Spitalul din Nicoreşti - abandonat de 15 ani

[dcp100168]

Spitalul din Nicoreşti - abandonat de 15 ani

Unul dintre cele mai mari spitale din judeţul Galaţi, cel de la Nicoreşti, care deservea peste 30.000 de locuitori, a ajuns o ruină. De aproape 15 ani spitalul este abandonat, iar clădirea cu o arhitectură impunătoare se degradează continuu. Pentru reabilitarea spitalului ar fi nevoie de un milion de euro, însă Consiliul Judeţului spune că este un proiect extravagant şi costisitor.

Spitalul de la Nicoreşti a fost construit în 1892, din ordinul regelui Carol I al României. La parter a funcţionat o secţie de maternitate, pediatrie şi radiologie, iar la etaj era secţie de neuropshiatrie infantilă.

În 2001, în urma unei decizii a Ministerului Sănăţii, spitalul a fost desfiinţat, abandonat şi lăsat să se transforme într-un focar de infecţie.

Toader Iacoboaie, medic Spitalul Nicoreşti: "Arată ca locuinţele de la Cernobâl. Dezastru, jalnic". Toader Iacoboaie a fost medic la spitalul din Nicoreşti timp de 25 de ani. Povesteşte că unitatea deservea locuitorii din cinci comune şi avea un personal medical foarte pregătit. Toader Iacoboaie, medic Spitalul Nicoreşti: "Era foarte dotat, aprovizionat şi cu medicamente, aveam laborator". Dacă odinioară spitalul era plin de pacienţi, acum secţiile sunt pustii şi totul arată dezolant: geamuri sparte, pereţi crăpaţi şi scorojiţi, faianţă căzută şi instalaţii electrice furate.

După ce spitalul a fost închis, o parte dintre pacienţi au fost transferaţi la alte unităţi medicale, însă cei mai mulţi au fost adoptaţi de o fundaţie de voluntari din America. Bruce Tanner, fondator Fundaţia Tanner România Mission: "Erau sub orice critică condiţiile, prost hrăniţi şi îngrijiţi cu prea puţine îngrijitoare". Impresionat de soarta copiilor din spital, Bruce Tanner a decis să rămână în sat şi să aibă grijă de ei. Bruce Tanner, fondator Fundaţia Tanner România Mission: "Asta este ocupaţia noastră, asta este viaţa noastră, fără asta nu avem motiv de viaţă". 

Autorităţile din Nicoreşti au cerut Consiliului Judeţului să administreze clădirea, însă fără răspuns. Gheorghe Grădinaru, viceprimar comuna Nicoreşti: "Facem în continuare demersuri. Vom contribui cu fonduri atât din fondurile locale, cât şi de la Guverm ca să reparăm acest spital". "În ruină, păcat. Cum să nu avem nevoie de un spital aici" spune un localnic.

Un milion de euro. De atât ar fi nevoie pentru ca fostul spital să fie renovat, proiect de care Consiliul Judeţului, actualul administrator al clădirii, nici nu vrea să audă. Nicolae Bacalbaşa, preşedinte CJ Galaţi: "Orice proiect extravagant şi costisitor este o crimă. Noi suntem săraci. Cel mai bine ar fi cred să îl înstrăinăm". 

În judeţul Galaţi, în ultimii 15 ani, trei unităţi spitaliceşti au fost închise. Este vorba de spitalele din localităţile Nicoreşti, Iveşti şi Corod.

digi24.ro

[dcp100168]

Demersuri pentru redeschiderae spitalului din Nicoreşti

Un proiect ambiţios pentru comuna Nicoreşti este fostul Spital de Neuropsihiatrie Infantilă. Instituţia nu mai funcţionează din anul 2002. După ce a fost preluat de Consiliul Judeţului, spitalul a fost închis imediat, motivul fiind necunoscut. În cadrul acestuia funcţionau aproximativ 80 de angajaţi. Din câte am aflat de la locuitorii din comună, capacitatea instituţiei, de 100 de pacienţi, era, de multe ori, depăşită, unii copii dormind şi câte doi sau trei într-un pat. Edificiul destul de mare este pe cale să devină o ruină.

Însoţiţi de Gheorghe Grădinaru, responsabilul pe Achiziţii Publice din cadrul Primăriei şi de paznicul pavilionului administrativ din faţa fostului spital, echipa "Vieţii libere" a reuşit să pătrundă în interior. Imediat cum intri, pe partea stângă, este cabinetul directorului. La uşa acestuia mai atârnă plăcuţa pe care este scrisă funcţia, iar pe podea zac împrăştiate câteva cărţi de specialitate, rapoarte şi acte care nu mai sunt necesare nimănui. Pereţii şi tavanul sunt scorojiţi, mobilierul este uzat, iar paturile coşcovite induc un sentiment de spaimă.

„Spitalul a fost construit în 1892, de boierul Cincu, cel care a construit şi spitalul de la Tecuci. Aici a funcţionat un spital zonal, iar după o anumită perioadă l-au transformat într-un Spital de Neuropsihiatrie Infantilă. După ce s-a închis, puţini angajaţi au plecat la Găneşti, cei mai mulţi rămânând şomeri. Noi am solicitat Consiliului Judeţului, în perioada 2007-2008, să ni se predea pavilionul administrativ de la spital, pentru zece ani. Acum funcţionează acolo un medic, dar mai avem puţin timp şi expiră contractul. Totodată, am solicitat şi predarea spitalului către Consiliul Local Nicoreşti. Ne dorim să aducem un expert, care ne va spune ce trebuie să facem, să-l consolidăm sau să-l demolăm. Însă nu putem face acest lucru, care presupune şi investiţii, atât timp cât spitalul ţine de CJ Galaţi. Dacă vom reuşi să-l preluăm, vom face mai multe secţii. De serviciile spitalului ar putea beneficia 10.000 de persoane”, a precizat Gheorghe Grădinaru.

În prezent, la Nicoreşti, activează un singur medic, care, din păcate, era în concediu medical în timpul vizitei noastre. În cel mai scurt timp, primăria intenţionează să mai angajeze un medic, extrem de necesar locuitorilor. Ambulanţa ajunge în satele din comună de la Tecuci, iar în caz de urgenţă este folosită şi ambulanţa primăriei din Nicoreşti.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Moartea ruşinoasă a unui spital care a trăit istoria glorioasă a României. Mostră de incompetenţă a şefilor din Sănătate faţă de mii de pacienţi

Spitalul, donat comunităţii acum 124 de ani de un mare filantrop moldovean, a fost închis în 2002, în urma unei decizii a Ministerului Sănătăţii. Clădirea istorică abandonată se năruie încet, în timp ce administratorul ei, Consiliul Judeţului, refuză să investească în renovare sau măcar să o cedeze altor instituţii.

Spitalul din localitatea gălăţeană Nicoreşti tocmai ce a împlinit, la începutul lunii mai 124 de ani de la darea în folosinţă, pe 10 mai 1892. Construit din iniţiativa marelui filantrop Anton Cincu, dar şi cu sprijinul Casei Regale a României (Regele Carol I a fost unul dintre sprijinitorii proiectului) spitalul era, la vremea deschiderii lui, o adevărată bijuterie. Şi nu vorbim aici doar de clădire - un superb palat, în care se regăsesc toate elementele arhitecturale la modă în acele timpuri: de la scările monumentale, la vitralii – ci şi de dotarea medicală, pe care Anton Cincu a comandat-o de la Viena, Londra şi Berlin.

Deloc întâmplător, aici au funcţionat, în Primul şi în Al Doilea Război Mondial, unităţi medicale strategice, în care erau îngrijiţi, de către cei mai mari medici români, soldaţii şi ofiţerii răniţi. Ba chiar istoricii spun că la Nicoreşti a fost internat o vreme, chiar înainte să moară de tifosul contractat în tranşeele de la Mărăşeşti, marele patriot Alexe Mateevici, autorul superbului imn neoficial al românităţii: „Limba Noastră”.

Însă toate acestea ţin de trecut căci, acum, unitatea medicală a devenit o fantomă hâdă a reformei sistemului medical românesc. Desfiinţat în 2002, spitalul se năruie încet, într-o singurătate pe care, cu siguranţă, nu o merită.

Reforma care distruge ce-au făcut înaintaşii

A devenit un fel de blestem, în ultimii ani, ca reforma (din orice domeniu) să însemne, de fapt, distrugere. Ai zice că managerii publici ai vremurilor moderne n-au învăţat de la străbunii noştri decât tehnicile de pârjolire a holdelor şi de otrăvire a fântânilor.

Aşa se face că, în 2001, un ordin al Ministerului Sănătăţii (condus pe atunci de Daniela Bartoş, de la PSD; aceeaşi ministresă propunea pe atunci şi desfiinţarea SMURD) închidea aproape o sută de spitale din România, printre care şi pe cel din Nicoreşti. Măsura avea să fie pusă în practică doar câteva luni mai târziu. Raţiunile acestei aşa-zise reforme nu sunt deloc clare, căci unitatea medicală deservea circa 30 de localităţi din nordul judeţului (undeva la 20.000 de pacienţi), iar de-a lungul ultimelor decenii îşi demonstrase utilitatea ca spital pentru afecţiuni de nivel mediu, ca maternitate şi ca spital pentru afecţiuni neuro-psihice cronice.

Unitatea medicală avea vreo 80 de angajaţi, iar locuitorii Nicoreştiului îşi amintesc cu plăcere de perioada când aici funcţiona o maternitate zonală bine dotată, cu medici foarte buni. „Jumătate dintre locuitori născuţi în perioada 1960-1990 în comunele Nicoreşti, Buciumeni sau Poiana au văzut lumina zilei aici. Era un spital foarte bun, chiar dacă în ultimii ani de dinainte de 1989 ajunse mai mult cămin pentru copiii cu handicap”, spune localnica Maria Dediu.

Despre mizerie şi spaţii deloc mici

Dacă prin alte locuri desfiinţarea spitalelor rurale a avut cauze obiective (cum ar fi faptul că imobilele au fost retrocedate foştilor proprietari) sau măcar finalităţi fericite (cum ar fi la Pechea, unde s-a făcut în fostul spital un modern centru social), la Nicoreşti lucurile au luat o turnură dramatică. Imobilul vechi de 124 de ani ar trebui, cel puţin teoretic, să fie monument istoric. Dar nu e. Iar autorităţile locale spun că acest lucru este un handicap pentru clădire, căci în acest fel poate fi lăsat, fără grija că-i va trage cineva de mânecă pe responsabili, să se dărâme încet, încet.

Avem în faţă aproape 1000 de metri pătraţi (desfăşuraţi) de imobil muribund. Arată cumplit, căci hoţii, vandalii şi vremea rea au acţionat conjugat. Pe de o parte, o serie de componente ale clădirii (instalaţiile electrice, faianţa din băi, mobilierul, elementele decorative etc) s-au furat. Pe de altă parte, apa din ploi şi din zăpezi, infiltrată prin acoperişul şubred şi prin ferestrele sparte, a creat un peisaj lugubru, mucegăit, jegos, coşcovit, urât mirositor.

În acte, clădirea este proprietatea Consiliului Judeţului Galaţi, instituţie condusă chiar de un medic: Nicolae Bacalbaşa. În teorie, doctorul Bacalbaşa ar trebui să înţeleagă ce înseamnă accesul pacienţilor la Sănătate, însă în practică nu prea arată acest lucru, mai ales când vine vorba de spitalul de la Nicoreşti. „Orice proiect extravagant şi costisitor este o crimă. Noi suntem săraci. Cel mai bine ar fi cred să îl înstrăinăm”, spune Bacalbaşa, convins că spitalul de la Nicoreşti este un proiect mort, căruia trebuie să i se pună cruce.

Evident, localnicii au o altă opinie, fiind revoltaţi că, după ce că nu se construieşte mai nimic în satul lor, nu se reuşeşete nici măcar să se păstreze ce au donat înaintaşii, după cum explică ultimul medic care a profesat (timp de aprope trei decenii) în amintitul spital, dr. Toader Iacoboaie. „Arată ca locuinţele de la Cernobâl. Dezastru, jalnic. Totuşi, dacă ar fi voinţă, s-ar putea repara şi ar putea să funcţioneze, căci oamenii au nevoie de un spital în zonă”, spune medicul.

Primăria îl vrea, CJ se codeşte

După câte spune Gheorghe Grădinaru, viceprimarul de la Nicoreşti, autoritatea publică locală nu s-ar da în lături de la a prelua clădirea. „Există o solicitare de la noi, de la Primărie, încă din 2008, dar deocamdată nu am ajuns la un acord cu Consiliul Judeţului. Am putea să îl expertizăm şi dacă se dovedeşte că se poate, să îl renovăm şi să îl folosim ca spital”, spune viceprimarul.

Evident, există şi riscul ca imobilul să fie dărâmat, dacă experţii vor constata că structura de rezistenţă îi este avariată grav.

Una peste alta, „pisica” este de ani de zile („doar” vreo 14) în curtea Consiliului Judeţului Galaţi, instituţie care, în deja ştiutul stil administrativ al ultimilor ani, nici nu face, dar nici nu-i lasă pe alţii să facă. Între timp, pe fondul nepăsării (poate şi al incompetenţei), imobilul care a fost martor la marile momente istorice ale României se năruie încet şi sigur. Păcat.

adevarul.ro

[dcp100168]

Un spital abandonat a dat o gaură de 300.000 de euro în bugetul CJ Galați

Închis în urmă cu mai bine de 15 ani, spitalul din Nicorești consumă în continuare, an de an, resurse din bugetul Consiliului Județului Galați. Explicația: clădirea aflată într-o avansată stare de degradare are permanent asigurată pază, iar aceasta ne-a costat deja aproximativ 300.000 de euro. Până se va găsi o soluție, gaura din buget va continua să se adâncească.

Inaugurată pe 10 mai 1892, clădirea a fost ridicată din iniţiativa marelui filantrop Anton Cincu, cu sprijinul Casei Regale a României. Vorbim de un adevărat palat cu o suprafață de o mie de metri pătrați, în care au funcționat, în timpul celor două războaie mondiale, unităţi medicale strategice.

Ghinionul clădirii începe în 2001, când un ordin al Ministerului Sănătăţii condus de Daniela Bartoş (PSD) închidea o sută de spitale din România. Printre ele, și cel din Nicoreşti, intrat din 2007 în stare de conservare. Cât s-a conservat se poate vedea cu ochiul liber, cert e că de la bugetul județean s-au achitat anual bani pentru pază, iar suma adunată este deja una considerabilă.

”Am plătit 300.000 de euro până acum numai salariile paznicilor. Clădirea este într-o stare jalnică, nu mai poate fi folosită, reabilitată. În urmă cu mai mulți ani am inițiat un proiect, voiam să fac împreună cu primarul din Nicorești un centru pentru bătrâni dar domnul președinte PSD al Consiliului Județului din acea vreme s-a opus vehement, spunând că are el grijă. Rog să se facă o evaluare, să se vadă dacă merită un morman de gunoi să-l păzim și plătim în continuare”, a cerut în ultima ședință a CJ consilierul județean Viorel Cristovici (PNL).

Costel Fotea, președintele CJ Galați, s-a arătat dispus să sprijine orice proiect ar conduce la reabilitarea clădirii. ”Eu sunt de acord ca dvs să veniți cu un investitor și un proiect viabil, votăm și facem ce propuneți acolo, un centru pentru bătrâni. Dar dacă nu asigurăm pază și se întâmplă mai știu eu ce nenorocire, trebuie să vedem problema și din punctul ăsta de vedere, cine răspunde dacă se fură de acolo? Pe mine m-ați convins, aduceți investitorul, suntem de acord”, a declarat Fotea.

Rămâne de văzut în ce măsură va mai fi acum vreun investitor interesat și dacă palatul va mai apuca și zile mai bune sau se va transforma într-un morman de moloz.

expressdedunare.ro

[dcp100168]

Americanii părinți pentru copii abandonați în orfelinatele comuniste: „Erau subnutriți, izolați și lipsiți de emoție”

O familie de americani venită pentru prima dată în România imediat după Revoluția din 1989 s-a stabilit definitiv în comuna Nicoreşti, din nordul judeţului Galaţi, pentru a-i ajuta pe copiii orfani şi cu handicap, proveniţi de la fostul spital din localitate.

Sandie și Bruce Tanner au ajuns pentru prima dată în România la scurt timp după Revoluție. Televiziunile internaţionale transmiteau ştiri şi imagini despre drama copiilor crescuţi în condiţii inumane în spitalele şi orfelinatele comuniste. „Rușinea unei națiuni”, astfel se numea reportajul care arăta oroarea orfelinatelor pentru copiii cu dizabilități din România.

La doar șase săptămâni după ce au văzut reportajul, Sandie și Bruce erau în România, pregătindu-se pentru marea aventură a vieții lor. Deși în America aveau familie, rude, prieteni și o carieră în domeniul farmaceutic, soții au lăsat totul în urmă pentru a veni în satul Nicoreşti, unde funcţiona un spital de neuropsihiatrie infantilă.

„Ceea ce oamenii nu știau este că, alături de violența, sărăcia și genocidul care au afectat România, sub regimul lui Ceaușescu, avortul și contraceptivele au fost interzise. Rezultatul a dus la mii de femei însărcinate și prea sărace pentru a-și îngriji copiii. După ce copiii lor s-au născut, nu au avut de ales decât să-i plaseze în orfelinate instituționalizate de stat, unde chiar și acolo erau subnutriți, izolați și lipsiți de emoție, uneori îngrijitorii erau în contact cu copiii pentru mai puțin de cinci minute pe zi din cauza numărului mare de copii”, povesteau cei doi soți pe site-ul fundației.

Spitalul groazei din nordul județul Galați

Spitalul de la Nicoreşti a fost construit în 1892, dintr-un ordin al regelui Carol I al României. La parter funcţiona o secţie de maternitate, pediatrie şi radiologie, iar la etaj era secţie de neuropsihiatrie infantilă. Condițiile de acolo erau greu de imaginat. Cei mai mulți copii sufereau de boli psihice, erau irecuperabili, abandonați și „ascunși” departe de privirile comunității. Ei nu știau să vorbească sau să se deplaseze singuri pe holurile murdare ale „lagărului” comunist.

„După ce am văzut acele știri despre situația spitalelor și orfelinatelor din România, eu și soția mea ne-am gândit să facem niște misiuni de voluntariat și așa am ajuns la spitalul din Nicorești. Condițiile erau sub orice critică în acest spital. Erau mulți copii, prost hrăniţi şi îngrijiţi cu prea puţine îngrijitoare. Erau câte doi copii în pat, erau copii abandonați, grav bolnavi, amestecați cu copii aproape normali. Personalul nu era bine instruit, erau femei din sat care nu aveau pregătire. Mi-aduc aminte că erau copii foarte slabi, dar erau și grași. Cei puternici furau mâncare de la cei mai slabi”, își amintește Bruce Tanner, acum rămas singur să îngrijească de micuții deveniți adulți, după moartea soției sale, Sandie.

Impresionați de soarta copiilor din spital, cei doi soți au decis să rămână în sat şi să aibă grijă de ei. Au înființat Fundaţia Tanner România Mission, iar după ce spitalul a fost închis, au luat în plasament 45 de copii. Cu ajutorul donaţiilor din America au construit trei case pentru copii. „Iarna era foarte frig la spital. M-am gândit să facem tot ce putem pentru acei copii abandonați, care sufereau atât de mult. În total, am luat din spital 45 de copii, care astăzi sunt adulți. Unii dintre ei au fost ajutați să fie adoptați, au ajuns în familii. Acum avem în îngrijire 19 beneficiari. Cel mai mare dintre ei are acum 46 de ani”, spune Bruce.

Povestea tulburătoare a omului cu sicrie

Începutul nu a fost deloc ușor, iar Sandie își amintește o poveste tulburătoare despre ororile din spitalul Nicorești. „Un om din sat, care a bătut în cuie sicriele de lemn a povestit că înainte de venirea <străinilor>, făcea afaceri bune vânzând 20 de cutii în fiecare iarnă la orfelinat. Acum decesele au scăzut la doar două pe iarnă. Când mă simt obosit, când mi-e dor de familia mea sau de <cealaltă> viață a noastră și mă întreb dacă am luat deciziile corecte mergând în misiuni, îmi amintesc ce a spus omul cu sicriele și îmi dau seama că Dumnezeu ne-a pregătit toată viața pentru Nicorești”, scrie Sandie, pe site-ul Fundației.

Datorită celor doi soți americani, fiecare copil salvat din lagărul de la Nicorești a avut dreptul la o viață și a cunoscut ce înseamnă o familie. Toți au o poveste și, cel mai important, nu mai sunt „copiii nimănui”. „Maricica era cea mai rea fată de la orfelinat, se răzvrătea la orice, era adesea combativă, iar ceilalți copii se temeau de ea.  Când am adus-o acasă, ceilalți copii din casă au gemut. (..) Acum este cea mai de încredere și cea mai iubitoare tânără, merge peste tot cu mama Sandie”.

„Florentin este mascota noastră. El este motivul pentru care au fost construite casele de grup. Nu am văzut niciodată un copil care să sufere așa cum a suferit el, mereu luat peste picior, bătut și lăsat fără mâncare pentru că nu putea merge până la sala de mese. Era atât de mic, îl purtam pe șold peste tot, apoi încet-încet l-am învățat să meargă, încă nu vorbește complet (noi îl înțelegem) și l-am mai învățat să zâmbească și să fie fericit, este unul dintre cei mai schimbați dintre orfani. Florentin a fost abandonat la naștere, nu există nicio înregistrare despre părinții săi naturali și nu a întrebat niciodată de ei”, sunt doar câteva dintre poveștile copiilor de la Nicorești, relatate pe site-ul Fundației Tanner România.

Timp de peste 30 de ani, soții Tanner și-au dedicat viața copiilor de la Nicorești. Mama Sandie le-a învăţat pe fetele din centru să croşeteze, să deseneze şi să gătească. În urmă cu un an și jumătate, Sandie a trecut în neființă, însă Bruce a rămas să-și continue misiunea. „Sunt bine acum și voi continua să am grijă de aceste suflete. Îmi iubesc țara, mi-e dor de America, de casă, de prieteni, de rude, dar locul meu este aici, la Nicorești”, este concluzia lui Bruce Tanner.

adevarul.ro

[dcp100168]

De 32 de ani, într-o oază de bunătate din Galați se schimbă destine. Lecție de iubire la Tanner Romania Mission

„În septembrie 1991, am venit cu soţia în România, la Nicoreşti, crezând că vom sta doi ani, apoi vom merge mai departe, în altă ţară, ori poate vom renunţa, cine ştie?! Dar am rămas aici 32 de ani”, mi-a mărturisit americanul Bruce Tanner. „Tata Brus”, aşa îi spun cei 19 copii – 18 adulţi şi un minor, toţi cu dizabilităţi, dintre care unii cu suferinţe grave, total dependenţi de ajutor. Datorită lui Tata Bruce şi echipei lui, cei 19 au o casă, sunt îngrijiţi cu afecţiune şi se bucură de un viitor protejat. Mai mult, au câştigat o adevărată familie în Fundaţia Româno-Americană Tanner Romania Mission (https://www.tannerromaniamission.com/).

În condiţiile în care poveştile de groază din azilele României continuă să stârnească lacrimi, revoltă şi îngrijorare, iată un model demn de urmat. Realitatea frumoasă creată la Nicoreşti, în judeţul Galaţi, de soţii americani Sandie și Bruce Tanner.

Mirosea îmbietor a pizza de casă, iar un imens şi auriu blat de tort, abia scos din cuptor, aştepta să fie însiropat şi umplut cu cremă pentru petrecerea de sâmbătă. Aceasta era atmosfera în bucătăria impecabilă a Casei Rachel – casa băieţilor aflaţi în grija Tanner Romania Mission din Nicoreşti – vineri, 4 august 2023. În această zi, am fost oaspeţii lui Bruce Tanner, ai echipei sale conduse de Mirela Silion, şi, fireşte, ai celor 19 beneficiari ai Tanner Romania Mission, care ne-au primit cu bucurie.

„M-am simţit atras aici”

Aşa ne-a mărturisit Bruce Tanner despre venirea în România, la Nicoreşti. În 1989, soţii Sandie și Bruce Tanner hotărâseră să facă o schimbare în viaţă, renunţând la casa şi la jobul din America, pentru a merge în misiune creştină. „Am cercetat organizaţii care lucrau în alte părţi ale lumii, în Asia de Est, Africa şi America de Sud. Apoi, am văzut un reportaj despre condiţiile din orfelinatele din România. Am fost afectat şi m-am simţit atras aici. Soţia mea a venit în ianuarie 1991, cu primul grup de voluntari din America. A ajuns la spitalul-orfelinat din Nicoreşti, unde fuseseră trimişi copii consideraţi irecuperabili, luaţi din leagăn de la Galaţi”, îşi aminteşte Bruce Tanner.

În septembrie 1991, soţii Tanner au venit împreună la Nicoreşti. Au închiriat o cameră la o bătrână din sat şi, în fiecare zi, mergeau să facă voluntariat, îngrijind orfanii cu dizabilităţi din spital. Imagini zguduitoare din spitalul-orfelinat sunt mărturia acelor vremuri, pe site-ul Fundaţiei.

După doi ani de voluntariat, soţii Tanner şi-au dorit să facă mai mult: „Misiunea a început cu fete pe care le-am considerat în risc de a fi abuzate. Primii cinci beneficiari au fost fete, apoi ne-am dezvoltat”, spune Bruce Tanner. În prezent, în grija fundaţiei se află 19 persoane, dintre care 18 adulţi şi un copil de 12 ani, toţi cu diferite dizabilităţi, unele foarte grave. „Noi le spunem copii, pentru că e greu tare să-i numim beneficiari. Cel puţin mie, aceşti copii mi-au schimbat viaţa”, spune Mirela Silion, economist de profesie, care de 24 de ani este implicată în activitatea fundaţiei.

Din beneficiari, angajaţi ai fundaţiei

Între cei 15 angajaţi ai fundaţiei, cu şefi cu tot, se află şi doi beneficiari: Anca – şefa atelierului în care se desfăşoară activităţile de terapie ocupaţională, şi Petrică – şeful de cor, care a învăţat singur să cânte la pian. Angajarea lor a fost soluţia fundaţiei de a le asigura un viitor, după ce statul i-a considerat recuperaţi: „În momentul în care au ieşit de la încadrarea în handicap, erau ai nimănui. Nu aveau drept la nimic, nu erau consideraţi persoane în risc, nu aveau asigurare de sănătate, nu aveau asigurare de nimic. Acum se întreţin cumva singuri, locuiesc cu noi, dar ajută şi organizaţia”, spune Mirela Silion.

Petrică şi Anca au libertatea de a cheltui aşa cum doresc banii pe care îi câştigă din salariu. Şi, în vreme ce Petrică este mereu dornic să cumpere câte ceva, Anca este chibzuită şi păstrătoare.

Şi ceilalţi beneficiari primesc lunar bănuţi de buzunar, din activităţile desfăşurate la atelier. De pildă, Mihăiţă strânge bănuţii pentru pasiunea lui – Lego.

Casa Rachel

În Casa Rachel i-am cunoscut pe Ciprian, Petrică, Nicuşor, Florentin, Constantin, Costel, Mihăiţă, Romeo şi pe Gelu, care erau implicaţi în diferite activităţi. De pildă, Ciprian lucra la una dintre spectaculoasele lui machete din carton – un proiect în evoluţie. În camera lui am avut ocazia să admir macheta unei bisericuţe, dar şi alte asemenea lucrări demne de un adevărat artist. Ciprian a ţinut să-mi dăruiască două figurine făurite de el, un gest care m-a emoţionat dincolo de cuvinte…

Între dormitoarele curate şi ordonate şi grupurile sanitare impecabile am descoperit, pe un hol, o mică vitrină, în care erau expuse câteva cupe. Sunt trofee cucerite la Sports Day, ziua în care copiii fundaţiei se întrec cu beneficiarii altor organizaţii, iar cei mai buni câştigă!

Casa Hannah

În Casa Hannah am făcut cunoştinţă cu Anca – şefa de atelier, Adina – secretara casei, „mama” Tina – protectoarea tuturor celor mici, Maricica şi Mariana – rezidentele veterane ale fundaţiei, Daniela, Alexandru, Mihai, Gheorghe şi Andreea – ultima venită şi singura minoră.

Casa Hannah e micuţă, fiind destinată, iniţial, celor cu dizabilităţi grave, care nu aveau nevoie de multă mişcare. Numai că, din cauza reducerii fondurilor, a fost necesară o reorganizare, iar standardele au permis comasarea fetelor cu băieţii cu handicap grav. Fetele se implică în ajutorul şi supravegherea celor care au nevoie de atenţie permanentă, fie că e vorba de a aduce un prosop ori a-i ajuta să se mute de pe pat pe scaun rulant. „La fel ca într-o familie, toţi sunt implicaţi şi dornici să se implice”, ne spune Mirela Silion.

Dormitoarele sunt curate, ordonate şi personalizate după farmecul locatarilor. O generoasă colecţie de pluşuri şi păpuşi ocupă două paturi. Mi le prezintă Adina şi astfel aflu că fiecare jucărie are nume, dar şi corespondent în realitate, fie că e vorba de Mama Sandie, Tata Bruce, Mama Mirela, de angajate ale fundaţiei ori de colege de casă.

Tot Adina are o misiune importantă: aceea de a invita fiecare vizitator al casei să-şi scrie numele într-un caiet de onoare pe care îl are în grijă. După ce am semnat, mărturisesc că am uitat cu totul de pix. Dar nu şi Adina, care a avut grijă să nu plec fără el…

Petrecerile de sâmbătă

„În ce dată e ziua ta?”, sunt întrebată din senin. Spun că a fost în iulie, nu cu mult timp în urmă, şi primesc cel mai entuziast „La mulţi ani!” şi cea mai caldă şi sinceră îmbrăţişare.

Ştiam că zilele de naştere ale copiilor Misiunii Tanner sunt importante! Le puteţi afla, împreună cu poveştile lor şi cu modul în care îi puteţi susţine, de pe site-ul Misiunii. Aceste aniversări nu trec niciodată neobservate!

În prima sâmbătă a fiecărei luni, are loc petrecerea pentru toţi cei care îşi sărbătoresc ziua de naştere în luna respectivă. Dovadă tortul de care povesteam la început! Numai că petrecerea din luna august este una aparte. În august ar fi trebuit să fie sărbătoriţi mama Sandie – care a plecat la Domnul în octombrie 2021, şi alţi doi copii, care au părăsit această lume.

Tata Bruce a decis ca în luna august evenimentul să fie dedicat amintirii celor plecaţi. „Mama Sandie a fost şi încă este stâlpul casei”, după cum mărturisesc toţi, privindu-i cu dor fotografiile expuse în case.

„Raluca a luminat casa”

Pereţii Casei Hannah sunt plini de fotografii ale copiilor – actuali şi foşti beneficiari. Amintirea celor plecaţi este vie nu doar în imagini, ci şi în sufletele oamenilor Misiunii: „Casa Hannah a fost făcută pentru persoanele cu handicap grav, sever. Ştiam că speranţa lor de viaţă este foarte mică. Raluca a fost prima adusă în casă. Când a venit la noi, avea 18 ani, şase kilograme şi 25 de escare, numărate de noi. Cu o şansă de viaţă de şase luni, a trăit încă 20 de ani la noi. Aici şi-a găsit familia. A fost copilul care a luminat casa! Nu vorbea, dar înţelegea orice”, îşi aminteşte, cu inima frântă, Mirela Silion.

La fel ca Raluca au fost şi alţii cu dizabilităţi foarte grave, preluaţi din spitale şi din centre. Cu speranţă de viaţă nu mai mare de un an, au depăşit statisticile sumbre: Florentina, Maria, Luciana, Ciprian…

„Eu l-am luat pe Ciprian când avea trei ani şi a plecat la 22 de ani”, spune Mirela Silion. Deşi a trecut un an, oamenii Misiunii n-au puterea să-i scoată patul din camera băieţilor cu handicapuri grave. Mereu, la controalele din Casa Hannah, sunt întrebaţi de ce sunt patru paturi şi trei beneficiari.

În cimitirul din Nicoreşti, Misiunea Tanner are 12 locuri de veci. Politica fundaţiei este de a avea grijă de copii până la sfârşit... Dar să revenim la fapte mai vesele!

Zile pline de activităţi

În casele Misiunii Tanner, beneficiarii nu rămân toată ziua în paturi. Nici măcar cei care nu se pot mişca!

Pe lângă activităţile de socializare şi terapiile ocupaţionale, fiecare este implicat, ca în familie, după puteri. Îi supraveghează pe cei cu handicap grav, ajută în bucătărie, la servirea meselor ori la activităţile gospodăreşti, precum strângerea rufelor de pe sârmă. Unii sunt pasionaţi de grădinărit, dat fiind că în curtea Casa Rachel există un solar. Aşa cum în curtea Casei Hannah este amenajat un părculeţ cu leagăne. Sunt şi copii care au învăţat să lucreze pe calculator!

Dar cele mai importante activităţi zilnice se desfăşoară în atelier. O sală generoasă, în care au loc serile de filme de vinerea, petrecerile lunare, dar şi repetiţiile la cor, unde, sub îndrumarea lui Petrică, copiii cântă sau ţin ritmul melodiei.

„În atelier, fiecare copil are câte ceva de făcut: unul pictează, unul coase pe etamină sau pe alte materiale, face şiraguri de mărgeluţe, felicitări pentru Crăciun sau Paşte”, ne explică Anca, şefa de atelier, arătându-ne „liniile de producţie”, dar şi produsele finite: felicitări, figurine, decoraţiuni, goblenuri. Toate acestea autofinanţează lucrul la atelier.

Însă cele mai aşteptate sunt activităţile de socializare, când copiii îl însoţesc pe Tata Bruce la Tecuci, la bancă, la contabil, la piaţă, la cumpărături... Şi sunt mereu încântaţi să primească oaspeţi: „Indiferent cine vine. Fie că e şedinţă, inspecţie, copiii tare se bucură!”, spune Mirela Silion.

Şi, fiecare musafir, după ce semnează în caietul de onoare, trebuie să răspundă la o întrebare entuziastă: „Când mai vii?!”.

Familia din familie

În Misiunea Tanner există o regulă la angajare: nimeni nu vine cu pacheţel de acasă, angajaţi şi beneficiari mănâncă la aceeaşi masă, ca o familie. Apropo de familie, doar patru dintre persoanele ocrotite aici şi-au descoperit şi păstrează legătura cu rude sau persoane din familie. Dar au o familie în Misiune şi, chiar dacă unii nu pot vorbi, sunt cu siguranţă înţeleşi.

Pentru că dar din dar se face rai, Misiunea Tanner are în grijă şi 20 de familii nevoiaşe din Nicoreşti. Cea mai recentă donaţie – 103 pepeni, a fost împărţită: câte 20 pentru fiecare casă, iar restul – dăruiţi familiilor ocrotite. „Colaborăm şi cu banca de alimente din Galaţi – noi preluăm produsele, dl Tanner le distribuie în comună”, spune Mirela Silion.

Aurul din Nicoreşti

Copleşită de tot ceea ce am găsit la Misiunea Tanner, i-am întrebat pe Tata Bruce şi pe Mama Mirela unde găsesc puterea şi energia de a se implica zi de zi, ani în şir, într-o astfel de activitate.

„Eu am multe persoane care mă ajută. Angajaţi fideli şi deştepţi, oameni de prim rang. Am găsit aici, în localitate, nişte bucăţi de aur”, ne-a răspuns Bruce Tanner.

„Îl întrebaţi pe dl Tanner cum reuşeşte. Copiii aceştia ne dau putere. La noi în fundaţie, nu noi le schimbăm destinele, ci ei ni le schimbă!”, conchide Mirela Silion. 

Precizări pentru cititori

Vorbind perfect românește, dar cu un fermecător accent american, Bruce Tanner a depășit demult bariera lingvistică. S-a obișnuit ca numele să-i fie românizat și răspunde la „Domnu’ Taner”, și nu ˈTanər, după pronunția americană. Ba chiar știe traducerea numelui său în română – Tăbăcaru.

Principala provocare a Tanner Romania Mission este finanțarea activităților, în condițiile în care legislația s-a schimbat și se tot schimbă. „Noi ca centru de îngrijire şi asistenţă nu prea ne încadrăm în finanţările pe care le oferă statul. Şi chiar dacă te încadrezi, sunt atât de multe piedici încât la sfârşit… se găseşte ceva care nu e conform cerinţelor lor”, spune Mirela Silion.

Cei care vizitează site-ul fundației se pot simți liberi să facă donații și chiar să sponsorizeze un copil.

Facem aici precizarea că, deși 18 dintre cei 19 beneficiari ai fundației sunt adulți, noi am preferat să-i numim „copii”, așa cum le spun cei în grija cărora se află. Și e firesc să fie așa, pentru un părinte adevărat, copilul rămâne copil chiar și cu tâmplele cărunte...

viata-libera.ro