Jump to content

"Legarea suratelor", tradiţie gălăţeană de mărţişor


dcp100168
 Share

Recommended Posts

"Legarea suratelor", tradiţie gălăţeană de mărţişor

Etnografii gălăţeni au făcut un studiu într-o comună din Galaţi pentru a vedea cum se păstrează obiceiul legării suratelor. Dacă în trecut o atenţie deosebită se acorda ritualurilor de iniţiere, de consfinţire a legăturii ce se stabilea între tinerele surate, odată cu trecerea timpului, acestea au căpătat un loc secund, rolul principal fiind acordat unor rituri de divinaţie, rituri care prefigurau apariţia viitorului ursit.

Ideea iniţierii unui studiu amplu asupra evoluţiei, transformărilor şi formelor de manifestare specifică pe care le-a îmbrăcat de-a lungul timpului unul dintre cele mai interesante obiceiuri - legarea suratelor, s-a conturat odată cu momentul începerii realizării unui film documentar menit să redea în variantă vizuală reconstituirea acestui obicei. Pregătirea realizării filmului documentar a început, cum este şi firesc de altfel, cu o documentare asupra materialului existent în diferite lucrări sau studii de specialitate privitoare la obiceiul vizat, dublată ulterior de o descindere în teren - în localitatea Piscu din judeţul Galaţi, în vederea radiografierii structurii actuale a obiceiului.

Studiul de faţă are ca reper informaţii culese de la persoane care fac parte din trei generaţii diferite - persoane intervievate în anii ’70-’80, născute la începutul secolului XX, persoane intervievate în anul 2006, a căror vârstă se situa între şaizeci şi şaptezeci de ani, şi cea de-a treia generaţie - fete aflate în pragul adolescenţei - de asemenea în 2006.

După cum menţionează etnologul Eugen Holban în studiul său intitulat „Echinocţiul de primăvară - Suratele”, realizat pe baza unor cercetări desfăşurate în perioada anilor ’70-’80, „în trecut, ritualul legării sau prinderii suratelor avea loc fie la Sântul Toader, fie la 1 martie, în odaia uneia dintre fete. Grupul se constituia din şase până la cincisprezece fete, unite de obicei prin legături de rudenie, vecinătate ori prietenie.(...) în trecut, ritualul legării sau prinderii suratelor avea loc fie la Sântul Toader, fie la 1 martie, în odaia uneia dintre fete.

„Conform aceluiaşi autor, din momentul însurăţirii, fiecare fată îşi desfăcea un cercel de la ureche şi îl arunca într-un castron sau într-o cofă cu apă. Apoi, una dintre ele, după ce era legată în prealabil la ochi cu o basma, băga mâna şi scotea la nimereală un cercel. Stăpâna cercelului ce se nimerea a fi scos devenea surata cea mare şi avea datoria - dar şi cinstea - de a găzdui toate întâlnirile grupului, întâlniri care se petreceau la date fixe, stabilite prin tradiţie”, spune Anişoara Ştefănucă, specialist etnografic în cadrul Centrului Cultural „Dunărea de Jos” din Galaţi. După constituirea grupului, următoarea întâlnire a suratelor avea loc în ziua de Florii, când se bea mărţişorul. Părinţii suratei celei mari care găzduiau ceremonialul, aduceau un pahar cu vin, iar suratele îşi aruncau mărţişoarele în el. Tot ei, părinţii, le spălau pe mâini, pe rând, pe fiecare dintre fete, dându-le apoi să bea din paharele în care-şi aruncaseră mărţişoarele. Fetele îşi luau fiecare propriul mărţişor şi îl agăţa apoi de creanga unui pom roditor sau al unui trandafir pe care îl urmăreau toată vara să vadă dacă înfloresc frumos şi dacă - în cazul pomului dă roade bune. Din dialogul purtat de etnografi cu vârstnicele satului în anul 2006, actantele de altădată, se distinge apariţia unui fenomen de fragmentare a obiceiului şi totodată dezvoltarea unor „variante” investite pregnant cu atribuţii de divinaţie.

„Io aşa am înţăles di pi la mama, cî după ci ieşau din biserică în zâua di Florii, cu alti feti, cu alţi prieteni, luau aceli mărţâşoari din piept şî di undi li aveau, şî legau di creanga di salcii. La pom n-am legat. Aşa am făcut eu. Şî ţân minti cî am fost şî io cu trei prietene, să dăm aceli mărţâşoari pi gârlî, cî noi, aşteptam sî ni mărităm de-acu’, di la paisprezece ani. Când aruncam mărţişorul spuneam: du-ti mărţişor, du-ti la vali cum ti duci tu di răpidi, aşa sî-mi vinî mii ursîtu’... mă rog... spuneam în gând. Spuneam: du-ti mărţîşoru’ sî-mi vină prinţişoru”, spune o tânără din Piscu.

Dacă în trecut, după cum se poate observa, o atenţie deosebită se acorda în cazul legării suratelor ritualurilor de iniţiere, de consfinţire a legăturii ce se stabilea între tinerele surate, odată cu trecerea timpului, acestea au căpătat un loc secund, rolul principal fiind acordat unor rituri de divinaţie, rituri care prefigurau apariţia viitorului ursit. De asemenea, din relatarea anterior redată se poate remarca modalitatea de transmitere de la o generaţie la alta a informaţiilor privind obiceiul „io aşa am înţăles di pi la mama” - fapt care susţine ideea că un rol important revenea în acest caz spaţiului domestic şi implicit îndeplinirii unor roluri prescrise în acest sens. Dacă în forma veche a obiceiului, ritualul „legării suratelor” se desfăşura la Sfântul Toader şi arareori la 1 martie, septuagenarele de astăzi ne-au mărturisit că nu cunosc a fi vreo legătură între Sărbătoarea Sfântului Toader şi „legarea suratelor”.

„Se poate observa faptul că în memoria colectivă s-au păstrat preponderent acele secvenţe de ritual care aveau o încărcătură spectaculară evidentă, în detrimentul acelora care aveau un caracter iniţiatic profund”, ne explică Anişoara Ştefănucă.

Rememorând obiceiul purtării mărţişorului,Trandafir Tasia, o bătrână din localitatea Piscu ne mărturiseşte - „Legam mărţâşoarili în zâua di 1 martii dimineaţa. Ni sculam înainti di răsăritul soarelui. Ni puneam la mânî şî mărţâşoari în piept. Dar la mânî îl pune’m întotdeauna. Şî îl purtam pânî la Florii. În zâua di Florii luam mărţâşoru’ şî îl duşem şî îl punem la un copac, îl legam la un trandafir, cî aşa ni învăţau bătrânili. Spunea câ îs buni mărţîşoarili la mânî cî nu ti pârleşti soarili dacî porţ’. Făceam mărţâşoru’ din aţî albă şîroşâi. Făcem mai multi modeli la capiti. Şî inimioarî, şî rotund, canafiori, ghindi. Di micî purtam mărţîşor di pi la opt-nouî ani, ni lega mama. Băieţăii nu purtau mărţâşor cî sî spune’ cî plânji în zâua nunţâi”. Întrebată fiind dacă avea grijă să fie acoperit permanent mărţişorul, răspunde: - „A, nu, nu ţâneam cont. Aşa era o tradiţii cari am apucat-o sî spunea cî dacî nu pui mărţâşor, ti pârleşti soarili în timpu’ verii”.

Se poate observa în acest caz o uşoară diminuare a legăturii semnificaţie - gest. Dacă necesitatea îndeplinirii unor gesturi rituale se păstra cu titlu imperativ transmis de generaţiile anterioare, semnificaţia acestora începe să se diminueze.

În timp, se accentuează valenţele de principiu pozitiv al mărţişorului, acesta începând a fi ataşat chiar şi războiului de ţesut. „Aveam război pi timpu’iernii şî ţăsam. Şî în zâua di mărţîşor făşeam două păpuşăli şî li agăţam la băţu’ cari era pus la iepar, la iepi. Când ni legam mărţâşoru’ la mână dimineaţa, făceam asta şî pentru război. Numa’la război puneam, sî meargî natrea bini (n.r. - natrea - firele de la urzeală). Sî lăsa mărţîşoru’ la război până să termina de ţesut. Apoi puneam pi un pom, o floari ceva”, povesteşte Maria Ioniţă.

În privinţa rolului îndeplinit de mărţişor în cadrul obiceiului mai amplu al „legarii suratelor”, Trandafir Tasia povesteşte: „fiecari ni alejeam undi vroiam sî-l punim. După ci sî termina slujba di la bisericî di Florii, cî mergeam la biserică şî di Florii sî împarti salcia, luam cîti o bucăţâcî di salcii şî di salcia şeia legam mărţişoru’. Mergeam la un pom fructifer, legam salcia, cî salcia sî spuni cî aduci noroc. Mergeam cu fetili, vecinili sî legăm mărţîşoru’ la pom. Fiecari avea pomu’ ei. Nu legau mai multi mărţişoari la acelaşi pom”.

La o analiză atentă a acestor aspecte, se poate remarca stricteţea recomandării legării mărţişorului de către fiecare fată la un pom diferit, fără ca aceasta să mai fie dublată de cunoaşterea semnificaţiei acestui gest ritual - în trecut tinerele fete urmăreau evoluţia pomului, la care au legat mărţişorul, pe parcursul anului, dacă înfloreşte şi are rod bogat, existând credinţa că pomul prefigurează viitorul acestora.

Odată cu trecerea timpului, „băutul mărţişorului” la Florii se diminuează ca desfăşurare până la dispariţie. În timp, ritualul nu mai este practicat de tinerele fete, îşi pierde caracterul de act simbolic investit cu funcţii de consfinţire a unei legături, a unui legământ, fiind păstrat doar de femeile mai învârstă, într-o formă uşor alterată, căpătând preponderent un caracter de întâlnire amicală, informală.

Potrivit Anişoarei Ştefănucă, obiceiul se mai regăseşte şi în Ardeal, dar sub altă denumire: „Prinsul văruţelor”, dar nu are întotdeauna aceeaşi formă de manifestare.

 

Link to comment
Share on other sites

Create an account or sign in to comment

You need to be a member in order to leave a comment

Create an account

Sign up for a new account in our community. It's easy!

Register a new account

Sign in

Already have an account? Sign in here.

Sign In Now
 Share

×
×
  • Create New...

Important Information

We have placed cookies on your device to help make this website better. You can adjust your cookie settings, otherwise we'll assume you're okay to continue.