De la mărcile comuniste la brandurile capitalieste

[dcp100168]

De la mărcile comuniste la brandurile capitalieste

* Unele dintre produsele din perioada „Epocii de Aur” au reuşit să facă faţă şi în capitalismul dezlănţuit * Maşinile Dacia, de la repartiţia pe ţară la cucerirea Europei * Din bicicletele Pegas nu se mai fac… mitraliere * „Portocala” românească şi vrejul de tomate * Electrocasnicele s-au cam „ars”, dar au rămas în „priză” cu economia de piaţă

 

Economia de piaţă adoptată la pachet cu democraţia a însemnat şi punerea mărcilor comuniste faţă în faţă cu marile branduri capitaliste. Destinul mărcilor a fost legat de cel al întreprinderilor de stat, iar acestea din urmă nu au avut, în general, o soartă prea bună. Dar în mentalul colectiv mai persistă încă amprenta unor mărci din perioada „Epocii de Aur”, iar unele campanii de marketing folosesc mai folosesc şi astăzi nostalgia clienţilor după unele produse comuniste pentru a promova noile branduri ale capitalismului.

Ne-am dorit o maşină

De departe, marca din perioada comunistă care a reuşit să facă o carieră de succes şi în perioada capitalistă a fost „Dacia”. Ce-i drept, chiar şi în 1968, atunci când prima Dacia 1100 ieşea pe porţile fabricii de la Colibaşi, licenţa era una franţuzească - Renault R8. Mai târziu, clasica Dacia 1300, demarată tot după modelul francez, a devenit maşina la care visa tot românul. Dar cum statul la coadă devenise şi el un… brand naţional, pentru o maşină se stătea, de asemenea, la coadă vreo cinci, şase ani. A te uita „ca la maşini străine” era o vorbă care, după 1989, nu prea şi-a mai avut locul. Supremaţia Daciei a fost repede doborâtă de cohortele de maşini aduse din străinătate. Dacia, revenită însă sub umbrela Renault, a reuşit, totuşi, să-şi ia revanşa. Dacia Logan a ajuns să fie maşina cu un ritm de creştere printre cele mai mari din Europa, iar uzina Renault este unul dintre „motoarele” principale ale exporturilor României.

Dacă este să rămânem în sfera automobilistică, să nu uităm de Oltcit, lansat la Craiova, în 1981, în urma unei colaborări cu Citroen. Chiar dacă iniţial era considerată o maşină „alta decât Dacia”, Oltcit-ul a fost până la urmă trasă pe dreapta. Fabrica de la Craiova a fost preluată de Daewoo, iar ulterior de Ford. Şi uite aşa, Oltcit-ul s-a dat de ori peste cap şi s-a făcut Ford B-Max.

O soartă mai puţin bună a avut Aro, singura maşină 100 la sută românească. Aro trecut şi prin agricultură, şi prin armată, dar şi prin şosele de zi cu zi. A fost o marcă foarte apreciată şi la export, iar prin anii ’70 a ajuns să concureze branduri cu pretenţii, precum Jeep, Land Rover sau Toyota. Aro a ajuns însă în şanţul unei privatizări discutabile, iar marca a rămas mai degrabă doar pe hârtie, deşi într-o perioadă s-a mai produs… în Cehia, de Auto Max Cech. În această toamnă se vorbea de relansarea mărcii, în colaborare cu Toyota, dar rămâne de văzut dacă afacerea va merge ca pe roate.

Bulă, bicicleta şi mitraliera

Unele dintre brandurile care stârnesc astăzi nostalgia sunt cele asociate cu copilăria, una care, chiar şi în timpul comunismului, îşi avea momentele ei de bucurie. Pionierii de ieri erau mai puţin preocupaţi de construirea socialismului multilateral dezvoltat, însă cu siguranţă ar fi făcut orice pentru a avea o bicicletă „Pegas”. Promisiunea unui asemenea articol din partea părinţilor a făcut minuni în motivarea elevilor la şcoală. Culmea e că „Pegas”-ul nu era menit să bucure copii, ci era o acoperire a producţiei de armament a uzinei de la Tohan. Cum nici măcar astfel de secrete nu puteau rezista prea mult, Pegas a devenit şi subiect de bancuri. Unul îl are protagonist pe Bulă, care tot încercând să-şi monteze Pegas-ul primit în dar de la Moş Gerilă, până la urmă se lasă păgubaş: „Oricum ai asambla-o, tot mitralieră iese!”. În fine, modelele „Pegas” au avut un mare succes, iar cele cu mai multe viteze erau privite ca veritabile minuni ale tehnicii. Cu toate astea, marca a fost pe punctul să dispară, asediată de tot felul de chinezării. Din fericire, bicicleta „Pegas” a fost salvată după ce, în 2012, doi oameni de afaceri au cumpărat marca şi au înfiinţat, la Bucureşti, Atelierele Pegas. Noile biciclete au fost restilizate, dar mai păstrează încă elemente din modelele care au făcut-o atât de îndrăgită.

„Mobra”, trasă pe dreapta de normele europene

La fel de celebră la „Pegas”-ul a fost motoreta „Mobra”, produsă la uzina Tohan. Ultimul model a fost Mobra Hoinar, oprit însă din fabricaţie în 1994, pentru că motorul nu corespundea normelor europene. A rămas în urmă o glumă amară: „Moartea sigură cu cobra, dar mai sigură cu Mobra!”

Sucuri din "portocala" românească

Un alt capitol care stârneşte nostalgii este acela al dulciurilor şi băuturilor răcoritoare. Aici se mai trăgea cu ochiul în galantarele capitaliste şi aşa au apărut şi pe la noi produse-surogat. Brifcor, de exemplu, era băutura din „portocale” printre cele mai căutate. Denumirea sucului era, de fapt, acronimul denumirii originale - Băutură Răcoritoare Indigenă Fabricată cu Concentrat Original Românesc - şi nu avea nici urmă de portocale. Băutura a fost realizată de Institutul pentru Valorificarea Legumelor şi Fructelor, iar concentratul de „portocale” era realizat din macerarea a vreo 14 plante, culoarea fiind obţinută din banalul vrej de tomate. Din aceeaşi categorie au făcut parte şi clasicul Ci-Co şi Quik-Cola. Odată cu trecerea la capitalism, pentru aceste mărci s-au purtat veritabile bătălii prin instanţe, însă odată ce lumea a avut acces la mai râvnitele Fanta, Coca-Cola sau Sprite, au dat repede uitării mărcile din perioada comunistă.

Există însă mărci ale copilăriei socialiste care s-au dovedit imbatabile chiar şi în capitalism. Biscuiţii „Eugenia” sunt, de departe, în topul preferinţelor, iar posesia mărcii, de către o fabrică din Constanţa, s-a dovedit foarte profitabilă. De altfel, la un moment dat, se calculase în cei peste 50 de existenţă a mărcii se produseseră vreo trei miliarde de biscuiţi Eugenia. Atât de căutate au fost, încât mai peste tot au apărut „imitaţii”, sub alte nume, dar cu aceeaşi inconfundabilă formă alungită a biscuitului şi crema cu cacao.

Biscuiţii „Dunăreana”, o tradiţie pierdută

Preţul de pornire a licitaţiei pentru clădirea fabricii de biscuiţi este de 6.752.746 lei. Odată cu găsirea unui cumpărător interesat de teren, va dispărea şi clădirea construită în urmă cu 130 de ani. Istoria Fabricii de paste şi biscuiţi „Dunăreana” a început în 1893, când a fost înfiinţată de către Ludvig Iosiek. Secţiile de producţie erau dintre cele mai moderne pentru acea vreme, iar în timp renumele a fost consolidat. Fabrica „Dunăreana” a fost naţionalizată în 1948. În clădirea de pe str. Dogăriei nr.129 a funcţionat Fabrica de Biscuiţi „Dunăreana”. După 1990, fabrica nu a mai făcut faţă economiei de piaţă, iar marca a dispărut.

Un exemplu de relansare a unui brand din „Epoca de Aur” este ciocolata Rom. Drept e că, în ultimii ani ai comunismului, reţeta ciocolatei nu prea mai avea multe în comun cu cea originală, din 1964. Ciocolata nu mai avea nici urmă de lapte, iar crema „cu rom” era făcută din nişte înlocuitori. Cei de la Kandia s-au dovedit însă inspiraţi şi au readus ciocolata Rom în actualitate, reţeta fiind, desigur, readusă la parametrii de calitate fireşti. Spoturile publicitare ale ciocolatei au făcut referire tot la perioada comunistă. Iar, între timp, s-a diversificat şi gama, fără însă a apela la artificii inutile, iar consumatorii au apreciat acest lucru. Aşa că mii de tone de ciocolată „Rom” se produc anual.

Mentosana in corpore sano

Mentosanele erau printre puţinele feluri de bomboane la care şoimii patriei şi pionerii aveau acces în deceniile din urmă. Ce-i drept, nu tot timpul, pentru că, nu-i aşa, construirea socialismului cerea sacrificiu şi din partea tinerelor generaţii. Ce contează mentosanele date pe sub tejghea la alimentară faţă de viitorul luminos de dulce al patriei. „Mentosana in corpore sano!” spuneau tovarăşii latini. Dar, deşi la un moment dat păreau că au dispărut în vârtejul economiei de piaţă, Mentosanele n-au fost uitat la Galaţi. Fabrica Alex&Comp. produce Mentolate, adică tot un fel de Mentosane, iar acesta este chiar unul dintre cele mai apreciate produse. Alte vremuri, aceleaşi gusturi!

Viaţa cea de toate zilele

Viaţa cea de toate zile din perioada comunistă îşi avea reperele ei comerciale. Erai „cineva” dacă apucai să pui mâna pe un frigider Arctic. Electrocasnicele produse la Găeşti erau „valută forte” şi, dacă aveai alături de televizorul „Diamant” şi un radio portabil „Gloria”, te puteai considera un tovarăş supertehnologizat. Vechile mărci de televizoare şi aparate de radio româneşti au dispărut, acoperite de valul de electrocasnice revărsat din toate zările, de la mărci de prestigiu din vest până la ”râşniţele” fabricate „pe vapor” în cele mai obscure locuri ale lumii. Arctic a fost preluată de compania turcă Arcelik şi, din fericire, nu numai că au reuşit să menţină brandul pe piaţă, dar au început să producă nu numai frigidere, ci şi aragaze, maşini de spălat, hote şi chiar televizoare.

Bătălie mare a fost şi pe bunurile de larg consum. În materie de încălţăminte, era „bătaie” pe o pereche de pantofi Guban, Antilopa sau Clujana. Mărcile mai există şi astăzi, însă sunt destul de rare pe piaţă, iar mall-urile sunt pline de brandurile care îşi permit inclusiv politici de promovare peste puterile firmelor româneşti. Asta pentru nu mai spune de invazia produselor low-cost de prin China sau Turcia care lasă prea puţin loc pe piaţă mărcilor autohtone. Desigur, cum fie şi în epoca socialistă tovarăşele doreau să arate bine, cosmeticele Farmec sau Gerovital erau, pe cât de rare în ultimii ani ai comunismului, pe atât de apreciate.
Desigur, n-au putut ţine piept giganţilor cosmeticii internaţionale după ce aceştia au avut liber pe piaţa locală, însă mărcile, cu toate hopurile, au reuşit să reziste. Mai nou au început să-şi rediversifice gama de produse şi să concureze în materie de echilibru preţ-calitate produsele venite prin filiera occidentală.

Berea „Faleza”, la trântă cu multinaţionalele

Nu era cea mai bună bere din lume, dar berea „Faleza”, produsă la Galaţi, e una dintre puţinele mărci care au mai rezistat din vremea comunismului. Mai mult, a rezistat şi fabrica de bere gălăţeană, în ciuda asaltului multinaţionalelor, privatizarea în cadrul grupului Martens asigurându-i şi sprijinul în perioadele economice dificile. Desigur, faţă de acum 25 ani, berea „Faleza” de azi e mult mai bună decât cea de acum 25 ani. Asta pentru a nu mai pune la socoteală şi celelalte mărci care, între timp, s-au ridicat graţie fabricii de bere gălăţene. Vremurile nu sunt nici acum prea uşoare, dar berea încă mai curge la Galaţi.

Prin urmare, fie că vorbim de comunism sau capitalism, nimic nu se pierde, totul se transformă, mai ales în materie de pieţe de comerţ. Iar mărcile care au rezista 25 ani tranziţiei noastre spre o piaţă liberă au, sperăm, şanse să reziste încă măcar 25 de ani de aici înainte.

Ţigările „Carpaţi” şi restul lumii

Nu se poate face o trecere în revistă a mărcilor de acum 25 de ani fără a pomeni de ţigările „Carpaţi”. Mai ales alea produse la Sfântul Gheorghe. Cu sau fără filtru, cu sau fără „cioate”, ţigările „Carpaţi” ajunseseră veritabilă marfă „de contrabandă”. Pe la tutungerii se mai practicau listele de aşteptare şi îţi venea rândul odată la vreo lună, două să cumperi vreo 20, 30 de pachete, iar a pune mâna pe un bax de 100 de pachete însemna că eşti asigurat cu răbdare şi tutun mult timp, asta dacă nu alegeai să le vinzi la suprapreţ celor mai puţin norocoşi decât tine. La nevoie te puteai mulţumi şi cu un „Mărăşeşti” sau „Bucegi”, dar parcă mai bine mergea un „Snagov” sau un „Amiral”. Mai erau, pe cei care-i ţinea buzunarul şi ţigări mai cu pretenţii, superlong, precum „Doina” sau „Cişmigiu”, iar prin shop-uri se mai găsea şi „R.T.”, varianta românească a ţigaretelor de lux, menite să concureze chiar cu celebrul pachet de Kent. Cele mai multe din ţigările care se găseau în tutungerii erau însă de proastă calitate. Tutunul avea adesea gust de „şobolan pârlit”, iar filtrul se făcea dintr-un fel de şerveţele împăturite. Dacă fumai o ţigară „Record” sau „Top” erau atât de iuţi, încât, în comparaţie cu ele, un „B.T.” adus de la bulgari părea o adevărată minune.
Bune, rele, România avea în perioada comunistă şase fabrici de ţigări, dar toate s-au făcut „scrum” în perioada tranziţiei. Ca un memento, ţigările „Carpaţi” încă mai au căutare printre colecţionari. Pe site-urile de specialitate, un pachet de ţigări original, „de Sf.Gheorghe”, păstrat intact, poate sări şi de un milion de lei!
viata-libera.ro

[dcp100168]

Branduri tehnologice dispărute care-i făceau mândri pe români în comunism

Dincolo de mărcile foarte populare din perioada comunistă, România a avut şi a pierdut în mod bizar şi o serie de branduri speciale, cu importanţă tehnologică majoră, cu care făcea furori pe piaţa mondială. Alături de acestea, au dispărut şi alte mărci regionale, foarte cunoscute şi apreciate în Moldova.

În ţările civilizate, brandurile de prestigiu sunt considerate comori naţionale şi sunt protejate de stat cu mare atenţie. În accepţiunea americanilor, bunăoară, un brand cunoscut în toată lumea nu este doar un izvor de prosperitate (lucru la care, de altfel, yancheii ţin foarte mult), ci şi un instrument foarte eficient de cultivare a patriotismului. Principiul este valabil în mai toate ţările dezvoltate, care nu se sfiesc, uneori, să cheltuie bani publici pentru a ajuta o marcă de mare prestigiu să treacă de momentele mai delicate (au făcut-o şi americanii, şi nemţii, şi japonezii, şi nu o dată). Acest aparent intervenţionism, care se bate un pic cap în cap cu ideea de economie liberă, pare cumva bizar. Însă, analizat în profunzime, capătă justificare, căci unele branduri sunt comori naţionale care se identifică de fapt cu imaginea ţării în care s-au născut. În esenţă, prăbuşirea brandului poate fi asimilată cu „slăbirea” respectivei ţări, după cum au spus răspicat americanii în momentul în care, spre exemplu, au luat măsuri vamale drastice pentru a-şi apăra industria auto adusă aproape de colaps de „agresiunea japoneză”.

Din păcate, principiile  enunţate mai înainte nu au legătură cu România. Şi nu au legătură pentru că, luaţi de valul tranziţiei, românii şi-au îngropat cu bună ştiinţă şi cu cinism o serie de mărci care făcuseră carieră în comunism (unele avuseseră mare succes chiar şi înainte de comunişti). A fost o uriaşă operaţiunea de devalizarea a economiei, parcă dirijată pentru a transforma ţara într-o uriaşă piaţă de consum pentru brandurile aduse din străinătate. Cum despre marile branduri naţionale dispărute s-a tot scris în ultimii ani, nu ne vom apleca în demersul de faţă asupra acestora, chiar dacă motoretele Mobra, ţigările Carpaţi sau maşinile Aro ar fi putut supravieţui cu lejeritate ca branduri dacă nu s-ar fi vrut neapărat distrugerea lor. Ca urmare ne vom îndrepta atenţia asupra câtorva mărci născute la malul Dunării, în judeţele Galaţi şi Brăila, branduri care, deşi poate că nu-s la fel de cunoscute precum cele deja amintite, au făcut o carieră strălucitoare în România  (şi chiar peste hotare) în a doua jumătate a secolului trecut.

Din super-elicele de Galaţi a rămas doar un monument romantic

Se numea INETOF şi fiinţa la Galaţi. Bazată pe tehnologie japoneză de ultimă oră, trimitea elice navale în toată lumea şi era un super-brand în domeniul tehnologiei. Nu era o marcă foarte cunoscută printre consumatorii obşnuiţi, dar în lumea construcţiilor navale era, până în 1989, ceea ce reprezintă, să zicem, Coca-Cola pe piaţa băuturilor răcoritoare. „A fost o bijuterie. Cumpărau de la noi nemţii, polonezii, englezii, italienii, americanii, chinezii, ruşii, francezii. Aproape toţi marii constructori de nave din lume comandau elice la Galaţi. Nici nu vă imaginaţi ce mândri eram să lucrăm pentru INETOF”, povesteşte Ionel Mihalache, fost angajat al fabricii.

Fabrica a fost pusă pe chituci, prin 1995. Privatizată, devalizată şi închisă. Maestru de ceremonii” a fost omul de afaceri Cornel Mangalea, care a distrus şi celălalt simbol tehnologic al Galaţiului: Mehid. Brandul a murit, însă nu înainte ca arhiva de proiecte (orice elice are un proiect laborios, cu studii de rezistenţă, dinamică şi schiţe în detaliu) să fie, spun foştii angajaţi, vândută pe sub mână unui întreprinzător din Vest.

Acum din uzină mai aminteşte doar o machetă la scară reală (se spune chiar că ar fi o elice reală, de la rebuturi) a unei elice de mineralier, amplasată, cu rol decorativ, pe Faleza Dunării. „La Elice” este doar un loc de întâlniri romantice. Atât.  Căci nimeni, sau aproape nimeni, nu mai ştie ce trecut special marchează monumentul.

Chibriturile de Brăila şi ridicolul topurilor în afaceri

Moartea marii fabrici de chibrituri de Brăila (unde se făcea, la PAL, 80% din producţia de profil din România) este cumva anecdotică. Firma care a pus-o la pământ în anul 2004 (asta după ce „investitorul” iniţial, un elveţian de origine română, fusese trimis în judecată de DNA, pentru o fraudă de circa 4,2 milioane de euro; n-a mai dat socoteală pentru că a decedat) a reuşit să facă o cifră de afaceri aşa de frumoasă din valorificarea materialelor din demolare, că a intrat în topul naţional al firmelor.

Firma demolatoare a primit şi o diplomă pentru rezultatele deosebite în afaceri, într- ceremonie ridicolă, care a arătat, a nu ştiu câta oară, cât de fals este sistemul de valori promovat în România.

Chibriturile nu se mai fabrică, dar mai există. Ba chiar au devenit marfă de colecţie, care se vinde la preţuri bunicele pe site-urile de tranzacţii. Brandul, chiar şi aşa, omorât, încă mai are o oarecare valoare.

Săpunul Cheia nu mai cucereşte femeia

Unul dintre cele mai populare branduri de Galaţi a fost săpunul „Cheia”, care era folosit la scară largă în armată, instituţii publice, tabere şcolare. Era şi cel mai ieftin săpun de pe piaţa din România, deci accesibil oricui, chiar dacă nu era un produs de înaltă calitate. Sloganul (neoficial) era „Săpunul Cheia cucereşte femeia!”. O glumă, evident, căci era săpun de rufe, de internat şi de cazarmă.

Se făcea din 1886  şi a reuşit să se impună peste un secol. Însă a murit o dată cu fabrica Apollo de la Galaţi, care a fost privatizată ca să fie dărâmată. Tipic româneşte, căci avem exact „investitorii” pe care-i merităm. Patronul a concediat angajaţii, a vândut ce-a găsit prin magazii şi prin curte, a demolat clădirile şi a scos terenul la vânzare. Dar nu-l cumpără nimeni, căci „istoricul chimic” al acestuia nu-i deloc atractiv.

Brandul, abandonat, a ajuns şi el doar o amintire tot mai palidă, chiar dacă un mic întreprinzător din Dâmboviţa încearcă să impună acum „Cheia” cu lapte de bivoliţă. Şi, oricât ar părea de ciudat, piese vechi din săpunul original (care nu se mai fabrică din 1994) încă se mai găsesc la vânzare, pentru împătimiţi, pe internet, la preţuri de 4-5 ori mai mari decât în cazul unui săpun obişnuit.

Urzeala fără cap cu fibrele sintetice de Brăila

Nici fabrica de fire şi fibre sintetice de al Brăila n-a avut o soartă prea bună, deşi sub brandul „CFA” se exportau produse în cam 60 de ţări ale lumii. Mai ale în Africa şi în Asia, unde combinatul brăilean se bătea pentru piaţă cu marile companii chimice americane, germane şi italiene.

În 1997, însă, după şapte ani de brambureală şi furturi (cu sacoşa, dar şi cu vagonul) combinatul a dat faliment. S-au pierdut vreo 5.000 de locuri de muncă şi s-a pierdut şi o piaţă în plină expansiune, căci în ultimele decenii cererea de fibre sintetice nu a scăzut, ci a crescut la nivel mondial.

Tocmai de aceea falimentul CFA Brăila este cu atât mai dubios.

Vinurile „Iveşti” şi „Dealurile Bujorului”

Două dintre cele mai consumate mărci de vinuri din sudul Moldovei erau, până în 1989, „Iveşti” şi „Dealurile Bujorului”.  Statisticile arată că sub aceste denumiri se valorifica în jur de 60% din vinul produs pe raza judeţului Galaţi, care avea a şasea suprafaţă de vie din România. Şi aceste branduri au dispărut între timp, iar cauzele ţin, ca şi în exemplele anterioare, tot de factorul uman. De fapt, totul a început cu distrugerea plataţiilor de vie ale IAS Iveşti şi IAS Dealul Bujorului, ce au fost date (în perioada 1998-2001, adică exact înainte de marea retrocedare pe Legea 1/2000) pe mâna unor aşa-zişi investitori, care au distrus totul.

Podgoria Iveşti, bunăoară a fost făcută praf de omul de afaceri Neculai Prună, în vreme ce dezastrul de la Târgu Bujor este „opera” ultimilor doi directori ai fostului IAS. A dispărut via, a dispărut şi vinul, deci şi brandurile aferente.

Piscicola s-a scufundat în Apa Sâmbetei

Un alt brand foarte cunoscut care a devenit amintire este Piscola Galaţi, care vindea sub etichetă proprie, acum trei decenii, 70% din producţia de peşte conservat din România. Şi nu era doar atât, căci aproape o treime din producţie se exporta în ţări din Europa şi Africa.

Fabrica  (cu o tradiţie de un secol şi jumătate) s-a distrus mai ales sub mandatul actualului deputat PSD Florin Pâslaru, acum fiind o ruină la malul Dunării. Brandul a dispărut odată cu producţia (sistată în urmă cu două decenii), iar denumirea „Piscicola” nu mai produce emoţie decât celor trecuţi binişor de 40 de ani.

adevarul.ro