel de motivat în teren. După câştigarea titlului a refuzat prelungirea contractului, fiind trimis o perioadă să se antreneze cu juniorii.A părăsit formaţia noastră în 2012, împreună cu Liviu Antal, căutând stabilitate şi condiţii financiare mai bune pentru un viitor mai bun al fiului său, pe care l-a văzut prima dată pe calculator, dintr-un cantonament al Oţelului. Deşi a ajuns chiar şi căpitan la FC Vaslui, cariera sa a luat-o pe o pantă descendentă în acest sezon, el fiind declarat liber de contract după ce şi-a cerut banii la LPF. Momentan nu are angajament...dunareabatrana.ro
dcp100168 Posted April 17, 2014 Author Posted April 17, 2014 Petre Grigoraş şi fotbalul cu zâmbetul pe buzeContinuăm astăzi cu unul dintre antrenorii care au făcut istorie la Galaţi, PETRE GRIGORAŞ, cel care a readus gruparea roş-alb-albastră în cupele europene şi a făcut din Oţelul o echipă apreciată de toată ţara. În plus, a lansat în fotbalul mare foarte mulţi jucători, majoritatea celor care au câştigat campionatul la Galați fiind “creaţiile” lui Grigoraş.Petre Grigoraș va împlini acest an tot 50 de ani, exact ca Oțelul. “Mă bucur foarte mult că v-ați gândit la mine, mă simt onorat. Suporterii de la Galați au fost întotdeauna deosebiți. Și eu împlinesc tot 50 de ani anul acesta, așa că putem sărbători împreună”, ne-a spus Petre Grigoraș la startul discuției.Născut pe 15 noiembrie 1964, în comuna Poduri din județul Bacău, Petre Grigoraș a început fotbalul la Aerostar Bacău, acolo unde s-a lansat pe postul de atacant. A trecut apoi pe la FCM Bacău, Steaua București, Dobrudzha Dobrich, Levski Sofia, Lokomotiv Plovdiv, Universitatea Cluj și Farul Constanța (în trei rânduri). Ca jucător a fost un atacant-golgheter, reușind să marcheze goluri importante pe la toate echipele la care a evoluat. A reușit să câștige titlul în Bulgaria, cu Levski Sofia.Ca antrenor a început la Farul Constanța, club de la care s-a și retras ca fotbalist. Mai întâi ca secund pentru un an, iar din 2000 a fost numit principal. A reușit să promoveze cu Farul în prima ligă încă din primul sezon, dar a retrogradat înapoi în al doilea. A plecat de la Farul pentru a le antrena pe FC Onești și Petrolul Moinești, în liga secundă. La Moinești a terminat pe locul doi, după foarte multe victorii la scor. A mai trecut un an pe la Farul până să fie ochit de Marius Stan pentru a salva Oțelul dintr-o situație disperată.De la penultimul loc, la Cupa UEFAPetre Grigoraș a fost adus la Oțelul în pauza de iarnă din sezonul 2005-2006, atunci când a preluat echipa cu doar nouă puncte strânse și cu o echipă aproape nouă, fiind 18 jucători transferați în acel moment. A debutat pe banca roș-alb-albaștrilor într-un meci de legendă, 3-0 cu Dinamo (liderul campionatului de la acea vreme), chiar pe terenul bucureștenilor. A reușit să urce cu Oțelul până pe locul nouă la finalul sezonului! Pe lângă succesul cu Dinamo, gălățenii au mai rueșit multe alte victorii importante și la scor. A stabilit atunci un record de victorii obținute în deplasare.“Am foarte multe amintiri plăcute la Galați, cu toate că am preluat echipa într-o perioadă foarte grea, aproape imposibilă, cu 18 jucători noi și doar nouă puncte în clasament după turul de campionat. Am avut atunci un retur de excepție, am strâns 30 și ceva de puncte. Țin minte că am debutat la un meci cu Dinamo, în deplasare, am câștigat cu 3-0, o triplă de senzație a lui Daniel Stan. În afară de o ocazie la 2-0, Dinamo nici n-a existat pe teren”, ne-a spus Grigoraș despre perioada sa de început la Oțelul.În sezonul următor Oțelul, cu Grigoraș pe bancă, și-a continuat parcursul formidabil început din iarnă și a încheiat sezonul pe locul cinci. Victoria cu 2-1 în fața Stelei, care venea după o serie de alte șapte victorii consecutive, adusese Oțelul în acel moment chiar cu șanse la titlu! Pe final, locul cinci a fost obținut după un succes extrem de spectaculos, scor 2-1, la Bistrița, cu Gloria, principala contracandidată la locul de Intertoto.“Am obținut foarte multe rezultate frumoase la Oțelul și am făcut foarte multe meciuri bune. Au fost victorii de vis cu Steaua, Dinamo, am avut participarea în Intertoto. La Galați m-am simțit ca acasă. Am lucrat foarte bine cu toți cei de acolo, suporteri, jucători, conducere și a fost o perioadă a vieții mele care îmi va rămâne în inimă. Sunt momente unice trăite”, ni s-a confesat Grigoraș.Tot în acel sezon a fost și un alt meci de poveste, acel 0-7 contra Rapidului pe teren propriu, pe care nici Grigoraș nu-l poate uita.“În ciuda scorului, lumea ne-a apreciat că am jucat fotbal. Până la primul gol al lor, care a venit târziu în prima repriza, noi am avut două bare și alte ocazii mari. S-a jucat de la o poartă la alta, doar că ei marcau, iar noi ratam. Așa a fost să fie. S-a întâmplat ceva incredibil atunci, la 0-7, toți suporterii de la stadion cântau și ne apreciau. A fost cel mai emoționant moment din cariera mea, atunci m-am simțit iubit de public, care a înțeles faptul că noi am jucat fotbal, dar nu ne-a ieșit. N-am mai văzut așa ceva niciodată în cariera mea. Mă iau fiorii de emoție numai cât mă gândesc la acel moment. Au avut încredere în noi și nu i-am dezamăgit la finalul sezonului. În retur ne-am și răzbunat pe Rapid, am făcut 3-3 în Giulești, i-am scos din Europa”, ne-a spus Grig.“Am ieșit aplaudați de la Trabzon”Roadele locului cinci din sezonul 2006-2007 au fost culese în ediția următoare de campionat. Oțelul a jucat în Cupa Intertoto, acolo unde a trecut lejer în primul tur de Slavia Sarajevo (Bosnia), iar finala a disputat-o cu turcii de la Trabzonspor. Cu publicul în spate chiar și la 41 de grade Celsius la ora meciului, Oțelul s-a impus, scor 2-1. Bucuria suporterilor de la golul superb pentru 2-1, reușit de Paraschiv, s-a auzit până la Trabzon, dar totuși șansele gălățenilor să treacă în Cupa UEFA erau minime. Trabzonspor avea un lot extrem de valoros la acea vreme. Încă dinainte de meciul tur, cel mai pesimist fan turc ar fi prezis un succes al favoriților la cel puțin două goluri. Returul de la Trabzon a fost jucat cu un stadion plin de 40.000 de turci pregătiți să-și încurajeze echipa până la ultima suflare.“Știu că șanse prea mari nu ne dădea nimeni. Era o diferență foarte mare de valoare în favoarea lor. Am câștigat cu 2-1 acasă, după acel gol extraordinar al lui Paraschiv, iar la Trabzon ne-am dus să ne jucăm șansa. Acel stadion are o acustică extraordinară și erau și 40.000 de turci în tribune. Când am ieșit la încălzire jumătate din echipa noastră se pregătea cu privirea în tribune. Îmi era teamă să nu iasă un dezastru pentru noi, au și deschis scorul foarte repede. Echipa a reacționat exemplar, am reușit să egalăm destul de repede prin Szekely, pe contraatac. În cele din urmă am câștigat cu 2-1, iar la final, toți suporterii turci ne-au aplaudat și ne-au apreciat efortul depus. Cred că foarte puține echipe se pot lăuda că elimină o formație din Turcia și ies apoi aplaudate de suporterii adverși”, a povestit Grigoraș momentul eliminării celor de la Trabzonspor.După Trabzonspor, Oțelul a jucat în Cupa UEFA cu Lokomotiv Sofia, dar foarte mulți dintre titulari au lipsit din cauza accidentărilor. Cu mult ghinion și cu mulți absenți importanți, Lokomotiv a trecut de Oțelul după 3-1 în Bulgaria și 0-0 la Galați.În ediția 2007-2008, cu Grigoraș pe bancă, gruparea roș-alb-albastră a ratat de puțin o nouă participare în Cupa Intertoto, după ce a pierdut fraudulos, la „masa verde”, un meci cu FC Vaslui, astfel că echipa lui Porumboiu a luat locul Oțelului. Grigoraș a mai rămas încă un sezon pe banca Oțelului, dar cu un lot mult subțiat, fiind nevoit să apeleze la pepiniera proprie.Grigoraș, inventatorul de fotbaliștiÎncă de la începutul mandatului său la Oțelul, Grigoraș a făcut din anonimi jucători de mare impact. În ultimul său sezon la Oțelul, ediția 2008-2009, a apelat frecvent la tineri fotbaliști crescuți în curtea gălățeană. Sîrghi, Iorga, Ilie, Neagu, Râpă, Paraschiv, Szekely, Daniel Stan, Jula, Giurgiu, Pena, Sălăgeanu și foarte mulți alții (lista e chiar foarte lungă) au fost scoși din joben de Grigoraș și făcuți să joace la cel mai înalt nivel. În ultimul sezon cu „Grig” pe bancă, Oțelul s-a salvat cu trei etape înainte de final de la retrogradare, dar a început să fie închegată o echipă care a reușit să câștige campionatul peste numai două sezoane.“Am avut parte de un nucleu de fotbaliști pliați pe filosofia mea de joc. Le făcea mare plăcere să se prezinte la antrenamente, practicam un fotbal cu zâmbetul pe buze și ne ieșea. Am pus accent pe faptul că fotbalul este un joc și trebuie tratat ca atare. Au fost foarte mulți jucători care s-au lansat așa. Încă mai păstrez legătura cu mulți din acea perioadă. Chiar recent am vorbit cu Paraschiv, Giurgiu, Sîrghi”, ne-a spus Grigoraș, inventatorul multor fotbaliști.Petre Grigoraș a mai antrenat aproape un sezon la Poli Iași după perioada Oțelul, iar apoi și-a găsit angajament la Pandurii Tg. Jiu, descrisă atunci chiar de „Grig” drept cea mai urâtă echipă a campionatului. Întâmplarea face ca la meciul său de debut la Pandurii, Grigoraș a remizat, scor 2-2, în Giulești, contra Rapidului, rezultat care a păstrat Oțelul pe primul loc la acea vreme, sezon în care echipa gălățeană devenea campioana României. Ca și la Oțelul, nici la Pandurii n-a apucat să ducă la capăt munca începută, iar după un tur de campionat fantastic a plecat.Revenire de scurtă durată la OțelulÎn sezonul trecut, în pauza de iarnă, Petre Grigoraș a fost instalat în funcția de antrenor al Oțelului, dar n-a stat prea mult pentru că nu s-a înțeles cu noul acționariat al clubului.“Am venit atunci la propunerea domnilor Marius Stan și Ilie Hagioglu, pe care îi respect și cu care încă mai păstrez legătura. M-am trezit că altcineva conduce clubul și n-am putut lucra așa cum mi-am dorit. În plus, în acea perioadă am avut și probleme de sănătate pe care nu le doresc nimănui”, a spus Grigoraș. Chiar și-așa, Oțelul s-a salvat lejer de la retrogradare deși nu se afla într-o situație tocmai îmbucurătoare la revenirea lui Grig.După a doua perioadă de la Galați, Grigoraș a mai trecut pe la CFR Cluj, dar a prins gruparea ardeleană în cel mai prost moment al său de la revenirea în prima ligă.“Nu-mi pare rău de nimic și pot spune că Oțelul mi-a rămas în suflet, așa că aș fi dispus să revin cu cea mai mare plăcere. De altfel, am trei cluburi la care m-am simțit foarte bine în carieră: Farul Constanța, unde m-am retras ca jucător, Oțelul Galați și Pandurii Tg. Jiu”, a precizat Grigoraș.“Du-te la şah” a intrat în folclorAltfel, o expresie a lui Petre Grigoraș a rămas în folclorul roș-alb-albastru. La pauza unui meci Oțelul - Rapid, când Semeghin s-a plâns că e deranjat de intrările tari ale adversarilor, antrenorul a izbucnit: „Du-te bă la șah!”.“A fost o reacție pe moment, dar eu am rămas în relații foarte bune cu Dorin Semeghin. Dacă m-ar provoca acum la o partidă de șah, nu știu cât șah știe el, nici eu nu mă prea pricep, dar sigur îl bat. Îl fac psihic. Lăsând gluma la o parte a fost un moment de care îmi aduc aminte cu plăcere pentru că era într-o perioadă în care m-am simțit foarte bine la Galați”, a spus Grigoraș, al cărui nume era scandat din toți rărunchii de suporterii Oțelului la fiecare meci în perioada în care Grig a fost pe banca roș-alb-albastră.Pentru reinventarea Oțelului, pentru victoriile excepționale reușite în mandatul său, pentru salvarea miraculoasă de la retrogradare, pentru câștigarea Cupei Intertoto, pentru tot ceea ce a făcut la Galați, Petre Grigoraș merită cu vârf și îndesat un loc de cinste în inima suporterilor și în rândul legendelor clubului.Mulţumim, Petre Grigoraş!dunareabatrana.ro
dcp100168 Posted April 28, 2014 Author Posted April 28, 2014 Cornel RâpăContinuăm astăzi cu unul dintre campionii de poveste din 2011, cel mai constant om din echipa cu care Dorinel şi ai lui au câştigat singurul titlu din istoria Oţelului.Cornel Râpă s-a născut la 16 ianuarie 1990 în Galaţi. Deşi prezenţa acestui nume creează disconfort în rândul adevăraţilor fani ai echipei, niciunul dintre aceştia nu va putea nega vreodată rolul pe care l-a avut acest jucător la câştigarea titlului şi a Supercupei din 2011. Cornel Râpă este un produs 100% gălăţean, cu care ne-am mândrit toţi pe vremea când evolua în tricoul Oţelului. Acesta a trecut prin toate etapele de formare în cadrul clubului, ajungând om de bază la “satelit”, cu care a fost aproape de o promovare în Liga a 2-a în sezonul 2008/2009.În acelaşi an este adus la prima echipă de către antrenorul Petre Grigoraş, care avea la acel moment probleme mari în ceea ce priveşte situaţia lotului, mai cu seamă pe posturile de fundaş lateral. Debutul la echipa mare l-a realizat în acelaşi sezon, pe 23 noiembrie 2008, într-un meci pierdut împotriva celor de la FC Argeş Piteşti, meci în care a evoluat pe postul de fundaş stânga şi nu în banda dreaptă acolo unde s-a consacrat. E acelaşi meci în care Oţelul a condus cu 2-0 pentru a fi învinsă la final cu 3-2, dar trebuie precizat că până şi comentatorul jocului respectiv a observat că arbitrul întâlnirii respective nu a mai lăsat echipa noastră să treacă de centru în a doua repriză. După ceva timp s-a aflat şi de ce… Patronul Argeşului, Cornel Penescu, a fost luat pe sus de DNA fiind descoperit că umbla la arbitri, iar “fluieraşul” acelui meci, Marius Martiş, a zburat definitiv din arbitraj în urma acelui scandal. Revenind la Râpă, acesta a greşit la două din golurile gazdelor, dar nu trebuie uitat că era un debutant şi nici nu juca pe postul său, ba mai mult, în acelaşi meci, a reuşit totuşi să respingă două baloane de pe linia porţii, arătând că are potenţial!Aşadar, începând cu sezonul 2009/2010 devine titular incontestabil în apărare, pe banda dreaptă, pe fondul lipsei de implicare a lui Samoel Cojoc (jucător cu calităţi extraordinare, de altfel) şi a accidentărilor lui Cristian Sîrghi (ale cărui începuturi la echipă l-au găsit pe postul de fundaş dreapta). Nu numai prezenţa constantă în primul 11 al echipei, ci şi evoluţiile de calitate (strict pe profil defensiv) îl propulsează încet-încet între viitoarele speranţe ale fotbalului românesc. El va evolua, tot ca jucător de bază, la naţionalele de juniori ale României U17, U19 şi U21 în mai multe rânduri.Cifrele unui jucător de doar 22 de ani (vârstă pe care o avea în momentul când a început declinul său) sunt incredibile. În trei sezoane evoluează în 32, 33, respectiv 30 de meciuri! În sezonul 2010/2011, în care se încununează campion cu Oţelul, a evoluat în toate partidele disputate (33), singurul meci nejucat fiind cel de la “masa verde” cu Pandurii, devenind singurul integralist din întregul lot! Asta demonstrează calitatea sa pe faza defensivă, el nefiind niciodată suspendat pentru avertismente date de arbitri. De asemenea, în cele 33 de partide disputate, nu a fost înlocuit niciodată de către Dorinel Munteanu. Ceea ce la nivel de prezenţe a fost un sezon perfect pentru el, este completat de obţinerea unui penalty în meciul cu ASA Tîrgu Mureş şi de un gol marcat în victoria cu 3-0, de la Galaţi, în faţa celor de la Universitatea Cluj. Ultima etapă, cea cu Astra Ploieşti, îi aduce şi banderola de căpitan, ce-i drept într-o echipă a rezervelor.A fost bineînţeles titular şi în meciul de Supercupa României din 2011, câştigat de Oţelul cu 1-0 în faţa Stelei. A participat cu Oţelul în UEFA Champions League în 5 meciuri, în sezonul 2011/2012, înfruntând FC Basel, Benfica Lisabona şi Manchester United, însă fără a se face remarcat, ca de altfel întreg lotul.Cu siguranţă că 2010-2011 a fost un vis trăit cu ochii larg deschişi de către gălăţean care la doar de 21 de ani strânsese amintiri cât alţii nu reuşeau într-o viaţă de fotbalist: a devenit titular incontestabil la Oţelul, a câştigat campionatul şi Supercupa, a jucat alături de Zinedine Zidane într-un meci demonstrativ, a intrat de 5 ori titular la naţionala mare, înfruntând adversari precum Dzeko, Ballotelli, Santa Cruz, Robinho sau Neymar, a devenit căpitan al selecţionatei U21 a României şi a fost în atenţia unor cluburi cunoscute din Italia, Franţa sau Spania, fiind cotat la peste un milion şi jumătate de euro la acea vreme. Mai mult, Cornel Râpă a a fost primul jucător din istoria Oţelului care a intrat titular într-un meci oficial al reprezentativei României. De asemenea, fundaşul dreapta a fost integralist în toate partidele jucate sub tricolor şi deţine încă recordul celor mai multe prezenţe în naţională, pentru un jucător de la Oţelul!Începând cu sezonul 2012/2013, pe fondul evoluţiilor bune în defensivă, prinde curaj şi încearcă să îşi aducă mai mult aportul şi pe partea ofensivă, însă în acelaşi moment (coincidenţă sau nu), evoluţiile sale încep să scadă în calitate.Anul 2013 îi aduce un transfer la o echipă pe care o consideră “mai bună”. Faptul că intrase în ultimele 6 luni îl împinge spre Steaua, mai ales că nici cei din conducerea de aici nu fac eforturi pentru a-l păstra. Devine, regretabil, un jucător care renunţă la toată aprecierea din partea gălăţenilor şi se hotărăște se plece pe uşa din dos. Astfel, una din marile speranţe ale fotbalului gălăţean se zbate acum în mediocritate, fără vreo perspectivă reală de viitor, deşi la Oţelul ajunsese titular, campion, participant în UCL şi mai ales om de bază în naţionala mare!Cornel Râpă: “Când eram copil am avut un singur vis: să joc la Oţelul !”dunareabatrana.ro
dcp100168 Posted May 1, 2014 Author Posted May 1, 2014 Vivi Stamate, fotbalistul boem al OţeluluiContinuăm astăzi cu unul dintre oamenii care şi-au dedicat aproape întreaga carieră Oţelului, chiar şi după ce au renunţat la meseria de fotbalist. Este vorba de Aurelian „Vivi” Stamate, un fotbalist boem, specific anilor ’80, care a rămas în mintea tuturor suporterilor gălăţeni din acea generaţie.Vivi Stamate e gălăţean 100%, născut şi crescut în oraşul de pe malul Dunării. S-a născut pe 17 ianuarie 1960 şi a început fotbalul la vârsta de nouă ani, sub comanda inegalabilului antrenor Zoltan David, la FC Galaţi. A renunţat la fotbal după terminarea junioratului, la vârsta de aproape 18 ani, dar a revenit în 1980, când a devenit legitimat la Ancora Galaţi. La Oţelul s-a transferat în anul 1982, făcând parte din echipa care a promovat pentru prima oară în Divizia A şi cu care a reuşit să se califice şi în Cupa UEFA. La Oţelul a evoluat timp de cinci sezoane, transferându-se la Dacia Unirea Brăila în 1987, cu puţin timp înaintea partidei cu Juventus.“Am trăit o perioadă extraordinară la Oţelul Galaţi ca fotbalist. Am avut ocazia să lucrez cu antrenori foarte buni la acea vreme, începând cu Angelo Niculescu, fost selecţioner al echipei naţionale, şi terminând cu regretatul Costică Rădulescu. Am prins generaţia extraordinară din anii ’80 a Oţelului şi sunt mândru că am pus umărul la acele performanţe”, ne-a spus Vivi Stamate despre perioada sa ca fotbalist la Oţelul.A fost un jucător orientat către atac, boem, care a jucat cu zâmbetul pe buze. Era un artizan al spectacolului şi al frumosului în fotbal. Aşa a şi ieşit în evidenţă, cu stilul său de a fermeca publicul cu driblinguri fine şi reuşite în cascadă.“N-aveam un post preferat. Eram un jucător specific de atac. Am privit fotbalul exact ca pe un joc şi l-am practicat cu zâmbetul pe buze. Mi-a făcut deosebită plăcere. Satisfacţiile mele au fost cele morale, nu materiale”, ni s-a confesat Vivi Stamate.Promovarea din anii ’80, sărbătorită precum titlul din 2011Vivi Stamate a fost unul dintre cei care au contribuit decisiv la promovarea Oţelului în prima ligă. La acel moment, bucuria din oraş a fost comparabilă cu cea de la câştigarea campionatului din 2011.“Promovarea în prima ligă a fost văzută ca un lucru extraordinar. Manifestarea localnicilor ca bucurie pentru realizare a fost asemănătoare cu cea din 2011, când s-a câştigat campionatul. Atunci, în acele timpuri, şi în liga a doua erau zeci de mii de spectatori. Stadionul Dunărea era neîncăpător”.Printre colegii lui de cameră din perioada Oţelul se numără şi Marius Stan, actualul primar al oraşului şi fost director general al clubului.Meciul preferat al lui Vivi Stamate din cariera sa de jucător a fost cel cu Sportul Studenţesc din Cupa României, din primul an al Oţelului în prima ligă. “Sportul era o echipă de top atunci în România, cu foarte mulţi jucători valoroşi în lot, printre care şi Hagi. A fost foarte multă lume la stadion, partida a avut o încărcătură aparte. S-a ajuns în prelungiri, unde am reuşit să ne impunem cu 4-1. Ca implicare emoţională, descătuşare alături de spectatori, a rămas meciul meu preferat”, ne-a precizat Stamate.Adulat şi contestatVivi Stamate era unul dintre jucătorii care ieşeau foarte uşor în evidenţă, tocmai prin încăpăţânarea sa de a face spectacol. Ridica mii de spectatori în picioare la execuţiile tehnice reuşite. Totuşi, de multe ori, publicul îl taxa pentru stilul boem de joc.“N-am avut cea mai bună relaţie cu spectatorii. Fiind un boem, eram înjurat şi aplaudat, în acelaşi timp uneori! Înjurăturile m-au motivat, însemna că sunt acolo. Ca fotbalist, când nu eşti înjurat înseamnă că nu exişti. Am jucat cu zâmbetul pe buze mereu. Calitatea mea principală a fost inteligenţa, pentru că n-aveam calităţi fizice de fotbalist. Compensam prin tehnică şi prin anticipare, dar şi prin driblingul care a scos pe multă lume din sărite”, afirmă Vivi Stamate, care îşi aduce aminte şi de un episod specific pentru ceea ce a declarat mai devreme. “La un meci cu Buzăul, în 1982, în Divizia B, la scorul de 0-0 am reuşit să driblez mai bine de jumătate din echipa adversă, am driblat şi portarul, dar şi poarta adversă! M-am trezit cu mingea în spatele porţii. Jocul s-a terminat cu 5-0 pentru Buzău, vă daţi seama cam ce am primit atunci.”De douăzeci de ani, dedicat Oţelului ca antrenorDupă ce a plecat de la Oţelul, „Vivi” Stamate a mai evoluat timp de încă cinci sezoane pentru Dacia Unirea Brăila, după care s-a retras din activitatea de fotbalist. Din 1994 a devenit antrenor de copii şi juniori la Oţelul, club la care a rămas până în zilele noastre. A mai fost antrenor la echipa secundă a clubului, iar acum a ajuns şeful Centrului de Copii şi Juniori.“M-am orientat către cariera de antrenor. Prima calificare a fost obţinută în 1994, iar de atunci până în prezent activez în cadrul clubului Oţelul Galaţi. Mi-a plăcut să lucrez cu copiii”.Printre cei care au trecut prin mâna sa de antrenor de copii şi juniori se numără şi cei care au reuşit să câştige campionatul cu Oţelul în 2011: Ionuţ Neagu, Cornel Râpă, Laurenţiu Iorga, Silviu Ilie, Samoel Cojoc, dar şi mulţi alţii deveniţi fotbalişti din pepiniera roş-alb-albastră.“Câştigarea campionatului a fost senzaţională. În 2007 când s-a retras Viorel Tănase, nu mai era niciun gălăţean în lot. În 2011 s-a câştigat titlul cu jumătate din echipă crescută aici. Ceea ce înseamnă mai mult decât trofeul în sine”.Pentru contribuţiile sale la performanţele clubului din anii ’80, pentru stilul său unic de joc, pentru devotamentul demonstrat de-a lungul timpului şi pentru foarte multe alte motive, Vivi Stamate face parte din cele 50 de legende ale Oţelului.dunareabatrana.ro
dcp100168 Posted May 15, 2014 Author Posted May 15, 2014 Marius PenaContinuăm astăzi cu cel fără de care data de azi, 15 mai, nu ar fi devenit sărbătoare în calendarul Oţelului Galaţi.Marius George Pena, fiul fostului fotbalist George Pena, s-a născut pe 2 mai 1985 în București. Urmare a faptului că tatăl sau își legase cariera în special de Progresul, făcând parte din galeria legendelor acestui club, Marius începe să joace fotbal la aceeaşi echipă, denumită între timp FC Național. La 18 ani are primul contact cu eşalonul întâi, primul meci consemnându-l în înfrângerea la scor de forfait în fața Gloriei Bistrița, pe 24 mai 2003. După doar două meciuri jucate la FC Național, va trece direct în prima ligă rusă, la Torpedo Moscova, fostă campioană sovietică, pentru care va juca de 5 ori, însă fără a impresiona la o echipă ce avea mari pretenții la acel moment.Atacantul revine în România, însă la un nivel inferior, direct în Divizia C, la Steaua II București, după care se mută la Rapid II București în B, CSM Râmnicu-Vâlcea (cu care ratează promovarea în Divizia A) și Concordia Chiajna, pe care o aduce din C în B, de pe primul loc, dar cu care ratează din nou promovarea, în ciuda ratei foarte bune de goluri marcate. Cele 17 reuşite în 31 de meciuri, dar mai ales profilul său de atacant îl aduc în atenția Oțelului Galați, echipă ce suferea la finalizare după plecarea lui Emil Jula în Germania.Trecerea “Penarului” la Oțelul se realizează în stagiunea 2008-2009, în mandatul lui Petre Grigoraş. E primul sezon fără eficientul “Gulliver” Jula. Ce-i drept, concurența slabă pe postul de vârf de careu îl propulsează aproape imediat în primul unsprezece, jucând încă din primul sezon 30 de meciuri și înscriind 6 goluri. Într-adevăr, destul de departe de Jula, însă trebuie să ne aducem aminte că celelalte variante pe postul de atacant erau Adrian Anca (pe final de carieră), Robert Elek (rămas la stadiul de veșnică speranță) sau Tadas Labukas (carismatic cu siguranță, însă ineficient în teren).Demisia neaşteptată a lui Grigoraş și sosirea lui Dorinel Munteanu la cârma echipei noastre vor schimba fundamental stilul de joc al Oţelului și, implicit, și sarcinile de joc ale “Penarului”, devenit pivot. Deși întreaga suflare oţelară se aștepta la un declic care să îl transforme pe Marius într-o mitralieră, acestuia i s-a redus aportul pe fază ofensivă pentru a contribui suplimentar la partea de siguranță. Pivotul echipei noastre a început să coboare din ce în ce mai mult în propria jumătate, muncind cot la cot pe faza defensivă cu mijlocașii la închidere. Pena și-a pus în valoare de multe ori viteza foarte bună de reacţie pentru proporțiile pe care le are, puterea și disponibilitatea la efort. De multe ori a fost apostrofat pentru lipsa golurilor de oameni care ignorau însă maniera de joc practicată. Trebuie spus clar: stilul lui Dorinel Munteanu nu l-a avantajat deloc pe Marius Pena. Acesta nu a beneficiat de jocul ultraofensiv al lui Grigoraş și nici de centrările în rafale pe care le primea Jula de la Semeghin.Bineînţeles, fără stilul de joc impregnat echipei de Munti, astăzi am fi avut mai puține motive de mândrie... Și chiar și în aceste condiții, Marius a rămas unul din jucătorii de prim plan ai echipei. În următorul sezon joacă mai puțin, în 23 de meciuri și marchează doar 3 goluri. Vine însă sezonul de basm, 2010-2011, în care joacă 28 de meciuri și înscrie 8 goluri de povestit nepoților, aducând bucuria și fiesta pe străzile Galațiului și nu numai.Gol de 1-0 în victoria cu 2-0 în fața Pandurilor. Gol de 1-1 (minutul 90) în egalul cu Brăneştiul! Gol de 2-0 din centrarea lui Antal în victoria cu 2-1 cu Astra. Gol decisiv din întoarcere în victoria cu Sportul! Gol de 1-0 în victoria cu Rapidul! Gol de 3-1 în minutul 54 în frustrantul egal, 3-3, împotriva celor de la Dinamo. Gol de 2-2 în egalul împotriva Gazului! Toate golurile au fost înscrise pe teren propriu și toate au fost speciale. Însă, cel mai special, cel mai important, cel mai fierbintea e golul victoriei gălățene cu 2-1 împotriva hibrizilor din Timișoara. E golul care aduce primul titlu în Moldova! Primul titlu din Galați!15 mai 2011: Oțelul și FC Timișoara joacă ceea ce presa vremii a numit “finala campionatului”. Pena începe meciul pe banca de rezervă. Poate din cauza oboselii, poate datorită inspirației lui Dorinel, poate doar o strategie... E deja minutul 15 și Antal înscrie. E 1-0 pentru Oțelul! În minutul 52, Zicu egalează. Tensiunea crește cu fiecare secundă pentru că nu e doar un meci... E onoarea noastră jucată pe teren și tăria fotbaliştilor noștri în fața unei întregi legiuni de răuvoitori care au încercat să împingă campionatul spre Timișoara. Mai trec 10 minute și intră Penarul în locul “Paranormalului” Paraschiv. Antal pornește contraatacul ucigaş, Buş centrează de pe dreapta, Pena lovește cu capul și timpul se oprește în loc... E 2-1, e minutul 71 și au trecut 9 minute de când a intrat Marius pe teren. Și e gata! Semnele de neuitat pe care le face către tribună spun că s-a terminat, gata, și că am intrat în legendă cu toții. Golul şi gestul făcut de “Penar” ne fac mari, mari de tot! Pena rămâne astfel în istoria Oţelului drept cavalerul negru care a dat lovitura de graţie balaurului timişorean în “finala campionatului”.Au urmat meciurile din Champions League, unde Marius Pena a evoluat în toate cele șase partide, înscriind și primul gol oțelar din istoria competiției, la acel 1-2 de la Basel, în care doar lipsa șansei ne-a privat de un rezultat pozitiv. A câștigat pentru clubul nostru și Supercupa în 2011, împotriva Stelei, și a continuat cu Oțelul până la sfârșitul lui 2012, când, la 27 de ani, cu 127 de meciuri jucate și 27 de goluri înscrise în prima ligă pentru Oțelul, purtătorul tricoului cu numărul 27 pleacă în Azerbaidjan, la FC Baku. Mesajul de adio al lui Marius Pena pentru suporteri a fost un hat-trick istoric în Giulești, într-o victorie cu 3-2. Chiar şi plecarea şi-a făcut-o în stil mare…Transferul la Baku s-a făcut după “legi” mai ciudate în fotbal, atacantul fiind obsevat de oficialii azeri în jocul Football Manager! Desigur, un jucător cu CV-ul său nu putea aduce decât un plus echipei sale actuale.A rămas atașat de Oțelul, demonstrând asta prin declarații, chiar surprinzând la un moment dat prin faptul că a afirmat că și-ar dori să își încheie cariera aici, la noi. Nu putem decât să-i răspundem unui cititor fidel al paginii noastre de facebook decât prin faptul că și noi ne-am dori același lucru.Marius Pena (în decembrie 2013): "S-au trecut la pierderi banii pe care nu i-am luat de la Oțelul, dar nu îmi pare rău. M-aș întoarce cu cea mai mare plăcere la Oțelul. Am fost o familie acolo la Galaţi și e al doilea oraș pentru mine. Stând 4 ani acolo, m-am simțit foarte bine.”dunareabatrana.ro
dcp100168 Posted May 26, 2014 Author Posted May 26, 2014 Tudorel PelinContinuăm astăzi cu unul din fundaşii de oţel ai generaţiei care ne-a încântat la mijlocul anilor ’90.Fotbal de la 14 ani, armată, apoi performanţăTudorel Pelin s-a născut pe 15 ianuarie 1969, în comună Tichilesti, județul Brăila. “Tataia” sau “Ţăranul”, cum avea să fie poreclit de către tribuna gălăţeană, a început să joace fotbal foarte târziu - abia la 14 ani! A debutat la echipa de juniori a formaţiei Chimia Brăila, iar după doar şase luni a fost promovat la seniori, în a treia ligă fotbalistică a României. În cel mai scurt timp a devenit titular şi a continuat ascensiunea până a fost chemat în armată. A revenit la Chimia după un stagiu militar greu (a prins şi Revoluţia din ’89!), dar a fost imediat transferat la Siretul Paşcani, fiind chemat acolo de o cunoştinţă de-a sa, antrenorul Aurică Savancea.Din acest moment începe adevărata ascensiune a “fundaşului de oţel”. În primul eşalon a jucat prima oară pentru echipa fanion a judeţului vecin în 1993, la 24 de ani, într-un meci câştigat de Dacia Unirea Brăila, cu scorul de 1-0, în faţa celor de la Electroputere Craiova. În campionatul 1992/1993 a adunat 15 prezenţe pentru brăileni, sezon în care abia s-a salvat de la retrogradare. Apoi s-a impus ca jucător important al echipei, în următorul an, însă clasarea ruşinoasă, pe ultimul loc, îl duce în Divizia B. În sezonul 1994/1995 ratează la limită promovarea, iar în vara lui ‘95 ajunge la Oţelul. Bun prieten cu Ion Gigi, Pelin este propus chiar de acesta pentru un transfer la Galaţi.Astfel, din anul 1995, Tudorel îşi începea cea mai frumoasă parte a carierei sale de jucător. La Oţelul s-a impus de la început, chiar în primul sezon jucând în 29 de partide şi marcând un gol. Devine unul din principalii jucători ai “Generaţiei de Aur” gălăţene. Împreună cu Tofan, în campionatul intern, formează ani de-a rândul una din cele mai bune perechi de fundaşi centrali.“Au fost cei mai frumoşi ani din viaţa mea. Am făcut performanţă alături de nişte colegi deosebiţi. Am fost coleg de cameră cu Tănase, bineînţeles, dar şi cu Bordeianu, Maleş, Tofan. Toţi erau colegi fantastici şi ieşeam cu toţii, cu soţiile, ne întâlneam des şi în afara programului. Vara şi iarna făceam vacanţele tot împreună, nu mai scăpam unii de alţii. Când intram pe teren luptam unul pentru celălalt”, ne-a povestit Pelin despre perioada sa de glorie de la Oţelul, alături de o generaţie de neuitat.“Pelin, ce amar!”De Tudorel Pelin ne aducem aminte datorită fizicului său robust, impunător şi atitudinii fără menajamente. Avea intrări “neortodoxe”, dar decise şi eficiente, iar spiritul său de sacrificiu pare că s-a întruchipat în ziua de azi în Cristian Sîrghi. Adept al devizei “trece mingea, dar nu trece omul!”, Tudorel va rămâne mereu în inima suporterilor gălăţeni pentru devotamentul demonstrat la fiecare meci şi alături de Tofan, Anghelinei sau Ion Gigi va fi mereu amintit ca unul dintre “fundaşii de oţel” pe care echipa noastră i-a avut.A jucat pentru Oţelul în nouă sezoane, iar aici s-a remarcat ca fotbalist şi ca fundaş (la Brăila evolua mijlocaş!), reuşind să strângă în tricoul Oţelului 241 de meciuri.A fost genul de apărător care s-a lipit şi la gol. De opt ori, însă cel mai important a fost într-un meci împotriva Rapidului antrenat de Mircea Lucescu în 1997, meci foarte bun între două echipe frumoase şi fruntaşe care ar fi reuşit să trimită un spectator cardiac la spital. În minutul 93, Arhire pupă mingea, o aşează la colţul terenului şi centrează în careu, iar Tudorel îl învinge cu talpa pe Lobonţ “băgând şi el piciorul la un corner” (după cum chiar el declara). Era victoria prin care Oţelul îşi mai prelungea cu o etapă domnia în fruntea clasamentului şi mai făcea o victimă în “cimitirul granzilor”. În ProSportul de a doua zi era titlu mare pe prima pagină: “Pelin, ce amar!”.“Ceva deosebit pentru mine a fost golul reuşit cu Rapid, în minutul 93. A rămas în istorie!”, a spus Pelin.Casă blindată cu OţelulSezonul respectiv, cel din 1997/1998, dar şi cel anterior, readuc cele mai bune clasări ale echipei (locul 4), după performanţa din 1987/1988 şi până la titlul de campioană din 2010/2011. Acest lucru îi permite echipei noastre să participe în două rânduri în Cupa UEFA, Tudorel Pelin evoluând în toate cele şase meciuri europene.Cel mai negru moment din cariera sa este cu siguranţă retrogradarea Oţelului din 2003. După acele clipe de coşmar, Pelin a mai evoluat un sezon pentru echipa gălăţeană, în 2003/2004, când, la vârsta de 35 de ani, încă era unul din jucătorii de bază, acumulând 15 meciuri. “Cimitirul Granzilor” nu a fost ultimul stadion pe care a fost aplaudat. După cele nouă sezoane petrecute aici că jucător, a mai evoluat un an pentru echipa din oraşul care l-a oferit către fotbalul mare, Dacia Unirea Brăila.Şi ca să menţionăm şi caracterul frumos al acestui “distrugător de atacanţi adverşi”, trebuie menţionat că Gabriel Paraschiv nu e primul din istorie pentru care banii nu reprezintă o prioritate. Iată că un component de bază al “Campioanei Provinciei”, care nu s-a dat înapoi niciodată de la dueluri fizice, bărbăteşti, câştiga aproximativ 3.500 de dolari pe an!“Iubesc Oţelul! Acolo am trăit cele mai fericite clipe, m-am realizat ca fotbalist şi ţin foarte mult la culorile clubului. Îmi pare rău că ceva s-a rupt, parcă cei care conduc acum nu au suflet. Mergem înainte, amintirile rămân, îmi face plăcere să discut cu orice suporter al Oţelului despre perioada de atunci. Am acasă tricourile mele din acea perioadă pe care le păstrez la loc de cinste, am fanioane, până şi ceasul e cu Oţelul!”, ne-a declarat Tudorel Pelin.A continuat cu cariera de antrenor, aflându-se mult timp alături de juniorii Oţelului, ca secund al lui Viorel Tănase, crescând jucători care mai târziu au devenit campioni ai României sub culorile roş-alb-albastre. A antrenat ca secund şi echipa mare, în perioada în care tot “Tase” era principal, iar în acest moment îndeplineşte acelaşi rol la SC Bacău în Liga a II-a, alături de bunul său prieten şi fost coleg de generaţie.dunareabatrana.ro
dcp100168 Posted June 3, 2014 Author Posted June 3, 2014 Viorel AnghelineiContinuăm astăzi cu un alt “fundaş de oţel”, una din singurele legende ale clubului care mai activează la club chiar şi în ziua de azi.Viorel Anghelinei s-a născut pe 16 februarie 1959 în Comăneşti (jud. Bacău). Fotbalul l-a început în cadru organizat la Iaşi, la Liceul cu Program Sportiv ”Mihai Eminescu”, unde la vârsta de 12 ani a fost legitimat ca fotbalist pentru prima dată. A fost observat şi adus la Politehnica Iaşi, însă a debutat pentru “Poli” abia după un stagiu de rodaj în Divizia C, la Nicolina Iaşi.La 20 de ani a apărut pentru prima oară în Divizia A. Cu toate că televiziunea era în acei ani un privilegiu, Viorel Anghelinei a debutat, totuşi, în faţa camerelor de filmat, într-un meci pierdut la Cluj, împotriva Universităţii. După doar un sezon şi două meciuri bifate, a venit în Galaţi, la FCM, cu care a retrogradat în B, dar clubul său a fuzionat cu Dunărea, a revenit în A şi a retrogradat din nou. În 1985 a trecut la Oţelul împreună cu un întreg contingent, printre care Vaişcovici sau Ralea, pentru a forţa promovarea care nu s-a lăsat aşteptată şi a venit încă din primul sezon.“Sunt mândru că am bătut Juventus”Anghelinei a pus umărul la calificarea extraordinară în Cupa UEFA şi doborârea uriaşului Juventus, formând un duo extraordinar de fundaşi centrali împreună cu Mario Agiu. Cuplul Anghelinei-Agiu s-a dovedit a fi unul extrem de solid, depăşind în ochii unora valoarea cuplului din apărarea naţionalei României de la acea oră! Chiar şi individual, Viorel Anghelinei poate ar fi meritat şansa naţionalei, însă în acea perioadă existau altfel de interese, Oţelul nefiind considerată demnă de o astfel de onoare, spre deosebire de echipele cu puternice înclinaţii comuniste din acea vreme.“Am venit la Galaţi în ’81, la FCM, în cele din urmă am ajuns la Oţelul. Cariera mea a fost marcată de anii petrecuţi aici, timp în care am fost şi căpitan de echipă. Am obţinut performanţe frumoase, au fost clipe de neuitat”, a spus Anghelinei, care a alcătuit şi un top trei al celor mai importante momente din perioada de la Oţelul. „Pe primul loc e meciul cu Juventus. Sunt mândru că am bătut Juventus! Am avut ocazia să joc împotriva câştigătoarei Cupei Campionilor cu un an înainte, care avea în lot numai jucători de clasă: Altobelli, Laudrup, Cabrini şi mulţi alţii. La retur a fost altceva, era primul nostru joc în nocturnă, prima ieşire din ţară. Apoi, momente importante au mai fost: promovarea în prima ligă cu Oţelul, sărbătorită de tot oraşul, şi clasarea pe 4 la finalul primului sezon în Divizia A”.Adeseori căpitan de echipă, a jucat timp de şapte sezoane pentru Oţelul Galaţi, dintre care trei în Divizia B. Bilanţul său la apus de carieră adună 162 de meciuri jucate în primul eşalon şi două goluri înscrise, plus alte aproape 100 de meciuri în Divizia B şi încă 13 goluri! Suporterii vechi şi-l amintesc pentru eleganţa din intervenţii, detenta impresionantă, dar şi pentru faptul că avea un şut de senzaţie. Legenda spune chiar că ar fi reuşit performanţa de a sparge plasa la un meci de campionat, deschizând astfel drumul tunarilor din apărarea Oţelului, înaintea unor nume precum Cătălin Tofan, Ion Gigi sau Vali Ştefan.“Ştiu că a fost un gol de acest gen, nu mai ţin minte în ce meci. E frumos că se păstrează încă legenda”, a spus Anghelinei despre şutul care a rupt plasa adversă.Arbitru de primă ligă, după cariera de fotbalistDe la Oţelul a mers iar în eşalonul secund, la Ceahlăul Piatra-Neamţ, activând într-un dublu rol bizar de jucător-arbitru, timp de un sezon. În 1993, la 34 de ani, a renunţat definitiv la cariera de jucător şi s-a dedicat arbitrajului, obţinând în 1997 ecusonul FIFA, pe care l-a deţinut până în 2002. Este considerat unul din arbitrii de valoare pe care i-a dat fotbalul gălăţean, iar fiul său continuă pe acelaşi drum în zilele noastre. A rămas celebru şi după ameninţările patronului nemţean, Gheorghe “Pinalti” Ştefan, care l-a urmărit până la cabine după un meci cu Sportul Studenţesc, strigându-i de acum celebrul: “Ti fac io pi tini!”.După încheierea carierei de central a oscilat între un rol în club sau unul de observator, iar în cele din urmă s-a decis la cel dintâi. A activat în cadrul clubului Oţelul, deţinând chiar şi funcţia de preşedinte în 2005, anterior sosirii lui Marius Stan şi fiind aproape din nou de această titulatură în 2011, când s-a dorit îndepărtarea aceluiaşi Marius Stan din club, de către acţionarii de atunci.În rest, a deţinut funcţii care au acoperit în special spectrul responsabilităţilor de licenţiere (de care s-a achitat cu succes până acum) şi de Resurse Umane, fiind unul din artizanii din birou ai performanţelor din 2011. Chiar şi după schimbarea patronatului, Viorel Anghelinei a rămas unul din puţinii oameni care au rezistat în club.dunareabatrana.ro
dcp100168 Posted June 7, 2014 Author Posted June 7, 2014 Laurenţiu Cătălin IorgaContinuăm astăzi cu unul dintre cei mai talentaţi jucători din echipa care a reuşit să câştige campionatul în 2011, Laurenţiu Cătălin Iorga.Debut ca titular, la 19 aniLaurenţiu Cătălin Iorga s-a născut la Babadag, judeţul Tulcea, pe 17 martie 1988. La vârsta de 12 ani a făcut trecerea la Oţelul, unde a fost cooptat în echipa de juniori. A fost din ce în ce mai bun, de la an la an, iar la finalul junioratului era deja considerat un jucător de perspectivă.„M-a adus un văr de-al meu, Horovei, care a jucat pentru Dunărea. Mi-a zis că Oţelul e un club serios. Am început la grupa pregătită de Lucian Măstăcan”, ne-a spus Iorga despre primul său contact cu Oţelul.A fost ochit de la echipa a doua de către Petre Grigoraş, antrenorul din 2007 al Oţelului, care l-a titularizat direct, pe postul de mijlocaş central, la partida cu CS Mioveni, de pe teren propriu, câştigată cu 3-1. Iorga a încântat de la prima atingere de balon şi a devenit încă de atunci un fotbalist pe care echipa roş-alb-albastră s-a putut baza în orice moment.“Ţin minte că înainte de meci, cu vreo două-trei zile, a venit Grig la mine în cameră şi mi-a spus ‘vezi că joci titular sâmbătă’. Atât a spus şi a plecat. Am rămas nemişcat vreo zece minute de uimire”, ne-a povestit campionul.În sezonul următor, Iorga a fost mutat pe postul de mijlocaş dreapta de către “Grig”, iar în etapa a patra a reuşit deja să marcheze primul său gol în Liga I, contra Rapidului, pe teren propriu, scor 2-1, după care gruparea gălăţeană se instala pe primul loc al clasamentului pentru o etapă.Tranziţia de la Grigoraş la Dorinel Munteanu, noul antrenor al Oţelului în 2009, a fost puţin mai grea pentru Iorga, fiind nevoie de adaptare la un stil cu totul diferit faţă de cel care l-a promovat în Liga I. Chiar şi-aşa, în scurt timp, Iorga a redevenit o piesă importantă.Cel mai bun jucător al Oţelului, în două sezoane consecutive!La o vârstă fragedă, devenit deja un jucător de bază la Oţelul, Iorga şi-a continuat ascensiunea odată cu gruparea roş-alb-albastră, iar în sezonul 2010-2011, punea umărul la cea mai importantă performanţă: câştigarea campionatului. A bifat 28 de prezenţe pe teren şi a marcat de trei ori în acel sezon, primul său gol fiind reuşit chiar în prima etapă, la succesul, scor 1-0, din deplasare cu Sportul. Reuşita sa, o foglia seca de toată frumuseţea, a fost practic deschizătoarea drumului către titlu.“Aveam o echipă omogenă, jucam de ceva timp împreună. Cei din conducerea de atunci au avut grijă de noi. Nu exista nicio problemă, ne puneau toate condiţiile la dispoziţie ca să facem performanţă. Asta şi este reţeta de succes în fotbal”.A jucat pentru Oţelul şi în Liga Campionilor, cea mai importantă competiţie intercluburi, unde a strâns trei prezenţe! A prins şi naţionala, mai exact pe cea de tineret, având 7 prezenţe şi un gol la România U21, plus un meci în reprezentativa U23.În următoarele două sezoane de la câştigarea campionatului, Iorga şi-a continuat ascensiunea. Conform statisticilor, a fost cel mai bun jucător al Oţelului timp de două sezoane. În 2011-2012, a avut o serie de patru goluri, în cinci partide, toate decisive pentru obţinerea punctelor. Un an mai târziu a fost golgheterul echipei în toate competiţiile, cu opt goluri, dar şi liderul în privinţa minutelor jucate!În ultimul sezon al său la Oţelul, sub conducerea lui Ionuţ Badea, echipa nu s-a descurcat prea bine, ceea ce l-a determinat pe Iorga să plece la un club mai bine cotat în acel moment. Astfel, mijlocaşul a fost împrumutat la Astra, cu opţiune de cumpărare.“Am trăit foarte multe bucurii la Oţelul, m-am simţit extraordinar. Debutul, câştigarea trofeelor şi participarea în Liga Campionilor, sunt momente de neuitat, dar au fost şi bucurii mai mici, dar importante, la fiecare victorie obţinută”.A făcut tripla: Campionat, Cupă, SupercupăPlecat la Astra la începutul acestui an, Iorga a reuşit să marcheze un gol pentru formaţia din Giurgiu, în cele opt prezenţe bifate. Cel mai important aspect al perioadei sale la Astra a fost câştigarea Cupei României, singurul trofeu intern care-i lipsea, după ce şi-a trecut în cont titlul şi Supercupa cu Oţelul.Golurile superbe, specialitatea lui IorgaPortarii Eduard Stăncioiu, Pedro Mingote şi Daniel Coman au un punct comun. Toţi trei au avut cea mai bună privelişte la cele mai frumoase goluri reuşite de Iorga. Mijlocaşul campion a reuşit trei goluri de excepţie, în trei sezoane consecutive. Primul a venit în ediţia în care Oţelul a câştigat campionatul, la o partidă cu CFR Cluj pe teren propriu. De la marginea careului, lateral dreapta, dribling scurt spre exterior, urmat de un şut fabulos în vinclu, la colţul lung. Mingea s-a rotit în aer de parcă era într-un film Matrix.Un sezon mai târziu, la Târgu Jiu, Iorga, aflat într-o poziţie similară, a prins un şut direct „la păianjen”. Execuţie la care şi dacă erau trei portari deodată n-aveau ce face.Ediţia 2012-2013, meci la Galaţi, cu FC Vaslui. De pe loc, cu exteriorul, tot din marginea careului lateral dreapta, Iorga a trimis mingea în vinclul lui Dani Coman, care i-a aplaudat execuţia oţelarului la finalul jocului!“Pentru mine, golurile preferate sunt cele care au contribuit la victoriile Oţelului. Nu mă încântă cu nimic dacă marchez şi echipa pierde”, ni s-a confesat Iorga.Iorga a marcat 20 de goluri pentru Oţelul, în cele 170 de prezenţe. La doar 26 de ani a ajuns un fotbalist de legendă pentru gruparea roş-alb-albastră şi are un CV de-a dreptul impresionant.Talentat, decisiv în multe momente cheie, un fotbalist de calitate, crescut şi consacrat la Oţelul, Iorga a fost comparat în dese rânduri de suporteri cu Maleş, o altă legendă dintr-o altă generaţie, şi va rămâne pentru totdeauna supercampionul Oţelului, aici reuşind cele mai mari performanţe ale clubului.dunareabatrana.ro
dcp100168 Posted June 12, 2014 Author Posted June 12, 2014 Gabriel Alejandro VigliantiContinuăm astăzi cu cel mai iubit străin din istoria clubului - campionul si supercampionul, Gabriel Alejandro Viglianti.Şi-a început cariera în 2000, jucând pentru Racing de Cordoba. Până să joace pentru Oţelul a mai evoluat pentru cluburile: Agrario, Union Central, Club San Jose si Club Bolivar.Gabriel Alejandro Viglianti a jucat la Oţelul în perioada 2008 - 2012, bifând 109 partide în Liga I şi 17 goluri.A debutat la gruparea roş-alb-albastră pe 23.02.2008, la un 0-0 cu Urziceni, în deplasare. Primul gol pentru echipa noastră l-a marcat în aprilie 2008, cu Politehnica Timisoara. Lob de efect, după ce scăpase singur cu Popa. De altfel, Marius Popa face parte dintr-un grup select alături de Pantilimon, Stelea sau Tătăruşanu, toţi fiind învinşi cu execuţii de excepţie de către argentinianul Gabriel Alejandro Viglianti. Ultima prezenţă în tricoul roş-alb-albastru a fost pe 08.12.2012, Rapid-Oţelul 2-3.„Am făcut aproape o săptămână pe drum, Martina era foarte mică. Am ajuns în cantonamentul din Cipru, iar Grig m-a întrebat dacă pot să joc. Aveam amical cu Dinamo Kiev şi am intrat fără să am timp de odihnă înainte. Atunci m-au văzut şi i-am convins să mă ţină. Ştiam de Oţelul că-i o echipă văzută bine în România, dar fără să fi câştigat vreun trofeu. La primul interviu acordat, am spus că vreau să câştig un trofeu la Galaţi”, ne-a povestit Viglianti despre momentele sale de început.Puţin excentric văzut din exterior, cu pletele avântate la fiecare sprint, Viglianti şi-a câştigat imediat simpatia publicului. Determinarea sa ieşită din comun şi execuţiile de vis au fost ingredientele principale cu care Viglianti a reuşit să-şi facă loc în echipă.Sacrificiu suprem pentru OţelulAflat cu echipa în Cipru, în cantonamentul din iarna sezonului 2010-2011, Viglianti a primit o veste tragică de acasă. Tatăl său pierduse lupta cu viaţa într-un spital din Argentina. “Vili”, un familist convins, era foarte ataşat de părintele său, care a venit chiar de câteva ori în România, pentru a-l vedea la lucru pe mijlocaşul Galaţiului. Ultima oară, Viglianti senior a asistat la partida Oţelul - Unirea Urziceni (4-1), din 18 septembrie 2010, când fiul sau a şi reuşit o „dublă". Imediat după joc, Alejandro al lui şi al nostru l-a îmbrăţişat pe tatăl său, care era în acel moment poate cel mai fericit om din lume - tocmai îşi văzuse fiul adulat de un stadion întreg, aflat pe primul loc în campionat şi marcând două goluri! Viglianti a decis să rămână in cantonament cu echipa, îndeplinind astfel una dintre ultimele dorinţe ale tatălui său, care îl rugase să nu părăsească echipa în momentul în care el va trece în nefiinţă. Părintele său şi-a dorit ca Vili să nu piardă timpul pe drum către Argentina şi să rămână concentrat la fotbal pentru a câştiga campionatul cu Oţelul. Gestul lui Vili a surprins atunci întreaga suflare roş-alb-albastră, iar dragostea şi aprecierea noastră pentru OMUL Viglianti a devenit incomensurabilă.Încăpăţânat din fire când vine vorba de promisiuni, Viglianti s-a ţinut de cuvânt şi de această dată. A rămas şi s-a pregătit în cantonament, iar câteva luni mai târziu a contribuit decisiv la câştigarea campionatului, primul mare trofeu din istoria clubului. Printre pasele de gol din acel sezon se numără şi cea de la primul gol al partidei cu Poli Timişoara, când Antal a deschis scorul după un corner executat ca la carte de argentinian.După titlu a urmat şi Supercupa, încă un meci impecabil reuşit de Viglianti în tricoul Oţelului, pe un post diferit faţă de cel obişnuit.Fotbal pe semnaturaNe-a surprins pe toţi când şi-a anunţat retragerea, fără să se aştepte nimeni, declarând atunci: "Genunchiul meu e fericit că nu mai trag de el. Inima mea e plină, am dat tot pentru fotbal, pentru Oţelul". Sunt puţini cei care ştiu că Viglianti a câştigat campionatul şi Supercupa jucând pe semnatură. Medicii i-au interzis să mai joace fotbal din cauza repetatelor accidentarilor suferite la genunchi, însă argentinianul a trecut peste decizia doctorilor. Diagnosticul medicilor a fost unul cât se poate de dur. Astfel, la doar 33 de ani, Viglianti s-a retras ca fotbalist de la Oţelul. A mai rămas apoi în conducerea clubului pe post de director sportiv. A fost unicul om de încredere pentru fani dintre oficialii grupării.Acum, Viglianti e în Argentina, aşteptând ca situaţia de la club să capete un sens. „Vili”, numele de alint al fanilor pentru cel mai îndrăgit străin, s-a legat cu totul de Galaţi, având chiar un băiat născut aici, pe Giuliano.Aşa cum pentru multi, Gheorghe Hagi este Maradona din Carpaţi, pentru noi, Gabriel Alejandro Viglianti este MARADONA din GALAŢI!dunareabatrana.ro
dcp100168 Posted June 17, 2014 Author Posted June 17, 2014 Liviu Antal, “Omul foarfecă”Astăzi continuăm cu Liviu Antal, un fotbalist decisiv la cele mai mari performanţe obţinute de Oţelul.Liviu Antal s-a născut pe 2 iunie 1989, la Şimleul Silvaniei, iar de la vârsta de 11 ani s-a mutat la Oradea, unde şi-a făcut junioratul, timp de şapte ani, la LPS „Bihorul” Oradea. După terminarea junioratului a jucat la nivelul ligii secunde, la Concordia Chiajna şi FCM Tg. Mureş, câte un sezon. Deşi era foarte tânăr, Antal capta deja atenţia prin stilul său deosebit de joc şi apetitul pentru goluri. În vara lui 2009, Antal s-a alăturat proiectului de la Oţelul, odată cu numirea lui Dorinel Munteanu pe banca tehnică.„Mi-a fost greu departe de ai mei, mai ales la început. Am făcut sacrificii mari, dar cum de mic mi-am dorit să ajung fotbalist adevărat, am trecut peste toate. Ştiam că este un club unde chiar se poate face performanţă, unde celor tineri li se oferă şanse imediat. Am avut numai referinţe bune despre Oţelul, de aici s-au lansat cu adevărat Giurgiu, Jula şi Szekely", a spus Antal.Poate că nici el nu se gândea la început la ceea ce avea să urmeze pentru cariera sa şi pentru un oraş întreg. În primul său sezon la Oţelul a jucat cel mai puţin dintre cele trei ediţii petrecute la Galaţi. În 25 de prezenţe a reuşit să marcheze de cinci ori, dar cel mai important aspect e faptul că a reuşit să-şi câştige respectul publicului şi un loc de titular.Factorul decisivÎn al doilea său sezon petrecut la Oţelul, Antal devenea deja un jucător important pentru toată România, nu doar pentru gruparea roş-alb-albastră. Se poate spune, fără niciun pic de exagerare, că a fost factorul decisiv pentru Oţelul în multe momente importante. La meciul cu Bistriţa, câştigat de gălăţeni cu un om în minus, Antal a părut că se multiplică, nu doar pentru a suplini absenţa unui jucător, ci pentru a realiza superioritate. Efortul i-a fost răsplătit pe deplin, cu un gol la care bucuria a fost înzecită, date fiind condiţiile de disputare. „La mulţi ani, mama!” a afişat imediat după gol, dovedind că, pe lângă valoare fotbalistică şi determinare în joc, Liviu Antal e şi un om aparte.Chiar şi pe final de sezon, când mulţi dintre jucătorii Oţelului păreau că se sperie de ce puteau realiza, Antal era cel mai bătăios, ca un războinic îndoctrinat la luptă. Cu bentiţa pe frunte şi cu viteza ca armă principală de partea sa, Antal a tras echipa după el în multe momente, deşi vârsta nu-l recomanda pentru o asemenea virtute.Goluri pe bandă rulantă marcate în final de sezon, fiecare mai important ca celălalt. O execuţie de mare fotbalist la Cluj a adus trei puncte muncite Oţelului în meciul cu CFR. O apariţie surprinzătoare într-un careu aglomerat de uriaşi au dat startul unui joc memorabil pentru gălăţeni la partida cu Timişoara. Mai mult, faza golului decisiv a plecat din gheata chinuită de sprinturi a lui Antal. „Am avut o echipă unită, am tras toţi laolaltă pentru a obţine acele rezultate deosebite, câştigarea campionatului şi a Supercupei. Am ştiut ce ne dorim şi am fost foarte bine organizaţi de Dorinel Munteanu. De fapt, totul a pornit de la gândul câştigării fiecărui meci în parte. La meciul cu Timişoara a fost o presiune enormă pentru toată lumea, jucători, staff, public. A fost bucuria şi mai mare pentru că am câştigat în faţa gălăţenilor”, ne-a declarat Liviu Antal.„Omul-foarfecă” al GalaţiuluiAntal a reuşit să câştige campionatul şi Supercupa la Oţelul, performanţe care nu vor fi uitate nici peste 500 de ani. Fotbalistul născut în Şimleul Silvaniei a dovedit că îmbină perfect talentul cu munca. În sezonul următor câştigării trofeelor, Antal a continuat evoluţiile foarte bune. A reuşit să marcheze chiar şi în Liga Campionilor, la partida cu FC Basel, scor 2-3. Cel de-al treilea sezon la Oţelul a fost şi ultimul la Galaţi, dar nu înainte de a căpăta o nouă poreclă: „Omul-foarfecă”. Antal a reuşit să înscrie două goluri antologice în Cupa României, în două faze succesive ale competiţiei. Primul, o bijuterie de gol, din „foarfecă”, împotriva celor de la FCM Tg.Mureş, iar cel de-al doilea, chiar mai frumos ca primul (deşi nu părea că-i posibil aşa ceva), cu acelaşi procedeu, împotriva celor de la FC Vaslui. Antal a marcat atunci, aşa cum se vede doar în reclame sau filme.Chiar şi după plecarea de la Oţelul, Antal a rămas recunoscut drept „Omul-foarfecă al Galaţiului”, iar golurile sale au făcut înconjurul lumii pe internet.„Execuţiile mi-au venit pe moment, nu le-am pregătit dinainte. Mă bucur că am reuşit să dau acele goluri spectaculoase şi mă bucur şi mai tare pentru că le-am reuşit în tricoul Oţelului”, ne-a spus Antal.Golgheterul României după perioada de la OţelulOţelul a intrat într-o situaţie dificilă din punct de vedere financiar, iar Antal a fost vândut la FC Vaslui. La gruparea rivală Oţelului, Antal a reuşit să devină golgheter al României în al doilea său sezon petrecut acolo, dar şi să marcheze în preliminariile Ligii Campionilor contra lui Fenerbahce, chiar la Istanbul. Antal a înscris de trei ori şi în poarta Oţelului, dar de fiecare dată s-a abţinut de la bucurie, în semn de respect pentru perioada petrecută la Galaţi.„Cele mai frumoase momente din cariera mea au fost petrecute la Oţelul. Sunt momente pe care nu le voi uita niciodată”.Blondul cu părul lung din bandă a rămas în inima suporterilor gălăţeni pe vecie. Liviu Antal şi-a făcut treaba cu vârf şi îndesat la Oţelul, iar după plecarea sa de la Galaţi a ştiut să întreţină o relaţie excelentă cu cei de care s-a despărţit.dunareabatrana.ro
Mikka Posted June 17, 2014 Posted June 17, 2014 Dupa Iorga, acum si Antal e "legenda"...La rece, Iorga e "legenda", ce-i drept, dar hai sa nu sarim calu'. Sunt jucatori (teoretic) in putere, care-si vor schimba cluburile dupa ofertele pe care le vor primi, iar Otelul va ramane o etapa in viata lor. Si, inca o data, nu prea se califica la statutul de "legende". Parerea mea.
Recommended Posts
Create an account or sign in to comment
You need to be a member in order to leave a comment
Create an account
Sign up for a new account in our community. It's easy!
Register a new accountSign in
Already have an account? Sign in here.
Sign In Now