dcp100168 Posted May 27, 2014 Share Posted May 27, 2014 Grupul folcloric "Glasul odăieşilor", din Odaia ManolacheViaţa la ţară poate nu mai e ce-a fost odată, demult, când ritmul tradiţiilor nu era întrerupt pentru nimic pe lume. Însă la o aruncătură de băţ de Galaţi, în satul Odaia Manolache, din comuna Vânători, un grup de bărbaţi ai locului se încăpăţânează să ţină în viaţă o comoară de preţ. Doine, cântece de jale sau melodii de voie bună, cântate de bunicii şi de străbunicii lor la evenimentele importante, reînvie de fiecare dată când se adună "Glasul Odăieşilor".Zece membri, o singură voceÎnfiinţat acum şapte ani, cu doar cinci voci bărbăteşti, grupul folcloric din Odaia Manolache are, în prezent, zece membri: Ionel Miron, Gheorghe Palade, Costică Orac, Dan Miron, Gheorghe Toader, Lisavet Costea, Sandu Mocanu, Ştefan Spătaru, Ionel Tanvuia şi Florin Andone. Cu excepţia ultimilor doi membri, care au 35, respectiv, 30 de ani, toţi ceilalţi sunt deja la pensie. Cu toţii sunt oameni simpli, care îngrijesc de gospodărie, au grijă de câmp sau de animale, dar pe toţi i-a unit şi îi uneşte în continuare o dragoste imensă pentru melodiile de altădată, fredonate de bătrâni la şezători, la bâlciuri sau la alte sărbători. Nu au studii muzicale, dar când zece bărbaţi încep să cânte pe o singură voce e absolut imposibil să nu-ţi mişte o coardă pe dinăuntru.„Simt că-ntineresc!”"Cred că toţi avem satisfacţia să cântăm, să nu se piardă tradiţia asta frumoasă", spune liderul de vârstă al grupului, Gheorghe Toader (75 de ani). Miron Ionel (61 de ani) ne împărtăşeşte şi el că îi plac foarte mult cântecele vechi, pentru că au text care transmite ceva: "În versurile din "Pelin amar" îmi văd exact etapele vieţii mele, suferinţa şi greutăţile ei". Gheorghe Palade (62 de ani) spune scurt: "Simt că-ntineresc! Doar cânt de plăcere, nu din obligaţie".Mai nostalgic, Lisavet Costea (71 de ani) povesteşte de vremurile tinereţii: "Îmi aduc mereu aminte de tradiţiile vechi, când bătrânii satului mergeau şi cântau la bâlciuri, sâmbăta la baluri, duminica la hore". Mezinul grupului, Florin Andone, iubitor de muzică încă de mic, se detaşează de alţi tineri de vârsta lui, simţind o mare împlinire interioară că pune umărul la păstrarea acestei lăzi de zestre spirituală a satului.Doine originaleRepertoriul "Odăieşilor" nu e din calea-afară de bogat, dar membrii formaţiei se laudă cu faptul că au şi melodii originale, specifice locului. Le-au reconstituit singuri, din amintiri, altfel ar fi fost definitiv date uitării. Dan Miron (74 de ani) se trage din Vrancea, din neam de răzăşi, şi e mândru că poate cânta ceea ce fredonau odată strămoşii lui. La rândul său, Costică Orac (sau nenea Costică, aşa cum îi spun ceilalţi) a avut o contribuţie aparte în ceea ce priveşte repertoriul. Mai sensibil şi mai uşor impresionabil decât colegii săi, doar el şi-a mai amintit câteva doine originale vechi, deosebit de frumoase şi de triste în acelaşi timp.O comunitate întreagă se implicăE adevărat că cei zece bărbaţi se adună să cânte şi de plăcere, la Căminul cultural din sat, la sărbători la biserică sau la alte evenimente, însă grupul lor n-ar fi existat fără câteva ingrediente. Ecaterina Hulea, educatoare ieşită la pensie şi colaboratoare a Centrului Cultural „Dunărea de Jos”, o „fiică a satului”, cum ar numi-o cei din comună, este unul dintre aceste ingrediente. „Ei spun că grupul nu ar fi existat fără mine, dar eu spun că, dacă ei nu ar fi cântat, eu n-aş fi avut ce coordona. Oricum, activitatea lor, care înseamnă şi participare la festivaluri, care implică deplasări în costume populare, nu ar fi fost posibilă fără susţinerea doamnei primar. Şi Centrul Cultural „Dunărea de Jos”, care a înregistrat audio o parte dintre melodiile noastre şi care ne invită la toate manifestările din domeniu, are un rol important”, ne spune Ecaterina Hulea.Dar trăirea fiecărui „odăieş” în parte, atunci când cântă, nu se poate traduce în niciun fel de cuvinte: clipă de clipă, ei refac legătura cu tradiţia bătrânească, găsind, cum ar spune Eliade, sacrul ascuns în profan.viata-libera.ro Link to comment Share on other sites More sharing options...
dcp100168 Posted April 9, 2019 Author Share Posted April 9, 2019 (23 martie) Tradiţii vii. Locuitorii unui sat din judeţul Galaţi se strâng la şezătoare în fiecare săptămână Locuitorii unui sat din judeţul Galaţi se strâng săptămânal la Căminul Cultural pentru a participa la şezătoare. Este un obicei străvechi, respectat cu sfinţenie de oamenii locului, care reuneşte femei şi bărbaţi, bătrâni şi copii. Locuitorii satului gălăţean Odaia Manolache au fondat un grup numit „Grupul Odăieşilor”, care promovează vechile tradiţii. În fiecare miercuri, femeile din localitate se îmbracă în straie populare şi se întâlnesc la Căminul Cultural pentru a toarce lâna, a croşeta şi a coase ii. Bărbaţii vin şi ei la şezătoare pentru a întreţine atmosfera şi sunt răsplătiţi cu vin din ploscă, aşa cum se făcea pe vremuri. „La şezătoare cântăm, dansăm şi lucrăm. Fiecare face ce vrea, dar în mod special ne-am axat pe cusături, pe ii. De exemplu, Aurica execută o lucrare foarte frumoasă. Este un corp din ie cu modele inspirate din prosoape şi dintr-o carte veche. Nu-i aşa că e foarte frumoasă? Bravo şi aici. Spor la lucru, trebuie să o termini că vine căldura şi ieşim în grădină. Fina împleteşte de drag şi spor. Eiii, dar bărbaţii noştri ce fac? Bărbaţii noştri trebuie să întreţină atmosfera. Ne-aţi pregătit un banc, ceva? Ca să ne relaxăm. Vrem o pauză. Dacă vreţi ceva din ploscă...trebuie să daţi, ca să primiţi”, îi încurajează pe participanţii la şezătoare Ecaterina Hulea, coordonatoarea grupului „Glasul Odăieşilor”. Pentru femeile care vin la şezătoare, cusutul reprezintă un mod de a-şi descoperi rădăcinile. „Am o ie foarte veche şi m-am gândit să o repet. Am intrat în posesia acestei lucrări, ea datează de 150 de ani şi are în componeţă pomuşorul vieţii. Am făcut rost de pânză şi m-am gândit să realizez şi eu o ie cu pomuşorul vieţii”, spune Aurica Andone, în timp ce colega de clacă, Mihaica Patache, povesteşte că a învăţat să coase şi să toarcă lâna de la mama ei: „Am învăţat de la mama mea. Când eram mică, mama ieşea afară şi eu îi furam furca şi torceam, aşa am învăţat să torc.” În timp ce croşetează cu multă răbdare, femeile povestesc despre viaţa satului, dar şi despre obiceiuri străvechi moştenite de la străbunii lor. „Acesta este un răşchitor pe care femeia de altădată făcea firul de lână. După ce torcea tanti Mihaica, ghemul venea aici, la mine, iar eu prin mişcări circulare aduceam firul de la stadiul de ghem în stadiul de scul. Aşa ne punea mama la treabă, mama torcea şi noi făceam la răşchitor firul”, povesteşte una dintre dintre femeile care participă la clacă. De la orice şezătoare nu trebuie să lipsească glumele, ghicitorile, doinele şi cântecele populare încărcate de sfaturi moştenite de la bunici şi părinţi. „Ascultaţi-mă surori pe mine şi voi, fraţii mei. E păcat, nu-i drept, nu-i bine să vinzi casa care te-a încălzit. Casa părintească nu se vinde, nu se vinde tot ce este sfânt”, este unul dintre mesajele transmise prin cântec de participanţii la şezătoare. Copiii satului participă şi ei la şezătoare, unde învaţă tradiţiile comunităţii şi ascultă poveşti. „Prin ei, prin copii, ne străduim să ducem mai departe tradiţia poporului român. Să ducem mai departe această formă de îndeletnicire a femeii: de a coase şi nu numai, de a broda, de a croşeta, de a face ceva cu mânuţelele noastre”, explică Ecaterina Hulea. La finalul şezătorii, sătenii şi copiii sunt răsplătiţi cu turte, iar apoi participanţii se unesc într-o horă moldovenească şi pleacă mulţumiţi către casele lor fredonând cunoscutele versuri „Trandafir de la Moldova/ Te-aş iubi dar nu ştiu vorba/Lunca-i luncă/ Iarba-i verde”. mediafax.ro Link to comment Share on other sites More sharing options...
Recommended Posts
Create an account or sign in to comment
You need to be a member in order to leave a comment
Create an account
Sign up for a new account in our community. It's easy!
Register a new accountSign in
Already have an account? Sign in here.
Sign In Now