Jump to content

Gălăţeni marginalizaţi care încearcă să se reintegreze în societate


dcp100168
 Share

Recommended Posts

Gălăţeni marginalizaţi care încearcă să se reintegreze în societate

"Sunt Ioana şi sunt punctuală", "Sunt Daniela şi sunt frumoasă", "Sunt Ciprian şi sunt sincer", "Sunt Cornel şi sunt curajos", "Sunt Mihaela şi sunt generoasă". Sunt toţi oameni maturi care s-au reîntors pe băncile şcolii, ca să-şi termine gimnaziul şi primele două clase de liceu. Toţi au suferit în copilărie o ruptură care i-a făcut să arunce cărţile pe foc. Viaţa nu a fost prea blândă cu ei. Li se citeşte asta modul şovăielnic în care se străduiesc să te privească în ochi. În lacrima ascunsă pe după nodul din gât. Au fost condamnaţi. Au fost arătaţi cu degetul. Au fost marginalizaţi. Şi-au plătit, poate prea scump, greşelile şi neputinţele.

Acum sunt la a doua şansă, un program oferit de Ministerul Educaţiei, cu bani de la buget şi, în completare, cu fonduri europene. Sunt elevii unei şcoli din Galaţi şi au noroc că au încăput pe mâna unor profesori devotaţi meseriei.

Colegi de şcoală cu propriii copii

Directoarea Luminiţa Tcaciuc i-a primit la şcoală cu toate necazurile lor, chiar şi cu bebeluşii, atunci când au avut cursuri şi pe nimeni cu cine să-i lase. I-a legănat ea, i-a ogoit să nu plângă, astfel încât mamele să-şi poată scrie lucrarea de control.

Unii au copii care învaţă la aceeaşi şcoală, aşa cum este cazul lui Ciprian, care are două fete şi doi băieţi, toţi colegi în clase mai mici. Deşi el vine la cursuri doar sâmbăta şi duminica, seara, când îi vede pe toţi buchisind, oricât de obosit ar fi, se ambiţionează şi ia şi el o carte în mână.

Cum destinul lor a însemnat doar târâtul printr-un coridor de necazuri, mulţi au uitat cine sunt, au uitat că pot, că au două mâini şi un cap, la fel ca toată lumea. Pentru ei există Diana Bulai, inspectoarea general-adjunctă şi psihologul din cadrul proiectului, care are menirea să-i ajute să-şi redescopere calităţile şi limitele, ca şi să-şi poată rescrie povestea.

"Sunt Marian şi sunt punctual", "Sunt Serena şi sunt loială", "Sunt Cătălin şi sunt..." (îşi frământă zadarnic mintea ca să poată spune ceva). "Bun", spune pentru el colegul de alături.

"Şcoala m-a scos la lumină"

Serena este o femeie cochetă, cu toată sărăcia din care vine. E subţire, aproape transparentă de câtă suferinţă i s-a îmbibat în pori. A greşit, spune ea, pentru că a avut încredere prea mare în oameni. Aşteaptă înţelegere şi acceptare de la cei din jur. Ani la rând, a stat închisă în casă. S-a ascuns de oameni. "N-am mai ieşit decât la pâine sau cu cel mic la doctor. Şcoala m-a scos la lumină. Aşa mai ies din casă, mai cunosc oameni. Pot să-mi fac planuri. Îmi place aici, pentru că vorbim şi despre noi, nu facem doar lecţii".

Serena a aflat de a doua şansă de la tatăl ei, care a fost la vremea respectivă singurul din toată clasa care a terminat cursurile şi a luat certificat de absolvire. Şi-a spus că, dacă el a putut să-şi termine şcoala, poate şi ea.

Are 27 de ani şi un copil cu un un bărbat care a părăsit-o, după o relaţie de mai bine de zece ani. "Nu pot să-l condamn. A fost singurul care mi-a stat alături atunci când mi-a fost foarte rău". Necazurile ei au început în clasa a VIII-a. Locuia într-o casă fără lumină, nu avea cu ce să se îmbrace. Cu toate acestea, învăţa destul de bine. Cum nu se mai descurcau cu banii, iar tatăl său se supărase pe ea pentru că-şi pierduse virginitatea, părinţii au decis că cel mai bine ar fi să meargă la muncă în străinătate. "Le promisese cineva că mă va duce să spăl vase la un restaurant în Italia. Aveam 15 ani şi două luni. Mi-au făcut procură să mă poată scoate din ţară, pentru că eram încă minoră. Ajunsă în Italia, mi-au spus că, de fapt, mă luaseră să mă prostituez. N-am vrut să merg cu ei şi m-au lăsat în stradă. Din clădirea de peste drum, mă pândeau să vadă dacă cedez de spaimă şi de foame. Am avut noroc că i s-a făcut milă unui om şi a anunţat poliţia. Am făcut denunţ şi m-au cazat la un centru de minori", îşi adună, din negura trecutului, pe sărite, povestea.

S-a întors în Italia mai târziu, cu iubitul ei. Ea lucra la o seră, în condiţii destul de grele. Într-o zi, a făcut atac cerebral, din senin. A fost dusă la spital. A fost operată, dar a rămas cu sechele, o uşoară semipareză. Singurul care a dormit pe jos, a avut grijă de ea şi zi şi noapte, a hrănit-o cu lingura, a fost tatăl copilului ei. Însă ceva a început să scârţâie, când s-au întors în România. El o vizita doar din ani în Paşti. A apărut şi copilul, pe care el nici n-a vrut să-l vadă. De atunci, n-o mai vizitează deloc.

"Vreau să termin clasa a X-a, să mă înscriu la liceu şi apoi la facultate. Ştiu că, probabil, nu voi putea s-o termin, nu am posibilităţi. Dar măcar pentru o săptămână, sau o lună, vreau să pot spune şi eu, ca alţii, că merg la facultate", curg gândurile ei despre viitor.

A renunţat la şcoală, ca să-şi crească fraţii

Daniela este într-adevăr o femeie foarte frumoasă. E incredibil cum şi-a păstrat strălucirea, după toate greutăţile prin care a trecut. "Sunt de la ţară. Părinţii mei, foarte săraci, lucrau cu ziua prin sat. În clasa a VII-a, a trebuit să renunţ la şcoală ca să am grijă de cei şase fraţi mai mici. Tata şi mama lucrau cu ziua, iar eu făceam mâncare, spălam, făceam curăţenie, dădeam cu var, aveam grijă de animale. Toţi au făcut şcoală, cu excepţia unei surori care s-a oprit după clasa a VIII-a. Nu s-a mai dus că n-a vrut", istoriseşte ea parcă un vis urât.

Când a împlinit 18 ani, i-a cerut mamei cinci lei de drum şi a venit la Galaţi, cu o fată din vecini. Fata se angajase la o fabrică de confecţii şi nu ştiuse croitorie. Nici Daniela nu ştia, dar au primit-o şi a învăţat să tragă la maşină. Era muncitoare şi au păstrat-o. La 19 ani l-a întâlnit pe actualul soţ. A fost dragoste la prima vedere. După două luni de când se cunoşteau, erau deja căsătoriţi. La scurt timp a venit şi copilul.

"Sunt foarte mândră de băiatul meu. Are zece ani, este în clasa a III-a şi numai Dumnezeu m-a ajutat să-l mai am în viaţă", cade ca o ghilotină continuarea poveştii. Băiatul avea 3 ani şi nouă luni când a fost diagnosticat cu leucemie.  Au stat în spital, ca să facă citostatice. A alunecat în cele mai vâscoase mâluri ale disperării. Însă a luptat să rămână la suprafaţă, agăţată de perfuziile fiului ei, care trebuiau tot timpul schimbate, de lacrimile lui care trebuiau uscate, de aripile lui în care trebuia să sufle mereu, ca să nu uite zborul. Şi într-o zi chiar a zburat din spital. După un an şi câteva luni, boala a cedat. Şi s-au întors acasă. Au urmat luni lungi în care s-au întors la control, de teamă ca boala să nu pândească ascunsă într-un colţişor al trupului său. Acum e bine. În curând se vor muta în casa lor, copilul e sănătos, învaţă foarte bine, iar ea mai are puţin şi termină clasa a X-a.

"Mi-a fost ruşine. M-am dus să-mi fac dosar de însoţitor pentru fiul meu, care a primit indemnizaţie de handicap, şi când au văzut că am doar şapte clase, mi-au spus că trebuie să fac ceva, că e păcat. Acum mi s-a deschis pofta să învăţ. Vreau să termin liceul la seral şi să fac postliceala sanitară", curg planurile, ca şi cum ar izvorî luminoase din ochii ei verzi.

"Am furat, m-am drogat"

"Tata era beţivul satului. Mamei nu-i păsa de mine, era acrită de viaţa pe care o ducea", îşi începe Cornel cu mult curaj povestea. A căzut în mrejele anturajului. Şi-a făcut prieteni mai mari. Mergea cu ei să caute fier vechi la halda de zgură. Câştiga 3-4 lei pe zi, suficient cât să-şi facă iluzia că poate trăi şi singur, pe picioarele lui, fără ajutorul părinţilor. Nu a mai vrut să meargă la şcoală, în speranţa că astfel mama lui se va interesa mai mult de el. Poate chiar va încerca să-l trimită. Însă ea n-a schiţat niciun gest. A plecat în Italia, de unde-i mai trimitea din când în când bani.

"Au urmat droguri, beţii, bătăi. Într-o seară, băusem şi luasem droguri. Un aşa-zis prieten mai mare m-a îndemnat să intrăm peste nişte oameni bătrâni în casă şi să furăm. Venise mama din Italia şi îmi dăduse nişte bani, deci nu pentru asta am vrut să merg, ci să mă răzbun pe ea. Bineînţeles că ne-a prins poliţia. A urmat procesul, plimbările la poliţie, unde am realizat ce făcusem, de fapt. Puteam să-i omor. Erau bătrâni, puteau să făcă infarct de spaimă. Aşa mi-a spus poliţistul. Avea dreptate. Şi erau şi bunicii unui alt prieten de-al nostru. Eu n-am ştiut unde mă dusese băiatul acela mai mare. Pentru că eram minor, şi nu mai făcusem şi alte infracţiuni am scăpat doar cu amendă. Am mai răcit relaţiile cu respectivii prieteni. M-am închis în mine şi mi-am căutat  ceva de muncă".

Acum locuieşte cu iubita sa, care la rândul ei provine tot dintr-o familie destrămată. Nici ea nu şi-a terminat şcoala. A avut o copilărie tristă. A suferit de foame, nu a avut jucării. Acum se bucură ca un copil când el îi face cadou o jucărie de pluş. "Pentru ea muncesc. S-o protejez, să-i ofer ce n-a avut acasă la ea", spune Cornel, care la rândul său, primeşte, probabil, de la ea ceea ce i-a lipsit acasă la el - dragostea.

Are doar 23 de ani şi toată viaţa înainte. E deştept şi curăţel. Are curajul să se arate aşa cum e, călit la şcoala vieţii, cu greşelile şi calităţile sale. Vrea ca, după ce termină liceul, să dea de carnet, să-şi găsească un loc de muncă, unde să nu mai dea cu barosul şi unde să primească un bănuţ în plus.

"Sunt Petru şi îmi plac surprizele". Aş fi vrut să fi avut timp să vorbesc şi cu el. Citisem deja în ochii lui o altă poveste interesantă. Întunericul i-a împrăştiat însă pe toţi elevii târzii pe la necazurile lor. Ieşită în stradă mă mişc greu, sub ploaia subţire, care cade într-una, parcă, vâscoasă şi lipicioasă. deşi venisem doar pentru un reportaj la o şcoală, eu sunt cea care a primit o  lecţie. O lecţie despre lupta aprigă pentru normalitate.

viata-libera.ro

Link to comment
Share on other sites

  • 3 weeks later...

Cu Abecedarul la "A doua şansă". Au între zece şi 34 de ani şi sunt la şcoala primară

* Lupta cu buchea cărţii, mai aprigă decât cea cu necazurile * La Şcoala nr. 18, o mână de tineri primesc a doua şansă pentru a se desprinde de sărăcia în care s-au născut * În numai doi ani, cu puţin efort, ei pot căpăta certificat că au absolvit patru clase

Adrian are 16 ani şi este elev în clasa a II-a la Şcoala Nr. 18 din Galaţi, la programul "A doua şansă". În ianuarie, abia a terminat clasa I. Învăţătoarea Maria Suvarov îi cere să citească o poezie din carte. Adrian se deşiră lung şi cuminte din bancă. Începe să silabisească poticnit, urmărind cu degetul literele, ca şi cum le-ar împunge: "Bi-ne e la n-o-i acasă!/ Nu e l-u-m-e mai fru-moa-să/ Ta-ta, ma-ma şi bu-nici/ Eu şi fră-ţi-o-rii mici./ Toţi aici sun-tem u-niţi/ Bu-cu-roşi şi fe-ri-ciţi."
Adrian nu stă acasă. L-a dus mama lui la adăpostul de zi şi de noapte pentru copiii străzii. "M-a dus pentru că n-aveam lumină, n-aveam cu ce face baie, n-aveam cum să mănânc ceva cald. Avem o cameră la G5, dar pentru că nu sunt bani n-avem lumină şi nici apă", vine cutremurător de firesc răspunsul său.

"La asta mă gândesc tot timpul. La invenţii"

Cât a stat cu părinţii, nu l-au trimis la şcoală. Noroc cu cei de la centru, care au grijă de el. Ei i-au spus că poate termina patru clase în numai doi ani şi i s-a părut frumos să vină să înveţe să citească şi să socotească la fel ca orice copil.
"Tata are cancer şi mama e bolnavă de ficat. Tata le cam are cu băutul. Dar şi mama, deşi i-a spus doctorul să se lase. A venit într-o seară la mine la cămin cu capul spart şi cu ochiul vânăt. Pe sora mea, a înfiat-o cineva. Pe fratele meu, nu l-am mai văzut de mult. E bolnav, e la spital, la Găneşti." În timp ce mie mi se taie respiraţia, el îmi înşiră toate aceste nenorociri ca şi cum ar povesti ceva banal. Nicio umbră în ochii lui limpezi şi verzi ca un câmp spuzit cu iarbă. Necazurile au făcut tot timpul parte din viaţa lui şi nu ştie cum e să fie altfel. Greutăţile par să nu-l fi atins. În timp ce trupul i s-a lungit, mai mult decât în mod obişnuit la vârsta de 16 ani, faţa i-a rămas inocentă, exact ca a unui copil de clasa a II-a.

Îl întreb de planuri de viitor, acum că va fi băiat cu şcoală. "Vreau să fiu cineva deştept. Vreau să umblu cu tubuleţe din acelea de sticlă, în care se pun lichide şi când le amesteci, se fac negre şi fac bum! Vreau să inventez o chestie care să te facă invizibil, un fel de undă, dar şi o maşină de zbor cu propulsor. O pui în spate, ţii cârma ca să nu te prăbuşeşti şi zbori. La asta mă gândesc tot timpul. La invenţii. Vreau să inventez maşina timpului, care te ajută să nu îmbătrâneşti. A fost unul, Albert Einstein, care ştia s-o facă. Dar a murit înainte. Eu ca el vreau să fiu. Să fac ceva greu", pare că nu se mai opreşte şuvoiul de vise.
Ca şi cum mi-ar fi ghicit cumva gândurile, îmi spune, cu seriozitate, peste umăr: "O să vezi, am să fiu un geniu". Apoi se întoarce la buchiseala din carte.

"Nu am avut certificat de naştere"

Tot de la adăpostul pentru minori vine şi George, şi el de 16 ani. Pentru el literele sunt curată filosofie. Nu are idealuri aşa mari, precum colegul său Adrian. El vrea să se facă poliţai, pentru că "are pică pe beţivi". E din Băleni. Are o soră care e tot la adăpost şi merge la o altă şcoală. Şi un frate de care îi este dor şi nu mai ştie de mult nimic de el. I-e dor şi de părinţi. Mama şi tata au rămas în sat, muncesc cu ziua pe unde apucă. De mic, şcoala i s-a părut plicticoasă. Adormea în bancă la ore şi nu s-a mai dus. "Stăteam noaptea cu băieţii pe-afară şi dimineaţa eram obosit. Eu am zis că nu mai merg la şcoală, iar părinţii mei n-au zis nimic. Acum ne trimit cei din centru", recunoaşte el.

Andrei are 14 ani şi învăţătoarea îl laudă că este cel mai serios dintre toţi. N-a lipsit o zi, nu a venit niciodată cu temele nefăcute.
"Îmi place mult la şcoală. Tata mi-a zis că, dacă nu învăţ, nu mă angajează nimeni", spune el încruntat şi hotărât să rumege cu totul cartea din faţa lui. Când era mic, n-a putut să fie înscris la şcoală, pentru că nu avea certificat de naştere. Abia când a împlinit 12 ani s-a întâmplat minunea şi aşa iată-l şi pe el în bancă. N-a avut cine să facă hârtii, mama a plecat cu altcineva, iar tata a rămas fără un picior. Aşa, ca un cocostârc, le face mâncare şi-i îngrijeşte, dar de umblat pe străzi nu poate. Câţi fraţi are? îl întreb. Bolboroseşte, adunând pe degete: "Doi şi cu doi, patru fraţi. O soră e în Italia. Alta a plecat cu un băiat. Mai are una care e şi ea la şcoală acum".
Visul lui e să ajungă în Italia la sora cea mare şi să se angajeze. 

Când şcoala n-are niciun vis

La clasa cealaltă, la modului III şi IV (clasele a III-a şi a IV-a), Gabriela are 14 ani şi se luptă s-o convingă pe învăţătoarea Silvia Mihalache să o lase să plece acasă. I-a spus întâi c-o doare capul, apoi burta. Femeia n-are ce face şi-i dă drumul. Măcar a venit şi s-a învoit.

"Uneori mă plictisesc la şcoală", recunoaşte ea cu o sinceritate dezarmantă. Mama ei a murit de cancer. A venit la şcoală de gura tatălui său, să-şi termine patru clase măcar. E frumuşică şi isteţică, însă nu e prea convinsă că are ce face cu cartea. "Ce faci dacă se întâmplă ceva cu tatăl tău? Cine va avea grijă de tine, dacă tu n-ai şcoală să te poţi angaja?", predică în pustiu dăscăliţa. "Fraţii mei mai mari", vine imperturbabil răspunsul copilei.
Am curiozitatea s-o întreb cu ce se ocupă fraţii mai mari. "Fură", spune râzând şi fără nicio reţinere Gabriela. Mă abţin să nu fac ochii mai mari decât e cazul. Da, are trei fraţi care fură, îmi repetă ea, ca şi cum nu ar fi nimic deosebit în toată chestia asta.

Colegul ei, Cezar, face clasa a IV-a, la 15 ani. Răsuceşte pagină după pagină dintr-un manual. Are un aer pierdut şi absent. "Am văzut că e greu fără şcoală", spune el ca şi cum ar fi învăţat asta într-o lecţie. Dacă îl întrebi ce vrea să facă în viaţă, dă din umeri. Nu ştie. E greu să privească dincolo de gard, de lucrurile care-l sufocă. Tatăl lui este în comă, a fost lovit la cârciumă. Mama lui era în Italia, dar s-a întors de-o săptămână, de când s-a întâmplat nenorocirea. Mai are doi fraţi: unul lucrează în construcţii, celălalt la videochat.

O gură de aer

Ileana are 16 ani. Vine de pe strada Garofiţei. Părinţii ei sunt săraci, dar îşi doresc foarte mult ca ea să înveţe. "Nu m-au putut înscrie la şcoală pentru că nu aveau buletin. S-au ocupat cei de la Fundaţia Inimă de copil ca să putem măcar acum merge la şcoală", spune fata, despre care învăţătoarea are numai cuvinte de laudă. Vrea să facă şi liceul şi facultatea, iar între timp practică şi sport. Face caiac-canoe, la Tirighina. Viaţa, pentru ea, începe să capete culorile normalităţii.

"Alergăm după ei la supermarket, unde cerşesc"

"Unii sunt oameni serioşi, la casa lor. Am în clasă un băiat, de 24 de ani. Lucrează în construcţii şi face şi lupte la un club. Mi-a zis că vrea să ajungă în Tibet. Deocamdată, l-a trimis patronul lui să facă şcoală, pentru că a văzut că e băiat serios. Astăzi nu e la şcoală, lucrează, dar învaţă singur acasă", spune Maria Suvarov.
Şcoala primară la şansa a doua se face cu duhul blândeţii. "Trebuie să te apropii de ei, să lucrezi cu fiecare în parte, să le asculţi păsurile. Îţi trebuie răbdare. E cu totul altfel decât la învăţământul de masă. Satisfacţiile sunt puţine, pentru că nu ştii niciodată dacă vor găsi forţa să lupte cu necazurile, ca să vină până la sfârşit la cursuri. Sunăm după ei la adăpost, atunci când nu vin. Sau alergăm după ei la supermarketul de alături. Ne spun colegii că au venit spre şcoală, dar se opresc acolo la cerşit", ne spune la plecare învăţătoarea Silvia Mihalache.
Sunt 13 elevi la modulul I-II, dintre care cinci n-au venit niciodată la şcoală. Dincolo, la modulul III-IV, lucrurile devin mai serioase. Sunt 22 de înscrişi şi foarte puţini sunt cei care îşi permit să abandoneze cursurile. Cel mai mic are zece ani, iar cel mai mare i-ar putea fi tată. Are 34 de ani.

viata-libera.ro

Link to comment
Share on other sites

Create an account or sign in to comment

You need to be a member in order to leave a comment

Create an account

Sign up for a new account in our community. It's easy!

Register a new account

Sign in

Already have an account? Sign in here.

Sign In Now
 Share

×
×
  • Create New...

Important Information

We have placed cookies on your device to help make this website better. You can adjust your cookie settings, otherwise we'll assume you're okay to continue.