Legendele echipei de fotbal Oţelul Galaţi

[dcp100168]

Na, că se poate şi mai mult, domnu' Mikka, ce pana mea

 

Ioan Filip

Astăzi continuăm cu un fotbalist apărut parcă de nicăieri şi devenit piesă de bază în angrenajul campion al panzerului Dorinel Munteanu.
Ioan Constantin Filip, viitorul campion al României, s-a născut pe 20 mai 1989, în Criştioru de Jos, o comună cu aproximativ 1.500 de suflete. Începând cu vârsta de 10 ani începe să joace fotbal pentru echipa de juniori a celor de la FC Bihor Oradea, timp de 6 ani, după care trece la seniori foarte repede, ce-i drept în Divizia D, la Minerul Ştei, formaţia fostului oraş “Dr. Petru Groza” din acelaşi judeţ. După două sezoane de călire în “Judeţeană” ajunge la nivelul Diviziei C, la Luceafărul Lotus Băile-Felix, cu care promovează încă din primul an, de pe prima poziție.
La 19 ani revine la FC Bihor Oradea cu care joacă 54 de meciuri în două sezoane în “B”, timp în care înscrie şi 3 goluri. Propus de impresarul Ionel Codoban şi observat de oficialii Oţelului, e adus în Galaţi la vârsta de 21 ani, pe urmele lui Vâtcă, Gado sau Daniel Stan. Apare de nicăieri la mijlocul turului fantastic din 2010 şi confirmă rapid, devenind om de bază la prima echipă, sub comanda lui Dorinel Munteanu. Astfel, pe 5 noiembrie 2010, debutează într-o victorie cu 1-0 în deplasare la Craiova, în faţa a 40.000 de olteni, dar nu se sperie şi face un meci bun la mijlocul terenului.
Stilul ultradefensiv, axat pe contraatac, al lui Dorinel Munteanu i s-a potrivit ca o mănuşă tânărului Filip, astfel încât va deveni un obişnuit al echipei mari. Încă de la debut, “Pană” ia contact cu aerul tare al înălţimilor, făcând faţă cu uşurinţă presiunii la care era expus. Trebuie amintit că Oţelul la acel moment depindea de proprii jucători şi de propriul joc în lupta pentru titlu, presiunea suplimentară fiind alimentată de diverşi analişti care nu dădeau şanse echipei noastre la titlu.
Calităţile sale fizice l-au făcut pe preparatorul Ionel Tămăşanu să strige către Dorinel Munteanu la un antrenament: “Bine că l-aţi luat la fotbal, că altfel atlet făceam din el!”. Filip s-a achitat întotdeauna bine de sarcinile defensive, însă a stârnit în dese rânduri rumoarea suporterilor pe faza ofensivă. După revenirea lui Petre Grigoraş, antrenor recunoscut pentru forţa atacului, mijlocaşul nostru a stat mai des pe banca de rezerve, dar până la urmă a revenit mai puternic şi s-a impus chiar şi în acel sistem ofensiv. La acest capitol, Ioan a fluctuat mereu… Totuşi, ne-a demonstrat de multe ori pe teren că are şi viteză, şi dribling, şi şut, şi travaliu, dar şi mult calm. Din nefericire, sistemele de joc în care a jucat nu au pus accent pe aceste calităţi ale sale. Mai mult, deşi obişnuit ca mijlocaş defensiv, acesta a fost retras la nevoie în centrul apărării sau chiar în flancul acesteia. A făcut şi meciuri foarte bune, partida carierei sale de până acum fiind reprezentată de jocul cu Manchester United de la Bucureşti. Zvâcnirile sale au reuşit să ne dea speranţe la un meci egal într-o dispută dezechilibrată de valoarea individuală dezarmantă a adversarilor. A reuşit singurul dribling al oţelarilor din acel meci. Poate calmul sau sângele rece au născut o ocazie la care aproximativ 30.000 de spectatori şi-au ţinut răsuflarea pentru a urmări un şut venit în urma unei faze care i-a adus tricoul lui Wayne Rooney!
Ca o dovadă a caracterului său deosebit, tricoul atacantului englez nu a rămas într-un dulap personal sau pe un perete din apartamentul său, ci la fostul coleg Csaba Borbely, atacantul ce a contribuit, cu toate că în măsură mai mică, alături de ceilalţi oţelari la minunea din 2011. De asemenea, a dovedit că poate avea şi un spirit de războinic închis în el, făcând deliciul fanilor oţelari când a dat următoarea declaraţie înainte de un meci important cu Astra Giurgiu: "Mergem la Astra şi trebuie să luăm măcar un punct, cel puţin. Dacă stăm aşa supăraţi ce facem, trec meciurile pe lângă noi şi noi stăm supăraţi. Cred că pornim cu a doua şansă, Astra e pe locul 2 sau 3, nu mai ştiu exact, şi mergem să ne batem cu ei. Anul trecut am făcut un meci bun la ei şi mergem să câştigăm, ce pana mea...”
Până în acest moment a evoluat în tricoul roş-alb-albastru în 96 de meciuri, din care 6 în UEFA Champions League şi a marcat 5 goluri. Ultima demonstraţie a calităţilor sale ofensive pe care nu le-a exploatat suficient de mult a fost golul de 3-1 la meciul contra celor de la FC Braşov, când a iniţiat o fază de la 60 de metri de careul advers, a avansat în viteză în jumătatea gazdelor, a evitat elegant doi adversari, finalizând prin gol în minutele de prelungire ale jocului, într-un moment în care toţi coechipierii săi se aflau masaţi în propriul careu încercând să reziste asalturilor repetate ale ardelenilor.
Arătând tupeu şi pe teren şi în declarații, Filip, în ciuda oscilaţiilor, a fost mereu un jucător pe care echipa s-a bazat în momente delicate. Acest profil al lui, împreună cu reuşitele în tricoul oţelar şi trofeele nemuritoare câştigate pentru echipă creează o legendă… ce pana mea!

dunareabatrana.ro

[Mikka]

Dom' Admin, vezi ca mai sunt vreo 2-3 pe la echipele de copii! Alea legende, ce puii mei!

[dcp100168]

Marius Stan

Marius Stan este unul dintre cei mai importanţi oameni din istoria clubului, contribuind la toate marile performanţe ale clubului, fie din postura de jucător, fie din cea de conducător.

Povestea lui Marius Stan începe puţin ciudat, fiind un gălăţean născut în Hunedoara, pe 5 iunie 1957. Părinţii săi, născuţi şi crescuţi în Galaţi, au plecat în Ardeal, dar s-au întors apoi în locul de care aparţin. „La Galaţi am ajuns firesc, pentru că mă consider gălăţean. Părinţii mei sunt gălăţeni, au plecat pe vremea foametei spre Ardeal şi am revenit la vârsta de nouă ani. Aici m-am format, aici am învăţat, aici am intrat prima oară pe poarta unui stadion”, a spus Marius Stan.
Fotbalul mare l-a început în 1980, la CSU Galaţi, pentru care a evoluat un sezon în liga secundă. Tot în liga a doua, şi tot la o echipă gălăţeană, de această dată la FCM, a jucat Marius Stan un sezon mai târziu. După doar un an, mai precis în 1982, Marius Stan a semnat cu Oţelul, clubul la care urma să aibă cele mai mari satisfacţii ale carierei.
Din ’82 până în ’86, a evoluat în liga secundă pentru Oţelul, cu care a reuşit o promovare istorică în Divizia A. Astfel, prima sa performanţă legată de gruparea roş-alb-albastră e întâia promovare a clubului în „A”.

Cu capul spart, în marea victorie cu Juventus

Marius Stan, pe postul de mijlocaş central defensiv, era genul de fotbalist muncitor, cu determinare de fier şi inteligenţă în joc ca atuuri principale. A strâns exact 100 de partide în tricoul Oţelului, cu care a prins trei sezoane în prima ligă, timp în care a şi marcat de şase ori.
După prima promovarea în Divizia A din istoria clubului, Marius Stan a reuşit ca jucător să contribuie şi la prima calificare în Cupa Uefa a Oţelului!
Stan a fost titular în meciul de legendă cu Juventus, câştigat de gălăţeni cu 1-0, prin reuşita lui Profir din penalti, când nimeni nu dădea nicio şansă Oţelului să scape de pe teren fără măcar trei goluri primite! Juventus de atunci era cu mult peste cel al zilelor noastre.
„Momentul Juventus rămâne unicat, unul emoţionant, cred că a fost cea mai mare performanţă din cariera mea de jucător. Şi asta pentru că am întâlnit un Juventus de gală, plin de glorie, cu jucători precul Tacconi, Agostini, Rui Barros, Marrochi, Laudrup sau Altobelli. Numai când pronunţi aceste nume şi spui că ai jucat împotriva lor parcă te furnică pielea un pic. La o fază am fost lovit de Marrochi şi m-am ales cu arcada spartă, mi-a curs mult sânge. Senzaţia de la acel meci a fost că tot Galaţiul s-a revărsat pe stadionul „Dunărea””, a spus Stan, care făcea cuplul perfect de jucători în linia mediană alături de Nae Burcea.

Retras la Brăila ca jucător, revenit la Galaţi pe post de „prezident”

După retrogradarea Oţelului din ’89, Marius Stan a lăsat fotbalul deoparte pentru şase luni, fiind cooptat pe post de inginer în Combinat. După Revoluţie a revenit în iarbă, unde a jucat pentru Progresul Brăila, timp de un sezon şi jumătate. Stan a reuşit să promoveze cu echipa Brăilei, rivala Galaţiului, chiar împotriva Oţelului. Mai mult, Marius Stan a marcat unicul gol al victoriei brăilenilor, decisiv pentru promovarea în prima ligă. A încheiat cu succes ultimul an din postura de fotbalist, în tricoul celor de la Progresul Brăila, cu care a rezistat în Liga I, şi pentru care a marcat un gol în Divizia A.
Imediat după ce s-a lăsat de fotbal la propriu, lui Stan i-a fost propus postul de preşedinte la Oţelul. În primul sezon cu Stan pe postul de conducător, gruparea gălăţeană a terminat pe opt în Divizia A.
„Mă consider un răsfăţat al sorţii pentru că am avut şansa imensă ca imediat după ce am terminat cariera de jucător să devin preşedinte de club şi nu oriunde, ci chiar la Oţelul, clubul de care mi-am legat toată cariera. Un om extraordinar, Rogojinaru îl chema, Dumnezeu să-l ierte, era director comercial la Combinat, mi-a făcut oferta de a deveni preşedintele clubului”, a declarat Marius Stan.
Astfel, aşa a început o nouă profesie la care s-a consacrat la Oţelul. Aşa a devenit „prezidentul”, cum i se spunea în perioada de conducere, aşa a contribuit mai târziu la cele mai mari performanţe din istoria clubului.

Preşedintele „generaţiei de aur”

Munca începută ca preşedinte a dat roade între anii ’96-’98, atunci când Oţelul s-a calificat în două sezoane consecutive Cupa UEFA. Tot atunci, gălăţenii s-au luptat cu şanse pentru câştigarea campionatului şi au câştigat denumirea de „Campioana Provinciei”.
„Aşa cum a fost la naţională Generaţia de Aur, cu Hagi, Popescu, Răducioiu sau Dorinel Munteanu, noi am avut acea pleiadă de jucători contemporani ca Vali Ştefan, Tănase, Tofan, Pelin sau Ion Viorel. A fost o generaţie de excepţie şi, foarte important de reţinut, o generaţie care s-a bazat în mare parte pe gălăţeni”, a spus Stan.
În acea perioadă, pe lângă participările consecutive în cupele europene, Oţelul a reuşit victorii de referinţă, cum ar fi 3-1 cu Steaua în Ghencea, 4-3 pe terenul Rapidului în condiţii vitrege şi multe alte succese de senzaţie.
A urmat un conflict cu vicepreşedintele Mihai Stoica, despre care Marius Stan a spus la momentul respectiv “Am crescut o viperă la sân”. Stan şi-a dat demisia, dar a rămas în fotbal. A fost preşedinte la Rocar Bucureşti, cu care a reuşit promovarea, dar a renunţat la postul său după doar patru etape în Divizia A. Apoi a devenit preşedinte la FC Vaslui, în al treilea eşalon fotbalistic, unde patron era Adrian Porumboiu. A reuşit să promoveze cu echipa în liga a doua, dar a demisionat după un conflict cu finanţatorul.
Drumul lui Stan departe de Galaţi a continuat la Politehnica Iaşi. A reuşit să promoveze în prima ligă, după ce i-a luat faţa Vasluiului. În următorul sezon, Poli Iaşi s-a clasat pe locul nouă, cea mai bună performanţă a formaţiei. În ediţia 2005-2006, Stan şi-a dat demisia de la Iaşi după doar trei etape. În runda a cincea a fost numit ca director general la Oţelul, în a doua perioadă a sa la conducerea clubului, la un meci împotriva Rapidului, scor 3-3, când gălăţenii au revenit după ce au fost conduşi cu 3-0.

Salvare miraculoasă de la retrogradare în al doilea mandat

Al doilea mandat ca preşedinte a lui Marius Stan la Oţelul a început mai greu decât şi-ar fi putut imagina, cu doar nouă puncte strânse la finalul turului. Printr-o decizie nebunească de a schimba 18 jucători şi antrenorul, Stan a reuşit să facă o echipă de pe urma căreia s-au strâns rezultate remarcabile, depăşindu-le cu mult chiar şi pe cele din primul său mandat.
Cu Grigoraş pe bancă şi un lot nou de jucători, Oţelul s-a salvat de la retrogradare de pe locul nouă, după un parcurs remarcabil în retur!
„Am avut parte de cel mai slab lot pe care l-a avut vreodată Oţelul Galaţi. Era jenant şi am recurs la metoda aia kamikaze, atipică, afotbalistică, a fost nebunie curată: am dat 18 jucători afară şi am adus alţi 18, plus antrenor în pauza din intersezon. Cu doar nouă puncte strânse până atunci, vă daţi seama ce povară aveam în cârcă, dar s-a dovedit a fi mutarea salvatoare. Atunci a renăscut Oţelul şi a renăscut frumos”.

Renaşterea Oţelului: câştigarea Cupei Intertoto

Oţelul a renăscut sub bagheta lui Marius Stan, care a scos din jobenul fermecat, în fiecare an, jucători anonimi ce se dovedeau fantastici. În al doilea an după salvarea miraculoasă, a urmat un nou sezon memorabil, exact ca în vremurile bune. Oţelul a terminat pe locul cinci şi a jucat în anul următor în Cupa Intertoto, competiţie pe care a câştigat-o după două partide de vis cu Trabzonspor. Meciurile cu turcii s-au desfăşurat după un scenariu perfect, de parcă destinul a fost scris de unul dintre cei mai înfocaţi fani ai roş-alb-albaştrilor. Astfel, Oţelul a ajuns din nou în Cupa Uefa, când a fost eliminată de Lokomotiv Sofia.
„La doar doi ani am ajuns în Cupa Uefa. Esta incredibil! Dar se uită repede… Asta-i regula în fotbal, totul arde rapid. S-a dovedit că munca depusă când am evitat retrogradarea n-a fost doar o întâmplare. Atunci când lucrezi corect, vin şi rezultatele”, a spus Marius Stan.

Supremaţia Oţelului: titlul şi Supercupa

Omul de fotbal Marius Stan are în ADN performanţa. Supremaţia Oţelului, câştigarea titlului de campioană şi a Supercupei, fac parte din munca preşedintelui. Cel care a numit antrenorul şi a avut încredere în el chiar şi când a fost contestat de fani, cel care a adus jucătorii, cel care a menţinut echilibrul în toate. Aşa a reuşit Oţelul, în ediţia 2010-2011, cu Marius Stan la conducere, să obţină cele mai mari performanţe din istoria clubului.
Pe parcursul sezonului, orice suporter al Oţelului a îmbătrânit cu zece ani din cauza încrâncenării luptei la vârf, dar a întinerit cu 20 la celebrarea titlului.
Grahovac, portarul adus de nicăieri din Serbia pentru a înlocui gaura lăsată în echipă de „răzvrătitul” Kolev. Râpă, Neagu, Ilie, Iorga, rezultatele laboratoarelor de creaţie impuse de Stan în mandatul său. Costin, Paraschiv şi Viglianti, fotbalişti de excepţie culeşi pentru a deveni lideri în echipă. Giurgiu, fotbalist vândut pe 500.000 de euro şi adus gratis la doar un an. Antal, un puşti cu viteză făcut fotbalist peste noapte. Sălăgeanu şi Filip, aduşi la cel mai înalt nivel când nimeni nu mai credea în ei. Pena, devenit marcator decisiv. Campionii noştri din teren au un punct comun. Toţi au fost aduşi de Marius Stan la echipă. Toţi îi mulţumesc şi acum pentru asta. Creaţiile lui Stan au câştigat titlul şi supercupa.

Liga Campionilor şi despărţire

Marius Stan a început să se îndepărteze de echipă din sezonul următor câştigării campionatului. A mai stat un an la cârma clubului, timp în care Oţelul a evoluat în Liga Campionilor, iar apoi a demisionat. A candidat pentru postul de primar al oraşului în două rânduri. În 2008 s-a clasat pe locul trei şi s-a întors cu mai multă determinare în fotbal. În 2012 a câştigat alegerile, în mare parte datorită rezultatelor obţinute în sport.
Marius Stan, în cele trei perioade ale sale, prima ca jucător, iar următoarele două ca preşedinte, se confundă cu performanţa la Oţelul, ceea ce-i face loc de cinste în rândul legendelor. Aruncând o scurtă privire asupra celorlalţi jucători de legendă ai Oţelului, majoritatea au fost aduşi de Marius Stan, iar alţii dintre ei i-au fost coleg de echipă.

dunareabatrana.ro

[dcp100168]

Vali Ştefan

Vali Ştefan a rămas în istoria Oţelului ca fiind căpitanul celei mai frumoase generaţii din istoria clubului.

Marea legendă a Oţelului, Valentin Ştefan s-a născut la Galaţi, pe 25 iunie 1967. Jucătorul de profil defensiv a început fotbalul mare în 1988, la vârsta de 21 de ani, la Gloria CFR Galaţi, de fapt, Dunărea, redenumită fără vreo legătură cu fostul club care a reprezentat oraşul în perioada interbelică. Trecerea la Oţelul s-a realizat în 1991, însă a debutat în primul eşalon abia în anul următor, pe 24 mai, într-o înfrângere, scor 0-1, cu FC Bacău. Din 1995 a părăsit România pentru un an, timp în care a evoluat la Omonia Nicosia, în prima ligă din Cipru.
A revenit la Oţelul în 1996, iar timp de trei sezoane a fost căpitanul celei mai frumoase generaţii din istoria clubului. A reuşit să se claseze cu echipa de două ori la rând pe locul patru, ceea ce a însemnat, de fiecare dată, participarea în Cupa UEFA. În acea perioadă, cântecul preferat al suporterilor începea cu versul: „Vali Ştefan căpitan ca Baresi la Milan”.
În 1999 a plecat din nou în Cipru, de această dată la Anagennisi, iar la întoarcerea în ţară a mai jucat puţin pentru CSM Reşiţa.

În topul internaţional al marcatorilor

Deşi a jucat predominant pe posturi defensive, a fost foarte activ pe faza de atac. Apetitul său pentru gol a fost recunoscut la nivel internaţional. Ultima dată întocmit în 2011 de IFFHS, topul celor mai buni marcatori de profil defensiv din istoria fotbalului îl plasează pe Vali Ştefan pe un onorabil loc 63, cu 55 de goluri înscrise în 217 partide jucate. Rata la care a înscris, de peste un gol la patru meciuri jucate, îl clasează peste mari jucători ai lumii, precum Fernando Hierro (aprox. 1/5, locul 3), Laurent Blanc (aprox. 1/5, locul 6), Roberto Carlos (aprox 1/10, locul 22) sau Franz Beckenbauer (aprox 1/10, locul 30). Acelaşi criteriu îl clasează pe primul loc în categoria jucătorilor români!
La general, ca număr de goluri, e depăşit doar de Gheorghe Popescu (64 goluri în 472 de meciuri, locul 37) şi Dan Petrescu (57 de goluri in 404 meciuri, locul 57). Jucătorii români din topul întocmit care se clasează in urma sa sunt Cornel Dinu şi Octavian Grigore, însă şi aceştia au în dreptul lor aproape dublul meciurilor jucate de căpitanul Oţelului din generaţia ’90.
De altfel, este primul jucător care se bate pentru titlul de golgheter al primei divizii din postura de jucător al Oţelului. În ediţia 1997/1998, Vali Ştefan a fost al patrulea în topul marcatorilor Diviziei A, cu 14 goluri marcate, la egalitate cu Dănciulescu şi Luţu.

Golgheterul Oţelului în Europa

Vali Ştefan a jucat în 1997 şi o partidă pentru naţionala mare a României, într-un meci câştigat de tricolori în faţa reprezentativei similare a statului Liechtenstein. În total, a strâns trei convocări la lotul de seniori, dar a jucat şi 24 de partide pentru România B, pentru care a marcat de şase ori.

Tot la nivel internaţional, fostul căpitan al Oţelului s-a mai remarcat la încă un aspect. Vali Ştefan a rămas şi astăzi unul dintre golgheterii Oţelului în cupele europene, cu trei reuşite. A marcat de două ori cu HIT Gorica şi o dată cu Sloga Jugomagnat. A fost egalat în top de Emil Jula, dar atacantul a punctat în Cupa Intertoto, o competiţie inferioară. Vali Ştefan a bifat toate cele şase partide al Oţelului în Cupa Uefa din perioada anilor ’90.

Moment de referinţă

Vali Ştefan a reuşit să marcheze foarte multe goluri preţioase în tricoul Oţelului. Multe dintre ele au fost valorificate în puncte obţinute în clasament. Toate sunt bine întipărite în memoria celor ce s-au bucurat la reuşitele sale. Dar, peste toate, există un moment de referinţă în cariera sa, în istoria Oţelului, când Vali Ştefan a marcat un gol de poveste. O reuşită ce va dăinui şi peste 1000 de ani.
Meci în Giuleşti, împotriva Rapidului, loc în care Oţelul nu câştigase niciodată. Ion Viorel a deschis scorul, dar gazdele au întors şi au făcut 3-1. Cu un om în minus, în poarta gălăţenilor a intrat Arcanu, care a evoluat cu umărul dislocat. Când totul părea că se îndrepta către un eşec de proporţii, căpitanul Vali Ştefan a salvat onoarea roş-alb-albastră şi a redus din diferenţă. Reuşita sa a inspirat încredere. Ion Gigi, colegul său de nădejde, a receptat semnalul şi a trimis o torpilă în poarta adversă pentru 3-3! Era deja un rezultat mai mult decât mulţumitor în condiţiile date. Arbitrul a prelungit partida cât a putut de mult pentru ca gazdele să marcheze. În al cincilea minut de prelungire, Oţelul a beneficiat de un corner. Arhire s-a dus să execute, iar în careul advers se afla un singur gălăţean înconjurat de cinci adversari. Era Vali Ştefan, cu alura sa de lider. S-a înălţat cât a putut de mult şi a lovit mingea cu precizie în poartă! A făcut-o şi pe asta. A marcat la un corner, fiind în careul advers de unul singur. Vali Ştefan a marcat golul decisiv pentru una dintre cele mai frumoase victorii ale Oţelului din istoria sa de 50 de ani. Şi ce gol!
Stabilit în Cipru

După retragerea din cariera de jucător profesionist a încercat să se dedice fotbalului în continuare, din birou. Plecarea din 2002 a tandemului Lăcătuş - Stoica a lăsat locul lui Costel Orac, pe post de antrenor principal, şi a lui Vali Ştefan, pe post de conducător. Din postura de vicepreşedinte a clubului nu a realizat cât şi-ar fi dorit, iar despre plecarea sa de la echipă nu a spus niciodată foarte multe. Cert este că a făcut parte din echipa managerială care a adus titlurile de campion U-21 ale Galaţiului în sezoanele 2002/2003 şi 2003/2004.
Ştefan a încercat şi meseria de antrenor. A început cu un mandat de principal la Politehnica Galaţi, a continuat ca secund la Omonia Nicosia, iar apoi alte două de principal în liga a treia cipriotă, la AC Adonis Dali şi AC Spartacos Kiti.
Acum e stabilit în Cipru, unde activează pentru Omonia Nicosia în campionatul cipriot de old-boys şi antrenează echipa de Under 17 a clubului, cu care a câştigat titlul.

Vali Ştefan a fost liderul unei generaţii remarcabile a Oţelului şi nu doar atât, ci şi a oraşului. Un exemplu de urmat. Întruchiparea perfectă a determinării şi a ambiţiei de a reuşi. Căpitanul, cel care ieşea primul din tunel şi îi îmbărbăta pe ceilalţi. Cel care atunci când bătea din palme şi striga mesaje de încurajare către ai lui, toţi coechipierii deveneau înzecit mai puternici decât erau înainte să calce iarba. Vorba cântecului, Vali Ştefan căpitan ca Baresi la Milan…

Astăzi, legendarul Vali Ştefan împlineşte vârsta de 47 de ani, prilej cu care îi urăm, în numele tuturor suporterilor, un călduros „La mulţi ani!”

dunareabatrana.ro

[dcp100168]

Silviu Ilie

Astăzi a venit rândul unui campion cu Oţelul, cel mai vechi din lotul actual.

Silviu Ilie s-a născut pe 27 iunie 1988 și e un gălățean get-beget. În ciuda vârstei de doar 25 de ani, este unul din veteranii lotului, el luând contact cu prima echipă în 2005, înainte de returul în care își făceau apariția la Galați Gabriel Paraschiv și Sergiu Costin. De altfel, niciun jucător din actuala echipă nu are o istorie atât de îndepărtată la prima echipă. Ghinionul face ca a doua zi după debut să necesite o operație de apendicită.
Primul său meci la echipa mare s-a consumat în 19 noiembrie 2005, în înfrângerea cu 2-0 în fața Timișorenilor de la Poli AEK. E singurul meci jucat în sezonul 2005-2006. După aceea a fost împrumutat la Dunărea Galați pentru a acumula experienţă. N-a făcut parte din lotul care a reuşit să întoarcă Oțelul dinspre o retrogradare aproape sigură, până aproape de locurile ce asigurau participarea în Cupa UEFA. La Dunărea a devenit jucător de bază și a adunat, într-un sezon și jumătate, 41 de jocuri şi şapte goluri

Pe fondul maturizării sale în joc, dar și a unor probleme de lot, Petre Grigoraș l-a readus la Oțelul în sezonul 2007-2008. Încă de la început s-a impus la prima echipă, evoluând exclusiv pe flancul stâng, atât la mijloc cât și în apărare. 2007-2008 e sezonul în care Oțelul joacă în Intertoto, iar Silviu Ilie a intrat de trei ori pe teren. La meciul retur cu Slavia Sarajevo, Ilie a fost folosit ca fundaş central şi s-a achitat excelent de sarcini. A jucat şi în Cupa UEFA, în dubla cu Lokomotiv Sofia, o dată ca titular și o dată intrat pe parcursul meciului.
În ciuda concurenţei sporite pe banda stângă, cu Sălăgeanu şi Kim Gil Sik, Ilie a prins 27 de partide în primul său sezon la Oţelul, reuşind să şi marcheze un gol. 2007-2008 a reprezentat, de altfel, sezonul de întinerire a lotului și de promovare a jucătorilor autohtoni. În aceste condiții, Oțelul a încheiat sezonul pe locul opt.
A continuat evoluțiile în creștere evidentă de formă pe parcursul anilor următori, evoluând constant, 27, 26, respectiv 21 de meciuri în următoarele trei sezoane. Ilie a păstrat şi norma de un gol pe sezon.

Ediţia 2010-2011 a reprezentat sezonul de mare excepție pe care l-a reuşit Silviu Ilie la Oțelul. A obținut cu echipa titlul de campion al României, un trofeu pe care și l-a dorit enorm de mult. Ilie a evoluat în 29 de partide în acel sezon şi a reuşit să marcheze două goluri esenţiale pentru câştigarea campionatului. Prima reuşită a venit în deplasarea de la Dinamo, imediat după ce Oţelul a fost egalată şi părea că nu poate duce până la capăt lupta pentru primul loc. Al doilea gol, din nou decisiv pentru trei puncte, a adus victoria la Craiova împotriva Universității. Astfel, Oţelul s-a distanţat decisiv în vârful clasamentului.
„Ne vedem de treabă, muncim şi, dacă nevoia o cere, ne şi sacrificăm pentru puncte. Sincer, aş da doi-trei ani din viaţă pentru un titlu de campion cu Oţelul”, a fost superba declaraţie oferită de Silviu Ilie în pauza dintre tur şi retur.
N-a fost nevoie de ani din viață. A fost totuşi sacrificiul de a nu putea fi văzut de tatăl său în postura de campion, decât din ceruri. Silviu Ilie a dedicat câştigarea campionatului pentru părintele său. Astfel, a jucat mereu determinat la capacitate maximă.

Obișnuit al echipei naționale a României U21, Silviu Ilie a făcut pasul spre naționala mare pe 17 noiembrie 2010, într-un 1-1 împotriva Italiei, în care a fost schimbat în minutul 89. A continuat cu încă două prezenţe, la partidele cu Ucraina şi Cipru.
A participat în 2010 într-un meci de gală, la Pireu (Grecia), alături de nume uriaşe ale fotbalului mondial precum Zinedine Zidane, Luis Figo sau Ronaldo. A făcut parte din echipa prietenilor lui Zidane.
În sezonul 2011-2012 a evoluat în cinci partide de Liga Campionilor pentru Oţelul. Deşi părea că nimic nu îi va putea sta în cale, Ilie a prins doar 16 partide în campionat, fără să reuşească să marcheze.

La primul meci din sezonul 2012-2013 se s-a produs dezastrul pentru Silviu Ilie. A suferit o accidentare teribilă, care l-a ţinut de parte de gazon timp de 15 luni lungi şi agonizante.
Pe lângă ruptura de gazon s-a produs și o ruptură de noua conducere a Oțelului, care nu i-a acordat sprijinul necesar.
Revenirea la lot s-a făcut în mandatul unui Ionuț Badea, care nu l-a considerat refăcut complet și l-a ținut la echipa a doua. Sezonul 2013-2014 i-a adus o singură prezenţă pentru Oţelul în teren. A intrat în minutul 79 al partidei din Cupa României cu Steaua, scor 0-2.
După opt sezoane petrecute la Oțelul, 133 de meciuri jucate și 5 goluri înscrise, cariera unuia dintre cei mai de perspectivă stângaci a intrat într-un con de umbră. E de urmărit dacă Ilie va avea puterea de regenerare. Cert e că el cu siguranţă îşi va dori să revină pentru Oţelul la un nivel înalt. Chiar peste ceea ce a arătat el până acum. Drept mărturie pentru ambiţia sa e şi declaraţia lui Petre Grigoraş, care l-a caracterizat astfel: „Stângul fantastic şi dorinţa de a fi mereu mai bun sunt atuurile sale”.

dunareabatrana.ro

[dcp100168]

Mario Agiu

Legenda din această săptămână se numeşte Mario Agiu, născut în Bucureşti pe 05.03.1956.
Şi-a făcut junioratul în capitală, la echipa din Bulevardul Ghencea din 1968 până în 1975, dar nu a apucat să debuteze în prima divizie pentru acest club. Pleacă în sezonul 1974-1975 la Olimpia Satu Mare şi aici joacă prima partidă în Divizia A, într-un meci Chimia Râmnicu Vâlcea - Olimpia Satu Mare 2-0. Deşi avea doar 18 ani reuşeşte să intre titular în 13 partide nereuşind să înscrie vreun gol. Parcursul său bun din acel sezon îi determină pe cei din Ghencea să îl readucă la echipă la finalul ediţiei de campionat 1975.
Vreme de 7 ani evoluează în 131 de meciuri, reuşind să marcheze de 3 ori, din postura de fundaş central. Tot aici câştigă de două ori titlul şi tot de atâtea ori Cupa României. În perioada petrecută la echipa militară este selecţionat la naţionala de juniori, naţionala de tineret, cea olimpică şi naţionala B.
În 1981 se transferă la CS Târgovişte unde evoluează 3 sezoane, apoi la Rapid, unde stă 2 campionate, iar la vârsta de 30 de ani, în vara lui 1986, soseşte în curtea Oţelului. Se integrează repede în angrenajul echipei şi vreme de două sezoane devine unul dintre titularii obişnuiţi ai postului de fundaş central, formând un cuplu de OŢEL alături de o altă legendă,Viorel Anghelinei.
Debutează în chiar primul meci al Oţelului pe prima scenă, în acea superbă victorie contra echipei securităţii de la acea vreme, Victoria Bucureşti, scor 2-0! Evoluează în 31 de partide în acel sezon, reuşind să marcheze de două ori. Prima dată în victoria contra Gloriei Buzău, 1-0, reluare cu capul din centrarea de pe dreapta a lui Marius Stan. A doua oară în returul ediţiei 86-87, în meciul Oţelul - U Craiova 1-0, din nou, reluare cu capul, după centrarea lui Vaişcovici.
În campionatul următor contribuie din plin la ascensiunea Oţelului în clasament, cu care, la finalul sezonului, ocupă poziţia a 4-a şi îşi asigură prezenţa în Cupa UEFA. Joacă, din nou, în 31 de meciuri şi înscrie de 4 ori în partidele Oţelul Galaţi - Victoria Bucureşti 3-1, Oţelul Galaţi - SC Bacău 1-1, Oţelul Galaţi - Corvinul Hunedoara 2-1 şi Oţelul Galaţi - U Craiova 4-2.
Evoluează excelent în partida de poveste cu Juventus Torino, având chiar ocazia să deschidă scorul pe finalul primei reprize, când, la un corner, reia cu capul şi mingea trece de puţin peste transversala porţii apărate de Tacconi.
Odată cu schimbarea de la cârma echipei a lui Costică Rădulescu este trecut pe banca de rezerve şi nu apucă să joace în sezonul 1988-1989 decât în 9 meciuri, fără a reuşi să marcheze vreun gol.
După retrogradarea echipei în Divizia B, în sezonul 1989-1990, are apariţii sporadice în tricoul Oţelului: 13 meciuri, 1 gol marcat în partida Oţelul Galaţi - Foresta Fălticeni 7-0.
După 84 de meciuri pentru echipa noastră şi 7 goluri marcate, Mario Agiu se retrage de pe dreptunghiul verde la finalul ediţiei de campionat 1989-1990.
În ziua de azi este stabilit în Bucureşti, iar o perioadă a fost observator din partea Ligii Profesioniste de Fotbal la partidele din primele două ligi.

Mario Agiu (selecţii dintr-un interviu realizat de Adrian Epure, pentru revista “OŢELUL” nr. 2): “Regretatul Costică Rădulescu, pe care-l avusesem ca antrenor şi la CS Târgovişte, mi-a spus în vara lui ’86 că ar avea nevoie de un fundaş central cu experienţă. N-am regretat nicio clipă faptul că m-am lăsat convins. La Oţelul am trăit cei mai frumoşi ani ai carierei. Formam un colectiv extraordinar. Am rămas în relaţii bune cu toţi băieţii chiar şi după ce m-am lăsat de fotbal. Având alături de mine trei “killeri” în apărare, Gelu Popescu, Viorel Anghelinei şi regretatul Surian Borali, normal că mai şi ieşeam în evidenţă. Am rămas şi astăzi singura echipă românească care se poate lăuda cu o victorie împotriva Juventusului. Nu mi-a fost frică de italieni pentru că eu jucasem în Europa şi contra Barcelonei, dar majoritatea colegilor erau cam transpiraţi. Le-am şi zis: “Staţi fraţilor liniştiţi, la o adică ne bate Juve, nu vreo echipă sătească.” Pe teren emoţiile au dispărut însă. E drept, am avut alături un public fantastic care ne-a dat pur şi simplu aripi. Ne-am duelat atunci cu nişte jucători uriaşi, pecum Altobelli, Laudrup, Rui Barros sau Cabrini. La final, antrenorul Dino Zoff ne-a lăudat, spunând că eu şi “Pampi” (Viorel Anghelinei) “suntem stoperi de talie europeană”. Nu se compară banii de atunci cu sumele care se câştigă astăzi, dar nici nu murea nimeni de foame. Eu am dus-o cel mai bine, din punct de vedere financiar, chiar la Galaţi. M-am bucurat extraordinar când s-a câştigat campionatul şi Supercupa. Chiar l-am sunat pe Marius Stan şi i-am zis: “Acum mă pot lăuda şi eu că am în CV numai echipe campioane.” Aceste rezultate n-au venit însă întâmplător, pentru că Oţelul Galaţi e una din puţinele echipe din ţară unde nu se lucrează pompieristic, ci după un plan de lungă durată. Eu le ţin pumnii în continuare.”

dunareabatrana.ro

[dcp100168]

Branko Grahovac

Am ajuns la poate cel mai eficient portar din istoria Oţelului, cel fără de care minunea din 2011 nu ar fi fost posibilă.
Vulcanicul bosniac de origine sârbă Branko Grahovac s-a născut la 8 iulie 1983, în localitatea Gradiška din Republica Socialistă Federativă Iugoslavia. Anii ce au urmat au măcinat liniştea şi orgoliul cetăţenilor de etnie sârbă prin fapte ce cu siguranţă au avut un impact important şi asupra firii ultracombative a lui Branko. Acesta s-a trezit deodată minoritar într-un stat în care se ştia majoritar, asta afectând (după cum însuşi mărturisea mai târziu) şansele sale de a evolua la naţională, o naţională cu care ar fi putut zbura spre Brazilia în acest an, la Cupa Mondială.

Fotbalul profesionist l-a început în 2000 la NK Bratstvo Gračanica, o echipă modestă din Bosnia Herţegovina. În acelaşi an trece la FK Zeta, o formaţie din suburbiile Podgoricei, actuala capitală a Muntenegrului. Trebuie menţionat însă că, până în 2003, Podgorica face parte din Iugoslavia, iar apoi, până în 2006, din Serbia şi Muntenegru. Bosnia se desprinsese de Iugoslavia parţial în 1992 prin Republika Srpska, iar în 1994 definitiv, la forma pe care o cunoaştem astăzi. Astfel, tânărul Branko profită de apartenenţa la etnia sârbă pentru a face trecerea către un campionat mai puternic, chiar dacă o face mai întâi la echipa de juniori.
Cu FK Zeta Golubovci va juca timp de 4 sezoane în primul eşalon fotbalistic sârb şi va obţine clasări pe locurile 5, 8, 11, iar în ultimul an, de altfel cel în care se impune ca titular de bază între buturi, după 29 de meciuri jucate, se clasează pe locul 3 şi se califică în preliminariile Cupei UEFA.
În sezonul 2005-2006 se va transfera la FK Željezničar Sarajevo, echipă de prim eşalon din Bosnia, potentă financiar, după ce îl vânduse în pauza competiţională pe Edin Džeko la Teplice şi după ce se clasase de 3 ori consecutiv pe locul doi în Premier League. Branko nu va evolua astfel în dubla internaţională FK Zeta - Široki Brijeg, pierdută de fosta sa formaţie. Însă mai important e că în două sezoane petrecute la Željezničar nu reuşeşte să se impună.
În 2007 este cedat la FK Borac Čačak. Revine astfel în campionatul Serbiei, chiar în primul eşalon. Numele clubului i se potriveşte de minune, ”borak” având înţelesul de ”luptător” în limba sârbă. „Zebrele” erau deja calificate în preliminariile Cupei UEFA şi vor ajunge până în play-off, Branko adunând primele 540 de minute pe teren într-o competiţie europeană, învingând Dacia Chişinău şi Lokomotiv Sofia, dar pierzând în faţa temuţilor olandezi de la Ajax Amsterdam. După clasări consecutive pe locurile 4 şi 5, Borac intră într-un moment dificil. În pauza campionatului pe care îl vor încheia pe locul 11, clubul îl cedează de altfel pe Branko la Oţelul Galaţi în schimbul a doar 50.000 de euro!
La acel moment, Oţelul era o echipă labilă pe faza defensivă, având mare nevoie de un titular capabil să suplinească plecarea lui Stoyan Kolev. Branko câştigă lejer lupta pentru titularizare cu Zdenko Baotić, Gabriel Abraham şi mai apoi Cristian Brăneţ.
În primul sezon va aduna 11 partide pe teren, urmând ca în campionatul imediat următor, 2010-2011, să se aşeze pe cea mai înaltă treaptă din clasamentul primei ligi româneşti! Practic am asistat la o strângere de mână între generaţii, cu Tudorel Călugăru în rol de profesor şi Branko în rol de elev, adică exact ceea ce avea nevoie Dorinel pentru a crea minunea din 15 mai 2011.
De la debutul său în tricoul roş-alb-albastru, într-o victorie cu 1-0 acasă cu Internaţional Curtea de Argeş, Branko a făcut multe meciuri bune. A strâns în total 107 meciuri pentru Oţelul Galaţi, reprezentând echipa în toate competiţiile în care a participat. Şase meciuri în Champions League ca integralist, 6 meciuri în Cupa României, un meci în Supercupa câştigată cu Steaua în care nu a încasat gol şi 94 de meciuri în campionat. Sezonul 2010-2011 îi aduce un procentaj foarte bun, de aproape 47% meciuri fără gol primit şi titlul de cel mai bun portar din prima ligă românească! Regretul său din acea perioadă rămâne indiferenţa Federaţiei Bosniace de Fotbal faţă de performanţele sale, el nefiind convocat nici măcar o dată la naţionala ţării sale. Nici faptul că e primul portar bosniac cu prezenţe în Champions League nu a schimbat cu nimic optica oficialilor bosniaci, astfel încât, în ciuda valorii certe, Branko rămâne până astăzi departe de anturajul naţionalei.
Revenind la sezonul magnific 2010-2011, Grahovac a apărat în 32 de partide, toate începute ca titular şi terminate ca integralist, strângând 2880 de minute jucate şi fiind de departe unul dintre oamenii de bază ai lui Dorinel Munteanu. A fost declarat cel mai eficient portar din Liga I având nu mai puţin de 16 meciuri în care a păstrat poarta intactă! Branko a uimit România şi Europa la meciul de la Timişoara, când a ieşit curajos pe atac, într-o mişcare împrumutată parcă din hochei, încă din minutul 81(!!!), el rămânând momente bune în careul advers într-o încercare disperată de a crea superioritate în careul advers, când scorul ne era defavorabil (0-2). Suporterii au apreciat şi au salutat curajul nebunesc al portarului care apăra culorile roş-alb-albastre, el demonstrând nu doar că este un goalkeeper excelent, ci şi faptul că Oţelul este o formaţie care poate ataca cu toate liniile dacă este nevoie! De asemenea, paradele sale fenomenale din victoriile cu Dinamo sau Gaz Metan Mediaş au făcut ca Oţelul să scrie istorie.
Sezonul 2011-2012, pe lângă participarea în Champions League, îi dă ocazia lui Branko de a-şi îmbunătăţi procentele, ajungând la 56% meciuri fără gol primit, închizând poarta în 14 din cele 25 de partide jucate. În jocurile din grupele Ligii Campionilor a fost poate cel mai bun oţelar, paradele sale limitând proporţiile scorului în meciurile cu Manchester United sau Benfica Lisabona.
În sezonul 2012-2013 mai apără în 19 partide, înainte de a fi îndepărtat de la echipă la cererea unor persoane care ar trebui şterse definitiv din paginile de istorie ale Oţelului.
Cu serii lungi de meciuri fără gol primit, Branko se situează într-un clasament al portarilor Oţelului pe locul întâi ca eficienţă la o distanță considerabilă faţă de locul secund. De asemenea, alte 9.544 de minute îl trimit până pe locul 2 într-un top al logevităţii, după cele peste 16.000 de minute ale mentorului său Călugăru. În toate meciurile jucate a încasat 95 de goluri, rezultând o rată de 1 gol la 100 de minute jucate (mai puţin de un gol primit pe meci!), devansându-l cu aproape 5 minute pe Cornel Cernea, cel aflat pe locul 2, în ciuda numărului triplu de minute în care s-a aflat în poartă.
A fost foarte aproape de a marca un gol pentru echipa noastră în sezonul de debut, într-o înfrângere cu 1-0 în faţa Stelei, reluarea sa cu capul din minutul 94 trecând la o palmă de bara din stânga porţii steliste. Tupeul său l-a mai adus în preajma porţii adverse în dese rânduri, însă a renunţat ulterior, nefiind un comportament agreat de antrenorul său de atunci, Dorinel Munteanu.
Firea sa specifică ”butoiului cu pulbere al Europei” l-a adus la un moment dat în conflict cu o parte a suporterilor. În ciuda eforturilor anumitor persoane de a-l discredita în urma unor provocări repetate, uneori chiar în timpul meciurilor, Branko a arătat mereu caracter, activitatea sportivă nefiindu-i afectată vreodată. Finalul relaţiei sale cu Oțelul a adus de altfel în lumină adevărata faţă a sa, fiind unul din jucătorii încă regretaţi. Pierderea sa de la echipă în 2013 aduce un alt portar (Boşneag), a cărui comparaţie cu Branko devine apocaliptică. Apele se vor mai linişti doar odată cu sosirea lui Goicoechea, însă nici acesta nu reuşeşte să atenueze ecourile celor ce încă îl mai cer înapoi la echipă pe portarul nostru de legendă.
Ca o completare a personalităţii deosebite a lui Branko stau mesajele lui de ”La revedere” odată cu părăsirea echipei, dar şi protestele la adresa actualei situaţii a echipei sau încurajările pe care le transmite înainte de fiecare meci al Oţelului Galaţi.
După plecarea sa de la Oţelul, tergiversată în toate modurile posibile de actuala conducere a clubului, Branko şi-a găsit un angajament în Turcia, la Kahramanmaraşspor, cu care a retrogradat în cea de a treia ligă. În această vară, el a revenit surprinzător în Liga 1, dar nu la Oţelul cum ne-am fi dorit, ci la CSMS Iaşi. Cu siguranţă, aştepta doar un semn pentru a reveni la formaţia gălăţeană căreia îi spune „Echipa mea”... Va rămâne legat pentru totdeauna de Galaţi, atât prin amintirile de pe terenul de fotbal, dar mai ales prin amintirile din maternitatea din oraşul nostru, acolo unde s-a născut fiica sa Sonja.

Branko Grahovac (selecţii din declaraţiile sale): “Sunt mândru că m-am julit în coate şi în genunchi pentru acest club care va rămâne mereu în inima mea. A venit vremea să spun ceva din inimă: mulţumesc Oţelului, suporterilor, tuturor băieţilor cu care am jucat, antrenorilor. Vă iubesc. OŢELUL NU MOARE PE MÂNA CONDUCĂTORILOR. Oţelul e echipă care există de 50 de ani. Oţelul e campioana României. Băieţi, sunt cu voi. Forţa Oţelul!”

dunareabatrana.ro

[dcp100168]

Milan Perendija

Astăzi am ajuns la cel care ar fi trebuit să fie “noul Jelev”, dar a reuşit performanţe chiar mai bune decât ale bulgarului.
Milan Perendija, născut pe 5 ianuarie 1986, la Belgrad, în Iugoslavia, a început fotbalul la juniorii lui Partizan, echipă cu o tradiție uriașă în sportul-rege. La o vârstă fragedă, a fost alungat din oraşul natal, împreună cu familia, din cauza războiului din spaţiul ex-iugoslav. Spiritul său de războinic mândru, caracteristic sârbilor, a răzbatut mereu şi în teren, acolo unde este unul dintre cei mai duri luptători. La doar 19 ani a făcut pasul spre prima echipă în urma intrării în circuitul naționalei U19, însă nu a apucat să joace în campionat, fiind trasferat la FK Voždovac, echipă înființată în 1912, însă fără performanțe mari (cu excepția câștigării campionatului în sezonul 1963-1964), cu care se clasează pe locul 11 în prima ligă sârbească. După doar 8 meciuri bifate trece la FK Teleoptik, un fel de Partizan II, pentru care evoluează în eșalonul al treilea, încheind pe locul 6, după 14 meciuri jucate și un prim gol în cariera de seniori.
Va părăsi ulterior Serbia, pentru un alt stat ex-iugoslav: Macedonia. La FK Vardar Skopje, cel mai popular club din FYROM, Milan se impune ca jucător de bază și reușește clasarea pe locul 4 în prima ligă, ba mai mult câștigă primul trofeu din carieră, Cupa macedoneană. Următorul an îl va aduce la FK Rabotnički Kometal, club rezident tot în Skopje, ai cărui fani sunt supranumiți “băieții din troleu”. Aici va continua jocurile bune și va obține exact aceleași rezultate ca la Vardar: locul 4 și Cupa!

De la Rabotnički se va transfera în sezonul 2009-2010 la Oțelul Galați în schimbul sumei de 100.000 de euro. Adus ca ”noul Jelev” se va impune greu într-o echipă ce se baza pe rotirea tridentului Costin-Jelev-Sîrghi. Va debuta abia în etapa 20, într-un meci câștigat acasă cu CFR Cluj, în care face cuplu cu Sergiu Costin. La sfârșitul primului sezon la Oțelul părea că își va continua norma de un transfer pe an, fiind foarte aproape de un împrumut în China, care s-ar fi dovedit avantajos și pentru Oțelul și pentru jucător. Mutarea cade în ultimul moment, astfel că Dorinel Munteanu îl va avea la dispoziție pe tot parcursul sezonului 2010-2011, sezonul în care Oțelul va fi cea mai bună echipă a Ligii I! După ce a greşit grav în tur la meciul cu Timişoara, a avut o revenire senzaţională în returul campionatului, când a devenit om de bază în angrenajul de oţel al lui Dorinel Munteanu. Statistic vorbind, a avut un procentaj absolut incredibil de mingi recuperate pentru un fundaş central.
În sezonul de poveste adună 23 de apariții, fiind unul din cei care au contribuit decisiv la performanța fără precedent din istoria clubului. E un fundaș solid, bine clădit, cu un joc aerian deosebit de bun și cu intrări hotărâte, care însă îl fac vulnerabil la deciziile controversate ale arbitrilor. Cu toate acestea, se achită cu ușurință de sarcini, încununându-se campion și intrând în rândul legendelor oţelare. Fără să înscrie vreodată în acel sezon, prezența sa în careul advers la fazele fixe a dat mereu fiori echipelor adverse, însă a participat şi la momente de atac cursiv, putând fi observat driblând în viteză la mijlocul terenului când jocul o cerea.
A fost titular și în meciul de Supercupă, câștigat împotriva unei anumite echipe din București, meci în care a contribuit alături de Costin la respingerea atacurilor adversarilor, ridicând la final al patrulea trofeu din carieră și al doilea din istoria Oțelului Galați deasupra capului.

În următorul sezon va rămâne un stâlp de referință în centrul apărării în 26 de meciuri și va înscrie unicul său gol în Liga I, unul decisiv, în victoria cu 1-0 de acasă împotriva Petrolului din Ploiești, după o centrare a lui Iorga. Reușește și un assist în etapa a 30-a, acasă cu Pandurii, punându-i pe gheată mingea lui Didi care marca golul victoriei.
În același sezon joacă în UEFA Champions League cu Oțelul în 5 meciuri, rezistând cu colegii din apărăre asalturilor inegale valoric contra celor de la Basel, Sporting Lisabona și Manchester United, contorizând o eliminare în urma a două cartonașe galbene încasate și observând restul partidei din tunelul care duce spre vestiare alături de Vidić de la Man United.
În sezonul 2013 va mai juca 12 partide înainte de a se transfera la Mordovia Saransk, alăturându-se lui Dorinel Munteanu în campionatul Rusiei. Ce a urmat poate fi cronica unui transfer aproape perfect. Pleacă de la echipă în ultimele 6 luni de contract, fără telenovele (vezi cazul gălățeanului Râpă), aducând bani bunicei în vistieria clubului, mai exact (şi din nefericire) în contul TNG-ului.
Milan Perendija, indiferent de opinia separată a unor suporteri, și-a scris numele definitiv în cartea de istorie a fotbalului gălățean. E un nume ce va trece din generație în generație, amintindu-ne, alături de celelalte legende ale generației sale, că Oțelul Galați poate distruge adversarii și contextul, și că poate face performanță.

Meritele sale, campionatul, Supercupa și cele 84 de partide jucate pentru Oțelul îl aduc, indiferent de alte calități sau defecte, acolo unde istoria îl va reține, adică în cartea de onoare a echipei noastre iubite.

Milan Perendija (după câştigarea campionatului cu Oţelul): “Mă bătea gândul să mă las de fotbal! Mă bucur însă că n-am făcut această prostie."

dunareabatrana.ro

[dcp100168]

Costin Maleş

A venit rândul lui Costin Maleş, membru VIP al generaţiei anilor ’90 care a încântat o ţară întreagă.

Costin Maleş reprezintă un punct de referinţă în istoria clubului. Și-a dedicat toată cariera de seniori muncii pentru culorile şi spiritul Oţelului. Timp de 15 ani a reuşit să-i încânte pe oamenii din tribune cu driblingurile, devierile, pasele şi execuţiile sale de mare fotbalist.

Fără dubii, Maleş este unul dintre cei mai tehnici jucători pe care Oţelul i-a avut de-a lungul timpului.
Născut în Galaţi, pe 26 iulie 1969, Costin Maleş a început fotbalul la vârsta de şase ani, îndrumat de către tatăl său. Clubul la care şi-a făcut junioratul a fost Dunărea, unde a luat startul la joc sub atenta coordonare a lui Dumitru Cernega. În anul 1987 a fost transferat la Oţelul, locul unde a rămas până ce s-a retras din activitatea fotbalistică.
“Tatăl meu a fost cel care m-a îndreptat către fotbal. Când am făcut pasul la Oţelul nu mă gândeam nicio clipă că aici voi rămâne pentru restul carierei, dar a fost bine că s-a întâmplat aşa. Am trăit momente frumoase pe care le port cu mine toată viaţa. Au fost şi oferte pe parcurs. La început n-am fost lăsat să plec, apoi n-am mai vrut eu”, ni s-a confesat Costin Maleş, unul dintre puţinii jucători din istoria României care şi-a dedicat cariera unui singur club.

De la promovare, la Cupa UEFA

Costin Maleş a strâns 291 de prezenţe în tricoul Oţelului la nivelul primei divizii, perioadă în care a marcat de 42 de ori. Meciul său de debut în Divizia A a fost cu Victoria Bucureşti, pe 14 mai 1988. Cele mai bune sezoane ale sale în prima ligă au fost în 1992-1993 şi în 1999 – 2000, când a avut acelaşi bilanţ: 27 de partide şi 7 goluri înscrise.
Pe parcursul anilor petrecuţi la Oţelul, Maleş a contribuit decisiv la ascensiunea formaţiei din liga secundă până în Cupa Uefa. În ediţia 1990-1991, în care Oţelul a promovat în prima ligă din nou, a fost unul dintre cei mai buni jucători. A marcat opt goluri în cele 33 de partide disputate şi a căpătat un loc de titular pe termen lung. Și nu s-a oprit doar la a promova cu Oţelul, a fost om de bază în următoarele sezoane când s-au obţinut şi două calificări consecutive în Cupa Uefa. În comeptiţia europeană a bifat cinci prezenţe şi a înscris un gol în succesul, scor 3-0, cu Sloga Jugomagnat Skopje.
“Participările din Cupa Uefa sunt cele mai frumoase amintiri pentru mine. A fost o experienţă deosebită. Țin minte că la un moment dat aveam şanse şi la titlu, chiar a fost un an când am terminat turul pe primul loc, dar atunci erau alte vremuri”, ne-a spus Maleş.

Maestru al loviturilor libere

„Pff, dacă era Maleş la asta…”, cam aşa gândea fiecare suporter al Oţelului la lovituri libere din preajma careului, atunci când Maleş absenta şi chiar mulţi ani după retragerea sa. Maleş a fost un as al loviturilor libere. Era atât de bun, încât spre finalul carierei când era mai mult rezervă, intra pe teren fix când Oţelul beneficia de o lovitură liberă pentru a executa-o. A marcat multe goluri spectaculoase din asemenea faze. Probabil că şi în zilele noastre ar da clasă multora la asemenea capitol.
“Îmi plăcea să execut loviturile libere. Secretul meu era că exersam multe ore la antrenamente. Rămâneam de multe ori la sfârşit şi mă pregăteam”, ne-a spus Costin Maleş.
Pe lângă abilitatea de a executa lovituri libere, Costin Maleş avea şi o paletă variată de driblinguri, le reuşea pe cele mai grele de executat în faţa oricărui adversar.
Ca post, a evoluat de cele mai multe ori ca mijlocaş dreapta, dar putea acoperi orice de la mijloc în sus.

Retragere fără fast, ignorat de club

Când l-am întrebat pe Costin Maleş de colegii săi de generaţie cu cine se înţelegea cel mai bine, a început să-i enumere pe toţi. Asta dovedeşte cât de uniţi au fost cei din echipa anilor 90 şi ce caracter deosebit au jucătorii de atunci.
În sezonul 2002-2003, cel negru, cu Costel Orac pe bancă, în care Oţelul a retrogradat, Costin Maleş a prins doar şase prezenţe. Apoi, a hotărât să se retragă la vârsta de 34 de ani, chiar dacă Oţelul a continuat să joace în prima ligă, beneficiind de conjunctura favorabilă a fuzionării Astrei cu Petrolul.
“La un moment dat în viaţa de fotbalist trebuie să faci şi pasul acesta. Nu eram încă foarte bătrân pentru fotbal, dar aşa am decis atunci. Nu era o relaţie foarte bună între mine şi antrenorul de atunci, aşa că am hotărât să nu încurc pe nimeni, să îmi văd de drum”, a spus Maleş.
La prezentarea lotului pentru sezonul 2003-2004, Costin Maleş şi Cătălin Tofan, doi fotbalişti care au evoluat doar la Oţelul în carierile lor, au jucat în meciul de retragere, în cadrul unui eveniment slab organizat în comparaţie cu ceea ce au însemnat cei doi pentru culorile roş-alb-albastre.
După retragere, Maleş a fost antrenor la copii şi juniori pentru puţin timp, apoi a ieşit definitiv din activitatea fotbalistică. Un simbol a fost ignorat prea mult de club de-a lungul timpului. În zilele noastre, Costin Maleş lucrează alături de fratele său în domeniul construcţiilor.
“M-am bucurat foarte mult când Oţelul a câştigat campionatul. Știu foarte bine cât e de greu pentru o echipă din Provincie să realizeze asemenea performanţe. Le transmit suporterilor tot ce se poate mai bine şi să susţină echipa cum numai ei ştiu s-o facă. Multă baftă Oţelului în noul campionat”.
Capul ridicat, atitudine de campion. Curat pe echipament, dribla părţile murdare de pe teren şi adversarii în acelaşi timp. Execuţii senzaţionale din lovituri libere, munca a ore în şir de antrenament. Cu o carieră frumoasă în spate, Maleş a fost idolul multor gălăţeni care umpleau meci de meci tribunele stadionului şi rămâne o legendă vie a culorilor roş-alb-albastre.

dunareabatrana.ro

[dcp100168]

Haralambie “Puiu” Antohi

Astăzi a venit rândul lui Haralambie “Puiu” Antohi, marcator în primul meci al Oţelului în Divizia A şi golgheter al echipei în sezonul 1987-1988.
Haralambie Antohi, cunoscut drept Puiu Antohi de către publicul gălăţean, s-a născut la Bacău, pe 28 noiembrie 1958. A debutat în prima divizie la vârsta de 19 ani, pentru SC Bacău, în victoria, scor 1-0, cu UTA. A fost om de bază la echipele naţionale de juniori şi tineret ale României, dar şi pentru cea olimpică. Pentru SC Bacău a strâns 175 de partide în prima ligă până la vârsta de 24 de ani. A urmat apoi trecerea la Galaţi, fiind adus la Dunărea CSU de către Leonida Antohi, în anul 1983. După doar două sezoane la Dunărea, s-a mutat la Oţelul, odată cu mulţi alţi jucători care au făcut trecerea către noul club fanion al oraşului, la acea vreme.
“De la Bacău am venit la Galaţi, la un club de Divizia A. Simţeam şi eu nevoia să ies în lume, să mai cunosc şi alţi oameni, mai ales că terminasem deja şi facultatea. Eram dorit insistent la Dunărea, dar după ce am ajuns eu proiectul lor a cam picat. Apoi, nouă jucători ne-am mutat la Oţelul”, ni s-a confesat Puiu Antohi.

Marcator la primul meci în Divizia A pentru Oţelul
Puiu Antohi a rămas permanent în istoria Oţelului, fiind marcator la primul meci al echipei în Divizia A, la chiar jocul de debut, scor 2-0, cu Victoria Bucureşti, un rezultat surpriză la acea vreme. Totuşi, Antohi n-a luat munca de-a gata la Oţelul, ci a contribuit cu nouă goluri în 30 de prezenţe în sezonul în care echipa gălăţeană a reuşit promovarea.
“La Oţelul am început un proiect frumos care s-a şi concretizat apoi. A fost o adevărată sărbătoare pentru oraş când am reuşit promovarea. Aşa a început de fapt ascensiunea Oţelului. Toţi oamenii de la club erau foarte entuziasmaţi. La vremea respectivă ministrul Trotuş, care era de la Combinat, conducea ostilităţile la club”, ne-a povestit Antohi.

Golgheterul echipei în două sezoane consecutive
Atacant greu de ţinut de adversari, care marca şi dintr-o jumătate de ocazie, Antohi a marcat de 13 ori în 31 de partide în primul sezon cu Oţelul în Divizia A. Și-a păstrat statutul de golgheter şi în anul următor, cu 16 reuşite în 28 de partide. A fost sezonul în care Oţelul a terminat pe locul patru şi s-a calificat în Cupa UEFA.
“Am fost golgheterul echipei, dar n-am fost vedetă niciodată. Eram mai cunoscut pentru că jucam şi în naţionala olimpică. Atunci nici nu exista termenul de vedetă în rândul fotbaliştilor. Noi eram un grup unit care ne făceam treaba. Specialitatea casei erau golurile cu capul, aşa am marcat cele mai multe. Aveam detentă bună, eram greu de ţinut în marcaj când mingea venea pe sus”, ne-a povestit Antohi.
Îşi aduce aminte cu plăcere de un gol marcat la Baia Mare, într-un meci televizat din Divizia A, fix în ziua în care s-a născut fiica sa.

Momentul Juventus, vârful carierei
Puiu Antohi a fost titular în meciul de poveste cu Juventus, câştigat de gălăţeni, scor 1-0, pe stadionul “Dunărea”, în faţa a 30.000 de fani.
“Atmosfera de atunci a fost fantastică. Cea mai frumoasă văzută de mine vreodată. Noi eram obişnuiţi să jucăm pe-atunci cu tribunele pline, dar la meciul cu Juventus a fost ceva magic. Lumea parcă era pregătită deja de sărbătoare, de un miracol. Pentru asta ne-am făcut fotbalişti toţi cei care am intrat pe teren atunci. Le spun mereu elevilor mei ce înseamnă să ai tribunele pline alături de tine, dar acum e greu să se mai întâmple aşa ceva”.
Oţelul a fost eliminată în cele din urmă din Cupa UEFA de Juventus, italienii s-au impus cu 5-0 la retur. Acel sezon s-a terminat rău pentru gruparea gălăţeană, care a retrogradat la finalul anului.
Puiu Antohi a mai rămas un an la Oţelul, dar în ultimul său sezon a fost suspendat pentru nouă luni. A fost bănuit de conducătorii de atunci de lucruri necurate la un meci cu Brăila. “Am ieşit pe uşa din dos de la Oţelul şi le reproşez mereu conducătorilor de atunci că au greşit faţă de mine. S-a dovedit pe parcurs că am avut dreptate şi au recunoscut. Erau pe-atunci la conducere Veştemeanu, Boldiman”.
De la Oţelul a plecat la un alt club din Galaţi, Gloria CFR, unde a evoluat patru sezoane, întrerupte la jumătate de o trecere la Al Wahra, în Qatar, la un an după Revoluţie. Şi-a încheiat cariera la Gloria CFR, în Divizia B, în 1994.

Antrenor la o şcoală privată
Atacantul de legendă al Oţelului a luat-o pe drumul antrenoratului după ce s-a retras din cariera de jucător. A fost secund imediat după retragere chiar la clubul unde a cunoscut cele mai mari performanţe, în mandatul lui Ioan Sdrobiş. De-a lungul carierei a fost antrenor principal la FCM Dunărea, Jiul Petroşani şi FC Vaslui, iar apoi s-a orientat către nivelul juvenil.
“N-am ajuns un mare antrenor, dar mă pot mândri că lângă mine au crescut jucători precum Bourceanu, Apostol, Pintilii sau Sorin Frunză. Pe ultimul l-am luat după mine de la Dunărea la Jiul, apoi la FC Vaslui. Aşa a ajuns el cunoscut”.
Puiu Antohi este antrenor şi coordonator acum la Steaua Brăila, o şcoală de fotbal privată.
Un atacant-golgheter, care a reuşit în cariera sa să marcheze 61 de goluri pentru Oţelul în 125 de partide. Mai mult, într-un amical cu Unirea Focşani, a reuşit să marcheze de cinci ori în prima jumătate de oră.

dunareabatrana.ro

[dcp100168]

Costică Rădulescu

Astăzi vom vorbi despre cel care a pus bazele Oţelului modern şi a deschis drumul formaţiei gălăţene spre culmile gloriei europene, fiind de asemenea un luptător împotriva sistemului comunist, neîmpăcându-se niciodată cu ideea că ar trebui să piardă în faţa echipelor departamentale ca Steaua, Dinamo sau Victoria Bucureşti!  

Pe nea Costică Rădulescu au avut ocazia să-l vadă la treaba doar generaţiile mai vechi de suporteri oţelari. Aportul său la istoria echipei noastre nu trebuie însă uitat, aceasta fiind una din poveştile frumoase din vremea când Oţelul începea să deschidă ochii şi să emită pretenţii.

Costică Rădulescu s-a născut pe 17 aprilie 1934 la Comarnic, în judeţul Prahova şi a început să joace fotbal la Vulturii din localitatea de baştină, după care a evoluat pentru una dintre echipele satelit ale Ministerului de Interne, la Dinamo Braşov (Oraşul Stalin cum se numea în anii ’50, când a evoluat acolo), echipă mutată pe parcurs la Cluj şi Bacău. A jucat fotbal până în 1966, agăţându-şi ghetele în cui după un hat-trick împotriva Chimiei Râmnicu Vâlcea!
După retragerea din cariera de fotbalist, Rădulescu este rugat de fostul mare antrenor Constantin Teaşcă să se ocupe de echipa Dinamo Bacău, deoarece acesta din urmă merge la naţionala României. În ciuda lipsei de experienţă a noului tehnician, Bacăul va avea un parcurs foarte bun în Cupa Oraşelor Târguri (precursoarea Europa League), trecând de trei echipe şi fiind oprită abia de Arsenal Londra! Este primul semn că se naşte un antrenor care nu numai că va avea rezultate excelente în campionatul României, dar va reuşi surprize colosale în Europa...

În urma unui incident într-un meci cu “sora mai mare”, Dinamo Bucureşti, în 1974, spiritele se încing, iar Costică Rădulescu uită pentru moment că e ofiţer şi intră în busculadă, fapt ce îi va atrage o suspendare de 3 ani de a antrena în Diviziile A sau B! Va rămâne cu un gust amar faţă de comunişti, fiind un aprig luptător împotriva sistemului bolnav de atunci. Cariera sa este influenţată, dar omul Rădulescu nu se schimbă şi nu acceptă aranjamentele din acea perioadă sau compromisurile faţă de echipele departamentale. Peste ani va declara următoarele: „Atât timp cât Steaua şi Dinamo vor juca în continuare cu tresele pe umăr, nici nu se pune problema schimbării în fotbalul românesc. Dinamo înseamnă comunism! Vor avea clipe grele pe multe stadioane din ţară, dacă vor încerca în continuare să câştige cu ajutorul arbitrilor.”
Revenind la suspendarea sa, aceasta este şi motivul pentru care ajunge la Botoşani în “C”, dar îşi arată imediat clasa şi, după o promovare, i se recunoaşte talentul, fiindu-i ridicată interdicţia. A mai trecut apoi pe la Poli Timişoara, UMT Timişoara, CSM Suceava, CS Târgovişte şi SC Bacău, înainte de a ajunge în 1984 la Oţelul Galaţi, echipă pe care o va conduce timp de 4 ani, până în 1988, fiind al doilea antrenor ca longevitate după Vasile Simionaş! Tot el îl va coopta în staff-ul tehnic şi pe “părintele” Ioan Sdrobiş ca secund şi va reuşi minunea din 1986: promovarea în Divizia A pentru prima oară în istoria echipei. Cu un lot cu care scăpase de retrogradare în primul an, Rădulescu, care avea ca obiectiv o clasare la mijlocul clasamentului, reuşeşte imposibilul în vremuri dominate de echipele comuniste şi termină pe locul 4! Pe parcursul anului are probleme majore, după ce este suspendat pentru comentarii, după un 0-3 cu Steaua în care arbitrajul ne-a dezavantajat evident şi după ce refuză să cedeze puncte la Flacăra Moreni sau acasă cu Sportul Studenţesc, deşi i se specificase clar înainte de aceste jocuri ce rezultat trebuia să fie la final!

Rămâne creatorul moral al echipei de legendă a Oţelului, care în 1988 va învinge pe Juventus Torino, după ce obţinuse locul 4 în campionat în sezonul 1987-1988. Comuniştii îi vor juca însă încă o festă, înlocuindu-l cu puţin timp înainte de marele meci cu Juventus şi aducându-l pe dinamovistul Cornel Dinu în locul său, cel care provocase incidentul din 1974! “Procurorul” va fi pe banca Oţelului la victoria cu Juventus, însă pe un teren netezit clar de Costică Rădulescu. Cu imaginea lui demnă în minte, suporterii gălăţeni vor stârni o mică revoluţie după îndepărtarea sa de la Oţelul, mai ales că echipa noastră se duce în jos pe toboganul Diviziei B, după alungarea sa. După o înfrângere acasă cu Victoria Bucureşti, fanii  au devastat clubul, autocarul şi au atacat cordonul de miliţieni, lucru de neimaginat în timpul dictaturii ceauşiste! Cornel Dinu a fost alungat, dar Costică Rădulescu nu a mai putut fi întors, el preluând deja Poli Timişoara.

Cu toate acestea, antrenorul pusese deja bazele unei legende nemuritoare, aducând viitoarea cea mai titrată echipă din Moldova în primplanul fotbalului românesc. A antrenat la formaţia fanion a Galaţiului în 136 de meciuri, în primele două divizii, având 68 de victorii, 25 de egaluri şi 43 de înfrângeri, un procentaj bun pentru o echipă ale cărei file de istorie în primul eşalonul abia începeau să se scrie. Deosebit de important este însă numărul golurilor înscrise, 235, adică o rată de aproape 2 goluri pe meci, stilul ofensiv fiind cel care atrage gălăţenii aproape de Oţelul, într-un timp în care Dunărea era purtătorul stindardului fotbalului gălăţean. Aşadar, Costică Rădulescu e antrenorul care aduce calitate nu numai în joc, ci şi în tribune, fotografiile acelor vremuri cu stadionul forfotind de spectatorii pentru care nu se inventaseră turnicheţii ca să-i numere, impresionându-ne mai ales în ziua de azi. Vorbim aici de perioadele în care fanii gălăţeni mergeau câte 2-3.000 în deplasări, luând cu asalt stadioanele adverse!
Fără Costică Rădulescu, cu siguranţă azi nu am fi fost unde suntem la nivel de echipă. Deşi vânător şi pescar împătimit, nu a venit pe malul Dunării la prins peşte, ci ca să ducă Oţelul în top... şi a reuşit cu vârf şi îndesat. Filosofia sa era atât de puternică, încât antrenorii de legendă care au urmat după el la Oţelul, precum Vasile Simionaş, Petre Grigoraş sau Dorinel Munteanu, au toţi ceva din spiritul primului tactician de anvergură al Galaţiului.

Costică Rădulescu va pleca mai departe la Poli Timişoara, fiind poate singurul punct comun din istoria a două echipe ce vor deveni rivale peste mulţi ani. În Banat va reuşi o nouă minune, promovând mai întâi în 1989, pentru ca în ‘90 să scoată pe Atletico Madrid din Cupa UEFA şi să învingă pe Sporting Lisabona într-o manşă, semn clar că victoria Oţelului cu Juventus a fost tot opera sa, chiar dacă la ora aceea nu se mai afla pe banca noastră.

dunareabatrana.ro
A mai antrenat pe Farul Constanţa, Vega Caransebeş şi UMT Timişoara, retrăgându-se total de la ultima formaţie din listă, după un joc în care a fost trădat de jucători. A ieşit din fotbal cu capul sus, exact cum a intrat: „M-a sunat cineva de la Arad și mi-a spus că 4-5 jucători ai mei au fost mituiți. Am pierdut cu 5-0 și totul s-a confirmat. În aceste condiții, am renunțat!”
La doar 3 ani distanţă, în 2002, a decedat în urma unei peritonite, la vârsta de 68 de ani. În semn de respect pentru cel care a creat marea generaţie a Oţelului din anii ’80 să ţinem un moment de reculegere după parcurgerea acestor rânduri de istorie...

dunareabatrana.ro

[dcp100168]

Dorinel Munteanu

A venit rândul antrenorului Dorinel Munteanu, cel care a fost omul decisiv în obţinerea celor mai mari performanţe din istoria clubului: câştigarea campionatului, a Supercupei şi participarea în grupele Ligii Campionilor.

Departe de Galaţi, la Grădinari (judeţul Caraş-Severin), în anul 1968, pe 25 iunie, s-a născut cel mai ambiţios om din istoria Oţelului, Dorinel Munteanu, tehnicianul care a intrat în istoria clubului şi a oraşului. Relaţia sa cu fotbalul a început în anul 1986, ca jucător, la Metalul Bocşa, iar după numai un an a trecut la CSM Reşiţa. Apoi, a făcut pasul către FC Olt Scorniceşti, o echipă puternică a vremii, după care au urmat alte două echipe din România: Inter Sibiu şi Dinamo Bucureşti.

În anul 1993, Dorinel Munteanu a luat contactul cu fotbalul occidental, evoluând pentru două sezoane la Cercle Brugge, în Belgia, unde a fost extrem de apreciat. Totuşi, s-a consacrat la FC Koln, în perioada 1995-1999, acolo unde a şi dobândit porecla de „Neamţul”. Tot la Koln a devenit unul dintre cei mai apreciaţi jucători străini din istoria clubului, pentru care a strâns 133 de partide, perioadă în care a marcat de 18 ori. A mai rămas în Germania încă patru sezoane, la nivel înalt, la VFL Wolfsburg, unde a mai acumulat 101 partide (11 goluri). Ca fotbalist, Dorinel Munteanu deţine recordul de selecţii în echipa naţională şi a contribuit din plin la cele mai mari performanţe ale României, făcând parte din Generaţia de Aur.

A revenit în ţară, la Steaua Bucureşti, unde a fost decisiv în obţinerea unor rezultate importante ale clubului din capitală.

A luat primul contact cu banca tehnică în ediţia 2005-2006, la CFR Cluj, unde era pe post de antrenor-jucător. A avut succes la CFR, cu un parcurs fantastic în Cupa UEFA Intertoto şi o clasare bună a echipei în campionat. A trecut apoi la FC Argeş, din aceeaşi postură, când echipa piteşteană era deja condamnată la retrogradare, dar a rămas aici pentru puţin timp. A ajuns la un club controversat din România, FC Vaslui, acolo unde stilul său era clar că nu poate fi compatibil cu cel al lui Adrian Porumboiu. Tot ca antrenor-jucător a trecut apoi, în scurte perioade, pe la „U” Cluj şi Steaua. Ca şi la cluburile precedente, Dorinel nu s-a potrivit cu cerinţele balcanice ale patronilor.

Oţelul, locul potrivit

În vara lui 2009, la Oţelul s-a produs un şoc în rândul suporterilor. Petre Grigoraş, antrenorul care a reînviat spiritul roş-alb-albastru, a fost nevoit să plece la Politehnica Iaşi după o neînţelegere cu conducerea, iar stupoarea din rândul suporterilor nu putea fi potolită indiferent de numele ales pentru a-i lua locul. Cel numit a fost Dorinel Munteanu, care venea pentru prima oară doar din postura de antrenor, fără să fie legitimat şi ca jucător, aşa cum a procedat la cluburile pe la care a antrenat înainte! Startul de sezon nu i-a fost favorabil nici ca rezultate, nici ca joc. Ceea ce încerca Dorinel să facă la Galaţi necesita răbdare... Suporterii nu-l doreau din cauza alăturării imaginii sale cu cea a Stelei din mass-media, iar rezultatele nu-l ajutau deloc.

Cu timpul însă, trecând peste toate grelele, Dorinel a reuşit să-şi câştige respectul, iar rezultatele au început să apară. „Neamţul” nostru a construit cu migală. În partea a doua a primul său sezon la Oţelul se simţea deja cum se naşte o echipă puternică.

În al doilea an, Dorinel Munteanu a făcut adevărate minuni. Cu un start foarte bun, urmat apoi de o serie de victorii împotriva contracandidatelor, Oţelul s-a instalat confortabil pe primul loc, la distanţă de restul lumii, reuşind cea mai mare performanţă din istoria fotbalistică a Galaţiului. A luat titlul!

În al treilea an, Dorinel s-a luptat cu problemele interne de la club şi chiar şi-aşa a încheiat pe locul şase. În al patrulea sezon problemele au ajuns la un nivel mult prea mare pentru ca tehnicianul să mai poată continua la Oţelul. După plecarea de la Galaţi, Dorinel nu şi-a mai găsit niciodată liniştea avută aici. A fost câteva etape la Dinamo, după care a plecat în străinătate, declarând că nu va mai antrena vreodată în România...

S-a dus să o salveze de la retrogradare pe Mordovia Saransk dintr-o situaţie imposibil de redresat şi a fost destul de aproape. A devenit apreciat în Rusia şi a ajuns la un club de cupă europeană, la Kuban Krasnodar. Acolo s-a confruntat cu aceleaşi probleme din România, mai exact cu conducători de club care n-au răbdare. Acum a început un nou proiect la FK Gabala în Azerbaidjan.

Momentele lui Dorinel

Ţopăie nervos depăşind spaţiul tehnic. Ridică pumnul în aer atunci când e nevoie să-i bage în meci pe ai săi. „Sălă!”, urmat de un fluierat caracteristic al său, pentru a-l face mai atent pe fundaşul stânga. Face schimbările potrivite de fiecare dată. Se încruntă la Paraschiv şi Viglianti pentru a le arăta că el decide tot. Se contrazice cu arbitrul de rezervă la fiecare fază controversată. Se fereşte să privească penaltiurile. Trăieşte meciul cum nimeni n-o mai face. E dispus să se certe cu oricine pentru principiile sale. Aleargă cu pumnii strânşi la golurile dramatice, după care se întoarce şi îi potoleşte pe cei de pe bancă de parcă nimic nu s-a întâmplat.  Îi inventează de nicăieri pe Neagu, Buş sau Filip, care se potrivesc mănuşă cerinţelor sale.

„Haide, haide!”, exclamă cu tărie după un gol primit cu Gloria Bistriţa şi om eliminat. „Joacă, nu-i nimic, jucăm aşa”, îşi încurajează elevii de pe margine. La meciul de referinţă cu Gloria, din sezonul în care Oţelul a luat campionatul, echipa roş-alb-albastră a avut un jucător eliminat, dar a avut efectul Dorinel. Echipa a fost ultramotivată şi nu doar că a suplinit omul în minus, ci a devenit mai puternică decât o formaţie în formulă completă.

Încrederea primită din partea lui Dorinel Munteanu pentru jucători, fani sau conducători, ne-a făcut invincibili...

Dedicaţie pentru un campion

Dorinel Munteanu este un profesionist adevărat, de fapt el ne-a prezentat acest concept prin fapte pentru prima oară. Un antrenor adevărat, care poate nu ştie cum să intre pe sub pielea suporterilor, dar cu siguranţă ştie meserie. “Munti” e ca un panzer nemţesc, o maşină de război, fără emoţii cel puţin la suprafaţă, iar din acest motiv startul său la echipă a fost atât de dificil. Cu siguranţă a părut că el nu are nimic din umanitatea afişată de Grigoraş, dar lacrimile de la final ne-au dovedit contrariul. Dorinel este un sufletist, dar unul care strânge în el, care răbufneşte rar, dar când o face este mai uman ca noi toţi şi nu ştiu pe cine a durut mai tare despărţirea din 2012: pe noi sau pe el…

Costică Rădulescu şi Ioan Sdrobiş ne-au adus fotbalul de Liga 1 şi au învins pe Juventus, Simionaş ne-a învăţat să strigăm “Campioana Provinciei”, Sorin Cârţu a pierdut o finală de Cupa României, iar Petre Grigoraş a învins oastea otomană, aducându-ne primul trofeu sub forma Cupei UEFA Intertoto. Dorinel însă ne-a adus titlul şi Supercupa la Galaţi, trofee care fac realizările prezentate mai sus să pălească, iar din acest motiv ESTE CU SIGURANŢĂ CEL MAI TITRAT ŞI CEL MAI BUN ANTRENOR DIN ISTORIA OŢELULUI, indiferent de ce s-ar spune. Două trofee imense în România, 6 meciuri în Liga Campionilor, 51 de victorii în Liga 1! Cifrele nu mint niciodată…

Dorinel Munteanu ne-a învăţat că 1-0 e cel mai bun scor câteodată şi chiar dacă spectacolul a avut de suferit, cum ar putea spune unii, mândria unui oraş întreg nu ţi-o poate lua nimeni.

Dorinele, asta e, ai făcut istorie

Scandarea „Dorinele, asta e, ai făcut istorie!” a răsunat în inima oraşului în noaptea de neuitat pentru gălăţeni, în care peste 40.000 de fani roş-alb-albaştri au celebrat câştigarea campionatului şi acelaşi mesaj ţipă din aceste rânduri scrise la povestea omului care a scris istoria cu majuscule pentru un "club simpatic de provincie". Atunci, pe 15 mai, a fost împlinit visul suporterilor gălăţeni prin munca şi ambiţia antrenorului Dorinel Munteanu.

Pentru că a suportat contestările de la începutul mandatului său, pentru că a ştiut să gestioneze întotdeauna situaţiile tensionate, pentru că a pus pe picioare o echipă căreia nimeni nu-i dădea nicio şansă, pentru că a transmis indicaţiile potrivite de pe banca de rezerve, pentru că a fost inspirat în momentele critice, pentru că a adus o bucurie inimaginabilă unui întreg oraş, pentru că a avut atitudine de învingător, pentru că a oferit respect şi pentru că pot fi enumerate motive până la infinit, Dorinele, asta e, ai făcut istorie!

REGULILE DE AUR ale lui Dorinel din vestiarul Oţelului:

1. Oboseala este duşmanul numărul 1 al jucătorilor

2. Greu, dar cu cap

3. Talentul singur nu este suficient

4. Veţi reuşi numai dacă vă veţi antrena pentru reuşită

5. Ce nu se antrenează se dezantrenează

dunareabatrana.ro

[dcp100168]

Dorin Arcanu

A venit rândul lui Dorin Arcanu, portarul care a apărat accidentat în victoria de poveste din Giuleşti, scor 4-3, contra Rapidului, şi a făcut parte din frumoasa generaţie a Oţelului din anii ’90.

A început fotbalul la 15 ani!
Dorin Arcanu s-a născut pe 29 martie 1970 la Bumbeşti-Jiu, în judeţul Gorj. Fotbalul l-a început foarte târziu, abia la vârsta de 15 ani, după o întâmplare mai puţin obişnuită. Dorin Arcanu juca fotbal cu ai săi colegi de clasă din liceu, aşa cum se practică în rândul puştilor. Pentru că portarul echipei liceului era accidentat, a fost propus de colegi către antrenor pentru a apăra în locul goalkeeperului absent. Profesorul de sport a mers pe mâna sugestiilor primite de la propriii elevi, iar Arcanu s-a remarcat cu evoluţii senzaţionale. A fost decisiv în obţinerea unor performanţe remarcabile pentru echipa liceului său. Aşa a fost îndrumat către fotbalul de performanţă.
Cu toate că părinţii săi n-au fost de acord ca fiul lor, Dorin, să practice fotbalul, eroul nostru a făcut un pact cu tatăl său: se duce la fotbal dacă nu ia nicio notă sub 7 până la finalul clasei a 12-a. Zis şi făcut. Dorin s-a ţinut de cuvânt şi a avut numai note mari, iar în paralel a început să practice fotbalul la Metalurgistul Sadu.
„Eu am început fotbalul la 15 ani, direct ca portar. Am ajuns la recomandarea colegilor în echipa liceului pentru că titularul era accidentat. I-am şocat pe toţi cu evoluţiile mele. Astfel, am fost îndrumat către fotbalul de performanţă. Părinţii mei n-au fost de acord, a trebuit să negociez mult cu ei pentru a mă lăsa. În cele din urmă am făcut un pact pe care l-am respectat până la capăt”, ni s-a confesat Dorin Arcanu.

Ascensiune formidabilă
După doar patru luni de la începutul practicării fotbalului într-un cadru organizat, Dorin Arcanu a participat la un trial al echipei naţionale de juniori. După un an, a intrat de pe primul loc la Centrul Olimpic Viitorul Craiova, având statut de profesionist.
„Din păcate pentru mine n-am avut antrenor de portari până la vârsta de 25 de ani. A contat enorm. Un antrenor de portari contează foarte mult. Te ajută cu experienţa lui, sfaturile sale, antrenamente specifice. Atunci era diferit, nu aveam aşa ceva”, ne-a spus Arcanu.
La seniori a jucat în liga secundă pentru Gloria Reşiţa, iar după un an a trecut în primul eşalon la Poli Timişoara. A revenit în Craiova pentru a evolua la Universitatea în anul 1991. A petrecut patru sezoane de succes aici, perioadă în care echipa sa a ajuns de trei ori în Cupa UEFA, unde a şi apărat în cinci partide.

Oţelul, punctul culminant al carierei
Deşi era unul dintre cei mai apreciaţi portari români ai momentului, a fost nevoit să plece de la Universitatea Craiova. Aşa a apărut oferta de la Oţelul, locul unde a petrecut cele mai frumoase momente ale carierei.
„O duceam bine la Craiova din punct de vedere profesional. La un moment dat am simţit că nu-s compatibil cu Sorin Cârţu, cel care era antrenor atunci, şi am preferat să plec. Am zis că mai bine mă duc oriunde să joc. A apărut oferta Oţelului, pe care am acceptat-o fără mari ezitări”, a spus Arcanu.
La Oţelul, Arcanu a atins punctul culminant al carierei, făcând parte dintr-o generaţie memorabilă pentru fotbalul gălăţean şi nu numai. A apărat în 64 de partide în primul eşalon la Oţelul. În al doilea sezon la Galaţi a contribuit decisiv la calificarea echipei în Cupa UEFA, fiind titularul postului de portar. O accidentare l-a făcut să rateze jocurile internaţionale.
„Într-o perioadă în care echipele titrate făceau blaturi pentru a se menţine în top, noi am avut tupeul, nebunia, obrăznicia pentru ei, de a juca cinstit. Şi i-am călcat în picioare pe toţi! Bineînţeles, în fiecare meci simţeam contrele. Era un curent împotriva noastră din partea arbitrilor şi nu numai. Noi jucam atunci împotriva tuturor. Eram curaţi şi ne apreciau oamenii pentru asta. Am avut o generaţie fantastică atunci cu Vali Ştefan, Tase, Maleş, Pelin, Tofan, Haraga, Bordeianu, Bosânceanu, State, Ion Viorel, Arhire şi mulţi alţii. M-am mai întâlnit cu ei şi destul de recent, mai păstrăm cât de cât legătura”, a spus Arcanu.

A apărat accidentat la mână în victoria istorică din Giuleşti!
Dorin Arcanu a avut multe evoluţii încântătoare în tricoul Oţelului. Era un portar cu un reflex foarte bun, care dădea siguranţă suporterilor chiar şi atunci când juca accidentat. Un episod de acest gen s-a petrecut în primul său an la Oţelul. Formaţia gălăţeană avea meci în Giuleşti, contra Rapidului. Singurul portar valid era Constantin Bădan, care a fost şi titular. Arcanu a fost trecut pe foaia de joc ca rezervă de portar, cu toate că avea o accidentare serioasă - smulgere de tendon la cotul drept. Rapid conducea cu 2-1 şi a beneficiat de un penalti, plus eliminarea lui Bădan, încă din prima repriză. A fost nevoie să intre Arcanu, aşa accidentat cum era. A luat gol din penaltiul executat de Târţău, dar apoi a apărat într-o singură mână validă. Totul a fost de necrezut. Intervenţiile sale au uimit pe toată lumea prezentă la meci. Oţelul a reuşit să câştige cu 4-3, în condiţiile în care evolua cu un om mai puţin şi cu portarul accidentat. Arcanu a închis perfect poarta, iar colegii săi au oferit lecţii de contraatac prin încrederea primită de la intervenţiile fantastice ale goalkeeperului. După meci, Arcanu a resimţit din plin efortul depus şi a lipsit apoi patru luni de pe teren. Au fost trei puncte obţinute plătite cu o accidentare dureroasă.
„Mi-am riscat cariera atunci. Putea să se termine rău de tot pentru mine, dar nu mi-a păsat atunci, am vrut să-mi fac treaba. Am reuşit să apăr tot după penalti. La doar câteva minute, accidentarea s-a agravat. Am făcut entorsă de cot şi am rămas în teren aşa mai bine de o repriză. Iar la portar nu e ca la un jucător de câmp, unde poţi să eviţi contactele. A fost adrenalina la maximum, am avut o victorie superbă”, a spus Arcanu.

Primul jucător cu nota 10!
Isprăvile lui Arcanu din poarta Oţelului n-au scăpat neobservate. La un succes al Oţelului din deplasare cu Universitatea Craiova, când din nou Arcanu a apărat având probleme medicale, s-a întâmplat o premieră în fotbalul românesc. Datorită evoluţieie sale fantastice în condiţii vitrege, Oţelul a reuşit să câştige într-o deplasare foarte grea în urma intervenţiilor sale, iar Arcanu a fost primul jucător din România care a primit nota 10 în Gazeta Sporturilor. Numele său era scris cu albastru şi în dreptul său era trecută nota maximă. A fost pur şi simplu de netrecut într-un meci în care Craiova ar fi trebuit să se impună lejer la ce ocazii a avut. Arcanu le-a scos pe toate...

Plecare forţată, declin în carieră
Dorin Arcanu a trebuit să părăsească Oţelul după patru sezoane petrecute cu succes la Galaţi, făcând aluzie că a plecat din cauza lui Mihai Stoica, iar apoi nu şi-a mai găsit liniştea de la formaţia roş-alb-albastră.
„A fost o plecare forţată. Se punea problema atunci să rămân definitiv la Galaţi, să mă stabilesc şi cu familia. A intervenit o combinaţie a unui om care acum are probleme. A fost pedepsit de lege pentru una dintre neregulile făcute. De altfel, în România, oamenii care n-au nicio legătură cu fenomenul apar mereu în faţă şi nu ştiu să îi respecte pe cei care merită”, a spus Arcanu.
De la Oţelul a trecut la ROCAR, după care a petrecut trei sezoane la FC Braşov. A urmat o perioadă la Politehnica Iaşi, în care a reuşit promovarea în prima ligă cu formaţia ieşeană. Finalul carierei la prins la FC Săcele, în liga secundă, unde a mai jucat două sezoane.
„În 2007 m-am retras, eram la FC Săcele. La un moment dat ajungi la o vârstă la care orice ai face oamenii te privesc ciudat şi de suspectează de lucruri şi mai ciudate. Pentru a mă feri de asemenea lucruri am preferat să mă dau deoparte. Să-mi protejez numele şi familia. Puteam să mai joc lejer câţiva ani, eram şi într-o formă bună”, ni s-a confesat Arcanu.

Liber profesionist, pe punctul de pleca în străinătate
L-am găsit pe Dorin Arcanu pe picior de plecare din România pentru că nu mai are loc de muncă aici. După ce s-a retras din cariera de jucător profesionist, a fost timp de cinci ani antrenor de portari al loturilor naţionale de juniori. Se poate mândri cu pregătirea lui Laurenţiu Brănescu şi Andrei Radu. Primul a ajuns la Juventus, iar al doilea la Inter. Amândoi sunt rodul muncii sale, iar în viitor e de aşteptat ca cei doi să fie portarii echipei naţionale de seniori.
„În momentul de faţă stau acasă şi îmi caut de lucru. Locuiesc în Braşov, dar aştept un telefon de la cineva pentru a pleca în străinătate să muncesc”, ne-a spus Arcanu.
Pentru că a apărat accidentat grav la mână într-un succes de legendă, pentru că a primit prima notă de 10 din România fiind în poarta Oţelului, plus contribuţiile aduse la performanţele din anii ’90, Dorin Arcanu merită din plin un loc în rândul celor 50 de legende ale Oţelului.

dunareabatrana.ro

[dcp100168]

Daniel Stan

A venit rândul atacantului Daniel Stan, cel care, la fel ca Jula, a fost decisiv în obţinerea primului trofeu din istoria clubului: Cupa UEFA Intertoto.
Daniel Stan, născut în Curtea de Argeş pe data de 28 august 1978, a început fotbalul profesionist în judeţul natal, la una dintre echipele ce s-au manifestat în umbra arhicunoscutului FC Argeş, mai exact la Internaţional Piteşti. Apare pe radare relativ târziu, la 23 de ani, în Divizia B, fără a atrage însă atenţia foarte mult. La Internaţional joacă două sezoane în liga a II-a, unde se clasează pe locul 5 şi 11, adunând 48 de meciuri în campionat şi 20 de goluri.
La 25 de ani face pentru prima dată pasul spre Divizia A împreună cu FC Bihor Oradea, în 2003, după ce aceasta îşi asigurase participarea pe prima scenă în barajul de tristă amintire cu Oţelul! După 21 de meciuri jucate şi 6 goluri înscrise se va întoarce în “B” cu FC Bihor cu tot, cu care va rata o nouă promovare datorită transferului la Oţelul din intersezon. Alături de Vâtcă şi Gado, Stan vine la pachet pe 70.000 de euro, cu ajutorul impresarului Ionel Codoban, clubul bihorean simţindu-se păcălit, mai ales că se zvonea că agentul de jucători ar fi primit 400.000 de euro în urma acestor transferuri.  
Aşadar, revenirea în primul eşalon nu îl va găsi pe D.Stan în tricoul bihorenilor, ci la Oţelul. Şi ce revenire! La primul meci în roş-alb-albastru umileşte de unul singur pe Dinamo chiar în Ştefan cel Mare, declanşând parcursul incredibil prin care Oţelul, aproape condamnată la retrogradare, reuşeşte minuni în 2006. Venită de pe penultimul loc al clasamentului cu soarta mielului la tăiere în perspectivă, Oţelul învinge cu 3-0 la Dinamo, lidera clasamentului la acea oră, făcându-şi proprii suporteri să-şi pună mâinile în cap şi să se frece la ochi, mai ales că în tur bucureştenii câştigaseră la Galaţi cu 4-1! Şi atunci Oţelul era o echipă cu totul nouă, lipsită teoretic de omogenitate... Acel 3-0 de legendă, pe terenul lui Dinamo, este meciul în care Daniel Stan reuşeşte primul hat-trick în poarta unei alte foste legende a clubului nostru, Cristi Munteanu. Atacantul nu s-a oprit însă aici şi a pus decisiv umărul la salvare, fiind golgeterul formaţiei noastre la finalul sezonului cu 7 reuşite. Dintre aceste goluri se remarcă cel înscris în poarta Bistriţei pe stadionul “Oţelul”, reuşită decisivă care încheia un an negru în care echipa roş-alb-albastră nu mai învinsese pe nimeni acasă sau golurile marcate în victoriile zdrobitoare de pe terenurile lui FC Arges (5-0) şi Jiul Petroşani (3-0). De remarcat şi faptul că Daniel Stan devine golgeterul echipei deşi nu a jucat decât 12 meciuri în returul salvării! Oţelul încheia astfel triumfal campionatul 2005-2006, unul început în genunchi, pe un nesperat loc 9, după ce în tur aveam doar 9 puncte.
Va mai continua încă două sezoane la Oţelul, ca jucător de bază, semănând panică în apărările adverse prin viteza foarte bună de reacţie, cu mult peste media campionatului. S-a evidenţiat şi ca servant odată cu sosirea lui Jula și poate ar fi adunat mai mult de 16 goluri în următoarele 54 de meciuri dacă nu ar fi fost “Gulliver” responsabil cu executarea penalty-urilor, de care s-a achitat exemplar. Cu toate acestea, aportul său la calificarea de pe locul 5 în Cupa UEFA Intertoto este imens, fiind al doilea golgeter după Jula cu 11 reuşite, plus o serie interminabilă de pase decisive şi penalty-ur scoase. De notat, un nou hat-trick în poarta lui Cristi Munteanu, care apăra de această dată poarta lui FC Naţional, pasele decisive către Jula din victoria (2-1) cu Dinamo, golul victoriei în derby-ul pentru Intertoto de la Bistriţa, penalty-ul scos într-un fabulos 3-3 la Rapid în deplasare, plus lovitura de pedeapsă transformată în minutul 90 şi care a dus în prelungiri, un meci Steaua - Oţelul 3-3 (4-5 la lovituri de departajare), condiderat de mulţi cel mai frumos meci din istoria Cupei României. Astfel, în 2008, cu 11 reuşite, a contribuit serios la cele 60 de goluri cu care gălăţenii s-au situat pe locul 4 în clasamentul eficacităţii.
Aşadar, Daniel Stan rămâne una din piesele fără de care maşinăria de fotbal numită Oţelul, nu ar fi funcţionat la fel în mandatul lui Grigoraş. Atacantul a luat parte şi la performanţa din Cupa UEFA Intertoto, aventură europeană ce avea să aducă primul trofeu din istoria clubului, nu şi ultimul. În Europa a jucat de 3 ori şi a înscris golul de 1-0 din meciul de acasă împotriva Trabzonsporului, partidă câştigată cu 2-1, care îi va face pe oţelari să creadă că se poate, Daniel Stan declarând înainte de retur că Oţelul se va impune şi în Turcia, lucru pe care îl va reuşi!
În 2008, la 30 de ani, Stan se va transfera la Unirea Urziceni şi nu oricum, ci pe bani. Aduce clubului 150.000 de euro, nesperaţi pentru un jucător de vârsta lui, fapt care îi reconfirmă valoarea. Va suferi însă o accidentare, astfel că defuncta formaţie ialomiţeană câştigă campionatul fără ca Daniel să joace vreun meci.
Sezonul următor, Urziceniul de Champions League, care dorea şi alte achiziţii de la Oţelul, cerşindu-l la propriu pe Paraschiv, acceptă un împrumut al lui Daniel Stan mai aproape de casă, înapoi la Internaţional. Revenit acasă va juca doar 18 meciuri şi va marca de două ori, după care va urma un traseu în ligile inferioare pe la Petrolul Ploieşti, CS Mioveni, Gloria Bistriţa sau CS Ştefăneşti.

Daniel Stan (după turul cu Trabzonsport): “Îi puteam bate şi mai tare pe turci, pentru că ne-au iritat declaraţiile lor. Ne-au tratat cam de sus şi-mi pare rău că nu i-am învins la un scor mai mare. Eu zic că-i putem învinge şi la Trabzon, pentru că am dovedit că nu ne este teamă de ei.”

Marius Stan (fost director general Oţelul): "Daniel merită mulţumiri pentru ce a făcut la Oţelul.”

dunareabatrana.ro

[dcp100168]

Dănuţ Oprea

A venit rândul lui Dănuţ Oprea, cel care a fost asul din mâneca antrenorului Lăcătuş în sezonul 2001-2002, în care Oţelul s-a bătut pentru prima oară cu adevărat la titlu.

Legendarul Dănuţ Stelian Oprea s-a născut pe 2 septembrie 1972 în oraşul Săveni din judeţul Botoşani. A ajuns în Galaţi foarte repede, începând fotbalul la CSŞ 1 la vârsta de 8 ani sub comanda lui Constantin Ploieşteanu, fostul secund al lui Vasile Simionaş în anii ’90. La 11 ani avea să treacă sub îndrumarea şlefuitorului de talente nea Zoly David, iar primele contacte cu echipa de seniori au venit la 16 ani, mai precis din sezonul 1988-1989, sezon în care Oţelul a retrogradat.
Fiind un puşti extrem de talentat, Oprea a debutat la echipa gălăţeană în Divizia B, terminând pe 3 în primul an, pentru ca apoi să ajute echipa să promoveze în A de pe prima poziție, strângând 11 meciuri jucate şi înscriind primul său gol la Oţelul în minutul 61 al victoriei cu 2-0 contra Olimpiei Râmnicu Sărat, cu menţiunea că şi la golul al doilea, cel al lui Chebac, tot juniorul Oprea II (cum era cunoscut) a contribuit decisiv.
La doar 19 ani debutează şi în primul eșalon, într-un egal în faţa rivalilor de la Dacia Unirea Brăila, intrând în minutul 48 în locul lui Profir şi obţinând penalty-ul din care portarul Tudorel Călugăru marca un gol de legendă! Probabil Oprea şi-ar fi dorit să bată el însuşi lovitura de pedeapsă, dar el nu va trebui să mai aştepte decât 7 etape pentru primul gol în Divizia A, la un 2-1 cu FC Ploieşti.
A urmat apoi o perioadă agitată în care a schimbat des formațiile. A fost împrumutat mai întâi la Gloria CFR Galaţi (Dunărea) pentru care a marcat 6 goluri în Divizia B, a avut o revenire puţin fructuoasă la Oţelul, pentru care a înscris o singură dată în 23 de partide jucate, un alt sezon pentru Constant Galaţi (aceeaşi Dunărea) în “B”, plus un an ceva mai exotic la Györi ETO FC în prima ligă maghiară. A trecut apoi la Dacia Unirea Brăila în eşalonul secund, unde a ratat la limită promovarea, a revenit în A cu Farul Constanţa şi a mai bifat un sezon şi jumătate la FC Oneşti, cu care a promovat în prima divizie, revenind apoi în sfârşit la Oţelul.
Întors la Galaţi, a prins finalul epocii de aur a fotbalului gălăţean sub comanda lui Vasile Simionaş. În primul sezon a jucat doar 13 meciuri, învingând de unul singur cu o dublă pe Olimpia Satu Mare şi apoi înscrind golul de 2-0, din penalty, la o mare victorie cu Steaua. Imediat după reuşită, Oprea s-a bucurat în stilul caracteristic lui, cocoţat pe gardul stadionului “Oţelul”, aproape de spectatorii în delir. În 1999-2000, atacantul devine mult mai important pentru echipa noastră, o formaţie aflată în plină schimbare care va termina abia pe locul 8, după câţiva ani de glorie. În acest sezon joacă 28 de partide şi se clasează între primii 3 golgeteri ai echipei cu 6 reuşite, formând un cuplu ofensiv demn de istorie împreună cu Dragoş Mihalache. Jocul său bun este remarcat tocmai în Germania şi prinde un transfer neaşteptat la Dynamo Berlin, echipă de legendă a fotbalului nemţesc, unde a mai marcat 6 goluri, deşi trebuie specificat că formaţia respectivă juca în a cincea ligă germană la acea vreme.
Ultima revenire la Galaţi a fost una de lungă durată, “fiul risipitor al Oţelului” jucând timp de 5 sezoane în roş-alb-albastru cu evoluţii oscilante, dar trebuie precizat că aceasta a fost clar cea mai bună perioadă a sa la formaţia fanion a Galaţiului. Astfel, în sezonul 2001-2002, Oţelul face un retur fantastic sub comanda lui Marius Lăcătuş şi ajunge chiar să se gândească la titlu pe final! Oprea devine arma secretă a antrenorului, totul începând cu golul cu care Oţelul învinge Gloria Bistriţa în minutul 86, deşi atacantul intrase abia în minutul 65 al jocului. Galaţiul devine “oraşul interzis granzilor” după cum scria pe bannerul istoric afişat de suporterii care veneau meci de meci îmbrăcaţi în roşu, colorând spectaculos tribunele. În meciul cu FC Argeş, 15.000 de oameni exultă când Oprea, intrat de 2 minute pe teren, aduce o nouă victorie senzaţională, sărbătorită bineînţeles pe gardul arenei, alături de fani! Din păcate, după 6 victorii şi un egal, Oţelul este răpusă de problemele financiare şi pierde la Sportul Studenţesc, deşi jolly-jokerul Oprea deschisese scorul din postura de rezervă intrată de 3 minute! Acelaşi jucător de legendă, folosit în sfârşit ca titular marchează un gol extrem de important, cu un şut la vinclu, în victoria cu 2-1 de la Petrolul. Meciul capital, care ne mai putea păstra în cursa pentru câştigarea campionatului, devine cel cu Astra, disputat la ora 11, în Ajunul Paştelui. Oţelul îşi trece în cont o sumedenie de ocazii incredibile, printre care şi două penalty-uri (unul ratat chiar de către Oprea) şi rămâne să se bată doar pentru cupele europene. Din păcate şi acest obiectiv este ratat pe final, echipa noastră plătind tribut rezultatelor slabe din tur în care antrenor a fost Victor Roşca. Dezastrul financiar de la club îşi spune cuvântul în sezonul următor când Oţelul retrogradează în barajul blestemat cu FC Bihor Oradea, Dănuţ Oprea fiind al doilea golgeter al echipei, cu 4 goluri marcate în 23 de partide jucate. Formaţia noastră rămâne totuşi în prima ligă după celebra fuziune dintre Astra şi Petrolul, iar Oprea, prin cursele sale extrem de rapide pe linia de tuşă, contribuie la clasarea echipei pe locul 5 şi ajungerea în finala Cupei României, pierdută în faţa lui Dinamo cu 2-0. Îmediat după va juca şi singurele sale 4 meciuri europene, în Cupa UEFA, nereuşind să marcheze vreun gol.
Aportul său la echipă scade încet-încet, Dănuţ marcând un singur gol în 24 de meciuri în sezonul următor. Ultimul său an la Oţelul este şi cel mai controversat şi, după un conflict cu Aurel Şunda, sub comanda căruia Oţelul va aduna doar 9 puncte în întreg turul campionatului 2005-2006, este dat afară. Lui Oprea i se reproşase şi faptul că a plecat la nunta finului Dănuţ Munteanu înainte de un meci, iar acest lucru îl determină pe Marius Stan să îl alunge de la echipă exact înaintea primei descălecări la Galaţi a lui Petre Grigoraş.
Chiar şi aşa, Dănuţ Oprea rămâne unul dintre fotbaliştii cu prezenţe notabile pentru Oţelul, adunând 159 de meciuri, în care a marcat de 22 de ori, unul dintre aceste goluri reprezentând borna 600 în istoria semicentenară a clubului! Dacă vrem să-l comparăm cu un jucător din perioada modernă a Oţelului, acesta ar fi Laurenţiu Buş, cei doi având exact acelaşi stil, bazându-se foarte mult pe viteză pe benzile terenului, alergând cu capul în pământ, dar şi înscrind goluri extrem de importante atunci când echipa avea mai mare nevoie.
A continuat să joace fotbal la concitadina Dunărea, din postura de antrenor secund/jucător până la vârsta de 36 de ani, apoi s-a dedicat total băncii tehnice, devenind principal la aceeaşi echipă. Ulterior a mai activat cu succes ca director tehnic la FC Braşov, însă maximum de până acum l-a reuşit peste Prut, la Veris Chişinău, echipă la care a distrus multe recorduri în materie de fotbal la nivelul Republicii Moldova.
Chiar dacă a fost nevoit să plece din Galaţi pentru a-şi găsi angajament, capul familiei Oprea şi-a lăsat urmaşul în oraşul nostru, fiul său Rareş Oprea fiind chiar căpitanul unei grupe de juniori a Oţelului, făcându-ne să sperăm că avem viitorul asigurat cu oameni la fel de determinaţi precum tatăl său.
Nu departe de anul 2013, numele său a început să fie rostit de suporteri ca posibil înlocuitor, mai întâi a lui Badea şi mai apoi al lui Weiss, numele său fiind scandat de galerie în mai multe rânduri la jocul pierdut anul acesta cu FC Botoşani. Fiind unul din cei care au proiectat pe teren spiritul de luptă oţelar şi recomandat de performanţele reuşite la clubul din Chişinău cu bani puţini şi cu un lot tânăr, Dănuţ Oprea este unul din oamenii pe care viitorul îi poate readuce la clubul roş-alb-albastru. Şi ce frumos ar fi să “fim iarăşi ce am fost şi mai mult decât atât” sub bagheta unui titan al fotbalului gălăţean.

Dănuţ Oprea: “Am prins şi perioade mai grele, şi perioade mai bune. Nucleul echipei era format cu jucători din Galaţi şi la noi spiritul chiar a existat. Noi am trecut peste multe, echipa a funcţionat. Din punctul meu de vedere e greu să comentez situaţia de acum, îmi pare rău de ce e la Oţelul, mai ales că am jucat 13 ani aici. Eu am spus întotdeauna şi nu pot să nu recunosc: mi-aş dori să mă întorc la Oţelul, însă nu în orice condiţii. Mi-aş dori să mă întorc să fac oamenii fericiţi, mai ales pe acei suporteri minunaţi. Aş vrea să fac performanţă la Oţelul. Salutări tuturor suporterilor gălăţeni şi HAI OŢELUL!”

dunareabatrana.ro

[dcp100168]

Gabriel Giurgiu

A venit rândul unuia dintre cei mai constanţi oameni ai echipei roş-alb-albastre şi unul dintre căpitanii acesteia în perioada cea mai glorioasă a Oţelului. Gabriel Nicu Giurgiu, motorul echipei în mandatele lui Petre Grigoraş sau Dorinel Munteanu, s-a născut în Cluj-Napoca pe 3 septembrie 1982. A început să joace fotbal la Universitatea din localitate, cel mai iubit club din judeţ, cunoscut pentru tradiţia de a promova jucători crescuţi în propria pepinieră.
Primul contact cu echipa mare a celor de la “U” l-a avut la 17 ani, sezonul 1999-2000, evoluând într-un meci de Divizia B, în anul în care echipa sa a retrogradat în cea de a treia ligă! Pentru el a urmat apoi un an de pauză la nivel de seniori, după care a revenit la aceeaşi echipă, care între timp a promovat înapoi în “B” de pe prima poziţie. Începând din acel moment, cariera fotbalistică a lui Gabi începe să existe, el lansându-se aproape instantaneu ca jucător de bază şi evoluând în 24 de meciuri în care a înscris şi un gol. Joacă constant timp de 5 sezoane, la finalul ultimului ratând la limită promovarea în Liga 1. În cel de-al şaselea sezon, în ciuda evoluţiei foarte bune a echipei sale, Giurgiu profită de o ofertă în intersezon şi face trecerea în primul eşalon cu şase luni înaintea echipei clujene.
Oţelul, echipa la care alege să se transfere, reuşise un retur de senzaţie în 2006, sub comanda lui Petre Grigoraş, astfel că, pe lângă oportunitatea de a juca la nivelul fotbalistic cel mai înalt din România, jucătorul avea şi şansa de a lupta pentru obiective mult mai importante. Oţelul Galaţi îşi păstrase în mare jucătorii ce dăduseră randament şi îşi betona acum lotul cu doi dintre fotbaliştii de mare perspectivă ai ligii secunde. Astfel, Giurgiu sosea la malul Dunării la pachet cu Szekely pentru o sumă “ridicolă” (50.000 de euro), dacă este să rememorăm ce au reuşit cei doi la Galaţi. Numele său identic cu al unui judeţ din România îl transformă în ţinta glumelor hâtrului antrenor Petre Grigoraş, care îl botează “Călăraşi” încă de la primul antrenament, poreclă ce se va ţine scai de el o perioadă, deşi Giurgiu din Cluj venise la Galaţi… "Am făcut o glumă. E un băiat extraordinar, cu o capacitate de efort uluitoare. Aleargă de parcă ar fi maratonist", declara tehnicianul său din acea vreme.
Gabi a debutat în primul eşalon pe 23 februarie 2007, pe stadionul “Oţelul”, în victoria cu 3-2 împotriva Unirii Urziceni, meci după care presa scrisese că “Grig” a inventat un nou stil de defensivă: “apărarea în haită”. Deşi a avut în faţă jucători periculoşi, precum Mara, Onofraş sau Bilaşco, Giurgiu - mijlocaş la închidere - s-a achitat foarte bine de sarcini.
La sfârşitul sezonului evoluase deja în 15 meciuri în Liga 1 fără a marca vreun gol şi încheia campionatul pe locul 5, calificându-se în Cupa UEFA Intertoto unde a evoluat împotriva Slaviei Sarajevo şi a celor de la Trabzonspor. Ca o paranteză, ghinionul de a nu marca într-un meci cu Rapid, când a lovit bara transversală la 0-0, s-a revărsat asupa echipei noastre care a pierdut acel meci cu 7-0, aceasta fiind cea mai drastică înfrângere din istorie pentru gălăţeni! În urma dublei victorii cu turcii de la Trabzon, Oţelul urma să joace în calificările Cupei UEFA din postura de câştigătoare a trofeului Intertoto. Din nefericire, drumul Oţelului în Europa se sfârşea după dubla manşă împotriva bulgarilor de la Lokomotiv Sofia, însă pentru Giurgiu urmau momente şi mai frumoase.
După doar patru meciuri jucate în următorul sezon, cel poreclit “Călăraşi” continua parcursul fotbalistic ascendent, transferându-se în Rusia, la Rubin Kazan, pentru 500.000 de euro! Astfel, valoarea sa era recunoscută deja pe plan internaţional, echipa care l-a cumpărat având planuri mari de viitor. Deşi era privit la început ca unul dintre cei ce vor construi viitoarea echipă de cupe europene a celor din Kazan, Giurgiu trece în plan secund după ce formaţia-fanion a provinciei Tatarstan ajunge pe mâna unor investitori potenţi şi ambiţioşi. Cu doar patru meciuri jucate în campionat, Gabi revine la Galaţi sub formă de împrumut, având de ales între a juca la Oţelul sau a nu juca deloc, din cauza regulamentelor FIFA ce nu mai permitau legitimarea jucătorilor la mai mult de două cluburi într-un singur sezon. După ce echipa din Kazan câştigă titlul în Rusia, Giurgiu revine campion la Oţelul, din postura de jucător liber de contract, deşi, repetăm, plecase în schimbul a jumătate de milion de euro! Astfel, el îşi amână fericirea de a juca în Liga Campionilor…
Revenirea nu putea fi decât de bun augur, de vreme ce, odată cu plecarea sa, mijlocul echipei noastre începuse să scârţâie serios. Oţelul îşi regăseşte astfel siguranţa în linia mediană, iar metronomul Giurgiu continuă se crească în joc. În sezonul 2008-2009, Gabi joacă de 16 ori pentru formaţia roş-alb-albastră, iar în următorul campionat îşi va depăşi limitele cunoscute, evoluând de 32 de ori şi marcând 5 goluri, împotriva celor de la FC Braşov, Poli Iaşi, Ceahlăul şi Astra Ploieşti. Este sezonul în care Giurgiu îşi descoperă şutul în forţă, de la mare distanţă, şi sezonul care va căli întreaga echipă pentru campionatul viitor, unul de neuitat pentru fanii gălăţeni.
La capătul a 28 de meciuri în care înscrie alte patru goluri, Giurgiu şi echipa reuşesc să câştige un campionat al Ligii 1 deosebit de tensionat şi marcat de multe manevre din partea presei centrale sau a adversarilor. Gabi marchează mai întâi acasă cu Urziceni printr-un nou şut violent de la 12 metri, urmat de o nebunie de gol de la 45 de metri (!) în acelaşi meci. Apoi, tot pe propriul teren, îşi execută fosta sa echipă, printr-o năprasnică “rachetă sol-poartă”, de la 30 de metri distanţă şi înscrie iar acasă, cu Dinamo, după o acţiune cu dribling în careul advers. La sfârşit, Oţelul devenea Campioana României!
Au urmat momentele unice din UEFA Champions League, toate începute de Gabriel în teren din postura de titular de drept. Mai mult, Giurgiu a devenit şi unul din cei trei marcatori din Liga Campionilor ai Oţelului, alături de Pena şi Antal, după ce a înscris pe Naţional Arena în faţa elveţienilor de la FC Basel, lansând goana spre egalare, de la 0-3, pe care orice oţelar a crezut-o posibilă, chiar dacă ea nu a mai venit...
Continuarea, chiar dacă nu la fel de glorioasă, a fost una onorabilă, fiind unul dintre jucătorii ce au rămas lângă echipă atât timp cât condiţiile au fost decente. Purtător al banderolei de căpitan în ultima perioadă a sa la Galaţi, a adunat încă 87 de jocuri şi încă 5 goluri înainte de a se transfera în Israel, la Maccabi Netanya, club la care a activat un alt căpitan de legendă al Oţelului: Viorel Tănase.
La final, are un bilanţ de 212 meciuri jucate în toate competiţiile pentru Oţelul, concretizate în peste 18.000 de minute pe terenul de joc, 16 goluri şi 17 pase decisive!! Aceste cifre superbe în tricoul Oţelului, alături de constanţa sa din teren, l-au adus la 29 de ani în vizorul echipei naţionale, pentru care a debutat într-un meci împotriva Braziliei jucat la Sao Paulo, în care a bifat 24 de minute! De altfel, Gabi Giurgiu afirmase cu ani în urmă următoarele: ”Mereu am visat să joc sub tricolor. Dacă nu ai ţeluri înalte, nu poţi progresa.”
Dacă visul său s-a împlinit prin cele două prezenţe pe teren sub tricolor, timpul i-a permis să ajute şi la împlinirea viselor oţelarilor. Pentru trofeele câştigate şi pentru evoluţiile sale elegante din teren, Gabriel Giurgiu se înscrie, fără doar şi poate, în galeria marilor jucători de legendă ai Oţelului din Galaţi.

Gabriel Giurgiu: "A fost o perioadă bună pentru mine la Oţelul. Am câştigat titlul cu Dorinel Munteanu şi Supercupa României, chiar a fost plăcut la Galaţi.”

dunareabatrana.ro

[dcp100168]

Ion Gigi

A venit rândul lui Ion Gigi, un fundaş central de bază al Oţelului în perioada anilor ’90.

“Tata nu mă lăsa la fotbal”
Ion Gigi s-a născut în Galaţi, pe 15 septembrie 1967. De mic copil a fost pasionat de fotbal şi a început la CSU Galaţi sub comanda lui Guţă Tănase. Toate bune şi frumoase, doar că tatăl său nu-l lăsa să facă fotbal. “Tata nu mă lăsa la fotbal. Mereu mă fugărea cu biciul când veneam de la antrenament. Îmi spunea c-o să devin golan dacă mă fac fotbalist şi că trebuie să-mi văd de şcoală. Mama m-a încurajat mereu. Părinţii s-au despărţit şi eu am rămas cu mama. Mi-am văzut şi de şcoală şi de fotbal, mi-a fost bine”, povesteşte Ion Gigi începuturile sale cu fotbalul.

A refuzat să joace pentru Steaua
Talentul lui Ion Gigi a fost remarcat de antrenorul Angelo Niculescu, care l-a luat în prima echipă a Oţelului la vârsta de 16 ani, când gruparea gălăţeană evolua în liga secundă. După ce a luat contact încă de la 16 ani cu fotbalul de seniori, a plecat în armată. A fost trimis în Ghencea să facă serviciul militar şi i s-a oferit un loc în echipa Stelei, antrenorii formaţiei bucureştene remarcând calităţile sale. Ion Gigi a refuzat, chiar dacă a trebuit să stea departe de gazon o vreme. Motivul a fost simplu - voia să joace pentru Oţelul: “Eu îmi doream să joc la Oţelul, nu în altă parte. Pentru mine contează mult să simţi ceva pentru echipa la care joci, aşa eram eu învăţat”, a spus Gigi.
Când s-a întors din armată a prins Oţelul direct în Divizia A pentru care a şi debutat în retur, la meciul cu Victoria Bucureşti, din deplasare, pe post de fundaş stânga, când l-a avut adversar direct pe Cornel Ţălnar.

Experienţă internaţională
Ion Gigi a rămas la Oţelul pentru care a jucat şi în ediţia de excepţie în care formaţia gălăţeană a terminat pe locul patru (1987-1988), ce a culminat cu prima calificare din istoria clubului în Cupa UEFA. La dubla cu Juventus a jucat în retur, când diferenţa de nivel dintre fotbalul din Italia şi cel din România şi-a spus cuvântul, cu un 5-0 în favoarea torinezilor. “La un moment dat m-am oprit pe teren şi am început să-i număr, aveam senzaţia că-s mai mulţi pe teren. Diferenţa de condiţii de atunci dintre cele două echipe era colosală. Mare minune a fost că am câştigat în meciul tur”, a spus Ion Gigi.
Evoluţiile sale bune l-au adus în atenţia echipei naţionale de tineret, acolo unde era titular în centrul defensivei. În acea perioadă a prins şi un turneu amical al României disputat în China.
Era un fundaş central de mare perspectivă, văzut atunci de specialişti un posibil titular în echipa naţională a României, dar a suferit două accidentări grave într-o perioadă destul de scurtă.

Accidentări oribile, revenire treptată
În anul 1987 Ion Gigi a suferit o accidentare groaznică - dublă fractură la piciorul stâng. “Am fost operat a doua zi şi mi s-a pus o tijă de fier pe care o am şi astăzi. Am jucat cu fier în picior, mi-am revenit destul de greu atunci”, ne-a spus Ion Gigi.
Cu toate că a fost accidentat la piciorul său de bază şi a fost nevoie de o tijă de fier, puterea şutului lui Ion Gigi era nemărginită. Legenda spune că şuta atât de puternic din cauza durerilor avute în momentul accidentării.
A revenit după un an pe gazon şi a devenit titular de drept în echipa Oţelului. Din păcate, gruparea gălăţeană a retrogradat, iar în anul 1990 Ion Gigi a mai avut parte de încă un ghinion, o nouă accidentare.
“Dădeam admiterea la Facultatea de Sport pe stadionul “Portul Roşu” şi m-am accidentat, am făcut ruptură de menisc. Un an de zile am stat atunci. Clubul Oţelul îşi luase mâna de pe mine şi mi-a dat dezlegare să mă duc la Cluj. Eram dorit insistent de Corneliu Iureş acolo şi am decis să mă duc când am văzut cum am fost tratat la Galaţi”, ne-a spus Ion Gigi.

Reîntâlnire cu Sdrobiş
Ion Gigi a dat de Ion Sdrobiş ca antrenor la “U” Cluj, formaţie abia retrogradată în liga secundă. Cu Sdrobiş mai colaborase la Oţelul, unde “profesorul” fusese antrenor secund.
Cu Ion Gigi pe teren în 29 din 30 de meciuri “U” Cluj a reuşit să promoveze de pe primul loc. Sdrobiş a spus despre Gigi că a fost cel mai bun jucător al sezonului pentru clujeni. Tot Sdrobiş a fost cel care l-a convins pe Ion Gigi să vină cu el la Ceahlăul, tot în liga secundă. Din nou Ion Gigi a fost printre cei mai buni jucători ai echipei şi din nou s-a obţinut promovarea. În ediţia următoare Ion Gigi l-a urmat din nou pe Sdrobiş, de această dată la Dacia Unirea Brăila, cu care a încheiat sezonul pe ultimul loc.

A aprins fitilul bombei din Giuleşti
În ediţia 1994-1995 Ion Gigi a revenit la Oţelul şi a făcut parte din frumoasa generaţie a roş-alb-albaştrilor, alături de alţi jucători gălăţeni de legendă. Timp de cinci ani în care a evoluat din nou pentru Oţelul, s-a consumat şi una dintre cele mai frumoase perioade din istoria clubului, vreme în care Ion Gigi a fost şi căpitan în mai multe partide.
Rămâne de referinţă golul înscris de Ion Gigi în victoria senzaţională a Oţelului din Giuleşti. Cu un om mai puţin pe teren şi cu un portar accidentat la mână, echipa noastră a revenit de la 1-3 pe tabelă. Ghiuleaua lui Ion Gigi a aprins fitilul bombei din Giuleşti. Avea să se termine 4-3 pentru Oţelul, iar Gigi a marcat golul de 3-3. “Extraordinar ce bombă a putut să prindă Ion Gigi. O bombă senzaţională a lui Ion Gigi”, a fost reacţia unuia dintre comentatorii acelei partide.
A fost o perioadă fantastică pentru Oţelul, în care a avut şi două participări consecutive în Cupa UEFA. “Momente frumoase am trăit tot timpul la Oţelul ca jucător. La noi totul era decis pe teren, nu ca la alţii. Ştiam să luptăm pe teren, de aceea reuşeam să învingem indiferent de adversar. N-aveam frică de nimic. Ne-am făcut respectaţi prin felul nostru de a juca. Peste tot în ţară eram apreciaţi”, ne-a spus Ion Gigi despre a doua perioadă petrecută la Oţelul.

Profesor de sport la Cudalbi
În anul 1999 Ion Gigi a plecat de la Oţelul şi a prins un contract în străinătate, în Germania, la Sandhausen. Finalul de carieră a fost presărat cu ghinion ca şi începutul, cu încă o accidentare groaznică, de această dată la piciorul drept. Întâmplarea face ca şi la piciorul drept să-i fie pusă o tijă de fier, iar Ion Gigi a plătit un preţ mare pentru cariera de fotbalist. A fost nevoit să se retragă din cauza accidentării. A revenit la Galaţi unde a fost numit antrenor secund, în mandatul lui Ţicleanu şi a mai rămas cu Ilie Dumitrescu, Victor Roşca, Marius Lăcătuş şi Costel Orac. Prima dată când a fost numit principal s-a întâmplat în ediţia 2003-2004, la Petrolul Moineşti. A preluat echipa de pe ultimul loc şi a reuşit s-o salveze de la retrogradare. A trecut apoi pe la FC Vaslui, tot în liga a doua, dar n-a fost locul cel mai potrivit pentru a-şi demonstra calităţile de antrenor. A revenit ca secund la Oţelul în mandatul lui Stoichiţă şi a devenit principal pentru ultimele trei etape din turul de coşmar început cu Aurel Şunda. “Marius Stan mi-a zis atunci că dacă fac nouă puncte îmi dă un contract în alb să-l semnez pe post de principal şi din retur. Am făcut doar un punct, dar mulţi dintre jucători erau cumpăraţi de alţii la acele meciuri”.
A mai trecut ca antrenor pe la Prefab Modelu şi Dacia Unirea Brăila, iar acum este profesor de Educaţie fizică la Şcoala din Cudalbi. “Mi-am luat anul trecut doctoratul în sport şi sunt profesor de gradul unu la Cudalbi, fac naveta în fiecare zi”.
Ion Gigi rămâne în istoria Oţelului ca fiind jucătorul cu probabil cel mai puternic şut din istoria clubului. Şi-a dedicat mare parte din carieră Oţelului, a refuzat să plece la Steaua şi la Dinamo pentru că a vrut să facă performanţă la Galaţi. Şi chiar a reuşit dacă luăm în calcul sezoanele de excepţie reuşite de Oţelul într-un fotbal murdar al anilor ’90.

dunareabatrana.ro

[dcp100168]

Stelian Bordeianu

A venit rândul lui Stelian Bordeianu, unul dintre portarii de legendă ai clubului, pentru care s-a inventat strigătul galeriei: „Nu vă fie frică, apără Stelică!”, în anii ’90.

A început ca atacant
Stelian Bordeianu s-a născut pe 15 septembrie 1968 la Petricani. Fotbalul l-a început la Liceul cu Program Sportiv din Bacău, la vârsta de 12 ani. „Prima dată am început ca atacant şi pot să spun că nu mă descurcam rău. Doar că pe la 14 ani am intrat în poartă la un antrenament şi de atunci nu m-a mai scos nimeni de acolo”, ne-a povestit Stelică Bordeianu.
Când a venit momentul pentru efectuarea stagiului militar, Bordeianu n-a lăsat deoparte fotbalul şi a apărat un an poarta celor de la Textila Buhuşi. După armată a trecut la Cetatea Tg. Neamţ, pentru care a evoluat în trei sezoane. Acolo s-a făcut remarcat şi transferat de către Politehnica Iaşi, formaţie aflată în liga secundă.

La primul sezon în Divizia A a fost ales cel mai bun portar
Două sezoane de excepţie făcute în poarta celor de la Politehnica Iaşi l-au adus în atenţia cluburilor mari din Divizia A. Dinamo l-a transferat în 1994, dar după un tur de campionat în care Bordeianu n-a avut loc să se afirme, fiind considerat de către antrenor a treia variantă după Prunea şi Tene, a plecat. Deranjat de faptul că nu i s-a dat şansa să se afirme, Bordeianu şi-a căutat echipă şi a fost împrumutat la FC Braşov. Goalkeeperul a debutat în poarta Braşovului la un meci cu Ceahlăul, scor 1-1, iar după acel retur a fost ales cel mai bun portar din Divizia A, fiind cel care a ţinut echipa braşoveană pe linia de plutire. Evoluţiile foarte bune de la Braşov l-au readus la Dinamo, dar din nou echipa bucureşteană nu i-a dat nicio şansă lui Bordeianu. A urmat un nou împrumut, de această dată la Oţelul Galaţi.
„Am apărat bine la Iaşi, apoi m-a luat Dinamo. Era o concurenţă mare şi m-am dus la Braşov să joc. Am fost ales cel mai bun portar al campionatului şi Dinamo m-a chemat înapoi, dar iar nu mi-au dat nicio şansă să joc acolo. Am fost căutat de la Galaţi de către Vasile Simionaş, antrenorul care mă ştia bine de la Iaşi, şi preşedintele Marius Stan. M-am decis să mă duc, fără să mă mai gândesc la plecare.”

Ales cel mai bun portar din Divizia A şi de la Oţelul
Bordeianu a apărat în 13 partide poarta Oţelului în returul 95-96 şi s-a descurcat de minune. Dinamo l-a căutat din nou şi a dorit să-l readucă. Sătul de clubul bucureştean, Bordeianu a refuzat şi a dorit să rămână la Galaţi. Astfel, a apărut o suspendare a sa de trei luni, după care a putut semna cu Oţelul. A devenit titular de drept, cu 26 de meciuri bifate. A primit din nou titlul de cel mai bun portar din Divizia A, a doua oară, de această dată în culorile Oţelului.

„Nu vă fie frică, apără Stelică!”
Ediţia 96-97 a fost decisivă în cariera lui Bordeianu. Într-un meci disputat de gălăţeni acasă cu Ceahlăul, în care Oţelul conducea cu 2-1, cu doar cinci minute înainte de finalul jocului arbitrul Zotta a dictat penalti pentru oaspeţi. A fost momentul în care 10.000 de oameni au început să scandeze „Nu vă fie frică, apără Stelică!”, devenit apoi un hit la meciurile cu Bordeianu în poartă. Stelică s-a conformat scandărilor şi a scos penaltiul! „A fost poate cel mai frumos moment din carieră. Era extrem de impresionant să vezi că un stadion întreg scandează aşa ceva. Mereu am fost mobilizat la maximum la meciurile disputate acasă tocmai pentru că aveam stadionul plin. La meciul cu Ceahlăul eram într-o perioadă foarte bună a carierei şi chiar aveam încredere că pot apăra acel penalti. Publicul s-a bucurat mai ceva ca la un gol”, ne-a spus Stelică, despre momentul memorabil.

Om de bază în „Generaţia UEFA”
Stelian Bordeianu a rămas la Oţelul până în sezonul 2000-2001, timp în care a prins şi perioada meciurilor din Cupa UEFA. A fost de fapt unul dintre oamenii de bază ai echipei de atunci.  „Faptul că ne-am calificat de două ori la rând în Cupa UEFA în acele timpuri era ceva de neimaginat, pentru un club de provincie. Prima experienţă a fost mai puţin plăcută, acel 4-2 cu HIT Gorica, când meritam să ne calificăm dupa joc. În al doilea an am reuşit să mergem mai departe un tur după ce am trecut de Sloga Jugomagant. Au fost mai multe meciuri frumoase pe care le-am petrecut la Oţelul, nu doar cele europene. Mi-aduc aminte cu plăcere de un 3-1 acasă cu Dinamo, de 3-1 la FC Naţional, ori de celebra victorie, 1-0, contra Rapidului cu golul lui Pelin”.
Stelică al Oţelului a spus că toată perioada petrecută la Oţelul, pusă cap la cap, a fost minunată, fără să regrete nimic de atunci.

Retragere devreme, revenire în lot la doi ani distanţă
Retragerea a venit mai devreme decât ar fi trebuit. La doar 33 de ani, Bordeianu s-a retras din cariera de portar. Vârsta la care unii goalkeeperi abia încep să se afirme a fost cea la care portarul de legendă al Oţelului a considerat că-i mai bine să se dea deoparte. A fost vorba de o accidentare, dar şi de faptul că dorea să stea mai mult cu familia.
Totuşi, în ediţia 2002-2003 a fost chemat la datorie de Oţelul! „Când am fost chemat, am venit imediat să ajut clubul!”, ne-a spus Bordeianu. Mai precis, antrenorul de atunci, Costel Orac, avea la dispoziţie doar doi portari, Iliuciuc şi Borş. După ce primul s-a accidentat, Bordeianu a fost chemat pentru a sta pe bancă. Orac ştia că se poate baza pe experienţa lui Stelică în cazul în care şi cel de-al doilea portar ar fi devenit indisponibil.

Copiii săi, juniori la Oţelul
O lungă perioadă după retragere, Bordeianu a fost antrenor. A început la Oţelul, la grupele de copii, unde a reuşit să câştige Campionatul Naţional cu echipa de Juniori A în 2005, performanţă unică în club la acest nivel. În echipa de atunci se aflau Laurenţiu Iorga, Silviu Ilie, Marian Cârjă sau Alexandru Tudose. A fost apoi „principal” la Politehnica Galaţi (Liga a treia), formaţie care sub comanda sa a avut cea mai bună clasare. A trecut apoi pe la FCM Dunărea şi la Cetatea Tg. Neamţ, după care şi-a îndreptat atenţia către propriii copii. Are urmaşi pe măsura valorii sale: Ştefan e portar în echipa de Juniori A de la Oţelul, iar Andrei e mijlocaş central în cea de Juniori B.
„Nu i-am forţat eu să facă fotbal, doar că le place fenomenul. Îi supraveghez şi încerc să-i ghidez. Nu-i obligatoriu să devină fotbalişti, important e să fie sănătoşi”.
În prezent, pe lângă atenţia acordată copiilor, Stelian Bordeianu este şi administratorul unei firme de mobilă din Galaţi.

dunareabatrana.ro

[dcp100168]

Cristi "Kamikaze" Sîrghi

A venit rândul unui fundaş atât de determinat, încât a fost la un pas să-şi lase viaţa pe teren pentru Oţelul, în mai multe rânduri, motiv pentru care a primit porecla de “fundaşul kamikaze” din partea suporterilor oţelari, pentru devotamentul arătat în iarbă.

Cristian Sîrghi s-a născut în Galați pe 23 noiembrie 1986 într-o familie de sportivi. Dacă mama sa a reușit să modeleze învingători în atletism, era evident că nici lui Cristi nu îi vor lipsi calitățile sportive. Eroul acestor rânduri este unul dintre acei fotbaliști formați în curtea școlii. Cu toate că a făcut parte și din generația de excepţie Salbero, academia de fotbal la care mergeau cei mai talentați copii din generația sa, cel mai des putea fi văzut jucând pe terenul sportiv al Şcolii 40 din Galaţi, loc unde a învățat și care se afla la mică distanță de casa sa.
Cariera sa sportivă a început cu natația, disciplină care i-a adus și o medalie de argint la campionatele naționale, însă în cele din urmă a ales fotbalul, influențat indirect de familia din care mai face parte şi unchiul său Ionel Chebac şi el un fost jucător influent la Oţelul timp de 6 ani. Ulterior, din cauza accidentărilor care nu-i dădeau pace, a fost la un pas de a urma o carieră în modelling! Probabil e unul din motivele pentru care în tribunele Galațiului veneau și fetele mai des, asta până când a renunțat la burlăcie.
A făcut parte dintr-o generație de jucători gălățeni talentați, fiind adus la Oțelul mai mult de frica de a nu mai pierde încă un gălățean, după cazurile arhicunoscute ale lui Ropotan, Tudose sau Ochiroșii. Trecerea a făcut-o direct din Divizia C, de la Politehnica Galați, sub formă de împrumut, devenind la 5 sezoane distanță cel mai scump jucător achiziționat din istoria Oțelului (300.000 de euro)!
„Kamikaze” e genul de jucător care nu a păcălit niciodată fotbalul sau suporterii. Format sub aripa unei alte legende, bulgarul Jivko Jelev, Cristi și-a însușit, poate involuntar, tehnicile de luptă ale acestuia. Hotărârea, determinarea și dragostea pentru fotbal i-au adus deopotrivă aprecierea tribunelor, dar și accidentări groaznice, care l-au ținut mult timp departe de gazon.
Primul sezon la Oțelul l-a început ca fundaș dreapta, însă a fost mutat în timp în centrul defensivei, acolo unde se simţea cel mai bine. Debutul l-a avut într-un meci cu Jiul Petroșani, joc câștigat cu 2-1. A evoluat în doar 10 partide - sosind în intersezon - și a pus umărul la clasarea foarte bună a echipei noastre pe locul 5 și, prin urmare, la calificarea în Intertoto. Aici a evoluat în 3 meciuri fiind pe teren la câștigarea primului trofeu gălățean din istorie, în infernul zgomotos de la Trabzonspor! După obținerea calificării implicite în Cupa UEFA a urmat turul preliminar cu Lokomotiv Sofia și prima comoție suferită de gladiatorul Cristi Sîrghi pe terenul de fotbal. Acel moment a fost întâiul dintr-un un șir întreg de accidentări, dar de fiecare dată a revenit mai puternic…
Au urmat sezoane cu meciuri bune și chiar goluri marcate pentru fundașul central. Mai întâi, vorbim de 17 meciuri în sezonul 2007-2008, apoi 19 în sezonul 2008-2009, plus alte 23 de partide și primul gol în Liga 1 (în egalul împotriva lui FC Vaslui) în 2009-2010.
În sezonul 2010-2011, în care Oțelul a reușit câștigarea pentru prima dată în istorie a campionatului, Cristi a evoluat în 16 partide, exact numărul pe care l-a purtat pe tricou! Apărătorul gălăţean a fost nevoit să poarte cască pe tot parcursul anului, după ce se accidentase grav la un meci cu FC Vaslui, la un contact cu Wesley. Accesoriul pentru cap se pare că i-a purtat noroc atât lui, cât şi echipei, mai ales că a înscris de două ori cu capul, din centrările perfecte ale lui Viglianti, în meciul tur cu Pandurii, iar mai apoi în victoria extrem de importantă împotriva Stelei! Cel mai important meci din acel campionat pentru el, cum însuși afirma, a fost „finala campionatului”, în care Oțelul a surclasat echipa de pe locul doi, FC Timișoara, Kamikaze făcând unul din cele mai bune meciuri ale sale. Deşi avea probleme în zona capului, prezența lui Cristi în teren a fost vitală pe parcursului sezonului minunat, el achitându-se perfect de sarcini și încununându-se campion al României și al inimilor noastre.
A urmat sezonul 2011-2012, cu 13 prezențe și două goluri: în victoria de la Târgu Mureș și cea împotriva Mediașului. În Supercupa în care Oţelul a trecut lejer de Steaua, l-a schimbat pe Milan Perendija în minutul 81, iar în Champions League, competiția regină a Europei, a evoluat în meciul de la București cu Basel și cel de pe „Old Trafford” cu Manchester United, înainte de a se accidenta din nou. Fundaşul central s-a lovit groaznic de coechipierul său, Sergiu Costin, la ultima fază a meciului dintre Oţelul şi CFR Cluj şi a avut nevoie de manevre de resuscitare şi de câteva zile de spitalizare pentru a-şi reveni, în urma meciului cu numărul 100 la formaţia gălăţeană! Cu toate astea a declarat că nu i-a trecut niciodată prin cap să renunţe la fotbal, chiar dacă familia sa a tras o sperietură pe cinste, proaspăta lui soţie leşinând la stadion imediat după accidentare. Sîrghi a ţinut să mulţumească familiei şi suporterilor care au fost alături de el, după momentele care au îngheţat un stadion întreg. Fundaşul central a suferit o fractură de pomete şi de piramidă nazală în urma acelui contact, dar a revenit fără menajamente aşa cum a promis.
După 2012, importanța sa în sânul echipei a crescut, însă, din nefericire, concomitent cu coborârea pretențiilor la echipa oțelară. L-am putut vedea căpitan, lider de opinie în vestiar, cât și factor mobilizator pentru colegii săi. În sezonul 2012-2013 a bifat încă 21 de partide în campionat și a înscris de 3 ori, în jocurile cu Concordia Chiajna și FC Brașov, dar și (încă o dată) împotriva unei anumite echipe bucureștene înființate de regimul comunist, în prelungirile partidei, gol pe care îl consideră cel mai important al carierei, dat fiind faptul că nimeni nu dădea vreo șansă Oțelului în acel meci.
Deși a arătat în repetate rânduri că iubește Oțelul și că dorește să își încheie cariera la Galați, Cristi a fost nevoit ca după sezonul 2013-2014, în anul sărbătorii semicentenarului oțelar, să părăsească malul Dunării. A ales Israelul, la Maccabi Netanya, alături de Gabi Giurgiu, loc de pelerinaj pentru legendele oţelare, dacă ne gândim că tot acolo a activat și Viorel Tănase în trecut. E o alegere frumoasă şi elegantă, având în vedere că a preferat un campionat străin, decât o rivală a Oțelului, mai ales că Dinamo i-a dat târcoale în mai multe rânduri. De altfel, în trecut, la auzul interesului echipei bucureştene privind serviciile sale, Kamikaze afirmase că „Pe mine mă interesează doar Oţelul” şi că ar prefera chiar şi China în detrimentul lui Dinamo.
La meciul cu numărul 150 în Liga I, adică ultimul în tricoul Oţelului în prima ligă, gălăţeanul a fost decisiv în partida care ne putea aduce retrogradarea, contra Viitorului Constanţa. În faţa a 12.000 de oameni, într-un moment în care echipa noastră avea mari probleme în a se desfăşura pe teren contra formaţiei lui Gheorghe Hagi, fundaşul nostru, ca un veritabil kamikaze, a făcut un tackling de zile mari la mijlocul terenului, s-a ridicat şi a plecat într-o cursă nebună spre terenul advers. A înşirat câţiva adversari în stil de mare atacant, fiind oprit doar prin fault de Mitrea. Adversarul a încasat al doilea galben, iar oaspeţii au rămas în zece înainte de pauză. În acest fel, a fost mai simplu ca repriza a doua şi salvarea de la retrogradare să fie un galop de sănătate pentru Oţelul care s-a impus cu 4-1, după 0-0 la pauză.
Per total, gălăţeanul lansat în fotbal de regretatul antrenor Ioan Nicu a jucat de 167 ori pentru echipa noastră în toate competiţiile (peste 13.000 de minute), marcând şi 9 goluri, iar evoluţiile bune în tricoul roş-alb-albastru l-au propulsat la echipele naţionale de tineret U21 şi U23 ale României, pentru care a evoluat în 5 ocazii, călcând ușor pe urmele mentorului Jivko Jelev. Jucător disciplinat, Cristi a fost avertizat o singură dată cu cartonașul roșu, deși a avut deseori o atitudine agresivă, unul din momentele cele mai savuroase petrecându-se în compania lui Ianis Zicu, pe care aproape se urcase cu ghetele și pe care îl privea sfidător, parcă de pe stâlpii nocturnei în „finala campionatului”.
Din păcate, devenit campion cu gruparea roş-alb-albastră, cu mari contribuţii, Sîrghi a ajuns să fie neplătit cu lunile, deşi a rămas unul dintre cei mai buni fundaşi centrali din Liga I şi a fost împins practic să plece de la formaţia sa de suflet.
Pentru dăruirea cu care a apărat culorile roș-alb-albastre, a spiritului său de luptător, a sacrificiilor sale, dar și pentru eternele trofee câștigate la Oțelul, gălăţeanul Cristi ”Kamikaze” Sîrghi merită un loc în galeria legendelor oțelare și avem speranța că într-un viitor mai bun va reveni, ca jucător sau antrenor, la clubul căruia a fost gata să îi ofere totul, poate chiar şi viaţa sa!

Cristian Sîrghi (după a treia comoţie): “M-am uitat la imagini şi, sincer, nu-mi vine să cred în ce hal arătam. Îmi aduc aminte că mă uitam la Dorinel şi nu-l recunoşteam. Le mulțumesc suporterilor care au fost alături de mine, în afară de prieteni și familie, la finalul acestui joc de Liga I. Vreau să-i anunț însă că voi reveni repede pe teren. În maximum trei săptămâni voi reîncepe alergările și vă anunț că voi fi și mai puternic! Accidentările fac parte din viaţa unui fotbalist şi sunt conştient de riscurile la care mă expun atunci când intru pe teren. Oricum, sunt fericit că la picioare nu am avut nicio accidentare până acum. Soţia mi-a spus că a vrut să ajungă cât mai repede la mine, dar a simţit pur şi simplu cum îi fuge pământul de sub picioare. Noi ne-am căsătorit pe 14 iulie şi eu m-am accidentat pe 13 august. Deci, teoretic eram în luna de miere. Chiar mă gândeam că trăiesc tot felul de întâmplări în ultima vreme. Probabil Dumnezeu vrea să vadă cât pot duce... Nu mi-e frică de o nouă accidentare şi nu voi avea niciun fel de reţineri pe terenul de joc. Este simplu, iubesc fotbalul şi vreau să ofer înapoi tot ce mi-a oferit, fără jumătăți de măsură!”

Mariana Sîrghi (mama lui Cristi): "De câte ori nu i-am zis să renunţe? Şi atunci când a purtat casca aceea l-am implorat să nu mai joace, dar ce pot să fac, e visul lui cel mai mare."

Anca Sîrghi (soţia lui Cristi): "Cred că e a treia comoţie cerebrală pe care o suferă, dar ştiu că iubeşte fotbalul şi nu l-aş lăsa să renunţe pentru că i s-ar lua jumătate din viaţă. A fost îngrozitor când l-am văzut întins pe teren şi plin de sânge, dar Dumnezeu e sus şi se vede că îl iubeşte."

dunareabatrana.ro

[dcp100168]

Mihăiţă Hanghiuc

A venit rândul unuia dintre cei mai percutanţi fotbalişti gălăţeni, un om care a jucat pentru toate echipele de frunte ale oraşului nostru în anii ‘80 şi ’90.

Mihăiţă Hanghiuc s-a născut pe 7 noiembrie 1961 la Galaţi. Fotbalul l-a început la FCM-ul de legendă din localitatea noastră, unde, la 19 ani, a debutat în prima ligă românească, într-o înfrângere spectaculoasă, scor 3-5, împotriva Universităţii Cluj. Avea să fie singurul meci jucat în acel sezon pentru FCM, următorul an aducându-i încă 3 partide la acest nivel. Echipa va retrograda însă, iar în Divizia B i se vor acorda mai multe şanse, el bifând 22 de jocuri în care a şi marcat de 5 ori!
Perioada petrecută în liga secundă l-a ajutat să crească, astfel încât va fi cooptat în naţionala României U21, privită şi la ora asta ca cea mai de excepţie generaţie de juniori din istoria fotbalului românesc. Împreună cu jucători ca Andone, Rednic, Gabor sau Balint va juca în 5 partide la Campionatul Mondial de tineret, clasându-se la final pe locul al treilea, performanţă neegalată până în ziua de azi. Trebuie menţionat că Hanghiuc a fost purtătorul “tricoului vedetă”, cu numărul 10. Naţionala noastră, cu gălăţeanul Mihăiţă în teren, a fost egala Braziliei, a trecut de Coreea de Sud, Italia şi Uruguay, fiind învinsă foarte greu în semifinale, cu 1-0, de Germania de Vest, reprezentativă care avea să câştige trofeul. În finala mică, România a învins Anglia, clasându-se pe locul 3!
După sezonul 1981-1982, FCM devine Dunărea CSU Galaţi, echipă care va promova în “A” din prima încercare, cu un decisiv Mihăiţă Hanghiuc care evoluează în 31 de partide şi înscrie 11 goluri. Deşi nu rezistă decât un sezon în primul eşalon, Dunărea îşi va ceda vedeta la echipa de suflet a cuplului prezidenţial Ceauşescu, FC Olt Scorniceşti, club ce obişnuia să-şi facă strategii pe termen lung prin cooptarea cu forţa a jucătorilor de perspectivă. După 18 meciuri jucate şi un singur gol înscris, Hanghiuc scapă de comunişti şi revine acasă, la Oţelul Galaţi, în Divizia B, cu care forţează şi reuşeşte promovarea de pe primul loc.
În total, la Oţelul a adunat 122 de meciuri şi 33 de goluri, cifre de poveste pentru majoritatea oamenilor care au îmbrăcat tricoul roş-alb-albastru! După ce a pus umărul la promovare a făcut parte bineînţeles şi din echipa fenomenală care termina sezonul pe locul 4, câştigând dreptul de a evolua în Cupa UEFA. Singurul meci internaţional al său, la nivel de seniori, este returul cu Juventus Torino, pierdut cu 0-5 în fieful grozavei echipe italiene.
Hanghiuc, unul din jucătorii care au influenţat pozitiv istoria echipei Oţelul, s-a transferat spre finalul carierei la Gloria CFR Galaţi, la care a mai jucat două sezoane înainte de a se retrage din fotbalul profesionist, la doar 30 de ani...
Vali Ştefan, o altă mare legendă a Oţelului, declara la ani distanţă de la retragerea lui Hanghiuc: “Părerea mea este că Mihăiţă Hanghiuc, împreună cu Cristi Maleş, au fost cei mai talentaţi fotbalişti ai acestui club. Să mă scuze cei pe care nu i-am prins jucând.”
Extrema stângă, impresionant prin putere, şut şi viteză de reacţie, cum îl caracteriza antrenorul Leonida Antohi, îşi ocupă locul binemeritat în filele de istorie ale fotbalului gălăţean. Hanghiuc rămâne şi azi în topul primilor 50 de jucători cu cele mai multe prezenţe în prima ligă pentru Oţelul şi, mai important, în primii 15 marcatori oţelari ai tuturor timpurilor, peste campioni de legendă precum Marius Pena sau Liviu Antal!

dunareabatrana.ro
 

[dcp100168]

Ionuţ Neagu

A venit rândul unuia dintre oamenii de bază din echipa care a câştigat campionatul şi Supercupa.

Născut pe 26 octombrie 1989, în localitatea Smârdan din judeţul Galaţi, Ionuţ Neagu a luat primul contact cu fotbalul în cadru organizat la vârsta de 11 ani, când a fost legitimat la grupa de copii condusă de Iulian Smadu. „Împreună cu fratele meu şi încă un prieten, prin clasa a patra cred că eram, am venit la Oţelul să ne înscriem la fotbal. Am fost acceptaţi imediat şi primul meu antrenor acolo a fost Iulian Smadu, am făcut parte din grupa lui”, a spus Ionuţ Neagu referitor la primii paşi în fotbal.
Junioratul l-a început pe postul de libero, unul dispărut din fotbalul mare până ca Ionuţ Neagu să crească, iar în timp a făcut trecerea către postul de mijlocaş central.

Aproape să se lase de fotbal
La finalul junioratului, Ionuţ Neagu a fost aproape să se lase de fotbal. Deşi făcea parte din lotul echipei secunde, era folosit foarte puţin şi protagonistul nostru se gândea deja să renunţe, mai ales că avea nevoie să-şi clădească un viitor. „M-am gândit atunci să mă las de fotbal, am fost foarte aproape. Noroc că s-a schimbat antrenorul atunci şi am început să joc, altfel mă lăsam. Trebuia să mă gândesc la viitor, nu puteam să rămân în fotbal dacă nu ajungeam să joc la un anumit nivel, trebuia să-mi câştig existenţa”, a spus Neagu.
Salvarea a venit de la Viorel Tănase, proaspăt numit principal la echipa a doua, care a văzut potenţial în mijlocaşul care a devenit imediat titular. Evoluţiile sale au fost de-a dreptul încântătoare şi a devenit om de bază la echipa a doua.

A debutat în mandatul lui Grigoraş
Jocurile bune făcute la „satelit” l-au scos în evidenţă pe Ionuţ Neagu şi a fost chemat la prima echipă de către Petre Grigoraş, antrenorul perfect pentru lansarea tinerelor talente în fotbalul mare. Neagu a debutat în Liga I pentru Oţelul la un meci extrem de important, spre sfârşitul sezonului 2008-2009, la un meci cu FC Braşov. Cu trei etape înainte de final, Oţelul avea nevoie de un punct să fie sigură de salvare, iar gazdele, cu Răzvan Lucescu antrenor principal, luptau pentru un loc în cupele europene. În finalul partidei, la scorul de 1-1, Grigoraş l-a trimis în joc pe Ionuţ Neagu, care cu un tupeu fantastic a intrat şi la prima atingere a driblat un adversar şi a scos un fault în apropierea careului advers. A ţinut pericolul departe de propria poartă şi Oţelul a obţinut rezultatul dorit. „Ţin minte cu mare plăcere momentul debutului. Intrasem în locul lui Bourceanu şi trebuia să ţinem de rezultat, depindeam de acel meci pentru a ne salva de la retrogradare. Am avut emoţii, dar totul a ieşit cum trebuia”.

Titularizare surprinzătoare
După meciul de debut, Neagu a mai prins 15 minute şi din partida următoare jucată de Oţelul pe teren propriu, cu FC Argeş, scor 2-0. Apoi au urmat multe modificări în lotul gălăţenilor, iar Neagu părea doar că e păstrat să dea la număr. Surprinzător, după primele cinci etape dezastruoase ale echipei, cu Dorinel Munteanu pe post de antrenor principal, la meciul din deplasare cu Dinamo, câştigat de gălăţeni cu 1-0, Neagu a apărut direct titular şi s-a descurcat atât de bine, încât până în momentul plecării n-a mai fost dat la o parte. „Jucasem în două amicale ca titular, cu Delta Tulcea şi Rapid, Dorinel Munteanu a vrut să îmi dea încredere şi am făcut tot posibilul să ajut echipa”.
Acel sezon, 2009-2010, a fost foarte bun pentru Neagu, care a avut evoluţii constante ce l-au propulsat către Echipa Naţională a României Under 21. A strâns 25 de prezenţe dintre care 24 ca titular şi a reuşit să marcheze şi primul său gol în tricoul Oţelului. A marcat unicul gol al partidei cu un şut din cădere, din afara careului, la o victorie frumoasă contra CFR-ului, echipa care avea să devină campioană în acel sezon.

Om de bază la câştigarea campionatului
Cuplul de mijlocaşi centrali Neagu - Giurgiu a fost o componentă extrem de importantă în obţinerea celor mai bune rezultate din istoria clubului: câştigarea campionatului şi a Supercupei. A adunat 26 de partide, toate ca titular în sezonul de vis (2010-2011) al Oţelului, perioadă în care a fost furnizorul multor pase decisive. A fost titular şi în meciul de Supercupă cu Steaua, câştigat de gălăţeni, la Piatra Neamţ, scor 1-0.
În sezonul următor câştigării campionatului, Neagu a fost titular la patru dintre cele şase jocuri ale Oţelului în Liga Campionilor, fiind unul dintre cei mai buni jucători ai gălăţenilor în cele două partide cu Manchester United.
În campionat a avut un mic declin odată cu echipa, unde a jucat 23 de meciuri în ediţia 2011-2012, dintre care doar 19 ca titular.

A plecat din postura de cel mai bun
A mai urmat un sezon de declin al Oţelului, cu probleme financiare considerabile, dar Neagu a fost unul dintre cei care a jucat peste media echipei. Ediţia 2012-2013 a însemnat şi cea în care mijlocaşul central a prins cele mai multe meciuri pentru Oţelul într-un sezon, cu 28 de prezenţe, dintre care 26 ca titular. Aflat pe o pantă ascendentă de formă, Neagu a marcat un gol frumos în victoria Oţelului, scor 3-2, cu Ceahlăul, în finalul sezonului.
Următorul sezon l-a prins pe Neagu în plină creştere de formă şi în primele şase etape de campionat a fost cel mai bun jucător al Oţelului. A reuşit să mai marcheze odată în meciul cu „U” Cluj de pe teren propriu, cu o execuţie de toată frumuseţea din lovitură liberă de la peste 25 de metri. Evoluţiile bune ale sale şi decăderea Oţelului au dus la vânzarea sa către Steaua Bucureşti, pentru suma de 630.000 de euro.
Per total a strâns 110 meciuri în Liga I pentru Oţelul, perioadă în care a câştigat campionatul cu formaţia roş-alb-albastră. Prin evoluţiile de la Galaţi, mijlocaşul la închidere s-a impus în fotbalul românesc, fiind selecţionat de 4 ori în reprezentativa de tineret a României, de 3 ori la naţionala de seniori, şi încă o dată în selecţionata U23.
„Au fost foarte multe momente frumoase petrecute în tricoul Oţelului. Dacă pun în balanţă părţile bune cu cele rele, din perioada de la Oţelul, în mod cert e înclinată cu foarte mult către părţile bune. Sunt fericit că am avut ocazia să trăiesc asemenea performanţe la Oţelul”, a spus Ionuţ Neagu.
În prezent face parte din lotul Stelei, iar actualii oficiali ai Oţelului încearcă repatrierea sa pentru returul actualei ediţii de campionat.

dunareabatrana.ro

[dcp100168]

Vasile Simionaş

A venit rândul celui mai longeviv antrenor de la Oţelul, cel care a condus echipa de la mijlocul anilor ’90, dând formă “Campioanei Provinciei” şi transformând stadionul din Ţiglina III în “Cimitirul Granzilor”.

Vasile Simionaş s-a născut pe 16 noiembrie 1950 şi a practicat fotbalul de performanţă la defuncta Politehnica din Iaşi, acolo unde este încă perceput drept cel mai mare jucător din istoria clubului. “Simi” a jucat în tricoul lui Poli peste 370 jocuri la nivelul primei divizii, având câteva selecţii şi la echipa naţională a României!
Legendă incontestabilă a fotbalului ieşean a încercat cu succes antrenoratul după ce a agăţat definitiv ghetele în cui, trecând pe la echipe precum CSM Suceava, Dacia Unirea Brăila, Farul Constanţa, Astra Ploieşti, Progresul Bucureşti şi, bineînţeles, Politehnica Iaşi, înainte de a acosta în 1994 la Oţelul. Ajuns la Galaţi pe parcursul sezonului 1994-1995 pentru a-l înlocui pe „părintele” Sdrobiş, Simionaş a dat aproape instantaneu şocul necesar echipei, care şi-a revenit ca joc şi a pornit astfel legenda ”Generaţiei de Aur” gălăţene. A strâns peste 350 de jocuri în primul eşalon pe banca mai multor echipe, performanţă din nou foarte greu de egalat. Meritele sale au fost recunoscute de către Federaţia Română de Fotbal care i-a acordat Ordinul de Merit în Gradul Rubin la celebrarea a 100 de ani de la înfiinţarea FRF.
Trebuie menţionat din capul locului faptul că Vasile Simionaş a avut de răzbătut o mare problemă: ecourile perioadei comuniste nu se estompaseră. Oţelul era în acele vremuri o echipă ce nu avea pretenţii mari, însă era destul de frumoasă încât să nască momente deosebite, aşa cum fusese victoria împotriva Juventusului.
Cel mai longeviv antrenor din istoria Oţelului nu a câştigat nici un trofeu oficial, însă multe voci spun că ar fi trebuit. Legenda sa este una care dăinuie, astfel încât atunci când vine vorba de tehnicienii Oţelului, numele său este primul care ne vine în minte. Deosebit de important e faptul că, deşi Oţelul a câştigat campionatul şi Supercupa României în 2011, echipa istorică păleşte parcă prin comparaţie cu elevii lui Simionaş. Dar vorbim de perioade diferite...
Revenind la relaţia lui Vasile Simionaş cu Oţelul Galaţi, trebuie spus că aceasta s-a întins pe nu mai puţin de 5 ani. Sezonul 1994-1995, pe care Simi l-a început în etapa a 11-a, Oţelul l-a terminat pe locul 13, la distanţă destul de mică de puncte (patru) de prima retrogradată. Roş-alb-albaştrii porneau plini de forţă în noua eră, cu o victorie cu 2-0 în faţa celor de la FC Braşov şi continuau cu o victorie identică împotriva Universităţii Craiova, vicecampioana acelui sezon, o înfrângere cu două goluri înscrise în „Groapă” celor de la Dinamo, o victorie cu 4-0 acasă împotriva Rapidului, o înfrângere la limită acasă împotriva unei alte echipe moştenită din comunism, în care oţelarii rataseră din toate poziţiile posibile şi un egal spectaculos, din nou cu Rapidul, însă în Giuleşti.
Deşi la sfârşitul sezonului menţionat avea să piardă doi fotbalişti exponenţiali, pe Radu Caşuba şi Vali Ştefan, Simionaş continuă cu o întreagă pleiadă de mari fotbalişti, punând bazele celei mai frumoase echipe din istoria noastră: Iulian Arhire, Stelian Bordeianu, Gheorghe Bosânceanu, Gheorghe Cornea, Daniel Florea, Sorin Haraga, Ion Gigi, Viorel Ion, Costin Maleş, Dănuţ Oprea, Tudorel Pelin, Emil Spirea, Adrian State, Viorel Tănase sau Cătălin Tofan. Sezonul 1995-1996 îl vom încheia a doua oară consecutiv pe locul 13, însă un 13 cu noroc, având în vedere că fotbalul total urma să vină acasă, la Galaţi. Trebuie şi aici amintită o înfrângere cu 2-1 în faţa purtătoarei ştafetei comuniste, un nou meci în care oţelarii sunt lipsiţi de noroc - nu şi de ocazii - şi în care „Tase” ratează un penalty spre finalul jocului.
Următorul sezon, 1996-1997, e cel care ne-a adus tuturor gălăţenilor fotbalul-spectacol pe arena „Oţelul”. Cu un lot în care revine căpitanul Vali Ştefan, formaţia noastră va termina sezonul pe locul 4, cu Ion Viorel în mare formă. Primul semnal soseşte în etapa întâi, din nou în faţa Stelei, când oţelarii pierd nedrept, deşi la o fază în care Ion Gigi înscrie un gol valabil, iar Daniel Florea este faultat în careu, Oţelul se alege doar cu un cartonaş roşu (arătat lui Gigi pentru critici), în ciuda semnalizărilor asistentului Caţaroş către centralul Gheorghe Constantin. În acelaşi meci „Tase” reuşea un gol de generic, şutând năucitor de la 25 de metri direct în vinclu. Câteva etape mai târziu, Oţelul pulveriza liderul la zi, pe Dinamo, cu un 3-1 care e departe de a arăta diferenţa dintre combatante. Urmează victoria din Giuleşti cu 4-3, un veritabil punct de reper în istoria clubului şi o filă nemuritoare de istorie. Urmează un cutremur în Oltenia, cu epicentrul la Galaţi, după un 5-1 de senzaţie pe teren propiu cu Universitatea Craiova, iar Oţelul urca deja pe doi în clasament! Cu un 3-1 la FC Naţional (vicempioana României la sfârşitul sezonului), Oţelul respira în ceafa liderului, aflându-se la doar 3 puncte diferenţă. După 3-0 la sfârşitul anului 1996 cu Sportul Studenţesc, Simionaş devenea antrenorul anului în România, iar Ion Viorel şi Vali Ştefan făceau pasul spre naţională!
1997 începe cu o înfrangere usturătoare cu liderul la zi, Steaua, 1-5 pe tabelă, dar cu 8-0 la raportul cornerelor şi continuă, printre altele, cu o nouă victorie în faţa celor de la FC Naţional Bucureşti sau un 6-1 împotriva Chindiei Târgovişte, în care „Tase” înscrie direct din corner! La final, Oţelul Galaţi se califica pentru a doua oară în istorie în Cupa UEFA!!
Sezonul 1997-1998, deşi anunţa un triumf meritat poate al fotbalului gălăţean, ne-a adus tot pe locul 4, însă la 10 puncte deasupra dinamoviştilor, fapt de neimaginat într-un fotbal dominat de alianţe, cooperative, înţelegeri şi tactici neortodoxe, moştenite din comunism. Valentin Ştefan, mijlocaş defensiv, avea să încheie sezonul ca golgheter al echipei, cu 14 goluri înscrise! După primele 5 etape, Oţelul avea deja un golaveraj de 20-1 şi între timp învinsese Steaua în deplasare cu 3-1, meci ce le aduce ca primă de victorie jucătorilor câte 1.000 de dolari şi una din cele mai frumoase povestiri din istoria clubului, discuţia dintre Tănase şi Tene, titularul de drept al porţii adverse: ”- Tase, joci? - Da! - Vali Ștefan joacă? - Da! - Maleş joacă? - Da! - Ion Gigi joacă? - Da! - Tofan joacă? - Da! - Atunci eu nu mai intru în poartă, îl las pe Ritli!”.
În meciul câştigat cu 7-0 în faţa Jiului Petroşani, Maleş înscria golul cu numărul 400 al Oţelului în prima ligă. A urmat acea victorie cu 1-0 în faţa Rapidului, un nou meci de povestit nepoţilor (cum s-a întâmplat de multe ori între cele două echipe), cu „amarul” de Pelin şi cu 22 de jucători ce se prăbuşiseră pe gazon imediat după fluierul final. Mircea Lucescu acuza influenţa pozitivă a suporterilor oţelari, tribunele declanşând mai mereu Iadul în faţa granzilor bucureşteni. E meciul pe care cu siguranţă şi l-a adus aminte Marius Şumudică atunci când a făcut declaraţii de simpatie Oţelului.
Apoi, la ceva etape distanţă, avem un nou meci interzis cardiacilor, în faţa celor de la FC Naţional, un 3-2 cu Ion Viorel, Spirea şi Tase în roluri principale. În acea partidă gălăţenii fac rapid 2-0, meciul este oprit de o ninsoare venită de nicăieri, se reia cu o minge roşie, care ne aduce ghinion şi suntem egalaţi. În prelungirile partidei, banca tehnică a Oţelului cere în repetate rânduri reintroducerea balonului normal, deoarece zăpada fusese îndepărtată de crampoanele jucătorilor, arbitrul permite folosirea mingii standard, iar Oţelul marchează, dar asistentul invalidează golul pentru ofsaid. Roş-alb-albaştrii, frustraţi de întâmplare, nu cedează şi marchează din nou, îndreptându-se cu toţii spre tuşier şi arătându-i cerul, invocând faptul că Dumnezeu nu putea permite o nedreptate!
Aşadar, la final, Cupa UEFA a adus din nou spectacolul pe terenul din Galaţi. După un 0-2 în deplasare, avem parte de un Oţelul dezlănţuit acasă, dar şi de o HIT Gorica (Slovenia) imprevizibilă şi încrezătoare până la final... Deşi minutul 76 consemna deja un 4-0 de vis, ceea ce a urmat a fost de domeniul fantasticului, când Protega şi Demirovic de la adversari înscriau în minutele 88 şi 90 şi obţineau calificarea, aducând lacrimile pe chipul lui “Simi” şi în ochii oricui susţinea Oţelul... Momentul HIT Gorica rămâne clar cea mai mare dezamăgire din istoria greu încercată a echipei noastre, iar antrenorul de legendă a fost cel care a suferit cel mai mult. La puţin timp după agonie, Simionaş chiar povestea că în momentul în care vedea literele HIT pe plăcuţele vreunui autovehicul îi venea să spargă geamurile acelei maşini.
Sezonul 1998-1999 aducea noi speranţe pe stadionul din Țiglina, însă minunea oţelară era în regres, iar Oţelul încheia pe locul 6. Mai sunt totuşi de menţionat câteva meciuri: dezastrul lui U Cluj care pierdea cu 5-0 la Galaţi; un 2-1 cu Dinamo, tot acasă, pe un teren îngheţat ce fusese nivelat cu ajutorul unor calorifere trase de un microbuz; 4-0 cu U Craiova; 2-0 cu oroarea din Ghencea. În plus, în Cupa UEFA, Oţelul trecea lejer de primul tur preliminar în faţa macedonenilor de la Sloga Jugomagnat, însă se lovea ca de zid de Vejle Boldklub după două înfrângeri la scor de forfait, deşi în retur am avut parte de o mobilizare extraordinară, cu Aurel Moldoveanu cântând ”Imnul Străjerilor Moldovei” live pe stadion. Acesta va fi şi ultimul sezon la Galaţi al lui Vasile Simionaş care nu mai beneficia de ajutorul preşedintelui Marius Stan, în urma scandalului cu MM.
Deşi cele prezentate mai sus nu ni-l înfăţişează direct pe Vasile Simionaş, ne arată totuşi rezultatul muncii sale titanice. E uşor de stabilit o statistică cu 77 de victorii, 24 de egaluri şi 58 de înfrângeri, însă asta nu poate explica în totalitate conceptul „Generaţiei de Aur”, ”Cimitirului Granzilor” sau al ”Campioanei Provinciei”. De aceea poate am regretat cu toţii schimbarea vechii tabele de marcaj, tribunele pline ochi sau valurile mexicane. Cu siguranţă că toate astea ar impresiona chiar şi generaţiile mai noi de suporteri, chiar dacă acestea au văzut şi cum e să câştigi un titlu...
Poate de aceea Vasile Simionaş este primul antrenor care îţi vine în minte când te gândeşti la istoria clubului nostru. Nu a fost nici primul, nici ultimul tehnician al echipei de la malul Dunării, nu a câştigat vreun titlu, dar cu siguranţă că orice suporter adevărat al culorilor roş-alb-albastre şi-l aduce aminte cu mare mândrie. Echipa creată de bagheta sa magică, având în componenţă o pleiadă de “nebuni frumoşi”, a practicat poate cel mai spectaculos fotbal văzut vreodată pe arena din Ţiglina III.
După debarcarea din 1999, Vasile Simionaş a revenit, aşa cum e frumos pentru o legendă, la el acasă! A ocupat diverse funcţii în cadrul Politehnicii Iaşi, însă a încercat să stea aproape şi de Oţelul, pe care a felicitat-o sincer în 2011 pentru performanţele pe care şi el le-ar fi meritat cu vârf şi îndesat.

Vasile Simionaş: "Sunt foarte bucuros pentru că Oţelul a luat titlul. Am lucrat cinci ani în acest club şi mă simt mândru. Cred că unitatea dintre lot, conducerea tehnică şi cea administrativă au fost cheia succesului. A fost o victorie a talentului pus în slujba echipei, o victorie a muncii şi a disciplinei. Cred că a fost o victorie a bunului simţ şi a fotbalului jucat cu pasiune şi devotament contra fotbalului vorbit. S-a demonstrat încă o dată că declaraţiile şi angajamentele par uneori grozave, dar nu valorează nimic. Marile dubii au fost doar la începutul campionatului. Oţelul a câştigat surprinzător titlul, dar meritat. Pe parcurs, văzând cum joacă şi câte puncte au avans, am crezut că vor lua titlul. E greu să comparăm cele două echipe. Cred însă că dacă aveam acum la Galaţi echipa din anii 97-99, luam la pas campionatul. Echipa de la sfârşitul anilor ‘90 era mai valoroasă decât cea de acum, dacă ar fi să ne referim strict la jucători. Atunci aveam valori.”

dunareabatrana.ro

[dcp100168]

Gelu Popescu

A venit rândul unui fost jucător şi om de conducere la Oţelul timp de 32 de ani!
Născut pe 19 septembrie 1958 la Barcea, în judeţul Galaţi, Gelu Popescu a devenit unul dintre cei mai reprezentativi oameni din istoria Oţelului, dacă luăm în calcul perioada petrecută la gruparea roş-alb-albastră.
Gelu Popescu a început fotbalul la vârsta de opt ani, la „Poli” Galaţi, dar la scurt timp a trecut la Oţelul alături de antrenorul său de atunci, Justin Apostul, fost portar de lot naţional.
„M-am apucat de fotbal la Poli şi în scurt timp am trecut la Oţelul, cred că prin 67-68 se întâmpla asta. Am jucat de la început pe post de fundaş lateral, nu conta pe ce parte. Uneori mai jucam ca mijlocaş, iar asta se întâmpla şi mai târziu la seniori. Dar ca post de bază am fost fundaş dreapta”, ne-a spus Gelu Popescu despre startul carierei sale.

La 14 ani, titular la „Judeţ”
Agilitatea sa din teren şi determinarea ieşită din comun, i-au făcut pe antrenorii gălăţeni ai vremii să-l propulseze încă de la vârsta de 14 ani la nivelul ligii a patra. La „judeţ” cum se spunea pe-atunci. Nivelul era mult mai ridicat decât acum, iar un puşti de 14 ani să joace cu seniorii era un lucru rar întâlnit. Însă Gelu Popescu s-a dovedit a fi genul de om care trece peste orice provocare a vieţii.
A urmat apoi trecerea la Ancora Galaţi, în perioada 1977-1979, timp în care a jucat şi pe la ASA Câmpulung Muscel cât a efectuat stagiul militar. După ce a terminat armata a ajuns la FCM Galaţi, care urma să devină FCM Dunărea în apropierea zilelor noastre, chiar în primul eşalon. După două sezoane petrecute la FCM Galaţi, era timpul pentru o nouă provocare pentru Gelu Popescu.

Instalat la Oţelul pentru 32 de ani
Din anul 1982 stadionul „Oţelul” i-a devenit a doua casă lui Gelu Popescu, odată cu trecerea la gruparea care în prezent celebrează 50 de ani de existenţă. Din vara anului 1982, de când s-a transferat la Oţelul, Gelu Popescu a urmat o cariară de 32 de ani în slujba clubului fanion al oraşului.
„În vară, în 1982, Oţelul voia să-şi facă lot puternic pentru promovarea în prima ligă. Antrenor era pe atunci Traian Ivănescu. Am acceptat, au venit mai mulţi jucători atunci, dar a mai durat puţin până s-a sudat echipa, abia apoi am obţinut promovarea”, a spus Gelu Popescu.
Au mai trecut câteva sezoane şi câteva nume pe banca Oţelului. Marin Olteanu, Angelo Niculescu, Ion Morohai, Mircea Drida şi „cuplul” Costică Rădulescu - Ioan Sdrobiş. Cu cei doi pe banca tehnică, cu Gelu Popescu pe teren, s-a obţinut prima promovare în Divizia A pentru Oţelul.
„Atmosfera a fost de vis, promovarea de atunci a însemnat foarte mult pentru oameni. Era altă atmosferă faţă de ce-i acum. Lumea iubea sportul, exista emulaţie în jurul sportului şi se umplea stadionul la aproape orice meci. Am avut plăcerea să fiu fotbalist în vremea în care lumea iubea cu adevărat sportul”.

Om de bază împotriva marelui Juventus
7 septembrie 1988. Ziua pe care Gelu Popescu n-o poate uita niciodată. „E ca prima dragoste, care nu se uită niciodată”.
După un sezon nesperat de bun reuşit de Oţelul, care a încheiat campionatul pe locul patru, a urmat participarea în Cupa UEFA. Adversarul stabilit era cel mai dificil posibil - Juventus Torino, cea mai în vogă echipă a acelei perioade.
„L-am avut ca adversar direct pe Cabrini”, îşi aduce aminte Gelu Popescu. Marele Cabrini n-a mişcat în faţa dârzului nostru oţelar. Oţelul a câştigat cu 1-0 şi a reuşit o victorie de răsunet, care a făcut înconjurul lumii.
„În acel moment era cea mai mare victorie a unei echipe româneşti reuşite în plan european. Diferenţa era uriaşă, iar ei ne-au luat pe sus. Noi i-am luat tare şi s-a văzut. Ne-am făcut jocul şi am câştigat în faţa unui public de poveste. Nici până în ziua de azi nimeni din România n-a mai bătut Juventus. Este victoria de referinţă a carierei mele de jucător şi mă mândresc cu performanţa reuşită alături de colegii mei de atunci”, a spus Gelu Popescu.

Pleca alături de suporteri cu tramvaiul de la stadion
Un aspect important de menţionat despre cariera lui Gelu Popescu este şi că era un jucător popular în rândul publicului. Era unul dintre cei mai apreciaţi jucători, pentru devotamentul său de joc, spiritul de sacrificiu arătat. La finalul meciurilor disputate pe teren propriu, Gelu Popescu pleca de la stadion cu tramvaiul, care era plin de fani. „Era o plăcere să fiu alături de suporteri, e adevărat că plecam cu tramvaiul de la stadion după meci şi era plin de oameni care plecau de la meci. Toţi sportivii erau priviţi cu simpatie. La orice eveniment sportiv venea lumea să vadă, se bucurau oamenii de spectacol”.

Devenit căpitan şi model pentru cei tineri
După meciul cu Juventus la Oţelul a urmat un declin, dar Gelu Popescu a rămas loial clubului şi a preferat să-i ajute pe cei tineri să crească în jurul său. A devenit căpitan de echipă şi omul de bază din vestiar. Era pregătită următoarea generaţie, valul tânăr şi talentat de jucători din care făceau parte Tănase, Tofan, Ştefan, Maleş, Gigi, State, Chebac, Budacă.
„După perioada Juventus au avut loc schimbări majore la nivelul condiţiilor şi la componenţa lotului. Mulţi au plecat şi s-a făcut un schimb de generaţii. Au apărut tinerii în echipă, care s-au dovedit a fi o generaţie extraordinară”.
Cu Ion Morohai antrenor s-a făcut trecerea majoră de la generaţia Juventus la cea următoare, a tinerilor gălăţeni, iar cu Ion Moldovan pe bancă s-a reuşit din nou promovarea în prima ligă. În tot acest timp, Gelu Popescu a rămas la Oţelul şi a jucat meci de meci cu aceeaşi determinare caracteristică.
S-a retras în 1994, când noua generaţie de jucători a devenit capabilă să-şi poarte de grijă şi fără Gelu Popescu, omul de nădejde al Oţelului. Mai mult, în ultimul sezon, a fost şi antrenor secund. A strâns pentru Oţelul 158 de partide în prima ligă.
„Generaţia aceea a gălăţenilor putea să câştige campionatul ca valoare şi ca talie. A fost una de excepţie şi chiar a obţinut rezultate importante pentru fotbalul gălăţean”.

Administratorul bazelor sportive până în 2014
În ciuda faptului că imediat după retragere a intrat în conducerea administrativă a clubului, Gelu Popescu ne-a spus că şi-ar fi dorit să devină antrenor. „Vă spun foarte sincer că nu m-am gândit atunci că voi rămâne atâţia ani în conducere. Mi-ar fi plăcut să devin antrenor, am şi fost secund spre finalul carierei. Aşa a fost conjunctura atunci şi am rămas alături de Oţelul în continuare”.
Gelu Popescu a fost timp de 20 de ani administratorul bazelor sportive la Oţelul, vreme în care echipa sa de suflet a reuşit şi câştigarea campionatului. „A fost o bucurie extraordinară şi a fost o completare a tot ceea ce s-a reuşit la Oţelul până atunci”.
Deşi era recunoscut pentru pricepere în ceea ce făcea, anul 2014 a fost finalul legăturii sale la Oţelul. Gelu Popescu a fost demis de către Lucian Ciofoaia, administratorul special al grupării roş-alb-albastre, care intrase în insolvenţă între timp. Insolvenţă, termen care n-ar avea ce să caute în fotbalul pe care l-a practicat Gelu Popescu şi generaţiile pe care le-a avut alături…

După 33 de ani petrecuţi în slujba Oţelului, Gelu Popescu este un adevărat simbol al echipei înfiinţate în 1964, care a trăit în interiorul clubului şi a participat activ la cele mai frumoase momente din istoria suflării oţelare în cei 50 de ani de existenţă.

dunareabatrana.ro

[dcp100168]

Sergiu Costin

A venit rândul celui care a fost căpitanul eroilor din 2011 care au câştigat campionatul şi Supercupa pentru prima oară în istoria Oţelului!

Sergiu Costin s-a născut pe 21 noiembrie 1978 la Bistriţa, poate ca o replică a cutremurului care a devastat România cu un an înainte.
Caracterul său deosebit şi loialitatea l-au făcut să aparţină, pe tot parcursul carierei, de doar două echipe. Primul contact cu iarba ca jucător profesionist de primă ligă l-a avut în 1997, într-un meci spectaculos, cu şapte goluri, pierdut la limită de echipa sa, Gloria Bistriţa, în faţa dinamoviştilor. A continuat să joace până în 2006 pentru formaţia lui “Tata Jean”, parcursul fiindu-i  întrerupt de două împrumuturi, la Unirea Dej (1998-1999) şi Olimpia Satu Mare (1999-2000).

Returul campionatului 2005-2006 îl aduce la Oţelul, ca jucător complet maturizat în bătăliile aprige din primul eşalon. Contingentul masiv mutat la Galaţi, din care a făcut parte la acea vreme, s-a cernut de-a lungul anilor. Cu toate acestea, Costin a rămas timp de 8 ani la noi, devenind căpitanul legendar al unei echipe de poveste.
Indiferent de concurenţa care l-a presat, Sergiu s-a menţinut constant ca titular, mai întâi ca mijlocaş la închidere în era Grigoraş, iar odată cu trecerea anilor şi învechirea în sensul bun ca al vinului a fost mutat fundaş central, în special în mandatul lui Dorinel Munteanu care i-a acordat încredere totală şi banderola de căpitan.
Bravul oţelar cu fizic de demolator şi suflet încărcat de spiritul fair-play-ului şi-a menţinut ca o stâncă locul în teren, indiferent dacă în vestiar s-au mai aflat nume ca Sîrghi, Jelev sau Perendija. A câştigat cu Oţelul Cupa UEFA Intertoto în 2007. A fost principalul stâlp al defensivei rarefiate a lui Petre Grigoraş şi, în ciuda unor critici, a fost şi omul în jurul căruia şi-a organizat Dorinel Munteanu echipa campioană cu stilul defensiv binecunoscut, dar atât de eficient. Drept urmare, a devenit unul din subiecţii unei cărţi de onoare a sportivilor bistriţeni, iar astăzi îşi ocupă locul binemeritat şi în cartea legendelor gălăţene. De altfel, oraşul nostru l-a adoptat, fiind numit cetăţean de onoare al municipiului Galaţi după minunea din 2011!
Asemenea lui Sîrghi sau Jelev a şi marcat, deşi fişa postului nu impunea acest lucru. Cel mai des a făcut-o din faze fixe. Portarii adverşi rămân doar martori trişti ai bombelor expediate de Costin, iar golurile cu Ceahlaul Piatra Neamţ, Universitatea Craiova sau Petrolul Ploieşti nu pot fi uitate niciodată. Cu toate acestea, cea mai importantă reuşită din cariera sa este cu siguranţă cea cu care ne-a scos din întunericul unui meci cu FC Braşov, în ultimul minut de joc. Era anul 2010, iar Oţelul era încă la începutul drumului spre titlul de campioană. Cu doi oameni în plus, formaţia noastră ratase din toate poziţiile. La una din ultimele mingi aruncate în disperare în careul braşovean, într-o semibeznă provocată de o zi mohorâtă şi de lipsa nocturnei, Costin a plonjat cu spatele la poartă ca pentru o respingere şi a marcat imposibil la vinclu! Per total a reuşit 9 goluri cu chelia sa luminoasă sau cu torpile năucitoare. Tot el deschisese drumul spre titlu cu o pasă decisivă către Iorga, în chiar primul meci din acel campionat soldat la final cu victoria totală a Oţelului. Nu însă assisturile sau golurile l-au făcut remarcat, ci poziţionarea excelentă din propriul careu şi mai ales jocul imbatabil de cap. În “finala campionatului”, contra celor de la FC Timişoara, la 2-1 pentru echipa noastră, Sergiu a fost cel care a spus răspicat: “Pe aici nu se mai trece”. Şi aşa a fost, orice atac al bănăţenilor oprindu-se în zidul ridicat cu măiestrie de căpitanul Costin şi ai săi bravi coechipieri. De altfel, anul respectiv este cel în care a strălucit cel mai mult. Fundaşul central a fost votat pe site-ul suporterilor, Dunărea Bătrână, drept cel mai bun jucător al turului sezonului 2010-2011 şi a apărut pe coperta primului număr al revistei “OŢELUL”.
Deşi la prima vedere poate nu pare, ardeleanul a fost responsabilul cu buna dispoziţie în vestiar timp de mulţi ani, fiind un căpitan de echipă atipic, după cum chiar el a declarat, unul din momentele hazlii fiind acela în care şi-a tras pletele lui Viglianti peste chelie într-o fotografie de grup. Curajul său, dar şi spiritul care invita la concentrare şi calm a fost transmis întregii echipe în momentele cheie ale sezonului 2010-2011. De aceea, a fost poate principalul oţelar din generaţia sa demn de echipa naţională, însă concurenţa cu Chivu sau cu febleţile Rădoi sau Tamaş, laolaltă cu vârsta, l-au ţinut departe.
A fost şi căpitanul de poveste din Supercupa câştigată de Oţelul Galaţi, iar echipa noastră nu a primit gol de la Steaua. Astfel, molcomul ardelean s-a dovedit a fi garanţia siguranţei în apărarea oţelară timp de 8 ani.

La 35 de ani, aproape de finalul carierei, aşa cum îi stă bine oricărui mare jucător ajuns aproape de vârsta retragerii, Sergiu s-a întors la echipa care l-a lansat în fotbalul mare. Costin a revenit acasă, la Bistriţa, pentru a evolua în Liga a III-a, deşi cu puţin timp în urmă jucase în Champions League! Întors acasă va avea cu siguranţă ce să povestească nepoţilor. Meciuri în Infern, la Trabzon sau pe Old Trafford. Trofee de o valoare inestimabilă pentru clubul nostru, pe care a avut onoarea şi privilegiul de a le ridica primul şi de a le prezenta suporterilor încă uluiţi, dar nu în ultimul rând, dragostea şi recunoştinţa unui întreg oraş şi nu numai.
Per total, fundaşul central a strâns 215 de meciuri în tricoul roş-alb-albastru, marcând 9 goluri şi rămânând unul dintre cei mai importanţi oameni din istoria echipei noastre. Cifrele sale senzaţionale, care includ peste 15.000 de minute pe terenul de joc, dedicate Oţelului, îl ridică cu siguranţă printre legendele fotbalului gălăţean, mai ales că Sergiu a fost căpitanul echipei de eroi care a câştigat titlul naţional în 2011! Costin rămâne un reper preţios în istoria noastră, iar când clubul va începe să dezvelească statui, cu siguranţa una va trebui să îi aparţină.
Mâine este ziua sa, să-i urăm "LA MULŢI ANI!”

Sergiu Costin (după câştigarea titlului): “Acum mă simt cu 50 de kile mai uşor. Sunt cu sufletul împăcat că am început un vis şi l-am adus în realitate. Eu sunt mai moale aşa, de fel, mai blând, nu-mi place să fac pe şeful sau să dau ordine. Dar dacă aşa a fost să fie, să fiu căpitan, m-am conformat. Conduc o echipă de eroi. Sincer să fiu, nu puteam să mă gândesc atât de departe când am venit, dar aşa vezi ce suprize îţi poate oferi viaţa. Într-adevăr, când m-am apucat de fotbal visam să câştig cupe şi să joc alături de fotbalişti adevăraţi. Iată că visele mi s-au împlinit, iar pentru faptul că am realizat toate acestea cu Oţelul satisfacţia este dublă, de asta mă simt împlinit şi fericit. Nu pot să simt decât o mare onoare, iar în acest an am luat nişte titluri pentru care am o satisfacţie fantastică. E greu să-ţi găseşti cuvintele, e pur şi simplu fenomenal să fii considerat unul dintre cei mai buni jucători, e clar că sunt unii mai buni ca mine. Fiecare fotbalist îşi doreşte să joace pentru echipa naţională, dar din păcate nu am avut şansa aceasta când eram mai tânăr, iar cu timpul m-am obişnuit cu acest gând.”

Sergiu Costin (la plecare, în mai 2014): “Îmi va fi foarte greu să refuz o funcţie la clubul Oţelul, dar trebuie să mă duc acasă, mă cheamă pământul acolo! Am fost prea mult timp plecat de acasă, nu sunt un om care să fie plecat mult, vreau să mă întorc. La Galaţi voi reveni de 15 mai, poate peste zece ani, la meciurile de old-boys. Aş vrea ca lumea să nu mă uite. Galaţiul este un oraş aşa mare, ce am trăit aici pe plan sportiv nu o să mai trăiesc niciodată, am văzut forţa oamenilor de aici. Plec cu un nod în gât de la Galaţi, am făcut un oraş fericit, mă mândresc că am ridicat primul trofeul, titlul de campioană a fost cea mai mare sărbătoare a Galaţiului! Mulţumesc e cuvântul de ordine. La Galaţi ne-aţi făcut să ne simţim fotbalişti. Le mulţumesc tuturor gălăţenilor care au fost alături de noi. A fost cea mai mare performanţă din istoria clubului , am avut o satisfacţie uriaşă. A fost anul cel mai fericit şi cel mai reuşit pe plan profesional din viaţa mea, va rămâne mereu în inima mea, îmi voi aminti toată viaţa de el pentru că a fost cel mai prolific.”

dunareabatrana.ro

[dcp100168]

Florin Cernat

A venit rândul lui Florin Cernat, cel care a dovedit că merită să facă parte din rândul legendelor Oţelului atunci când a decis să revină în locul din care s-a lansat, în unul din cele mai grele momente din istoria clubului.
Florin Lucian Cernat, născut pe 10 martie 1980 la Galaţi, este cea mai atipică prezenţă din cele 50 de legende prezentate în această serie, având în vedere numărul mic de meciuri jucate pentru Oţelul în comparaţie cu cei care se încadrează în categoria legendelor. Totuşi, talentul său şi ataşamentul faţă de club demonstrat recent, îl plasează şi pe el în rândul eroilor noştri.
Cu o strategie gen Athletic Bilbao, bazată pe talente autohtone, Oţelul Galaţi se poate lăuda cu foarte mulţi jucători de marcă gălăţeni. S-a vorbit de multe ori de tineri cu talent colosal care au fost exponenţiali pentru echipă, însă, dintre toţi, Cernat are o sclipire în plus. El e adevăratul copil teribil al Oţelului. El e unicul Diamant!

Cel mai bun încă din perioada junioratului
Florin Cernat a început fotbalul la vârsta de 6 ani și jumătate, câștigând în 1997 titlul de campion naţional la Juniori I cu LPS Oţelul. Încă din perioada aceea se făcea remarcat şi a primit diverse premii de cel mai bun jucător al competiţiilor la care a luat parte. Mai mult, era selecţionat cu regularitate la loturile naţionale.
Contactul cu fotbalul adevărat s-a petrecut în 1998, când pe 25 august debuta în roșu-alb-albastru, în Cupa UEFA. Meciul era pierdut cu 3-0 în faţa danezilor de la Vejle BK, în manşa retur a turului preliminar din competiţia europeană. A intrat în locul lui Emil Spirea, în minutul 84, când totul era deja pierdut, dar era un junior care intra într-un Oţelul blindat cu oameni precum Bordeianu, Pelin, Ion Gigi, Guriţă, Vali Ștefan, Tănase, Tofan sau Ion Viorel. Cel poreclit "Păstrugă" în acea perioadă, era deja cunoscut de spectatorii gălăţeni şi avea onoarea de a-și auzi numele scandat minute în șir pe stadion, cu puţin timp înainte ca antrenorul Simionaș să se lase înduplecat.

Debut cu victorie în campionat
Câteva zile mai târziu, mai exact pe 29 august, la doar 18 ani a intrat pe teren într-un meci câștigat la limită la Craiova. I-a luat locul lui Viorel Tănase în minutul 81. Până la sfârșitul sezonului a adunat 18 partide în care a reuşit să marcheze de două ori, ambele goluri fiind înscrise în victoria cu 3-2 de la Reșiţa împotriva CSM-ului.
A continuat încă un tur la Oţelul, tot în 18 partide, dar cu responsabilitate sporită. A mai marcat încă 3 goluri: cu Oneștiul, la o victorie cu 2-1, apoi la un 3-0 în faţa Ceahlăului și la încă un succes, 3-2, în faţa Petrolului Ploiești. Din nefericire, același sezon avea să-l mai vadă pe Cernat pe teren doar ca adversar al Oţelului!

Vândut repede
În ciuda faptului că Oţelul nu şi-a scăpat prea uşor jucătorii talentaţi din echipă, de această dată Florin Cernat a fost vândut destul de repede. A fost transferat de la o vârstă fragedă la Dinamo Bucureşti, pentru suma de circa 700.000 de euro, bani ce salvau Oţelul din pragul falimentului la acea vreme. Devenise în acel moment cel mai scump transfer intern! Era clar că valoarea sa era peste nivelul campionatului românesc şi Cernat a fost ochit rapid de cei de la Dinamo Kiev, care au plătit bani grei pentru a-l achiziţiona. După ce şi-a trecut în cont un titlu de campion naţional cu Dinamo, plus două Cupe ale României, Florin a făcut pasul către Ucraina, la o formaţie care participa în acele vremuri an de an în grupele Ligii Campionilor. Dinamo Kiev era o echipă importantă a Europei care îl avea ca număr zece pe Cernat, iar acesta n-a dezamăgit niciodată la formaţia din Ucraina.

Două goluri memorabile în Liga Campionilor
Din 2001 până în 2009, Florin a aparţinut de Dinamo Kiev, club pentru care a jucat 130 de partide şi a marcat 31 de jocuri. Între 2002 şi 2004 a fost selecţionat cu regularitate la naţionala României, pentru care a marcat de două ori în 14 partide.
Cernat a fost un fotbalist ghinionist în privinţa accidentărilor, care l-au făcut să piardă mult timp în afara gazonului. Totuşi, în sezonul 2004-2005, în faza grupelor Ligii Campionilor, Florin a reuşit să marcheze două goluri memorabile pentru echipa sa, în victoria cu Bayer Leverkusen, scor 4-2. Gălăţeanul nostru a marcat golurile trei şi patru pentru una dintre frumoasele victorii ale lui Dinamo Kiev din istoria confruntărilor sale în plan european.
Diamantul a reuşit să câştige la Kiev patru titluri de campion, patru Cupe ale Ucrainei şi o Supercupă. Spre finalul perioadei sale petrecute în Ucraina a fost împrumutat la Hajduk Split. Era în revenire după o accidentare şi avea nevoie de jocuri. Astfel, ediţia 2007-2008 l-a găsit pe Cernat în Croaţia, unde a devenit rapid cel mai bun jucător al echipei şi unul dintre cei mai buni ai campionatului. A reuşit să marcheze de opt ori în 28 de partide pentru Hajduk, formaţie cu care a terminat pe locul doi. Pentru împrumutul său, la acea vreme, clubul din Croaţia a plătit circa 400.000 de euro, asta ca să ne dăm seama mai bine de valoarea fotbalistului.
A revenit la Kiev, dar numai pentru puţin timp, pentru ca la finalul contractului să semneze din nou cu Hajduk Split. A mai stat un an în Croaţia, unde a avut din nou evoluţii excelente, de această dată reuşind să-şi treacă în cont şi o Cupă câştigată cu echipa sa. A făcut apoi trecerea către campionatul Turciei, unde a jucat la Karabukspor (trei sezoane) şi la Rizespor (un sezon). La ambele echipe era vedetă şi purta numărul 10. I-a răsplătit pe turci cu goluri senzaţionale şi foarte multe pase decisive. Peste tot pe unde a jucat, Florin Cernat a reprezentat cumva şi Oţelul, prin şcoala de fotbal la care a trecut!

Revenirea promisă s-a petrecut
Toţi fanii Oţelului sperau ca imediat după câştigarea campionatului să-l avem pe Florin Cernat în teren la meciurile din Liga Campionilor. Nu s-a petrecut atunci întoarcerea, dar Diamantul a spus mereu că va reveni în România doar la Galaţi. De-a lungul timpului Florin Cernat s-a antrenat de multe ori alături de echipa noastră, făcându-ne pe toţi să tremurăm de emoţie. Dar n-a fost să fie prima dată, n-a fost nici a doua oară...
Şi-a găsit probabil cel mai bun moment pentru a-şi dovedi ataşamentul faţă de gruparea roş-alb-albastră şi a venit într-o perioadă neagră a Oţelului. Abia scăpaţi de alde Ciofoaia de la conducerea clubului, Oţelul a început actualul sezon ca o formaţie condamnată la retrogradare sau poate chiar mai rău.
După schimbări semnificative în conducerea clubului, „Diamantul” roş-alb-albastru s-a întors la Galaţi, acasă. Aşa cum îi stă bine unei legende a luat în primire numărul 10 pe tricou şi banderola de căpitan. La insistenţele lui Cristi Munteanu (care debuta în poarta Oţelului la plecarea lui Cernat!), actualul team-manager, Cernat a venit să ajute într-un moment mai dificil ca oricare altul. Şi dacă nu cu Cernat alături pot spera fanii Oţelului că salvarea e posibilă, alături de cine ar mai putea să spere?
A intrat pe teren de câteva meciuri şi deja au început să apară rezultatele. Driblează cum numai el ştie s-o facă, pasează cum au nevoie toţi jucătorii noştri şi aleargă până la epuizare pentru a-şi atinge scopul: salvarea Oţelului!
Cernat e liantul care ne ţine trează propria istorie și propria onoare. E dovada vie că legenda Oţelului continuă şi după 50 de ani de existenţă. „Diamantul” roş-alb-albastru încă străluceşte!

Declaraţii Florin Cernat:
”Aici am crescut, aici m-am lansat în fotbal și am cunoscut primele satisfacţii. Galaţiul rămâne prima mea opţiune, dintre echipele românești.”

”Era timpul să revin. Și, așa cum am declarat în trecut, dacă voi reveni în România, voi reveni la Galaţi. Au fost mai multe oferte, dar m-am întors acasă, așa cum am promis.”

dunareabatrana.ro