Jump to content

Bălăbăneşti - gălăţenii care locuiesc cel mai aproape de cer


dcp100168
 Share

Recommended Posts

Bălăbăneşti - gălăţenii care locuiesc cel mai aproape de cer

* Dealul Foişor din comuna Bălăbăneşti este cel mai înalt punct din Galaţi, în raport cu nivelul mării * Primăria are,  pe inventar, un avion de luptă * Singurul sfânt gălăţean din calendarul creştin-ortodox s-a născut într-un cătun al comunei * Doar la Bălăbăneşti există un sat de oase

Primari care să-şi aducă în localitate tunuri mai sunt prin judeţ, cei din Schela şi Matca fiind doar două exemple. Numai unul şi-a montat însă în localitate un avion de luptă - Dorin Codreanu, edilul comunei Bălăbăneşti.

De fapt, ideea aducerii avionului în comună nu i-a aparţinut primarului, ci unui preot, care, în 2011, era paroh în sat: părintele Petru Moraru, fost pilot de avion. Părintele s-a interesat mai întâi, încercând să afle dacă nu cumva ar fi ceva avioane de luptă scoase din uz. A vorbit la o unitate militară de la Câmpia Turzii, care tocmai dădea la casare vreo patru avioane de tip IAR 93. Unul dintre ele a ajuns în comuna gălăţeană, iar celelalte trei s-au dus în Olt, Teleorman şi Mureş. Primarul cade şi acum pe gânduri când vine vorba despre avion. Nu-i pare rău că l-a adus, dar s-a şi săturat să-l tot boscorodească babele.

"În total, am dat vreo 5.000 de lei atunci, ca să-l aducem aici. Aripile au trebuit demontate acolo, la unitatea militară şi remontate aici, în comună. N-a fost tocmai uşor. Nu ştiu dacă am făcut bine sau nu că l-am adus. Dar avion e numai la Bălăbăneşti şi toată lumea care trece pentru prima dată pe aici se opreşte măcar puţin, să se uite la el. Din acest punct de vedere, eu spun că a meritat investiţia", spune primarul Dorin Codreanu.

Autorităţile au probleme însă cu paza avionului. Câteva bucăţi detaşabile au dispărut deja şi, spune primarul, nişte romi de prin părţile locului se tot laudă că vor lua IAR-ul cu totul. Fuselajul s-a cam decolorat în anii pe care i-a petrecut la intersecţia din comună, în locul pe care localnicii îl numesc "La cruce". Dar asta n-are a face. E fabricat din aluminiu, deci ar face toţi banii pentru hoţi. Alături de avion, se află o troiţă şi, la câţiva paşi depărtare, o staţie de autobuz părăginită. E semn clar că, odată ajuns aici, tot trebuie să o apuci pe un drum, fie el pe pământ sau spre cer.

Şi de pe acoperişul Galaţiului se fură

Pe o vreme ploioasă nu prea ai cum să urci Dealul Foişor. Prin noroaiele adânci, mai pe drum, mai pe arătură, de mirare ar fi dacă ar răzbate un tractor! Când se va mai zbici pământul, însă, merită să te cocoţi la 305 metri, adică la cea mai mare altitudine din judeţ. De jur împrejur sunt numai câmpuri arate, iar în zare se vede ceva pădure. Liniştea e asurzitoare. În urmă cu câţiva ani, pe deal exista şi o structură, pe care bălăbăneştenii au numit-o foişor. De aici şi numele dealului. Evident, structura a dispărut şi nimeni nu se mai încumetă să o refacă. Dacă o faci din fier, se taie şi se vinde. Dacă-i din lemn, ajunge pe foc. Hoţii locului nu sunt pretenţioşi. Iau orice, numai să se poată valorifica.

Satul de oase cu patru nume

Ultimul drum până la fostul sat Miroasa din buza pădurii s-a răscolit cu plugul, acum câţiva ani. Cine vrea să afle cât a mai rămas din fosta aşezare omenească, trebuie musai să-şi înglodeze picioarele în arătura gospodarilor care au semănat pe aici grâu, încă din toamnă. La capătul brazdei, e un cimitir cu vreo 15 cruci. De pe cele mai multe, timpul a şters toate inscripţiile, aşa că nimeni nu mai ştie cum i-a chemat pe cei ale căror oseminte odihnesc aici. Dintre morminte răsfirate, se văd ruinele din cărămidă roşie ale unei biserici. Încă se mai cunoaşte unde a fost altarul, dar nu mai sunt aici nici acoperiş, nici iconostas.

Satul Miroasa - adică acesta, din care a rămas doar cimitirul - a fost atestat pentru prima dată în anul 1774, după încheierea păcii de la Kuciuck-Kainargi, între Imperiul Rus şi cel Otoman. Conform termenilor tratatului, ruşii aveau dreptul să îi protejeze pe moldoveni şi să intervină în ţară, pe timpul ultimei domnii fanariote. În 1863, la aproape un secol de la atestare, numele satului se va schimba în Slobozia Miroasa. Îşi schimbă numele, din nou, în 1931, când va deveni satul Nicolae Bujoreanu. În 1950, va căpăta numele de Ion Iacomi. Acum, sătenii îi spun iarăşi Miroasa aşezării dispărute. E doar un sat de oase, pentru că numai răposaţii mai "locuiesc" acolo sus, în margine de pădure.

Cătunul în care s-a născut Sfântul Rafail

În cătunul Zimbru, nu mai trăiesc nici măcar 40 de oameni, iar cei mai mulţi sunt bătrâni. Singura zi din an în care mica aşezare umană se animă este 21 iulie, la praznicul Sfântului Rafail de la Agapia Veche. În aceaa zi, chiar şi arhiepiscopul "Dunării de Jos" urcă până aici, ca să slujească la schit, împreună cu un sobor mare de preoţi.

Rafail e singurul sfânt gălăţean din calendarul creştin-ortodox. S-a născut aici în anul 1560 şi chiar dacă viaţa exemplară şi-a trăit-o la vreo 250 de kilometri distanţă, în judeţul Neamţ, oamenii tot îl simt ca pe unul de-al lor. Condica Sfântă de la Agapia şi pomelnicele vremii îl menţionează pe Sfântul Rafail ca pe "fericitul stareţ". Se pare că, de tânăr, lui Rafail îi plăcuse traiul creştinesc ascetic. Între anii 1580-1585, deci când nu aveam mai mult de 25 de ani, ajunge la mânăstirea Agapia Veche, numită şi Agapia din Deal. Învaţă ascultările obştei şi este primit în cinul monahal. Călugărul Rafail ajunge al doilea în ierarhia obştii monahale care îl acceptase, după sihastrul Agapie, care întemeiase comunitatea. Data mutării la Cer a sfântului gălăţean nu este înregistrată precis, dar istoricii spiritualităţii ortodoxe consideră că ea s-ar fi petrecut în intervalul 1640-1645, adică după ce Rafail împlinise 80 de ani. La dezgroparea de şapte ani, fraţii săi monahi i-au găsit trupul neputrezit şi frumos mirositor, aşa că moaştele sfântului au fost aşezate în raclă. Au fost ascunse, în vreme de război, şi li s-a pierdut urma. Poveştile le ştiu bălăbăneştenii, de la cei mai tineri la cei mai vârstnici.

În cătunul Zimbu există biserică din 1753, când ctitoriseră aici un schit ieromonahii Aloman şi Iosif. Au trăit acolo maici, până în 1864. După secularizarea averilor mănăstireşti din 1863 - lege adoptată de A.I.Cuza, care vizitase Zimbru cu şase ani în urmă - cele mai multe dintre slujitoare s-au retras la Mănăstirea Adam. Rămăseseră la Zimbru, în schit, doar câteva maici, care au ţinut şi o şcoală pentru copiii din Bursucani. În 1940, cutremurul a dărâmat biserica schitului, iar pe vreme comunismului locul a rămas în părăsire. Refacerea temeinică a schitului a început în anul 2008, sub îndrumarea Î.P.S. Casian Crăciun. Schitul a primit şi hramul Rafael de la Agapia, pe lângă cel pe care îl avea deja, al Sfântului Gheorghe, şi este metoc al Mănăstirii Adam.

Astăzi, nici apa nu mai urcă până în cătun

Ion Mihai, de 79 de ani, şi femeia lui, Ioana, de 80 de ani, locuiesc în cătunul Zimbru, chiar vizavi de schitul Sfântului Rafail. Sunt străjerii lăcaşului. Cum te apropii de gardul bisericii, hop!, şi ei la poartă. Au trăit greu dintotdeauna, dar acum, când îi lasă puterile, parcă abia o mai duc de azi pe mâine.

"E greu tare aici. Avem un nepot şi de el depindem cu totul. În sat la noi nu este apă, aici sus, şi trebuie să batem drumul până în vale. Vreun kilometru de mers cred că ar fi. Cum să mai poată doi oameni bătrâni să bată atâta drum?”, spune oamenii.

Ambii s-au născut în sat şi şi-au trăit viaţa aici. Îşi amintesc de vremurile când peste dealuri se întindeau culturi agricole cât vedeai cu ochii. S-au cultivat de toate în zonă, de la cereale până la tutun. Acum, la Zimbru, au rămas mai mult amintirile tinereţii.

Oamenii care au sfinţit locul, pe "piciorul de Paris"

Atestată documentar în decembrie 1460, comuna Bălăbăneşti mai este numită, în folclorul local, „picior de Paris”. Numele vine de la faptul că, în secolele trecute, în zonă aveau moşii boieri cu influenţă în teritoriile româneşti şi care, ocazional, se retrăgeau aici la odihnă, aducând cu ei tendinţele vremii.Acum, sărăcia face legea la Bălăbăneşti. Cea a trupului, nu şi a spiritului. Oameni de seama a dat comuna din belşug. Iată doar câteva exemple.

Nicolae Pământ. Este istoricul locului. A predat istorie şi geografie în comună şi a contribuit decisiv la alcătuirea monografiei Bălăbăneştiului. A adunat laolaltă documentele scrise de George Felix Taşcă (1914-2000), publicate ulterior sub titlul "Răzeşii de Bălăbăneşti". Profesorul pensionar aproape că a terminat de amenajat un muzeu al comunei, la etajul Căminului Cultural.

Neculaiu Balaban. Este de meserie învăţător şi locuieşte în satul Bursucani. Este sculptor de troiţe de zeci de ani. A sculptat, de asemenea, obiecte şi personaje de basm, chipuri de domnitori şi diferite evenimente sau activităţi.

Ion Zimbru. Este poet, eseist, scriitor şi membru al Uniunii Scriitorilor şi a publicat, printre altele în: "Viaţa liberă", "Cronica literară", "Luceafărul", "Dominus", "Imparţial", "Convorbiri literare". Este autor a numeroase volume de poezie.

Ce-a făcut primarul Dorin Codreanu pentru comuna lui, în 23 de ani de mandat

Primarul comunei Bălăbăneşti, Dorin Codreanu, spune că, din lipsă de bani, nu poate investi în infrastructură prea mult. E în funcţie din 1992, adică de vreo 23 de ani. Îşi exercită acum cel de-al şaselea mandat.

"Până la acest moment, apă curentă au doar locuitorii satului Bălăbăneşti, nu şi cei din Bursucani, Lungeşti şi Zimbru. Avem probleme, în sensul acesta. Unele dintre fântâni pot fi sursă de apă, dar apa din altele are concentraţii ridicate de nitraţi şi nitriţi. Încercăm să extindem reţeaua", spune edilul. Din păcate, cu sau fără bani, vine scadenţa. În 2016, apă ar trebui să aibă toţi sătenii, potrivit acordului de aderare al României la UE, iar până cel mai târziu în 2018 şi ţeava de canalizare ar trebui să ajungă până la ultima casă din localitate. Drumurile sunt practicabile, chiar dacă nu sunt asfaltate. "Am reuşit să scot glodul din sate, de când sunt primar. Asta, chiar dacă nu s-a putut asfalta decât pe distanţe mici. Mai lucrăm, în funcţie de finanţare", a spus edilul.

În şcoli, condiţiile sunt acceptabile. Problema cadrelor didactice este, însă, că navetiştii îşi primesc decontul pe drum la două sau trei luni. Investiţii s-au mai făcut în şcoli şi grădiniţe, dar în comună mai sunt multe de făcut. Şi n-o spunem noi, ci bălăbăneştenii cu care am stat de vorbă pe uliţe.

Un ziar online pentru localnici

Comuna Bălăbăneşti are şi un ziar online. Se numeşte Xpress Bălăbăneşti şi a apărut în 2006. De întreţinerea paginii de internet care găzduieşte ziarul se ocupă Florin Munteanu (un bălăbăneştean care s-a stabilit în Canada de peste un deceniu) şi profesorul Nicolae Pământ, un veritabil istoric al zonei. Pe site-ul publicaţiei, balabanesti.net, puteţi găsi, în variantă digitală, şi monografia comunei.

viata-libera.ro

Link to comment
Share on other sites

  • 2 years later...

Profesorul Nicolae Pământ scrie istorie, la Bălăbăneşti

Pe lângă faptul că are o istorie bogată, comuna Bălăbăneşti se mai bucură şi că are oameni cărora le pasă de comunitate. Din păcate, nu sunt unii cu putere executivă pe plan local. Din fericire, însă, sunt acei bălăbăneşteni cu caracter puternic, cei cărora nimic, nici măcar cele mai grele încercări ale vieţii, nu le-au răpit bucuria de a-şi promova comunitatea în lume.

Cel mai bun exemplu, în acest sens, este profesorul Nicolae Pământ, care continuă munca lui Felix George Taşcă. Este istoricul locului. A predat istorie şi geografie, în comună, din tinereţe. Şi tot cam de atunci a început să documenteze istoria Bălăbăneştiului. A lucrat, ani de zile, alături de colaboratori, la o monografie a comunei. Apoi, la volumul "Răzeşii de Bălăbăneşti", compus din scrierile lui George Felix Taşcă, care a fost şi publicat, prin implicarea directorului Muzeului de Istorie, Cristian Căldăraru.

De la o vreme, pe profesor l-a tot sâcâit o boală, care nici măcar nu-l lasă să-şi ridice fruntea. "Recunosc, a fost o perioadă când am abandonat proiectele acestea legate de Bălăbăneşti. Dar le-am reluat. Lucrez cum pot. Sunt lucuri care trebuiesc spuse. Nu merită să le lăsăm aşa, necunoscute, îngropate. Merg greu. Şi ce? Mi-am luat un scaun. O să merg cu scaunul. Dar o să lucrez la ele", spune profesorul Pământ.

Te fascinează când îl auzi povestind despre Româneşti, cum s-a numit Bălăbăneştiul, mai demult. Despre uricul pe care l-a dat Ştefan cel Mare şi despre răzeşii care îşi lucrau aici, liberi, pământul. Despre bogăţia locului şi despre foametea care i-a chinuit pe oameni, în anii grei. Despre valurile de ciumă şi holeră. Despre cum boierii veneau aici îmbrăcaţi după ultima modă şi despre modul în care acest loc, astăzi parcă uitat de toată lumea, era numit, în parte cu admiraţie, în parte ironic, cu invidie, "picior de Paris".

Curios lucru, Nicolae Pământ nici măcar nu e de-al locului. S-a născut şi a crescut la Lieşti. "Îmi aduc aminte şi acum de ziua în care am ajuns în gara din Bălăbăneşti. Era înainte de ora 12.00. Ce tânăr eram! În aceeaşi zi, m-am înscris la horă, iar dumincă, la două zile de la venirea în sat, am jucat. Am fost întâi suplinitor, la şcoală, apoi titular. Când m-au chemat înapoi, la Lieşti, n-am mai vrut să mai duc. Mă stabilisem aici, cu tot cu familie. Am predat şi am cercetat tot ce am găsit. În restul timpului, ca orice om de la ţară, am muncit. Am fost la câmp, am crescut animale… Trebuia să îmi cresc şi copiii cumva", povesteşte profesorul Pământ.

Era pe cale să deschidă un muzeu, în sat, când problemele de sănătate i-au impus să plece la tratament. Acum, că s-a întors, vrea să o ia de la capăt. "Mai am ceva exponate. Parte au dispărut. De ce, nu ştiu. Ele au valoare istorică pentru noi, oamenii de aici şi pentru cine vrea să ne cunoască. Dar preţ n-au. În fine, cu ce a mai rămas şi cu ce s-ar mai putea strânge, tot ar trebui să putem deschide", a declarat profesorul Pământ.

Apoi, pe masa de lucru sunt mai multe manuscrise. Spune profesorul că legendele Bălăbăneştiului - care fac parte şi din biografie - ar trebui publicate şi separat. Într-o ediţie mică, într-un tiraj care să le permită măcar copiilor să le citească uşor. Spunem noi că şi monografia ar trebui reeditată, în condiţii grafice cât mai bune.

"Şi mai am o problemă, pentru că am tot scris aşa de mult despre George Felix Taşcă, genealogistul, aş vrea să putem vedea şi ce alte documente mai are în biblioteca sa. Din păcate, nu avem acces la acea bibliotecă, din pricină că n-am ajuns la un acord cu moştenitorii. Şi ar fi, totuşi, necesar să aflăm acele lucruri, pentru comunitatea noastră….", mai spune profesorul.

Sunt doar câteva dintre proiectele pe care profesorul Nicolae Pământ le are în lucru. Poate că ceva mai mult interes şi sprijin din partea autorităţilor locale n-ar strica...

viata-libera.ro

Cel mai longeviv primar gălăţean în funcţie şi (ne)realizările sale

Cu primarul comunei Bălăbăneşti, Dorin Codreanu, nu ne-am întâlnit când am ajuns în comună. Vorbisem la telefon, în ziua precedentă, şi ne-a spus că e în concediu, că se află, totuşi, la primărie, pentru o întâlnire cu o delegaţie a Republicii Moldova, dar că încă o dată, a doua zi, pentru o discuţie cu "Viaţa liberă", nu va mai veni. Evident, dreptul la odihnă, în concediu, îl avem cu toţii, aşa că îi respectăm decizia.

Dar cum primarul nu ne-a lămurit cu privire activitatea administrativă a comunei, am vorbit, prin comună, cu vreo câţiva oameni, dar şi cu viceprimarul, Constantin Balaban.

Viceprimarul citat ne-a spus că Dorin Codreanu este primar din anul 1992. Or, asta înseamnă că de un sfert de secol conduce comuna şi că îşi exercită acum al şaptelea mandat de edil. În tot acest timp, s-a tras apă în satul principal, Bălăbăneşti, în 2003-2004, prin intermediul unui proiect SAPARD. Pe timp de vară, spun localnicii, apa se mai şi sistează, uneori chiar şi câte o săptămână.

Extinderea reţelei de apă s-a încercat şi spre Lungeşti, şi spre Bursucani, dar lucrările nu s-au finalizat, ne-a mai declarat viceprimarul Balaban. Canalizarea, în lipsa apei, ar fi oricum inutilă. Aşa că, acolo unde nu este apă curentă, oamenii sunt nevoiţi să bea din fântâni, cu toată că acest lucru îi poate îmbolnăvi. Şi sunt nevoiţi să se ducă la WC-urile din fundurile curţilor, la fel cum făceau şi strămoşii lor din Evul Mediu.

Un om din Zimbru spune că, în cătun, gunoiul se aruncă la râpă şi că, ocazional, oamenii îi mai dau foc, pentru a-l mai rări. Şi că sunt oameni din vale care beau din fântâni în preajma cărora se depozitează gunoi. Nu că ar vrea, dar nici n-au ce face.

La întâlnirea noastră precedentă, în anul 2015, primarul Dorin Codreanu spunea că "a scos glodul din sate". Asta însemnând că a pietruit drumurile, nu că le-a asfaltat. S-a turnat şi ceva asfalt, dar pe porţiuni mici, a căror lungime viceprimarul comunei ne-a spus că nu o ştie pe dinafară. Tot pe viceprimar l-am întrebat dacă ne poate spune, estimativ, care este bugetul anual al comunei Bălăbăneşti. Ne-a răspuns că, aşa, pe loc, nu ştie să ni-l spună. Tot atunci, la precedenta întâlnire, primarul spunea că decontarea navetei cadrelor didactice se face o dată la trei luni. Directorul Şcolii "Gheorghe şi Maria Taşcă", Cristina Azzola, ne-a declarat însă că decontarea navetei cadrelor didactice se face cam la şapte-opt luni. Cu alte cuvinte, profesorii vin pe banii lor la şcoala din Bălăbăneşti din septembrie până prin februarie, când îşi primesc banii restanţi. Nu că ar fi acesta singura latură a educaţiei în care primăria ar trebui să investească…

Interesant este că într-un colţ din comuna Bălăbăneşti - Rădeşti, care a devenit comună în 2004 - lucrurile s-au mişcat mai bine, comuna beneficiind, la acest moment, şi de apă curentă, dar şi de un sistem de canalizare. A fost primarul mai norocos, ne-a mărturisit viceprimarul de la Bălăbăneşti.

viata-libera.ro

IAR 93 de la Bălăbăneşti, o epavă vandalizată

Avionul IAR 93 a ajuns la Bălăbăneşti prin grija mai multor oameni. Unul dintre ei, fost preot la Bălăbăneşti, colonel de aviaţie în rezervă, a avut ideea şi a identificat posibilitatea, ne spune profesorul Nicolae Pământ, istoricul locului. Avionul IAR 93, adus de la o unitate din Câmpia Turzii, avea, la acel moment, valoarea de inventar de 2.600 de lei.

Avionul a fost adus şi ancorat pe nişte blocuri de piatră, la intrarea în comună. Locul n-a fost pregătit în niciun fel, deşi ar fi mers o minimă amenajare, de vreme ce, totuşi, numeri pe degete, în ţară, localităţile în care găseşti avioane expuse.

Nici măcar astăzi, după mai bine de şase ani, cine trece prin Bălăbăneşti n-are posibilitatea de a citi ceva despre avion, despre istoria mărcii şi performanţele sale, despre cine l-a adus acolo şi de ce.

Era suficientă o pancartă metalică, realizată şi amplasată în aşa fel încât să fie mai greu de vandalizat. Sau să fie schimbată, în caz că cineva se hotăra să o ia acasă. Dar nu s-a putut.

Avionul este şi el într-o stare jalnică. Cu fuselajul complet decolorat din cauza intemperiilor, cu o cutie de bere înfiptă în tubul Pitot, avionul arată acum, mai degrabă, ca o epavă pe care proprietarul nu s-a mai obosit să o ducă la gunoi. Sau poate că e tocmai oglinda felului în care merg lucrurile în comună...

viata-libera.ro

Link to comment
Share on other sites

Create an account or sign in to comment

You need to be a member in order to leave a comment

Create an account

Sign up for a new account in our community. It's easy!

Register a new account

Sign in

Already have an account? Sign in here.

Sign In Now
 Share

×
×
  • Create New...

Important Information

We have placed cookies on your device to help make this website better. You can adjust your cookie settings, otherwise we'll assume you're okay to continue.