Dinastia potcovarilor din Independenţa

[dcp100168]

Dinastia potcovarilor din Independenţa

* Membrii familiei Neacşu - de generaţii, îmblânzitori ai fierului

Constantin Neacşu din comuna gălăţeană Independenţa, ajuns acum la 72 de ani, s-a apucat de fierărie încă de pe vremea când era atât de scund încât nici măcar nu ajungea la nicovală, să poată bate metalul incandescent. Decenii s-au scurs de atunci, dar bărbatul şi-a păstrat intactă pasiunea pentru meseria din care şi-a întreţinut familia o viaţă. A muncit ca fierar şi în armată, şi în Combinatul Siderurgic, şi în atelierul familiei.
"Lucram la început pe un disc din fier, aşezat pe jos, pe podeaua fierăriei tatălui meu. Băteam acolo potcoave şi ce mai puteam eu să lucrez, copil fiind. Vedeam meseria făcută aşa cum trebuie la tata, care o învăţase de la bunicul. Şi străbunicul şi stră-străbunicul meu tot fierărie lucraseră, toată viaţa. Meseria asta a fost, în familia noastră, dintotdeauna. Şi din partea familiei soţiei, la fel. Socrul meu a fost fierar, la fel şi tatăl lui, şi tot aşa, generaţie de generaţie", ne spune Constantin Neacşu. Ce să se fi născut, deci, din uniunea a doua familii de fierari cu tradiţie dacă nu tot nişte oameni tari ca oţelul, în mâinile cărora metalul roşu-încins se mlădiază mai ceva ca un aluat!

Cum s-a transmis meseria din tată-n fiu

"De fel, noi suntem etnici romi. Şi, drept să vă spun, şcoala nu prea a fost de mine. Am făcut vreo trei clase, dar nu m-a atras deloc. Meseria mi-a plăcut, în schimb, atât de mult încât nici acum n-aş vrea să fac altceva. Când am o piesă din fier de făcut, nu doar toată ziua, ci şi noaptea mă gândesc la ea şi nu mă las până nu reuşesc, indiferent despre ce ar fi vorba. Nu pot să vă spun exact în cât timp am învăţat fierăria. În ani, cu siguranţă. Dar trecerea timpului o simţi numai când nu-ţi place ce faci sau când stai degeaba. Dacă îţi pui în minte să realizezi ceva în viaţă, munceşti şi faci", mai spune fierarul cel vârstnic.

Potcovitul e pe cale de dispariţie

În familia Neacşu din Independenţa, potcovesc şi taţii, şi fii, şi nepoţii, imediat ce sunt destul de mari ca să poată ridica ciocanul şi să poată modela barele de fier cumpărate sau aduse la atelier chiar de client.
Unul dintre fii cei mari al lui Constantin Neacşu, Ică, îşi aminteşte încă de vremurile bune ale potcovăriei. "Erau zile când nu aveai timp să dormi. Se făcea coadă în faţa fierăriei. Aveau oamenii care cu boi, iar aceştia trebuiau potcoviţi! Caii, la fel. Plus că atunci, ca şi acum, făceam scoabe, topoare, hârleţe, reparam lame de plug şi aşa mai departe. Căruţele mergeau pe roţi din lemn, iar elementele de metal trebuiau reparate. Se lucra mult. Acum s-au cam dus vremurile alea. Ori se fac piesele în serie, ori nu mai are lumea bani nici să le cumpere, nici să le facă la fierar", ne spune Ică Neacşu.
Te costă acum 50 de lei un set de potcoave, dar fierarii nu prea mai au clienţi. Sunt, ce-i drept, vreo patru sau cinci perechi de cai prin împrejurimi, care vin la potcovit cam o dată la patru luni.

Din secretele meşterilor

În fierărie se vorbeşte tare, ca vocea să ţi se audă peste bătăile ciocanului care cade peste metalul încins în jar.
"E cam murdară meseria asta, dar e frumoasă. Pe noi n-o să ne vedeţi niciodată obosiţi, la ciocan. E vorba aici nu de putere, ci de antrenament zilnic. Uitaţi-vă la cum face bătrânul meu potcoava şi la cum batem amândoi la găurile prin care vor intra caielele, adică acele cuie care prind potcoava de copita calului", ne explică Ică Neacşu.
"Apoi, uitaţi-vă aici, la un cleşte pe care l-am făcut. Pare simplu, când te gândeşti, dar nu ajunge numai să încălzeşti fierul şi să-i dai forma asta. Trebuie să fie şi la duritate, altfel nu iese cum trebuie. "Guşa porumbelului" îi spune durităţii acestei fălci de cleşte. Am lucrat în Combinat, la reparaţii siderurgice, aşa că ştiu şi durităţile după denumirile lor ştiinţifice, dar îmi place să folosesc, încă, denumirile populare", declară Constantin Neacşu.

Meseria va rămâne pe mâini bune

De la Independenţa, cel mai apropiat atelier de fierărie cu tradiţie se găseşte la Lieşti, unde lucrează un frate de-al lui Constantin Neacşu. "Eu i-am învăţat pe toţi copiii mei fierărie, aşa cum şi eu am învăţat de la tata şi de la socrul meu. Cum lucrau ei, lucrăm şi noi. Foarte rar apelăm la instrumente moderne şi numai pentru foarte puţine lucrări. Unul dintre nepoţeii mei - am 14 până acum - merge la şcoală aici, la clasa pregătitoare şi e cel mai bun. Are 7 ani. Şi, cu toate că e bun la şcoală, mi-a spus: "Tataie, tu n-ai voie să mori până nu mă înveţi şi pe mine meserie. Bate cu ciocanul, are putere, îi place meseria. O să-l învăţ şi pe el”, conchide Constantin Neacşu.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Bărbaţii de fier de la Lieşti

Chemarea fierului a unit, pe viaţă, doi bărbaţi care poartă acelaşi nume: Constantin Neacşu. Ambii fac parte din vechiul clan de fierari gălăţeni bine reprezentat şi în comuna Independenţa. Vă vorbim astăzi despre un fierar vârstinc, de 76 de ani şi despre unul mai tânăr, de 56 de ani. Amândoi ţin, mai mult din pasiune acum, unul dintre cele mai vechi şi mai respectabile ateliere de fierărie din judeţ: cel de la strada mare din comuna Lieşti.

Tainele meseriei se învaţă la tinereţe

Nu-i lucru uşor să alegi o bucată de fier, s-o înmoi în foc şi apoi, după legi pe care le-ai învăţat din moşi-strămoşi, să-i dai tocmai acea formă pe care şi-a cerut-o clientul. Şi tocmai pentru că e greu şi îşi ia timp să devii fierar iscusit, meseria se învaţă din fragedă tinereţe. Costantin Neacşu cel vârstnic îşi aminteşte că abia dacă se ridicase de-o şchioapă peste nicovală că a şi pus mâna pe ciocan şi a început să se deprindă cu meşteşugul. Muncă grea, de bărbat puternic, dar cu ajutorul căreia omul a ţinut să-şi facă, încă de tânăr, un rost.
„Pe lângă un frate de-al mamei mele am ucenicit, de la vreo 10 ani cam până pe la vârsta de 15 ani. Făceam de toate, încercam, ce vedeam şi eu. Lucruri mai mărunte, după vârsta şi priceperea mea de atunci”, îşi aminteşte fierarul cel vârstnic.
„Eu am început mai târziu. Avem cam 17-18 ani şi am învăţat fierărie pentru că mi-a plăcut. Poate că m-aş fi descurcat şi fără ea, cine ştie, dar cum să nu înveţi? E o meserie frumoasă care, odată, a fost şi bănoasă”, spune Constantin Neacşu cel tânăr.

Piese de colecţie

În atelierul de la Lieşti, are o nicovală veche de mai bine de 100 de ani. Foaia – foalele cu care se aprinde focul – este făcută din piele de bivol şi are şi ea vreo 80 de ani. Veche, rodată, funcţionează la fel de bine la ca început. În mijloc e un banc de lucru cu menghină şi ciocane, iar pe o masă din lateral se odihneşte un instrument pe care l-a adus în fierărie Constantin Neacşu cel tânăr: unul dintre primele modele de bormaşină mecanică nemţească. Trezeşte toată strada lejer, dacă am folosi-o, ne spune proprietarul. Camera e întunecoasă şi miroase a pilitură de fier. Căldura vine din foc şi uneori lumină mai face şi un bec atârnat în tavan.
„Erau vremuri…. nu trecea zi să nu ai măcar vreo câţiva cai de potcovit. Aveau oameni şi boi pe care îi înhămau şi pe care, de asemenea, îi potcoveam aici”, spune fierarul cel vârstnic, tot căutându-şi instrumente prin atelier şi sperând că undeva, cumva, va mai trăi zilele de altă dată.
„Şi meseria asta, ca şi agricultura, era legată de anotimpuri. Faci sau repari plugurile înainte să vină aratul şi sape înainte de vremea prăşitului. Faci osii noi când vine vorba să ai nevoie de căruţe, topoare şi aşa mai departe. Ca să nu mai vorbim că bătrânul meu ştia şi să pregătească picioarele cailor şi câte şi mai câte. Şi veterinarul avea ce învăţa de la el. A mers până prin 2008 atelierul. De atunci, e mai degrabă pasiune. Pentru oamenii cu bani, ştiu să fac fier forjat de cea mai bună calitate. Dar e atât de multă muncă, încât preţul ar fi mare, că nu sunt clienţi”, ne spune Constantin Neacşu cel tânăr.
Fără să ştii ce meserie au, văzându-i în poarta casei pe bărbaţii din familia Neacşu, te-ai gândi, înainte de toate celelalte, că sunt fierari. Pentru că arată a fierari: bărbaţi solizi, cu braţe vânjoase, care par obişnuiţi cu munca titanică.

Meseria - pe linie moartă

Fierarul cel bătrân a muncit o viaţă şi a dat meseria mai departe. Cel tânăr, abia trecut de 50 de ani, şi-ar dori să aibă pe cine învăţa, dar din păcate nu se mai poate.
„Am un băiat în Franţa şi o fată care a terminat de curând facultatea. Copiii mei nu vor face fierărie. Dar mi-ar plăcea să învăţ pe cineva, este adevărat. Nu prea vin oameni, din cauză că meseria este, astăzi, mai mult o pasiune. Nu prea se câştigă bani din ea”, conchide fierarul.

viata-libera.ro