Jump to content

Între zări de Dunăre


dcp100168

Recommended Posts

Între zări de Dunăre

Cocuţa a murit la Zaclău

Trântit sălbatic pe malul drept al Dunării, ţinutul Zaclăului se spălă în ploi şi în apă. Asemenea unui flăcău supărat, se întinde urieşeşte în faţa unui boier pe care vrea să-l sfideze - Galaţiul umbrelor de combinat. Galaţiul grabei după telefoane mobile, al întâlnirilor urgente de afaceri, al nervilor, al panicii, al insultelor din trafic, al demenţei cotidiene. Care odată, demult, îi furase Cocuţa. Întinderea aurie cu nume de fiică de domn s-a înstrăinat de oraş, depărtându-se parcă împreună cu tot ţinutul malului drept al Dunării. Ei bine, Zaclăul şi plajele lui argintii, cu broaşte, dragoni de Dobrogea, cai liberi, berze şi pescăruşi nu mai dau doi bani pe Galaţi...

În poveste, despre poveşti

E ţintuit în iarbă de un mister. O lume cotropeşte altă lume. Stârnit de mişcare, împietrindu-şi trupul gigantic, culege ţânţarul cu o limbă scurtă. Punctat în galben şi încercănat de negru, capul îi rămâne oblic, curios parcă. Nisipurile i se mişcă în jur. Dispare în zvâcnet şi tăcere.

O Himalaye de lipsă a zgomotului creşte încă de pe bac. De sub vas, soarele ţâşneşte aprig, în mii de raze ale apei. Şi noi doar şoptim, iar fluviul are rolul principal în discuţie. Plecată din basmele celte, cu spiriduşi şi elfi, cu pomi de trecere şi nuntă în ceruri, Dunărea îşi aspreşte glasul când sufletul găseşte răgaz să-şi amintească basmele. Atâtea poveşti� Ni se face frig. Mai devreme oraşul ne ardea carnea şi totuşi ne pomenim tremurând. "Ar trebui să suni pompierii�". Care pompieri? Între două zări, numai una este limpede. Plămâni de fumător înverşunat astupă oraşul. Nu poate fi incendiu, ar arde cartiere întregi, răspund. Cea de-a doua zare cheamă a uitare şi uit.

Un Arbore printre insule

Două căruţe îşi aleargă caii ca acum o mie de ani. Animalele se prăvălesc în Dunăre ca într-un grajd răcoros, umflându-şi piepturile şi spărgând oglinda. De băut, beau încet, cu nările fremătând în micile valuri care li se izbesc în picioare. "E a doua oară azi. Se bucură la apă, o ştiu de când erau mânji. Nu, era destul o dată, da� dacă a spălat femeia!". Căldarea aruncă ritmic, iar butoaiele se bălăngăne a tinichea umplută. Nea Arbore duce soarele sticlind în butoaie. El şi toţi ceilalţi ai satului de dincolo de Dunăre, pentru care apa se ia trudind mai mult decât la desfăcutul unui robinet. În ţinutul înecat de albastru, lumea telefonului tace. Urcând vertiginos spre ceruri, arborii se opresc în dreptul tainelor şi glăsuiesc cu păsările. Albite de ape, vechile rădăcini întoarse povestesc despre tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, în deşertul cuvintelor. Unde adierile împletesc crengi, şi frunze, şi iarbă, şi nori. Unde, mijit de farmec, nisipul acoperă uscăciunea. Dinaintea Deltei apa se iţeşte în mijlocul câmpului. Când e Dunărea mare, trece toată aici. Acoperă pădurea? Acoperă toată pădurea, umple canalele. Dorel nu se opreşte din aruncatul nisipului în căruţă nici cât povesteşte. Că face şcoala "dincolo", că maică-sa vrea să repare casa, că "aici erau insuliţe, vezi?". Întinde o mână ca o creangă arsă de soare şi arată dincolo de mal. Ştii tu, Dorel? Ai văzut tu? "Nu. Mi-a zis tataia. A crescut Dunărea şi nu se mai văd. Eu nu eram atunci� Zicea tataia că acum mai mult de 20 de ani erau insule aici, şi oamenii înotau la ele". El are doar 16 ani, de unde să ştie?

Galben, galben, galben

Poate e prea sălbatic, de-asta nu vin oamenii. "Nu", zice un gălăţean întins leneş la soare, "eu în altă parte nu pot să mă duc. Unde să merg? Plaja de la Galaţi? E zgomot. Aici� doar că nu intru în apă, dar am tot". Foile de la "Gazeta sporturilor" se agită, iar omul se întoarce pe burtă. "Dar poate scrieţi", strigă după noi, "poate se schimbă ceva! Aici erau odată locuri pentru copii, salvamari, chioşcuri cu dulciuri, sucuri, îngheţată. Plaja Cocuţa. Nu a mai rămas nimic".

Nimic? Numele întinderii de nisip sună ca un alint uitat. Sau interzis. Probabil şi el se gândea la acelaşi lucru. Ţintuit pe şosea, cu gâtul ghilotinând cele două benzi albe, nu părea convins. Nu părea convins nici măcar de cei 90 de kilometri la oră care cutremurau pământul spre el. Privind pieziş, galben ca lanul pe care îl păzea, trece şoseaua în pas elastic. Ai văzut? Popândău. Îhâm, am văzut�

Cabanierul

De ce "Policlinica cu plată"? E, pentru că aici plăteai şi nu prindeai nimic. Plăteai sus, La Lăţime, la Cabana Pescarilor. Dar aici nu muşca. Nu vroia sau nu era peşte! Până sus, La Lăţime, ghidul nostru personal, şoferul nea Titi, spune despre drumurile dintre Zaclău şi hăt, încolo, vreo şapte kilometri. "Ne trimitea tata pe jos. Dacă nu era maşină?! Şi ne duceam. Pe după-amiază, aşa, ne zicea să plecăm acasă, să-i ducem lu� mama peştele. Sus, la cabană, se făceau mese pescăreşti. Tata avea o căsuţă pe-aici� Ce-l mai ocăra mama! Cum mă ocărăşte acum, pe mine, nevasta! Dincolo nu era dig, era apă. Treceai cu podul mobil, pod-pod, de-l trăgeau cu funia la mal". Râde cu glasul de acum 50 de ani şi îl caută din ochi pe bătrânul cabanier. Răspunde tot verdele din jur, iar cabana tace sub rugini şi scânduri subţiate de vânt. Tern, locul în care nu se întâmplă niciodată nimic încleştează bacul la mal. Deghizat în gri, cerul îşi ascunde negurile clare. Udat de valuri străvechi, Zaclăul sfidează, iar dragonii ascund mai departe zâne, gâze, aer, soare, nisip, broaşte, cai...

http://www.viata-libera.ro/index.php?pa ... l&id=25472

Link to comment
Share on other sites

Create an account or sign in to comment

You need to be a member in order to leave a comment

Create an account

Sign up for a new account in our community. It's easy!

Register a new account

Sign in

Already have an account? Sign in here.

Sign In Now
×
×
  • Create New...

Important Information

We have placed cookies on your device to help make this website better. You can adjust your cookie settings, otherwise we'll assume you're okay to continue.