Siderurgia gălăţeană - privire de ansamblu

[dcp100168]

OAMENI, OŢEL ŞI BANI

* Salarii în coada statisticii

În 1989, cu câteva sute de mii de angajaţi, România producea 15 milioane tone de oţel pe an şi avea o piaţă internă de 2,5 milioane tone de oţel. Salariile siderurgiştilor erau mai mari decât în întreaga industrie, cu excepţia mineritului, cu 1,20 la sută. La sfârşitul anului 2007, România a produs 8 milioane tone de oţel, din care 4,3 numai la Galaţi. În siderurgie mai lucrează 60.000 de oameni, din care 13.775 în combinatul gălăţean. Piaţa românească este pe undeva la 4 milioane de tone. Anul trecut s‑a consumat mai mult oţel beton decât în toată perioada lui Ceauşescu. Salariile siderurgiştilor sunt în acest moment undeva în coada statisticii, mai mici avându‑le doar agricultorii, cei din industria lemnului şi a confecţiilor. Pornind de la aceste date, discutăm dacă siderurgia mai poate fi considerată sau nu un mod de viaţă la noi.

Cine uită partenerul social?

În România sunt doi investitori mari în domeniul siderurgiei: concernul multinaţional ArcelorMittal şi grupul rus Mechel. Primul îl are ca acţionar pe Lakshmi Mittal, cu 44 la sută, plus alte câteva mii de persoane posesoare de acţiuni de pe vremea grupului Arcelor. Compania rusă activează în domeniul mineritului şi metalurgiei (la noi în Târgovişte) şi uneşte producători de cărbune, minereu de fier, nichel, oţel, produse laminate şi produse din sârmă. Soarta celor de la Târgovişte este foarte grea, aşa cum declară preşedintele pe ţară a centralei FSS Metarom din cadrul Cartel Alfa, Mircea Scântei. Pe noi, însă, ne interesează Galaţiul. Nu vrem să comentăm ce s‑a întâmplat înainte de privatizare şi nici condiţiile în care s‑a petrecut aceasta. Şi asta nu pentru că n‑am şti...

Fără dubii, investitorul (în prima fază indian) a salvat combinatul. Acum câteva zile, o delegaţie de specialişti francezi de la grupul de Audit Cyndex a vizitat platforma siderurgică gălăţeană. Specialiştii au spus ca la această oră, pe dinafară, combinatul arată rău, dar interiorul este foarte modern. Au mai spus că are locuri mai moderne şi mai performante decât combinatele din Polonia şi Cehia. Dar, în Polonia, salariile sunt duble faţă de retribuţiiile de la noi, iar în Cehia nivelul lor este mai mare decât cel din Polonia. Productivitatea muncii în cele două ţări foste comuniste, ca şi noi, este dublă faţă de cea de la Galaţi. Cu această ocazie am aflat însă că în Occident, când este vorba despre salariile angajaţilor, sănătatea întreprinderii nu este criteriul cel mai important. Ni s‑a spus că noi vorbim prea mult despre productivitatea muncii. Salariile trebuie raportate, pe de o parte, la condiţiile economice ale societăţii, pe de altă parte, la nivelul de trai din ţara respectivă. Un exemplu: în Franţa salariul minim are două componente, una economică şi una politică.

Adică nu este obligatoriu ca siderurgistul român să aibă două mii de euro pe lună ca cel spaniol, dar este obligatoriu ca salariul lui să‑i poată permite să trăiască decent. Pare complicat, dar rezolvă simplu problemele sociale. Politica socială a întregului grup ArcelorMittal este una ciudată. În fiecare lună, grupul are profit un miliard de dolari, adunaţi de la toate combinatele pe care le deţin în lume. Dar, după criterii care deocamdată nu sunt explicate şi nici înţelese, restructurarea nu este uşor de suportat. Astfel, s‑a închis o uzină în Franţa fără ca partenerul social să fie înştiinţat înainte. Acelaşi lucru se întâmplă acum în Canada. Oare acest mod de a acţiona urmăreşte intimidarea partenerilor sociali?

Adevărata valoare

În 1990 în Sidex lucrau 33.000 de salariaţi. La ordinul lui Ion Iliescu, în doar şase luni s‑au mai angajat alte 9.000 de persoane, 80 la sută fiind soţiile siderurgiştilor. De la 7,8 milioane de tone de oţel s‑a ajuns la o producţie de 3 milioane de tone. În anul privatizării (2001), Sidex‑ul număra 28.000 de salariaţi, producea 3,3 milioane tone de oţel şi avea în cont 3000 de lei vechi. După şase ani de la privatizare, combinatul a ajuns la 4,3 milioane tone de oţel, cu aproximativ 14.000 de salariaţi. Dintre aceştia doar 1600 fac parte din personalul TESA, restul fiind muncitori. Vreo 1500 de cocsari, circa 1200 de furnalişti, cam 1800 oţelari, aproape 3000 de laminatorişti şi cel mult o mie de muncitori la întreţinere. În prezent, salariul minim de pe platformă este de 512 lei, salariul mediu se află între 1500 şi 1600 de lei. În mână, siderurgiştii iau în medie cam 1200 de lei, deci 12 milioane de lei vechi. Care ar fi salariul corect pentru munca depusă de siderurgiştii gălăţeni? Este foarte greu de crezut că se poate, într‑un singur an şi la o singură negociere, egala retribuţia lor cu cea a cehilor sau măcar a polonezilor. Pe de altă parte, pe ramură, de doi ani de zile nu există salariul minim. Atunci la ce să se raporteze salariul din combinat? Nu credem că problemele combinatului stau doar în salarizare, dar asta îi preocupă în acest moment pe oameni. Suntem conştienţi de faptul că necesarul de investiţii este foarte mare, că problemele de mediu atârnă greu pe umerii patronatului, dar şi că, în cadrul grupului, Galaţiul e o rotiţă care contează. După informaţiile noastre, acest combinat are prevăzută în următorii ani o creştere a producţiei la 7,5 milioane de tone de oţel. Asta presupune instalaţii moderne, dar şi profesionalism uman.

O ţară ca România, care numără mai mult de 15 milioane de locuitori şi care trăieşte o efervescenţă a construcţiilor, are nevoie de un combinat siderurgic propriu. Şi acesta există la Galaţi. Aşa că pentru Galaţi se pregătesc lucruri deosebite. Combinatul a fost mutat în Grupul Europei de Vest. Dacă acest combinat, cum spunea la început Lakshmi Mittal, este giuvaierul de pe coroană, el trebuie reconsiderat valoric şi în ceea ce priveşte oamenii de pe platformă. Pentru asta trebuie să se lupte liderii sindicali, pentru valoarea umană care trebuie răsplătită ca atare.

* Pentru ce se bat sindicaliştii de pe platforma ArcelorMittal? Doar pentru a creşte pentru un singur an salariul angajaţilor, pentru locuri de muncă, sau pentru propria lor imagine? În fond, e mult mai comod să stai la tribună, la costum şi la cravată, decât să porţi salopetă în faţa furnalului. Mai este siderurgia românească ceea ce era odată? Are nevoie România de astfel de întreprinderi, considerate energofage şi puternic poluante?

http://www.viata-libera.ro/index.php?pa ... l&id=21805