Jump to content

Recommended Posts

Posted

Salonul de Iarnă - Preponderenţa peisajului şi portretului

      Anul acesta s-au împlinit 65 de ani de când, la Galaţi, mişcarea plastică a început să se dezvolte într-o formă organizată, în sensul că atunci, în 1951, s-au pus bazele Cenaclului Artiştilor Plastici, subordonat Uniunii Artiştilor Plastici din România, înfiinţată cu un an mai înainte prin Decretul-Lege nr. 266 din 25 decembrie 1950. Din perspectiva timpului care a trecut, Salonul de Iarnă, ediţia 2016 – 2017, vernisat în ziua de 5 decembrie, este şi un act artistic de cinstire a memoriei acelor înaintaşi care au constituit nucleul ce stă la originea actualei Filiale Galaţi a U. A. P. R. (nume luat din 1968).

      Expoziţia, restrânsă într-un fel din cauza spaţiului insuficient al sălii, cuprinde 40 de lucrări de pictură, sculptură, grafică şi design vestimentar. Predominante pe simeze sunt genurile peisaj şi portret, realizate în tehnici diferite. Marcel Bejan, pictor care peste două luni va împlini venerabila vârstă de 80 de ani, prezintă o imagine urbană a Galaţilor având în centrul ei Biserica „Sf. Nicolae”, ctitorie de la 1839, ridicată din iniţiativa egumenului Panaret. Văzută de pe latura sud-estică, în anotimpul hibernal, înainte de a fi restaurată şi consolidată, purtând încă urmele distrugerilor din timpului celui de-al Doilea Război Mondial, biserica creează o atmosferă austeră, apăsătoare. Griul ruinelor contrastează cu albul zăpezii. La aspecte ale iernii s-au oprit şi Gheorghe Mihai-Coron, mai şocant în culoare ca altădată („Iarna”), Vasile Neagu, un pictor al tonurilor discrete („Peisaj de iarnă”), Olimpia Ştefan, în tabloul căreia anotimpul este zugrăvit într-o cromatică vie („O dimineaţă de iarnă”), Sterică Bădălan, rămas credincios aceloraşi preocupări pentru semiabstract („Cătun”), ca şi Ecaterina Balica, artistă ce pictează cu pastă în relief.

      Nicolae Cărbunaru aduce în tabloul său poezia melancolică a toamnei, când ruginiul îşi pune amprenta pe veşmântul vegetaţiei („Peisaj de toamnă”), Gheorghe Andreescu dă viaţă unei secvenţe marine din Balcic într-un desen cu linii ferme („Balcic”), Sava David se arată în continuare preocupat de descoperirea tainelor pădurii de mesteceni, fascinantă prin alb-argintiul trunchiurilor („Impresii”). Motivul mestecenilor apare şi la Ecaterina Volcu. Simona Pascale imaginează o grădină în plin anotimp estival („Grădină”), în timp ce Liliana Tofan ne îndreaptă privirile spre întinderi acvatice într-o gravură în linoleum („Ostrov”). De o deosebită sensibilitate coloristică este lucrarea lui Ştefan Axente „Aerul dimineţilor marine”, o adevărată simfonie de griuri colorate, aşezate în pagină cu pensulaţii de mare rafinament. Silvia Ichim este mai îndrăzneaţă în folosirea unor culori de intensitate puternică („Visul unei nopţi”), iar la Robert Crivoi verdele crud pare în continuă expansiune (”Impresie). Neluş Oană reconstituie într-o compoziţie bine împăstată atmosfera campestră din Pechea natală („Compoziţie).

     Jana Andreescu, în „Compoziţia” sa, realizează o îmbinare de peisaj şi natură statică, transpusă plastic cu o delicateţe şi sensibilitate specifice artistei. Tânăra pictoriţă Irina Panţiru, remarcată şi cu alte prilejuri pentru interesul manifestat pentru redarea exactă a detaliilor, surprinde şi de această dată prin natura statică în care câteva obiecte liturgice din inventarul religiei ortodoxe dobândesc semnificaţii simbolice. Minuţiozitatea cu care pictează aceste obiecte, strălucirea metalică a lor sunt uluitoare („Noul, din Vechiul Testament”). Interesante şi „Magnoliile” Corneliei Jipa, proaspete şi armonios colorate.

      În genul portretului atrage de la primul impact portretul de copil pictat de Gheorghe Miron, pe expresia căruia se citeşte candoarea, gingăşia şi puritatea vârstei infantile, modelul care i-a pozat fiind nepotul cunoscutului colecţionar de artă Vasile Joantă. Cornel Corcăcel reînvie un personaj feminin mitologic, Danae, fiica lui Acrisiu, regele Argosului, şi al Euridicei, cea pe care tatăl a închis-o într-un turn pentru a evita împlinirea unei profeţii potrivit căreia el va fi ucis de nepotul său. Până şi ploaia de aur în care se metamorfozase Zeus pentru a pătrunde în turn cu scopul de a o elibera pe Danae, căreia i-a dăruit un fiu, pe Perseu, este sugerată cu subtilitate de Cornel Corcăcel. Personajul realizat de el este de o frumuseţe şi expresivitate rar întâlnite. Acelaşi interes pentru expresivitatea chipului îl întâlnim şi în portretul în cărbune al Mariei Mihaela Secobeanu („Măriuca”). În polipticul Gabrielei Georgescu, intitulat „Introspecţii”, personajele sunt supuse unei analize psihologice care scot la iveală o bogată viaţă lăuntrică. Femeia din tabloul „Tron”, aparţinând Andreei Ionaşcu, este rece, iar Horia Suceveanu („Aer şi lumină”) şi Mihaela Brumar („Cheie”) descompun formele, astfel că figura umană este abia vizibilă.

     Participant la trei ediţii ale Taberei de creaţie de la Boholţ, Teodor Vişan, în compoziţia „Sfatul bătrânilor”, a surprins o conversaţie între doi ţărani din această localitate, care s-au întâlnit întâmplător pe o uliţă satului. Gesturile lor sunt fireşti, iar discuţia pare a fi  cordială,ca între doi bărbaţi care se cunosc de mult. La Raul Popa, o tânără mămică, ipostaziată într-un cadru sărăcăcios, îşi priveşte cu admiraţie pruncul ţinut în braţe („Speranţă”); Ion Murariu-Neamţ sondează lumea circului („Arlechin cu evantai”), iar Iulia Frenţescu înfăţişează o scenă ludică, evidenţiind bucuria unei fetiţe care aruncă în aer baloane de săpun („Colorând oraşul”).

      În stilul său caracteristic, Florian Doru Crihană prezintă o secvenţă umoristică a emblemei oraşului New York, Podul Brooclyn, unul dintre cele mai vechi poduri suspendate din S. U. A., care leagă cartierele Manhatar şi Brooklyn. Tudor Şerban construieşte în armonii geometrice, încercând să găsească echivalenţe plastice pentru exprimarea unor sunete („Rezonanţe”).

      Lucrările de sculptură, mai puţine la număr, sunt semnate de Sergiu Dumitrescu Jr., Relu Angheluţă, Denis Brânzei, Valentin Popa, Adrian Vădeanu şi Lucian Jitariuc. Primii trei, fiecare în felul său şi în materiale diferite, dau viaţă unor motive biblice, lucrările lor intitulându-se „Cartea S”, „Madona cu Pruncul” şi, respectiv, „Serafim”. Sunt sculpturi care, privindu-le, îndeamnă la meditaţie şi reculegere, la trăirea unor sentimente profunde şi înălţătoare. „Martirii” lui Valentin Popa evocă atmosfera recluziunii din închisorile comuniste, ronde-bosse-ul său cucerind prin unitatea de monolit a personajelor şi prin forţa cu care artistul reuşeşte să exprime drama şi solidaritatea acestora.

Adrian Vadeanu nu-şi intitulează nici într-un fel compoziţia cu cele şapte figuri umane, concepute miniatural, ce par a urca nişte piscuri. Ele reţin mai ales prin ritmica şi dinamismul volumelor. Numele lui Lucian Jitariuc l-am întâlnit pentru prima oară într-o expoziţie a filialei gălăţene. Prin lucrarea prezentată, „Fata cu ghitara”, el face o impresie bună, înscriind cu acurateţe formele în spaţiu şi conferind expresivitate personajului cioplin în lemn.

     Singura lucrare de design vestimentar din expoziţie aparţine tinerei artiste Ioana David. Ea se distinge prin eleganţă, prin fineţea materialului textil folosit, ca şi prin linia modernă, tinerească a croielii.

     Manifestare de ţinută a Filialei Galaţi a U. A. P. R., Salonul de Iarnă permite iubitorilor de frumos să simtă de aproape pulsul din acest moment al mişcării plastice de la Dunărea de Jos, iar succesul de care s-a bucurat creaţia artiştilor de aici cu prilejul expoziţiei deschisă recent la Palatul Paramentului, ca şi la multele bienale de profil din ţară, demonstrează că în urbea noastră activează o pleiadă de artişti de generaţii diferite, ale căror realizări sunt apreciate şi aflate în consonanţă cu mersul şi evoluţia plasticii naţionale şi internaţionale.

Corneliu STOICA

1. Marcel Bejan, Biserica Sf.  Nicolae Galati.jpg

6. Raul Popa, Speranta.jpg

9. Cornel Corcacel, Danae,  pastel.jpg

15. Teodor Visan, Sfatul  batranilor.jpg

  • 1 month later...
Posted

Teodor Vişan - Racord la elementele realului

      Sala „Ioan Simion Mărculescu” de la parterul Muzeului de Artă Vizuală  găzduieşte în aceste zile expoziţia de pictură a cunoscutului artist plastic gălăţean Teodor Vişan (vernisaj, 12 ianuarie; curator, muzeografa Mariana Cocoş-Tomozei). Pe simeze sunt expuse 38 de lucrări reprezentând peisaje, portrete, naturi statice şi flori, genuri cultivate cu consecvenţă de-a lungul anilor şi în care el se exprimă cu dezinvoltură, într-un stil apropiat de pictura postimpresionistă. Imaginile configurate în spaţiul plastic al tablourilor sunt tonice şi reconfortante, pictorul reuşind ca şi altădată să aducă linişte şi pace adâncă în sufletul iubitorilor de artă, să le declanşeze emoţii şi să le trezească interesul şi respectul pentru frumuseţile imortalizate pe pânză.

       Teodor Vişan nu practică o picură sofisticată, cu un mesaj greu de codificat, motivele de la care el porneşte sunt cele din lumea realului, ale concretului atât de vizibil. Numai că el nu copiază realitatea, ci o transfigurează, o recreează, plăsmuind o nouă realitate, de cele mai multe ori mai frumoasă decât cea existentă. Peisajele expuse sunt din Galaţi, oraşul în care s-a născut, trăieşte şi creează şi ale cărui aspecte urbanistice le-a zugrăvit în timp în zeci de tablouri, dar şi din Iaşi, din Sinaia, din Tg. Mureş, din Făgăraş, din Delta Dunării, din Balcic şi din alte locuri vizitate în ultimii ani, mai ales în perioada taberelor de creaţie la care a participat. În toate acestea artistul urmăreşte să redea autenticul şi specificul fiecărui loc sau colţ de natură, este atent la culoarea locală, la variaţiile şi efectele luminii, aduce în prim-plan imagini semnificative, evocatoare, capabile să declanşeze o întreagă claviatură de emoţii, sentimente şi trăiri sufleteşti, să îndemne la cunoaşterea pe viu a frumuseţilor naturale sau făurite de mâna omului. Admirăm cu plăcere panglica albastră a Dunării în momentul apusului soarelui, ambarcaţiunile şi macaralele din portul mineralier, împingătoarele şi pontoanele de pe fluviu, privelişti din Deltă, grupuri de mesteceni de un argiuntiu fabulos, ipostaziate la marginea unui lac, panorama Iaşilor celor şapte coline, dar şi o ceremonie la Sărbătoarea Sânzienelor de la Boholţ sau peisajul montan din Sinaia şi Ţara Făgăraşului. Sunt aspecte care rămân imprimate pentru mult timp pe ecranul retinei, culorile sunt calde şi îmbietoare, ansamblurile tablourilor cuceresc prin desfăşurările spaţiale ample, prin perspectivă, armonie şi echilibru compoziţional.

       Portretele expuse sunt ale unor persoane aflate în suferinţă, ale unor apropiaţi şi ale confraţilor de breaslă Gheorghe Mihai-Coron, Silviu Catargiu, Aurel Manole şi Constantin Dondos-Boer, ultimul din Brăila, trecut în lumea umbrelor veşnice. Dincolo de asemănarea fizică, pictorul le sondează forumul lăuntric, realizând la fiecare şi un portret psihologic. Reţinem şi la acestea linia precisă a desenului, sobrietatea cromatică, precum şi strădania picturului ca pe expresia exterioară a chipului să redea frământările interioare ale modelelor şi trăsăturile morale care îi definesc.

      În genul naurii statice şi al motivului floral, Teodor Vişan se exprimă cu aceeaşi siguranţă şi dezinvoltură, elementele de recuzită la care apelează nu abundă, iar accentul cade pe redarea materialităţii obiectelor şi a frăgezimii carnale a florilor. Culorile de acrilic sunt vii, strălucitoare şi măiestrit orchestrate în pagină. Se simte plăcerea şi voluptatea cu care artistul pictează, grija cu care el îşi însufleţeşte modelele, astfel ca ele să răspândească în jur vitalitate, puritate şi poezie.

       Manifestare de ţinută a pictorului Teodor Vişan, noua expoziţie de la Muzeul de Artă Vizuală demonstrează că la cei 74 de ani ai săi, care îi împlineşte la 31 ianuarie, artistul nu dă semne de oboseală, se află în plenutudinea forţelor creatoare. Din dialogul său cu elementele realului zămisleşte frumuseţi vizuale care încântă şi sunt în stare să producă mari bucurii şi satisfacţii estetice celor care vin în contact cu tablourile sale. În prag aniversar, îi adresăm urarea ca penelul să-i rămână mereu tânăr şi culorile la fel de proaspete şi expresive! La mulţi ani!

Corneliu STOICA

0. Teodor Visan, Autoportret  (2016).jpg

1. Teodor Visan, Mestecenii de  langa lac, acrilic pe panza.jpg

4 a. Teodor Visan, Natura statica  cu gutui.JPG

5. Teodor Visan, Peisaj din  Delta.jpg

  • 2 months later...
Posted

Mihaela (Misha) Diaconu - Metamorfozele metalului

Între artiştii plastici din tânăra generaţie, Mihaela (Misha) Diaconu s-a afirmat şi se impune tot mai mult ca o sculptoriţă al cărei demers este axat îndeosebi pe explorarea virtuţilor metalului. Pentru ea, acesta, indiferent ce nume poartă (alamă, cupru, oţel, fier, corten), este supus după propria voinţă, metamorfozat şi modelat în forme ce poartă veşmântul şi valenţele artei adevărate. În afară de lucrările prezentate în expoziţiile personale sau în cele colective, am văzut pe pagina ei de Facebook zeci de imagini ale unor balustrade, garduri, porţi, grilaje, copertine, instalaţii, piese de mobilier etc. executate pentru instituţii şi firme private din Bucureşti (de pildă, Teatrul Metroplis, Centro Donna SPA) sau pentru diferiţi proprietari, care pur şi simplu uimesc prin ţesătura decorativă, prin motivele şi formele ce dezvăluie o fantezie debordantă şi o putere de creaţie neobişnuită. Se observă că sunt ieşite din mâna unui artist metalist şi că pe lângă valoarea utilitară, ce le-o conferă destinaţia lor, au şi o indiscutabilă valoare estetică. Se simte că sculptoriţa a pătruns cu temeinicie stilurile Art Nouveau şi Art Deco, le-a trecut prin filtrul propriei personalităţi, plăsmuind forme ce reţin prin originalitatea şi expresivitatea limbajului, atribute vizibile şi în lucrările de artă monumentală.

Sculptoriţa s-a născut la 17 martie 1981, în Galaţi. A absolvit Liceul de Artă „Dimitrie Cuclin” din oraşul natal, secţia ceramică (2000) şi Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti, Facultatea de Arte Decorative şi Design, clasa profesorului Bogdan Severin Hojbotă (2004). Este membră a UAPR din 2009. Şi-a organizat următoarele expoziţii personale: „Materie şi Spirit”, metal, Galeria Imbold Bucureşti; Foaierul Ateneului Român, Bucureşti, în cadrul evenimentului „Gala Performanţei” (2013) şi Galeria „Plastilina, Bucureşti (2014); „Orchestra inimilor sfărâmate”, metal/asamblaj, Centrul Cultural Palatele Brâncoveneşti, Sala Foişor (2013); „Schiţe”, desen, grafică în tehnică mixtă, Academia Europeană de Ştiinţe şi Arte, Salzburg, Austria (2013). În acelaşi timp a participat la numeroase manifestări colective de profil: 2001, „Student Art”, Muzeul de Artă Vizuală, Galaţi; „Expoziţia absolvenţilor”, Centrul Artelor Vizuale, Bucureşti; 2002, „Salonul Metalului”, Galeria Orizont, Bucureşti; „Student Art”, Muzeul de Artă Vizuală, Galaţi; 2004, „Expoziţia absolvenţilor Universităţii Naţionale de Arte”, Galeria ¾, Teatrul Naţional, Bucureşti; 2010, „Anuala Deznădejdei – repere în arta plastică românească”, Galeria Simeza, Bucureşti; 2011, „Ce mai face Penelopa?”, Muzeul de Artă, Cluj-Napoca; „Salonul Naţional al Artelor Decorative”, Muzeul Naţional de Artă Cotroceni, Bucureşti; 2012, „Human Evolution/Involution – Mutaţii interioare”, Muzeul Curtea Veche, Bucureşti şi itinerată la Galeriile „Ion Nicodim”, Constanţa şi Muzeul de Istorie din Târgovişte; „Red Bull Art of Can meets Filature Collective”, eveniment NAG (Noaptea Albă a Galeriilor), Galeria  Atelierul de Producţie, Bucureşti; Bienala „Decorative Arts”, Sala Constantin Brâncuşi, Palatul Parlamentului, Bucureşti; „Metalul”, Galeria Orizont, Bucureşti; „The Gathering”, Galeria Imbold, Bucureşti; 2013, „Debris”, eveniment NAG, Galeria Home Mătăsari, Bucureşti; „Red Bull Curates România: Canvas Cooler Project”, Centrul Vechi, Bucureşti; „The Gathering 2”, Galeria Imbold, Bucureşti; „Salonul Metalului”, Galeria Orizont, Bucureşti; 2014, „Bucureşti Optimixed”, Galeria Imbold, Bucureşti, „Shorts UP”, Imbold POP-UP Gallery, Cinematograful Patria, Bucureşti; „Ce mai face Penelopa?”, Muzeul de Artă, Cluj-Napoca”; „The Iron Sin”, Galeria Imbold, Bucureşti; „The Hog”, Galeria Imbold, Bucureşti; 2015, „Continuitate în Artele Focului”, Departamentul Ceramică-Sticlă-Metal, Galeria Art Yourself, Bucureşti; „Steampunker -  New Media & Digital Art Show”, Palatul Ştirbei, Bucureşti; 2015 - 2016, Shaping music, metal, The Art of Living Gallery, Bucureşti; Art Safari, Palatul Dacia, Bucureşti. A luat parte la Tabăra de Creaţie „Arta ca viaţă” (Muzeul de Artă Vizuală Galaţi, 2008), Simpozionul „Sculptura Mileniului III” (curator Bogdan Severin Hojbotă, cu sprijinul Centrului Cultural Casa Artelor, Bucureşti şi a Primăriei Sectorului 3, Parcul Titan, Bucureşti, 2013) şi Festivalul CUCA, organizat de Fundaţia DALA şi Centrul Cultural Cârţişoara, Sibiu (2014). Are lucrări în colecţii de stat şi private din România, Franţa, Spania, Canada şi Germania.

Atrasă încă din facultate de sculptura în metal, Misha Diaconu, după o experienţă într-un studio cinematografic (Castel Film România), unde a executat diferite obiecte de recuzită în metal, cu caracter decorativ, timp când a putut să aprofundeze şi să practice tehnicile specifice de modelare a metalului, a părăsit acest studio, consacrându-se creaţiei propriu-zise, visând să realizeze opere de mari dimensiuni. Lucrările şi instalaţiile realizate de ea până acum sunt inspirate din domeniul muzicii, al teatrului, al dansului, din viaţa socială sau materializează în veşmânt metaforic şi simbolic idei, sentimente, stări şi trăiri sufleteşti. Ca materiale a folosit alama, cuprul, inoxul, fierul, cortenul, le-a combinat uneori chiar în aceeaşi lucrare cu sticla, ceramica, ebonita sau cu elemente de ready-made. Cel mai mult a atras-o însă fierul (OL37), în care consideră că se exprimă cel mai bine în etapa actuală. „Arlechinul”, „Numen”, „Balerina”, „Instrumentele muzicale”, „Dansul Ielelor”, „Calul Titanilor”, „Titanul”, seria „Păcatul” sunt câteva din cele mai cunoscute lucrări ale sale. Muzeul de Artă Vizuală posedă din creaţie ei un superb „Violoncel”, realizat în ediţia din 2008 a Taberei de Creaţie „Arta ca viaţa”. „Numen”, întruchipează în metal un om-pasăre, cu aripile desfăcute, gata să-şi ia zborul. Este expus în Parcul Titan din Bucureşti, loc unde se află amplasat, din 2013, şi „Calul Titanilor”, cea mai mare statuie ecvestră din România, înaltă de 7,50 metri, cântărind peste 1600 kg de fier, executată în tehnica Repoussage (prelucrarea metalului la rece) în Atelierele Altax, la care artista a lucrat timp de doi ani în colaborare cu arhitectul Bogdan Zaharia. Atât compoziţia aripilor omului-pasăre cât şi a ”Calului Titanilor” conţine o superbă dantelărie metalică, a cărei imagine farmecă ochiul şi rămâne imprimată pentru mult timp pe ecranul retinei. Aceeaşi dantelărie o întâlnim şi în „Titanul”, un personaj de sex masculin, conceput pe orizontală (8 x 16 x 6 m), care înnobilează terasa Centrului Comercial ParkLache din Sectorul 3, Bucureşti. A fost realizat tot în colaborare cu Bogdam Zaharia dintr-o combionaţie de corten şi inox. În spaţiul public sunt expuse, de asemenea, „Arlehinul” (Galeria „Acuarela”, str. Polonă nr. 40) şi „Pianul” (Centrul Cultural Palatele Brâncoveneşti, Mogoşoaia).  „Balerina”, reprezentând o tânără surprinsă pe scenă, în timpul unui recital coregrafic, încântă prin sensibilitate, senzualitate, graţia mişcărilor şi căldura pe care o emană întreaga sa fiinţă, în timp ce „Instrumentele muzicale” (trompetă, violoncel, contrabas, tobe, pian) sugerează atmosfera şi ritmul muzicii unei formaţii de jazz. Intervenţia autoarei, adesea, cu pigmenţi, sporeşte forţa emoţiobală a lucrărilor şi capacitatea lor de a impresiona, „acentuând, aşa cum subliniază criticul de artă Mihai Plămădeală, vectorii vizuali centrifugali şi liniile de forţă care definesc particularităţile asamblajelor”.

Misha Diaconu este şi autoarea unei acvile de munte, realizată în stilul ei caracteristic, montată ca un simbol al curajului, dârzeniei, vitejiei şi victoriei româneşti, de către o echipă de alpinişti, condusă de inginerul Marius Gane, preşedintele Federaţiei Române de Alpinism şi Escaladă, pe cel mai înalt vulcan activ din lume, Ojos del Salado (6893 m altitidine), aflat în Munţii Anzi din America de Sud, la graniţa dintre Chile şi Argentina, în expediţia Atacama – Chile din2015.

Ceea ce impresionează în sculpturile Mihaelei Diaconu este în primul rând dinamismul şi armonia formelor, păstrarea raportului dintre plinuri şi goluri, liniile curbe, echilbrul, acurateţea, finisajul îngrijit, fantezia şi libertatea cu care construieşte, măiestria cu care artista ştie să înlăture duritatea, rigiditatea şi răceala metalului, imprimându-i acestuia căldura şi nobleţea sufletului său, dându-i viaţa durabilă a artei. Sunt lucrări de mare expresivitate, elaborate cu pasiune şi răbdare, de o evidentă modernitate, care dovedesc inventivitate şi fantezie productivă şi care au făcut pe mulţi specialişti din domeniul artelor vizuale să o considere pe artistă ca pe unul dintre cei mai promiţători sculptori contemporani în metal.

Corneliu STOICA

0. Misha Diaconu, Fotografia  artistei.jpg

6. Misha Diaconu, Numen, Parcul  Titan.jpg

8. Misha Diaconu, Balerina.jpg

11. Misha Diaconu, Cotrabasul.jpg

  • 2 weeks later...
Posted

Ştefan Şerban: “Ipostaze”

Pictorul brăilean Ştefan Şerban, membru stagiar al Filialei Slobozia a U. A. P. R. din 2014, se află pentru prima oară cu o expoziţie personală la Galaţi, deschisă în aceste zile la Galeriile de Artă „Nicolae Mantu” (vernisaj, 3 aprilie). El nu este însă necunoscut în oraşul nostru, fiindcă şi-a făcut studiile superioare aici, la Facultatea de Arte Plastice, Decorative şi Design din cadrul Universităţii „Dunărea de Jos” şi şi-a luat licenţa la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iaşi (2013). Înainte de facultate a absolvit Liceul Pedagogic de 5 ani din Brăila şi Şcoala Populară de Artă „Vespasian Lungu” din acelaşi oraş. În prezent lucrează ca profesor de educaţie plastică la Şcoala Gimnazială „Nikos Kazantzakis” din Brăila.

 

Palmaresul său expoziţional este bogat, a participat la numeroase manifestări colective de profil şi a deschis peste zece expoziţii personale la Brăila şi la Slobozia (Ialomiţa). A fost onorat cu mai multe distincţii, printre care trei premii I la Concursul Internaţional „Tradiţii de iarnă” de la Teleneşti (Republica Moldova) şi Iaşi (2014), Premiul de Excelenţă şi Premiul I la Concursul Internaţional de Artă şi Grafică de la Tokyo, Japonia (2014). A donat în 2016 Muzeului Peleş din Sibiu portretul Majestăţii Sale, Regele Mihai I, iar Casei Memoriale „D. Panaitescu-Perpessicius” din Brăila, portretul scriitorului Fănuş Neagu.

Expoziţia de la Galeriile de Artă „Nicolae Mantu”, intitulată „Ipostaze” (la vernisaj ea a fost prezentată de doamna Roxana Bărbulescu, critic de artă din Bucureşti, care semnează şi prafaţa catalogului), reuneşte pe simeze 26 de lucrări de pictură, realizate în ulei pe pânză, acrilic şi tehnici mixte, reprezentând peisaje, compoziţii şi naturi statice cu flori. Ceea ce impresionează de la primul impact sunt culorile luminoase, puternice, vii, atmosfera optimistă, ca şi maniera în care îşi construieşte artistul discursul plastic, un discurs în care răzbat ecouri din pictura cubistă, futuristă, constructivistă şi din abstracţia lirică. În elaborarea tablourilor sale, pictorul porneşte mai întotdeauna de la datele concretului, dar pe care, în demersul său, le metamorfozează, le abstractizează, fragmentează imaginile, suprapune sau intersectează planurile, plăsmuind o nouă realitate. O realitate pe care o percepem ca pe un produs al fanteziei sale fertile, menit să-i definească individualitatea şi să reţină atenţia şi interesul iubitorilor de frumos.

Peisajele sale citadine sunt concepute ca nişte aglomerări fragmentare de case, uneori cu geometrii arhitecturale deosebite, turnuri, lăcaşuri de cult, străzi, elemente vegetale, care prin felul cum sunt dispuse în pagină, prin modul de ordonare a planurilor, creează un spaţiu plastic cu ample deschideri perspectivale („Peisaj citadin I, II, III”), Tabloul intitulat simplu „Peisaj citadin” este complet abstract, totul reducându-se la un joc de registre verticale, orizontale şi oblice, care trăiesc doar prin cromatică şi senzaţia de mişcare dinamică ce o produce. Dinamism, de fapt caracteristic mai tuturor lucrărilor expuse, în multe din ele Ştefan Şerban apelând şi la colajul din plasă de plastic. Pe forţa sugestivă şi expresivă a culorii mizează artistul şi în lucrările inspirate din peisajul natural al locurilor natale, surprinse în rotirea ciclică a anotimpurilor („Iarnă”, „Iarnă la Grădiştea I, II”, „Decembrie”, „Vibraţii de iarnă”, „Toamnă aurie”, „Culorile toamnei”, „Toamna altfel”, „Noiembrie”, „Sfârşit de toamnă”, „Lumina dimineţii”, „Reflexe”, „Apus de soare”, „Muguri de primăvară”). Ştefan Şerban este sensibil la frumuseţile naturii, trăieşte sentimente puternice când se află în mijlocul acestora şi reuşeşte ca poezia lor să o exprime cu mijloace personale edificatoare. Alături de factura impresionistă a unor lucrări, întâlnim în altele combinaţii ingenioase de planuri suprapuse sau intersectate, tuşe trasate cu mişcări gestualiste ample de pensulă, tonalităţi rafinate de culoare, atribute care dau un farmec deosebit ansamblurilor.

Cele câteva compoziţii în care apare figura umană, „Remember” (triptic), „Moment” şi „Obsesie”, sunt construite ca nişte portrete de grup, în care chipurile personajelor sunt bine individualizate, ele răsărind dintr-o ţesătură cromatică de sorginte gestualistă.

Cu prima sa expoziţie deschisă la Galeriile de Artă „Nicolae Mantu”, Ştefan Şerban a făcut o impresie bună publicului, iar faptul că artistul şi-a exprimat în seara vernisajului dorinţa de a se transfera în viitor în cadrul Filialei locale de aici, ne dă sentimentul că activitatea acestei instituţii îl atrage şi că i-ar place să se integreze în colectivul plasticienilor gălăţeni.

Corneliu STOICA

1. Aspect de la vernisaj.JPG

3. Stefan Serban, Peisaj citadin  I.jpg

8. Stefan Serban, Vibratii de  iarna.jpg

4. Stefan Serban, Peisaj citadin  III.jpg

8. Stefan Serban, Vibratii de  iarna.jpg

Posted

Un monument rămas necunoscut al sculptorului Gheorghe Leonida

Sculptorul Gheorghe Leonida (n. 1893, Galaţi – m. 26 iunie 1942, Bucureşti), autorul chipului lui Iisus Hristos din celebrul monument „Cristo Redentor” („Hristos Mântuitorul”) de la Rio de Janeiro (Brazilia), este un artist care datorită faptului că în ţară a fost preferatul familiei regale, executând mai multe portrete ale mambrilor acesteia, a fost intenţionat dat uitării în perioada comunistă. A intrat în atenţia publicului bucureştean abia după 1990, când câteva dintre lucrările sale au fost expuse la unele manifestări din capitală.

Când am scris despre viaţa şi opera lui în cartea mea „Feţele imaginii” (Editura „Sinteze”, Galaţi, 2016, pag. 11-18), nu am avut informaţii care să-mi confirme că el ar fi şi autorul unor monumente din ţără.  Aveam să aflu de la scriitoarea Mihaela Gudană că chiar în judeţul nostru, în comuna Ghidigeni, Gheorghe Leonida a realizat un monument închinat memoriei eroilor căzuţi Primul Război Mondial. Dumneaei a avut amabilitatea să-mi trimită şi carta sa „Monografia comunei Ghidigeni” (Editura „Armonii culturale”, Adjud, Vrancea, 2014) în care găsim unele referinţe la această operă a artistului, rămasă necunoscută puţinilor specialişti care au scris despre sculptor, precum şi câteva imagini.

Deşi nu a găsit documente de arhivă legate de ridicarea monumentului, aşa cum înţelegem din expunerea monografistei, existenţa acestuia se datorează bancherului Jean Chrissoveloni (1881-1926) şi soţiei sale, Sybille Chrissoveloni Youell (1885-1931), familie care, din adânc patriotism, în timpul Primului Război Mondial, şi-a pus conacul de la Ghidigeni, unde locuiau, la dispoziţia unui spital de campanie, familie care se afla şi într-o relaţie de strânsă prietenie cu Regina Maria şi Regele Ferdinand. Mihaela Gudană precizează că „în anul 1916, Jean Chrissoveloni a creat o vastă reţea de ambulanţe şi de spitale de campanie şi aproviziona armata română cu provizii şi diverse materiale, sora sa Elena fiind în acest timp vicepreşedinta comitetului de asistenţă de Crucea Roşie”.

Regina Maria, care în timpul războiului s-a implicat în acţiunea de organizare şi funcţionare a serviciului de ambulanţe destinate frontului, a activat ca soră de caritate în spitalele militare şi a avut o contribuţie importantă la îngrijirea răniţilor şi îmbărbătarea şi menţinerea moralului ostaşilor români în acele zile de mare cumpănă pentru soarta ţării, a poposit, când se afla în refigiu în Moldova, în repetate rânduri la Ghidigeni. Cuplul Regal şi-a lăsat chiar şi copiii în grija doamnei Sybille, pentru că aici viaţa lor era în mai mare siguranţă. De asemenea, sora sculptorului Gheorghe Leonida, Elisa Leonida, prima femeie inginer din lume, absolventă a Academiei Tehnice Regale din Berlin, Charlottemburg (Germania), în timpul războiului a activat şi ea în cadrul organizaţiei „Crucea Roşie”, încredinţându-i-se chiar conducerea unor spitale de campanie din apropierea Mărăşeştilor. Pe front, l-a cunoscut pe viitorul ei soţ, inginerul chimist Constantin Zamfirescu, fratele scriitorului Duiliu Zamfirescu, cu care s-a căsătorit în 1918 la Ghidigeni. La nunta lor, desfăşurată în palatul familiei Crissoveloni, a participat şi Regina Maria. În aceste împrejurări a ajuns sculptorul Gheorghe Leonida la Ghidigeni şi aşa se explică ridicarea, după 1918, a monumentului eroilor din această comună. Cu siguranţă, comanditarul şi finanţatorul a fost familia Chrissoveloni.

Cioplit în piatră, monumentul este format dintr-un grup statuar, fixat pe un soclu din beton, placat cu marmură, care înfăţiţează în compoziţia sa o scenă din intervenţiile de îngrijire şi salvare a vieţii celor răniţi pe front. Aşadar, trimiterea la spitalul de campanie care a funcţionat în palatul bancherului Chrissoveloni este făcută direct de sculptor chiar prin subiectul abordat. Cele trei personaje sunt bine individualizate. Medicul şi femeia din dreapta, îmbrăcată în uniformă de soră de caritate, sunt surprinşi într-un moment când acordă ajutor unui soldat rănit. Sora sprijină cu mâinile ei capul acestuia. Pe laturile din stânga şi din dreapta ale soclului se află montate două plăci din bronz cu imagini în relief. Una înfăţişează brancardieri care tocmai au luat dintr-o ambulanţă un rănit şi-l transportă pe targă la spital, precum şi câţiva soldaţi înarmaţi. Cealaltă prezintă o scenă din interiorul unui spital, unde un rănit este operat la genunchi. În jurul lui se află patru cadre sanitare. Un alt rănit este adus în aceeaşi sală de operaţie de două surori de caritate. Pe această placă se află scris şi numele sculptorului: GHE. LEONIDA. Pe latura din spate a soclului este fixată încă o placă, din piatră, pe care sunt inscripţionate numele, prenumele şi gradul militar ale unui număr de 42 de localnici căzuţi eroic în teatrele de operaţii ale Primului Război Mondial.

Gheorghe Leonida a cunoscut foarte bine încleştările de pe câmpul de luptă, ororile şi tragediile războiului, fiindcă el însuşi a luptat pe front, având gradul de locotenent, realizând ulterior unele lucrări de dimensiuni mai mici, precum cele intitulate „Ostaş rănit” şi „Infanterist român”. Monumentul de la Ghidigeni este o încununare a activităţii lui de glorificare a eroismului, sacrificiului şi jertfei bravilor ostaşi români, dar şi de cinstire şi preţuire a eforturilor cadrelor sanitare care au salvat vieţi într-o conflagraţie ce avea să conducă la crearea României Mari şi a formării Statului Naţional Român Unitar. În acelaşi timp, el este şi o expresie a înaltului patriotism al comanditarului Jean Crissoveloni, bancher  de numele căruia se leagă fondarea în 1920 a Băncii Crissoveloni şi atâtea fapte caritabile în folosul celor aflaţi în suferinţă. Chiar Castelul Reginei Maria de la Balcic a fost construit pe un teren dăruit Majestăţii Sale de acesta, cunoscut în epocă pentru deosebita sa generozitate.

Corneliu STOICA

16. Gheorghe Leonida, Monumentul  Eroilor din Ghidigeni(1).jpg

18. Gheorghe Leonida, Monumentul  Eroilor din Ghidigeni.jpg

Posted

Gheorghe Naum - un pictor al plaiurilor dunărene (110 ani de la naşterea artistului)                 

La 17 aprilie se împlinesc 110 de ani de la naşterea pictorului şi graficianului Gheorghe Naum, unul dintre cei mai viguroşi artişti ridicaţi de pe  plaiurile dunărene, de numele căruia sunt legate înseşi începuturile mişcării plastice din această parte a ţării. Deşi s-a născut la Brăila, aşa cum îi plăcea să declare în timpul vieţii, el nu a făcut niciodată diferenţa între oraşul natal şi Galaţi, activând cu plăcere în ambele municipii. Prin 1965, când l-am cunoscut, chiar avea atelierul de creaţie în Ţiglina I, la Blocul I-6.

Debutând sub semnul influenţei profesorului său de la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti, Camil Ressu, şi al lui Ion Theodorescu-Sion, cu care s-a împrietenit în 1929, Naum îşi găseşte repede un drum propriu. Prima expoziţie personală, deschisă în Capitală în 1934, este o adevărată revelaţie. Pe simezele sălii Mozart, peisajele sale dunărene, colţurile de mahala, florile şi naturile statice aduc un aer proaspăt şi sănătos. În 1936 artistul primeşte premiul „Leon Palade” pentru gravură şi premiul Municipiului Bucureşti pentru pictură. Anul 1937 îi aduce alte două premii, conferite de Ministerul Cultelor şi Artelor pentru lucrările expuse la Salonul oficial de pictură şi sculptură (aprilie-mai) şi la Salonul oficial de toamnă de desen, gravură şi afiş (noiembrie-decembrie).          

După ce în 1939, împreună cu Sorin Manolescu şi Mihail Gavrilov, organizează la Brăila grupul „Dunărea de Jos”, a cărui activitate se materializează în deschiderea mai multor expoziţi, în 1940 Gheorghe Naum ia parte la prima expoziţie a „Grupului Grafic”, numărându-se printre fondatorii acestuia, alături de Aurel Mărculescu, Vasile Dobrian, Tania Baillayre, Paul Constantinescu, D. Dimitriu Nicolaide, Eugen Stec, Al. Basarab, Gh. Ceglocoff, Marcel Olinescu şi Gh. Grosu, artişti care îşi propuseseră ca prin creaţia lor să promoveze şi să impună în arta românească genul gravurii.      

Sfârşitul primului război mondial găseşte în persoana lui Naum un artist pe deplin format, care îşi ancorează creaţia în slujirea idealurilor sociale şi estetice ale poporului român, participând cu lucrări la toate expoziţiile colective organizate la Bucureşti, Brăila sau Galaţi. Pe lângă activitatea didactică desfăşurată în cadrul Şcolii Populare de Artă din Brăila, contribuie împreună cu alţi intelectuali la înfiinţarea Muzeului de Artă în urbea natală, pe care îl conduce până în 1954, iar în 1958, când artiştii plastici brăileni sunt afiliaţi Cenaclului U.A.P. din Galaţi, Naum este ales secretar al acestui cenaclu. Lucrările de grafică îl impun în fruntea celor mai buni gravori ai ţării, bucurându-se de aprecieri deosebite din partea criticii de artă româneşti, dar şi a celei de peste hotare, prin participarea la expoziţiile de la Ljubljana (1955), Lugano (1956),  Moscova, Leningrad (1957), Riga (1959), Helsinki, Praga, Berlin, Bratislava, Cincinatti, Cairo, Alexandria, Damasc,  Bienala de la Veneţia (1960), Viena, Geneva, Sofia (1961). În plină activitate creatoare, când abordarea unor noi tehnici în pictură îl preocupa tot mai mult, artistul se stinge din viaţă în urma unui infarct miocardic în ziua de 15 mai 1968. Postum, la Brăila, prin HCLM nr. 73/1995 i s-a conferit titlul de Cetăţean de Onoare post-mortem, iar numele său a fost atribuit Şcolii Gimnaziale Nr. 24 (2009), Galeriei de Artă a Muzeului Brăilei „Carol I” (2011) şi Concursului Naţional de Grafică, organizat anual de Liceul de Artă „Hariclea Darclee”, ajuns în 2016 la ediţia XXII. De asemenea, memoria i-a fost cinstită prin editarea a două albume de artă, unul consacrat gravurii, iar celălalt picturii.

Judecând după tematica lucrărilor rămase de la el, creaţia pictorului se revendică, în partea ei cea mai consistentă, de la frumuseţea plaiurilor dunărene. Naum se numără printre puţinii artişti în opera cărora peisajul fluvial, poezia misterioasă a priveliştilor lacustre trăiesc cu atâta intensitate. Natura în lucrările sale este o prezenţă constantă. În faţa măreţiei naturii sufletul artistului vibrează din toate coardele. Peisajul convenea foarte bine elanurilor sale romantice, firii sale poetice, predispusă spre melancolie şi visare. Naum însă nu pictează orice peisaj şi oricând. L-au atras îndeosebi Dunărea, sălciile aplecate în ape line, balta cu flora ei luxuriantă. L-au atras plopii pentru verticalitatea cu care înfruntă bolta de azur a cerului. Deşi preţuia foarte mult creaţia lui Van Gogh, nu i-a plăcut să picteze în plină lumină solară, când natura arde, când însăşi culoarea devine flacără. I-a plăcut să picteze mai cu seamă dimineaţa şi seara, căci acum lumina solară nu este aşa de aspră, ea se îndulceşte. A preferat de asemenea peisajul zilelor noroase, când totul pare că se scaldă într-o lumină ireală. Culorile se întrepătrund, se topesc pentru a alcătui o muzică ce se cere cântată în surdină. Nimeni nu a redat cu mai multă probitate artistică poezia peisajului dunărean, a bălţilor Brăilei, nu a redat cu atâta autenticitate acel geniu al locurilor. Departe de a fi numai pictor şi gravor, Naum a fost, prin structura sufletească şi prin întreaga sa creaţie, un poet, poetul cel mai autentic al peisajului de o mare măreţie picturală a Dunării, pe care doar Panait Istrati l-a mai redat cu atâta măiestrie înaintea sa, dar prin cu totul alte mijloace. Călător neobosit şi atent, el a ştiut să descopere valenţele lirice ale peisajului dunărean, consemnând cu mijloace personale dominantele cromatice şi lumina specifică acestui colţ al ţării. La Naum spaţiul e configurat în perspective vaste, cu defăşurări ce înfrăţesc apa şi cerul. În lucrările sale e greu de precizat unde se termină apa şi unde începe pământul. Adâncimea peisajului, albia nesfârşită a fluviului sunt ingenios sugerate prin ordonarea elementelor într-o succesiune gradată a planurilor („Peisaj din Comorofca”, „Vase pe Dunăre”, „Peisaj din Balta Brăilei”, „Peisaj cu bărci”, „Colţ din portul Brăila”). Uneori peisajul capătă valori decorative graţie neîntrecutului meşteşug cu care artistul reînvie o tehnică întâlnită doar în arta vechilor iconari. După ce aşterne culoarea, Naum trece un strat de ceară topită, astfel că materia picturală devine densă, formând o masă compactă, emanatoare de lumină („Peisaj din Ghecet”, „Peisaj din docuri”, „Peisaj din port”). Când pictează peisaje de munte, artistul foloseşte tente de culoare mai închisă, vrând parcă să sugereze cu mai multă pregnanţă puterea dezlănţuită a sevelor care urcă în arbori, exultanţa telurică ce o trăieşte în faţa naturii. Verdele lui e un verde închis, obţinut din amestecul galbenului cu negru („Peisaj din Nehoiaş”, „Vedere din Nehoiaş”).          

Priveliştile lui Naum sunt aproape întotdeauna însufleţite de prezenţa umană. Descoperim în pânzele sale omul cu un univers al său, cu gesturile şi gândurile sale, cu frământările sale cotidiene. De aici preocuparea pentru individualizarea tipologiilor, pentru surprinderea calităţilor fizice şi morale. Fie că pregătesc năvoadele, fie că descarcă din plase sau lotci rodul bogat de peşte, sau fie că numai îşi pregătesc ciorba, oamenii lui Naum sunt pescari, muncitori portuari, navigatori, cu chipuri aspre, viguroase, înfrăţiţi de veacuri cu natura.

Uneori, în portrete şi în unele compoziţii, peste pigmentul aşezat pe suportul din lemn, preparat cu clei de cireş, aplică un goldlac, astfel că tablourile capătă luminozitatea şi patina icoanelor („Tinere muncitoare”, „Nuntaşi” Macedoneancă”, „Buciumaşi”, „Moment coregrafic”).

În gravură, fie ea în acvaforte sau pointesèche, fie în linoleum sau schabpapier, artistul a surprins de asemenea natura generoasă a plaiurilor dunărene, poezia bălţilor, aspecte din viaţa pescarilor sau ale activităţii portuare. Lucrările sale în schabpapier au o valoare unică în grafica românească, Naum reuşind să ridice albul şi negrul, aşa cum subliniază Gheorghe Ivancenco, „până la culmile unei simfonii polivalente, în tonuri create prin linie, vibraţie de pete valorate sau prin acoperirea suprafeţei prin haşuri cu direcţii şi intensităţi diferite”.

Pictor şi grafician de mari resurse lirice, poet prin excelenţă al peisajului danubian, Gheorghe Naum rămâne în plastica românească o prezenţă remarcabilă, opera sa revărsându-şi în continuare lumina de pe simezele muzeelor sau din colecţii particulare cu aceeaşi prospeţime ca atunci când a fost creată.

Corneliu STOICA

1. Gheorghe Naum fotografie.jpg

2. Gheorghe Naum, Autoportret cu  vioara, u.c., 70x49,5 cm, 1936, Muzeul Brailei.jpg

3. Gheorghe Naum, Vedere din portul  Braila, tempera c, 55,5x73 cm, Muz. Brailei.jpg

6. Gh. Naum, La marginea orasului,  u.c., 35x45 cm, 1937, Muz. Brailei.jpg

7. Gheorghe Naum, Sotia artistului,  u.p.50x42 cm, 1943, Muz. Brailei.jpg

Posted

Liviu Mocan: „În lumină”

Liviu Mocan, artist plastic din Cluj-Napoca, a participat în vara anului trecut la ediţia a VII-a a Taberei de sculptură în metal „Silviu Catargiu”, unde a realizat lucrarea „Arc peste timp”, care urmează ca împreună cu celelalte sculpturi create de Cătălin Bădărău, Laurenţiu Mogoşanu, Nicolae Ovidiu Popa (Bucureşti), Sorin George Purcaru (Iaşi), Valentin Vârtosu (Chişinău), Denis Brânzei şi Gheorghe Terescenco (Galaţi) să fie amplasate pe Faleza inferioară a Dunării. Îndrăgind Galaţiul, el a dat curs invitaţiei Muzeului de Artă Vizuală de a organiza în cadrul acestei instituţii o expoziţie personală, manifestare găzduită în prezent în Sala „Ioan Simion Mărculescu” (vernisaj, 12 aprilie; curator, pictorul-muzeograf Gheorghe Miron).

Personalitate marcantă a sculpturii contemporane româneşti, Liviu Mocan s-a născut în satul Cara, judeţul Cluj. A absolvit Liceul de Artă „Romul Ladea” (1975) şi Academia de Arte Vizuale din Cluj-Napoca (1991). În perioada 1991 – 1992 a fost artist rezident la Anderson University din Indiana şi la Mississippi Colege, S. U. A. Şi-a organizat peste 25 de expoziţii personale în România, S. U. A., Ungaria, Austria, Germania, Elveţia, Australia, China şi a participat la numeroase manifestări de profil din ţară şi din străinătate (peste 70). Are lucrări de sculptură în spaţii publice şi colecţii private din România, Anglia, Egipt, Noua Zeelandă, S. U. A., Norvegia, Danemarca, Australia etc. Este deţinătorul unor importante distincţii, printre care Premiul „Romul Ladea” (Arad, 1997), Premiul I la Concursul pentru Monumentul Martirilor Revoluţiei din Decembrie 1989 (Cluj-Napoca, 1999), Premiul I pentru metal (Expoziţia Internaţională „Arts of Fire” (Bucureşti, 2001), Premiul „Ioan Alexandru” (Asociaţia Culturală „Alumar”, Bistriţa, 2005).

Lucrările expuse la Galaţi se împart în două categorii: bidimensionale (parietale), executate din hârtie manuală şi lemn de tei prin tehnica traforării cu laser, şi tridimensionale, realizate din bronz, marmură sau fier. Tematic, ele îşi extrag seva din mitologia biblică şi universul credinţei creştine, sculptorul, aşa cum a ţinut să menţioneze la vernisaaj, considerându-se doar un ucenic al lui Dumnezeu, care prin ceea ce face, prin creaţia sa încearcă să se apropie tot mai mult de Artistul Suprem, să-l cunoască şi să-l înţeleagă.

Unul din motivele care revine în mai multe lucrări parietale este cel al scării, simbol al treptelor urcate de om spre mântuire şi îndumnezeire, dar şi al setei şi aspiraţiei sale de înălţare, de autodepăşire, de rupere a barierelor care limitează cunoaşterea umană („Scară între stele”, „Scară între lumi”, „Copacul vieţii”, „Scară între şerpi”, „Scara lumii”, „Muntele şi inima lui”). Alte motive pe care le întâlnim sunt: Iisus Hristos, Adam, aripa, izvorul, familia, crucea, catapeteasma, sarcofagul, mielul. Ele apar în compoziţii intitulate „Al doilea Adam”, „Aripi ale Marelui Vultur”, „Copacul fericirii”, „Izvorul”, „Familia”, „Christofor”,  „Îmbrăţişare”. Ele sunt metafore şi simboluri plastice care exprimă în limbajul lor semnificaţii majore ale universului religios creştin, a relaţiei fiinţei umane cu semenii şi cu Divinitatea. Impresionează formele lucrate cu atâta minuţiozitate şi fineţe, dantelăria rezultată în urma acţiunii cu laser, ca şi verticalitatea acestor imagini, atribut specific de altfel majorităţii sculpturilor lui Liviu Mocan, fiindcă explică artistul, „dorinţa lui Dumnezeu a fost ca Fiul Său să moară vertical, iar după înviere s-a înălţat, a urcat la cer, lăsându-ne nouă verticala cosmică, axul lumii, învierea din morţi. Aceste lucruri fundamentale ca moartea şi învierea Mântuitorului inspiră verticalitatea lucrărilor mele”. Pentru a le face şi mai atractive şi pentru a le spori forţa emoţională, Liviu Mocan intervine în aceste lucrări cu o inovaţie. În spatele fiecăreia, el a montat o instalaţie electronică, astfel că se asigură o iluminare cu intermitenţe a imaginilor.

Din rândul sculpturilor tridimensionale, reţin atenţia mai cu seamă cele din ciclul dedicat lui Beţaleel, un meşter din seminţia lui Iuda, despre care Dumnezeu îi spune lui Moise că a fost ales de El, l-a înzestrat cu duh de înţelepciune, pricepere şi ştiinţă pentru tot felul de lucruri şi împreună cu ajutorul său Oholiab şi alţi meşteri iscusiţi vor construi Cortul Întâlnirii (loc al mărturiei prezenţei Domnului în mijlocul poporului evreu), cu toate obiectele şi podoabele acestuia. Creatorul Suprem i-a dat lui Beţaleel harul şi capacitatea creativă de a lucra în aur, în argint, în aramă, în pietre preţioase, în lemn, de a confecţiona vasle şi obiectele de cult, veşmintele pentru slujbele preoţilor, de a realiza tot ce-i poruncise Dumnezeu lui Moise în cele 40 de zile petrecute pe muntele Sinai („Biblia sau Sfânta Scriptură” - „Ieşirea, a doua carte a lui Moise”, cap.31, versetele 1 -11; cap. 35 - 40). Trecând la îndeplinirea misiunii sale, el s-a dovedit a fi nu numai un meşteşugar iscusit, dar şi un mare artist, din mâna şi mintea căruia au ieşit adevărate capodopere. Sculpturile ronde-bosse ale lui Liviu Mocan din acest ciclu se numesc: „Beţaleel şi fragilitatea”, „Beţaleel şi pânza de păianjen”, „Beţaleel şi una din cele zece porunci”, „Beţaleel şi munca sa”, „Înălţarea lui Beţaleel”, „Beţaleel, sărăcia şi jocul”). În ipostazele în care este înfăţişat, conceput în forme frământate, contorsionate, Beţaleel sugerează un parcurs deloc neted, ci plin de asperităţi şi greutăţi care trebuie învinse. În viziunea unor artişti, şi cred că şi a lui Liviu Mocan, acest personaj biblic al Vechiului Testament, reprezintă fără îndoială un simbol şi în acelaşi timp un etalon pentru ei înşişi în demersul artistic pe care-l înfăptuiesc.  

„Ancoră aruncată în cer”, lucrare ce poate fi un proiect al unei viitoare ediţii a Taberei de sculptură în metal, este o metaforă semnificativă prin mesajul de căutare a drumului drept şi adevărului la Creatorul Suprem, după cum „Cartea care te citeşte”, arată ca o grandioasă Scriptură, realizată din file trafotate cu ajutorul laserului.

Deschisă, nu întâmplător, în contextul Sărbătorilor Pascale, expoziţia lui Liviu Mocan îşi revarsă de pe simezele muzeului lumina binefăcătoare a Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, fiind o manifestare, unică în felul său, a unui artist care şi-a câştigat o notorietate naţională şi internaţională care îl aşează în rândul celor mai importanţi sculptori contemporani ai României. A unui sculptor care şi-a definit astfel crezul artistic: „Eu caut să lustruiesc oglinzi în care omul să vadă cerul pentru a nu uita că este şi spirit, nu doar frumoasă materie”.

Corneliu STOICA

0. Aspect de la vernisaj.jpg

2. Liviu Mocan, Betaleel si munca  sa.jpg

6. Liviu Mocan, Arc peste timp.jpg

11. Liviu Mican, Inaltarea lui  Bataleel.jpg

  • 1 month later...
Posted

Teodor Vișan - Sub semnul echilibrului si vitalității

După ce în luna ianuarie a expus în Sala „Ioan Simion Mărculescu” de la Muzeul de Artă Vizuală, iar în aprilie la Galeriile de Artă ale Municipiului Iași, iată că pictorul Teodor Vișan este prezent cu o nouă expoziție personală deschisă la Galeriile de Artă „Nicolae Mantu” (vernisaj, 15 mai). Așadar, trei manifestări individuale în numai patru luni. Asta înseamnă performanță rar întâlnită și ea se datorează nu numai talentului artistului, dar mai ales muncii sale intense, acribiei cu care lucrează, nelăsând să treacă nicio zi fără să facă ceva în dumeniul picturii și al graficii.

Simezele galeriei sunt populate cu 36 de lucrări realizate in culori de acrilic pe pânză, reprezentând peisaje, naturi statice, portrete și compoziții cu mai multe personaje. În ultimii ani, Teodor Vișan a poposit în multe localități din țară și a reținut imagini care, transpuse pe pânză, oferă iubitorilor de artă un bun prilej de cunoaștere a frumuseților locurilor vizitate, de a se emoționa și de a trăi sentimente de chietudine și prețuire a acestora. Peisajele imortalizate sunt din Brașov („Stradă din Brașov”, „Strada Mureșenilor”), din Iași („Panorama orașului Iași”), din Balcic („Peisaj cu minaret la Balcic”. „Stradă din Balcic”), din Vidraru („Peisaj din Vidraru”), din Sovata („Pădure la Sovata”), din Tulcea („Peisaj pe Dunăre la Tulcea”) sau din Boholț-Făgăraș („Sărbătoare de Sânziene”, „Peisaj din Boholț”). Nu lipsesc însă nici peisajele cu aspecte urbane din Galați, orașul pe care, de-alungul anilor, el l-a nemurit în numeroase și remarcabile lucrări („Strada Nicolae Bălcescu”, „Strada Universității”, „Peisaj de iarnă”, „Dimineață pe Dunăre”, „Peisaj la Dunăre”). Spațiile din aceste tablouri se desfășoară pe mari întinderi, pictorul găsește întotdeauna mijloace plastice diferite pentru a crea largi deschideri perspectivale, pentru a aduce priveliștile cât mai aproape de sufletul privitorului. Fin observator al natutii, el urmărește să redea specificul și autenticul fiecărui loc sau colț din natură, este atent la culoarea locală, la efectele de lumină și umbră. Cel mai adesea peisajele sunt însuflețite de prezența omului, pe care-l percepem dinamic, în plină mișcare, fie că se află pe strada unui oraș, pe cărarea unei păduri sau mânuiește vâslele unei bărci. Culorile folosite de artist sunt calde, tonice, luminoase. Se simt în ele palpitul și freamătul vieții.

Tot fragmente din natură sunt și multele imagini din tablourile reprezentând flori și naturi statice cu fructe („Margarete”, „Primule”, „Crizantemme în vas de ceramică”, „Natură statică cu gutui”, „Natură statică cu gutui și prune”, „Struguri”, „Buchet de flori de vară”, „Crizanteme”, „Busuioc”, „Bunghiuleți’). Există în aceste lucrări o atmosferă care  emană poezie și un lirism cald, care personalizează fiecare entitate florală și face să vibreze coardele sensibilității umane. Uneori, fundalurile conțin elemente decorative. Florile și fructele pictate de Teodor Vișan sunt vii, sunt orchestrate în frumoase organizări compoziționale,  încântă prin colorit, puritate, prospețime și carnalitatea lor. Pictorul știe să redea cu o artă deosebită transparența și fragilitatea petalelor sau materialitatea și strălucirea de rubin a strugurilor.

Portretul, alt gen cultivat cu consecvență de Teodor Vișan, este prezent în expoziție prin câteva tablouri care îi înfățișează în primul rând pe confrații săi de breaslă Gheorghe Mihai-Coron, Aurel Manole și Silviu Catargiu, ultimii doi fiind trecuți într-o altă dimensiune, cea a vieții veșnice. Alături de chipul lor, admirăm tinerețea și feminitatea personajului din lucrarea “Valentina”, puritatea copilului din „Vecernie” sau ne cutremurăm privind expresia dramatică a bătrânei din „Femeie nevoiașă”. Dacă în aceste tablouri personajele sunt surprinse individualizat, în „Lumină din Lumină” și „Familia” ele apar în compoziții în care se poate vedea și abilitatea artistului de a picta colectivități, oameni aflați în relații de apropiere unii cu alții. În timp ce protagoniștii din ultimul tablou sunt reuniți la o aniversare, cei din „Lumină din Lumină” sunt gălățeni care pe esplanada din fața Catedralei Arhiepiscopale de pe Strada Domnească primesc lumina sfântă a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos de la arhiepiscopul Dunării de Jos, Î. P. S. Dr. Casian Crăciun. Este o scenă memorabilă, de mare intensitate sufletească, în care se simte profund bucuria ce o trăiesc enoriașii la rostirea sintagmei „Hristos a Înviat” și căldura și generozitatea cu care întâiului statător în Scaunul Eparhial al Dunării de Jos împarte lumina adusă de la Sfântul Mormânt de la Ierusalim.

Teodor Vișan și-a consolidat foarte bine în ultimii poziția sa în cadrul mișcării plastice gălățene, iar participarea la Taberele de creație din Slovacia, Serbia, Sovata, Boholț, Ernei, Hârlău, Valea cu Pești, Straja și Bucium, la manifestările colective ale Filialei locale și la cele cu caracter național, ca și propriile expoziții organizate sunt cele mai grăitoare dovezi ale unei activități efervescente a unui artist care și-a format un stil recognoscibil și care este animat în permanență de dorința de a îmbogăți patrimoniul artei românești cu opere care să-i exprime personalitatea, să aibă acces la marele public și să rămână.

Corneliu STOICA

5. Teodor Visan, Pescar in  barca.gif

9. Teodor Visan, Pictorul Aurel  Manole.gif

17. Teodor Visan, Peisaj de  iarna.gif

24. Teodor Visan, Peisaj la  Dunare.gif

  • 2 weeks later...
Posted

Noi imagini din Țara Făgărașului

(Expoziția Taberei „Pro Boholț”, ediția a V-a, 2016)

Colecționarul Vasile Joantă, manager al S. C. MARTENS S. A., și-a făcut din 2012  o obișnuință ca să-i invite pe gălățenii iubitori de frumos la Muzeul de Artă Vizuală pentru a le prezenta lucrările realizate de artiștii plastici la fiecare ediție a Taberei de creație pe care o organizează în satul natal Boholț, localitate din Țara Făgărașului, aparținătoare de comuna Becleani, județul Brașov. Așa se face că în aceste zile, în Sala „Ioan Simion Mărculescu” a instituției respective, pot fi văzute tablourile pictate în cadrul ediției a V-a a taberei, 2016 (vernisaj, 24 mai), la care au participat plasticienii Cornel Corcăcel, Gheorghe Miron, Irina Panțiru (Galați), Lucian Prună (București), Barbara Czapiga-Drohomirecka, Mariusz Drohomirecki și Serge Vasilendiuc (Polonia). Unii dintre aceștia au mai fost și la alte ediții anterioare.

Cum scriam și cu alt prilej, Vasile Joantă, născut la Boholț, sat care în luna august a acestui an aniversează 700 de ani de existență atestată documentar, urmărește să creeze un muzeu în casa părintească, drept pentru care a organizat tabăra de crație, care din 2015 a dobândit un caracter internațional. Acum, pe simeze sunt expuse 29 de lucrări executate în tehnica uleiului pe pânză și pastel pe hârtie, reprezentând îndeosebi peisaje, dar și câteva  portrete și naturi statice. Cornel Corcăcel (n. 17 septembrie 1972, Negrești, Vaslui), profesor la Liceul de Arte „Dimitrie Cuclin”, afirmat și cunoscut ca un redutabil pastelist, este prezent cu nu mai puțin de șapte tablouri (două portrete și cinci peisaje). Rețin atenția în primul rând monumentalele portrete ale organizatorului taberei, ing. Vasile Joantă (al Preotesi, cum i se spune în sat), și al unei bătrâne trecută de 70 de ani. Ambii poartă veșminte specifice localității respective, accentul artistului căzând atât pe evidențierea aspectului vestimentar, dar mai ales asupra reliefării expresiei chipului, prin care realizează portretul fizic și moral al protagoniștilor. Se reamarcă și aici preocuparea artistului pentru punerea în lumină a detaliilor, fapt ce conferă celor două personaje forță realistă și autenticitate. Cornel Corcăcel și-a intitulat aceste două tablouri „OM din Boholț”, trimitere directă la personalitatea lui Vasile Joantă, la calitatea lui de ctitor, la umanismul său și la dorința și fapta de a lăsa ceva reprezentativ în urma sa, de a pune bazele unui obiectiv cultural de importanță nu numai locală, ci și națională, și „Albastru de Boholț”, în cazul bătrânei, pictat pe o dominantă de albastru-verzui și al cărei chip, brăzdat de o țesătură de riduri, executată cu rabdare de bijutier, trădează un parcurs al vieții nu tocmai senin, dar în care descoperim un suflet curat, neprihănit. Peisajele „Casă la Boholț”, „Dealul viilor” și interiorul de biserică „Lumină Sfântă” sunt executate cu aceeași forță realistă și surprind repere ale satului de autentică vibrație lirică, în care albastrul și verdele nuanțat dau tablourilor o încărcătură emoțională deosebită. Remarcabilă este și lucrarea al cărei subiect este un cal pictat în peisaj („Suru”), care dezvăluie o fațetă mai puțin cunoscută a artistului, aceea de bun pictor animalier. Frumusețea anatomică a calului, mersul său liniștit prin iarba proapătă și înrourată sunt reliefate cu mijloace plastice expresive, ce denotă talent și știința compoziției. Ca și în celelalte tablouri ale sale, culoarea este așezată pe un desen riguros, precis, cu multe elemnte de detaliu.

Poloneza Barbara Czapiga-Drohomirecka (n. 1976, Cracovia) semnează tablourile „Casă la Boholț” și „Boholț, scenă cu cal”. Dacă în primul s-a oprit mai mult asupra geometriei locuinței și gardului, a tipului ascuțit al acoperișului din olane, peisajul din fundal fiind abia vizibil, în cel de-al doilea, căruța trasă de un cal roib, ce părăsește satul îndreptându-se spre câmp, pare proiectată pe un fundal peisagistic imens, cu largă deschidere perspectivală, în care planurile orizontale se suprapun pe înălțime, lăsând să se vadă un  spațiu vast, acoperit cu vegetație în deplină efervescență a sevelor. Prtedomină verdele cu nuanțe închise și mai deschise, acordat cu roșul-cărămiziu al acoperișurilor caselor și griurile de albastru, foarte sugestive pentru redarea aspectului prăfuit al unui drum de țară.

Prezent și în ediția taberei din 2015, soțul Barbarei Czapiga, Mariusz Drohomirecki (n. 1958, Glogowek, Polonia), absolvent al Academiei de Arte Frumoase „Jan Matejko” din  Cracovia , clasa prof. Jan Szancenbach (1995), s-a oprit și de această dată tot asupra unor aspecte ale ulițelor satuluiu, când gospodarii își duc vacile la cireadă („Vaci”), când doar câțiva copii și adulți se mai văd pe drum la ora amiezii („Boholț - uliță”) sau când artistul, dintr-un balcon, contemplă o livadă, acoperișurile câtorva case, turla bisericii parohiale, dealul de după acestea, acoperit cu arbori și holde, ca și cerul de un albastru-siniliu. Culorile folosite sunt proaspete și luminoase, iar prezența omului și animalelor în cadrele spațiului plastic conferă ansamblurilor dinamism și vitalitate.

Alflat și el pentru a doua oară în tabăra de creație (prima dată a fost la ediția din 2014), Gheorghe Miron (n. 12 aprilie 1958, Galați) este prezent în expoziție cu patru lucrări: „Bătrâna satului”, „Șura lui Iacov”, „Șură veche” și „Cuptorul”. În primele trei, imaginile sunt văzute din exteriorul curților, în timp ce în  cea de a patra, artistul aduce în prim-plan corpul unei anexe gospodărești în care distingem un cuptor specific zonei și multe obiecte utilitare: roți de căruță, o toporișcă înfiptă cu tăișul într-o buturugă , oale pe o poliță etc. Acoperișul este vechi, cu multe olane deplasate sau căzute. Cromatica sugerează vechiul, degradarea. În „Șură veche”, culorile sunt mult mai închise, chiar verdele este apropiat de negru, iar cerul este de un albastru intens. Dezolantă ca înfățișare este și casa din tabloul „Bărâna satului”, cu pereții spirijiniți în bârne pentru a nu se dărâma, acoperiș spart, geamuri lipsă, tencuiala din lut căzută. Este de fapt o casă părăsită, cu buruieni crescute năvalnic în jurul ei, lipsită de atractivitate. În schimb, în „Șura lui Iacov”, deși formele construcției indică și ele o stare de degradare și un dezinteres al proprietarului de a întreține șura, peisajul și cerul sunt de o frumusețe și limpezime contrastante. Gheorghe Miron creează o perspectivă largă a dealului acoperit cu pomi, arbuști tineri și iarbă ce constituie hrama savuroasă a animalelor. Remarcăm și în aceste lucrări ale pictorului gălățean minuțiozitatea cu care configurează cele mai mici detalii, grija manifestată pentru acuratețea și claritatea imaginilor.

Autoare a cinci lucrări relizate în ulei pe pânză, tânăra pictoriță Irina Panțiru (n. 23 octombrie 1992, Galați) a imortalizat câteva secvențe ale peisajului boholțean în culori închise („Liniștea înserării”, „Înaintea furtunii”, „Clipa”) mizând pe forța sugestivă și expresivă a materiei picturale utilizate, dar și două tablouri în care imaginile îi relevă pe lângă calitățile coloristice și pe cele de bună desenatoare. În „Cilpa”, în roșul ternar al unui superb și misterios apus se distinge un fragment din turla bisericii; „Liniștea satului” surprinde doua femei în prejma unui grup arboricol, totul învăluit de un cer care ocupă cea mai mare suprafață a tabloului, iar „Înaintea furtunii” evocă un fenomen zugrăvit în culori dramarice. Casa din „Început și sfârșit” pare a fi aceeași ca în lucrarea lui Gheorghe Miron , „Bătrâna satului”, dar văzută și pictată din alt unghi. Starea deplorabilă a pereților, a acoperișului și gardului este ilustrată atât prin desen cât și prin culoare. Doar verdele pomilor din preajmă și și cerul alb-albastru sunt elementele care înviorează ansamblul. În tabloul „Acasă”, artista s-a orientat spre o imagiune panoramică a satului, în mijlocul căreia se observă biserica, iar spre extremități și în fundal, sunt plasate cu înfățișări minuscule casele cu acoperișuri de un roșu închis. Prezența tonurilor foarte nuanțate de galben, aplicate cu minuție pe pânză, luminează spațiul plastic, din care izvărăște o poezie tonică.

Bucureșteanul Lucian Prună (n. 15 februarie 1990, Drăgănești, Olt), absolvent al Facultății de Teologie Ortodoxă, secția Artă Sacră, propoția 2012, pictor cu studii și la Academia de Artă de la Florența (Italia), cu creația căruia ne-am întâlnit pentru întaia oară în expoziția de la Galați din 2016, când s-a constituit Societatea Artiștilor Figurativi din România, este un spirit clasic, dovedit și de cele cinci lucrări aflate în această expoziție: „Casă bântuită”, „Marginea satului”, „Casă galbenă”, „Petruța” și „Ulcior verde”. Peisajele sale sunt pictate pe o dominantă de verde crud, pe alocuri cu reflexe gălbui, având în partea centrală grupuri de case. Formele sunt conturate cu claritate, desenul este precis, calități valabile și pentru natura statică „Ulcior verde”, unde recipientul și celelalte elemente de recuzită sunt proiectate pe un fundal de mare sobrietate, cu pastă răspândită cu o pensulație lisă, ca și pentru portretul „Petruța”, tablou care înfățișează o fetiță al cărui chip zâmbitor emană candoare și gingășie, dar și o timiditate și sfioșenie în fața celui care o pictează.

Considerat de  Liviu Suhar un „pictor al geometriilor poetice”, Serge Vasilendiuc (n. 1972, Bălți, Republica Moldova), absolvent al Colegiului Republican de Arte Frumoase „Alecandru Plămădeală” din Chișinău (1991) și al Academiei de Arte „George Enescu” din Iași (1997), membru al U. A. P. R., Filiala Interjudețeană Cluj-Bistrița (2000),lector universitar la Institutul de Arte din Cracovia, prezent și în 2015 în tabăra de la Boholț, nu a dezmințit nici la ediția din 2016 aprecierea maestrului ieșean. El este autorul a trei lucrări: „Case la Boholț”, „Boholț - vedere din turn” și „Boholț - dealul viilor”. Dacă în primele două accentul artistului cade pe reliefarea geometriei arhitecturii caselor și acoperișurilor, totul configurat cu mijloace plastice simple, ușor decorative, imaginea din ultimul tablou este de o frumusețe rar întâlnită, cu o deschedere perspectivală amplă, ce se contopește cu albastrul cerului. Suprafața mare acoperită cu rafinate acorduri de galben-oliv, pe ici-colo cu nuanțe discrete de verde și violaceu, creează celui care priveșlte un sentiment de chietudine, de tihnă și pace adâncă. Este un peisaj încântător, pictat cu o materie picturală cu sonorități muzicale. Este o imagine memorabilă a unor plaiuri considerate adevărate colțuri de rai, în care poezia este la ea acasă, iar românul se simte liber și înfrățit dintotdeauna cu natura.

Catalogul expoziției, un adevărat album de artă, apărut sub egida Editurii „Axis Libri”, a fost realizat de sculptorul Liviu-Adrian Sandu, muzeograf la Muzeul de Artă Vizuală, și cuprinde portretele artiștilor participanți la ediția din 2016, fișele biografice ale acestora, lucrările realizate, ca și imagini din timpul desfășurării taberei și a manifestărilor locale la care plasticienii au participat. Fotografiile sunt datorate lui Valentin Baly.

Corneliu STOICA

0. Aspect de la vernisaj.jpg

2. Barbara Czapiga-Drohomirecka,  Casa la Boholt, u.p., 50 x 60 cm.jpg

3.  Mariusz Drogomirecki, Boholt,  ulita.jpg

4. Gheorghe Miron, Sura lui Iacov,  u.p., 60 x 89 cm.jpg

  • 1 month later...
Posted

Silvia Ichim: „Dincolo de nori”

Silvia Ichim a debutat în plastica gălățeană cu o expoziție personală de pictură în iunie 2015. Prezența ei pe simezele Galeriilor de Artă „Nicolae Mantu” afost atunci o adevărată surpriză, întrucât numele semnatarei celor 31 de tablouri, ingineră de profesie, era complet necunoscut, artista nemaiparticipând până la acea dată la nicio manifestare de acest gen. A făcut o bună impresie, iar eu, la finalul cronicii pe care i-am consacrat-o, conchideam că artista „are vocație pentru pictură și că stăruind, continuând să-și definească un stil, să-și îmbogățească tehnicile de lucru și registrul tematic, va putea ajunge la realizări care să-i câștige și mai mult pe iubitorii de artă”.

În perioada care a urmat, pictorița a continuat să lucreze cu perseverență ;i aceea;i acribie, a aprofundat meșteșugul picturii, a fost prezentă cu tablouri la toate manifestările colective ale Filialei Galați a U. A. P. R. organizate pe plan local, la Palatul Parlamentului din București și la Galeriile de Artă din Brăila, a participat la unele expoziții de grup de la Iași („Empatii de o parte și de alta a Prutului”, ediția a VII-a; Concursul Internațional de Creație „Eminesciana”, ediția a VI-a), iar în 2016 și-a mai deschis o exspoziție personală la Galați („Tărâmul dintre ape”), dovedind reale posibilități de evoluție și o stăpânire din ce în ce mai bună a mijloacelor plastice de exprimare.

Noua sa expoziție individuală, „Dincolo de nori”, deschisă în aceste zile la Galeriile de Artă „Nicolae Mantu”, confirmă și mai mult calitățile picturii artistei, oferind publicului posibilitatea să admire 21 de tablouri al căror izvor de inspirație îl constituie natura patriei, cu frumusețile și tainele ei dintotdeauna. Parcurgându-le pe fiecare, nu puten identifica locurile respective într-un areal anume, în afară de Bărăgan, indicat în titlul unei lucrări („Ciulinul Bărăganului”). Aceste peisaje sunt de fapt plăsmuiri ale fanteziei autoarei realizate pe baza unor observații atente a naturii în rotirea ciclică a anotimpurilor și a fenomenelor meteorologice, precum și a trăirilor, emoțiilor și sentimentelor pe care le-a avut în diferite momente ale vieții în fața spectacolului fascinant al firii. Silvia Ichim imortalizează pe pânză secvențe ale mijirii zorilor, dimineți când soarele răsare la orizont înroșind firmamentul sau când atmosfera este încă nedefinită, ceruri senine sau învolburate, nori scămoșați sau amenințători. ploi fertile, imaginea florii-soarelui în rotirea ei diurnă după astrul zilei, cărări la răscruce, furtuni dezlănțuite instantaneu, flori ale căror corole sănt în deplinătatea sevelor sau ajunse în pragul risipirii petalelor, îmbrăcarea crengilor copacilor în hlamide de purpură, aur și argint în anotimpul autumnal, nopți superbe de iarnă etc. Titlurile tablourilor ei sunt adevărate metafore: „Dimineață de ametist”, „Strune de lună”, „Stropi de ceață”, „Visul unei nopți”, „Un zâmbet”, ”Apus pe ramuri”, „Șoapte strecurate”, „Zbucium”, „Spre scăpătat”, „Dimineață nehotărâtă”, „Petale risipite”, „Vara la debut”. Sunt metafore care incumbă în ele semnificații ale unor imagini de un farmec poetic deosebit, de un lirism care evocă lumina interioară a unei creatoare în stare să vibreze din toate coardele sufletului la ceea ce natura îi oferă ochiului.

Câștigurile pe care le-a înregistrat artista în această nouă etapă de evoluție sunt îndeosebi în domeniul folosirii unor culori mai puternice și a pictării pe suprafețe de dimensiuni mai mari. De asemenea, modul de așezare a pastei pe suportul de pânză este net superior, suprafețele lise coexistând cu altele realizate cu tușe impresioniste sau obținute prin suprapuneri de pigment, totul înfăptuit într-o orchestrație cromatică de mare sensibilitate, uneori atingând rafinamentul. Desigur, pictorița nu a renunțat în totalitate la tonurile potolite de griuri colorate, așa cum vedem, de pildă, în tablourile intitulate „Ca în vis” și „Șoapte strecurate”, însă predominante acum sunt culorile mai intense, cu care ea obține acorduri cu sonorități muzicale și străluciri de smalț. Pictura Silviei Ichim este una de atmosferă, în care poezia peisajului plăsmuit de ea se revarsă în efluvii tonice de lumină, inducând și declanșând în sufletul privitorilor o întreagă gamă de sentimente, sete de viață și dorința de a ptetrece cât mai mult timp în mijlocul naturii binefăcătoare.

Cu această nouă expoziție de la Galeriile de Artă „Nicolae Mantu”, Silvia Ichim demonstrează încă odată că pictura nu este pentru ea doar un moft, ci o pasiune statornică, căreia i s-a dăruit, începând din 2010, cu toată ființa și capacitatea ei intelectuală, integrându-se în mișcarea plastică gălățeană și căutând ca prin ceea ce creează să contribuie la dezvoltarea acesteia.

Corneliu STOICA

00 (bis). Aspect de la  vernisaj.gif

3.Silvia Ichim, Furtuna din  senin.gif

14. Silvia Ichim, Zbucium.gif

16 a. Silvia Ichim, Dimineata de  ametist.gif

Posted

Sterică Bădălan - pictor al Dunării

Dunărea, bălțile acesteia, Delta cu frumusețile și poezia ei misterioasă, porturile dunărene au fost întotdeauna repere spre care, în activitatea lor, s-au îndreptat de-a lungul timpului numeroși artiști plastici. Gălățenii, din acest punct de vedere, am putea spune că au fost privilegiați, mărturie stând astăzi operele pictorilor Nicolae Spirescu, Mihai Dăscălescu, Gheorghe Mihai-Coron, Nicolae Cărbunaru, Gheorghe Suciu sau ale lui Teodor Vișan, ca să amintim doar căteva nume ale celor care au nemurit aceste meleaguri în lucrările lor de pictură si grafică.

Pictorul Sterică Bădălan, unul dintre cei mai dinamici artiști gălățeni, nu a făcut nici el excepție. Originar din comuna Pisica (Tulcea), el a cunoscut plaiurile dunărene din fragedă copilărie, le-a colindat în lung și-n lat, iar în creația sa ele trăiesc cu tot ce au ele specific. Numai că în cazul său, nu vom descoperi aceste plaiuri într-o formă descriptivă, ci în una sintetică, artistul adoptând ca modalitate de a picta un semiabstracționism bazat pe forța expresivă a culorii și a capacității de sugestie a acesteia. Datele concrete ale realului, de la care pornește întotdeauna în demersul său, sunt metamorfozate, abstractizate, reduse la esență, astfel că ansamblurile tablourilor sale evocă doar prin culoare spiritul locurilor, stările și trăirile artistului din momentul săvârșirii actului de creație. Delta Dunării, cu grinduri, ghioluri, vegetație luxuriantă și ape nemărginite, contopite cu albastrul cerului, faleza gălățeană, meleagurile natale sunt surprinse în rotația ciclică a anotimpurilor, în diferite momente ale zilei, dar și și în timpul declanșării unor fenomene naturale („Canal în Deltă”, „Delta I, II”, „Dig”, „Meleaguri dragi”, „Așezare la marginea Deltei”, „Cotul Pisicii”, „Zoriori de ziuă”, „Zi însorită”, „Duhul apelor”, „Liniștea nopții”, ”Esplanadă”, ”Faleza”, ”Simfonia apelor”, ”Autumnală”, ”Grind înzăpezit” etc.). Impresionează în aceste compoziții peisagistice acordurile cromatice de mare intensitate pe care artistul le obține, rafinamentul, unele tonuri contrastante, dar și formele configurate, care deși sunt abstracte, reușesc să transmită o întreagă claviatură de sentimente. În ultimul timp, Sterică Bădălan a începout să renunțe la griurile colorate, preferând tot mai mult culorile puternice. Roșu incendiar, roșu ternar, albastru de diferite nuanțe, verde, oliv, ocru, Siena, violaceu, galben, roz, alb sunt orchestrate cu o subtilitate de maestru în lucrări de mare prospețime. Adesea, el pictează pe o singură dominantă coloristică („Reflexe”, „Oglindire”, „Țărm”, „Liniștea nopții”, „Explozie solară”), plasează centrul de interes în partea de jos a tabloului („Zi însorită”) sau în cea de sus („Citadelă II”, însă încele mai dese situații se concentrează asupra părții centrale, cu extensii spre cele două laturi din stânga și dreapta, precum și pe înălțime. Lirismul din pânzele lui Sterică Bădălan este exploziv, tonifiant,artistul exaltează culoarea aidoma foviștilor, ca semn al bucuriei sufletești pe care i-a declanșat-o natura aflată în plenitudinea svelor vegetației în anotimpul estival, sau în momentul toamnei, când aceasta a îmbrăcat veșminte de purpură, aur și argint. Este multă poezie în plăsmuirile imagistice ale pictorului, care se revarsă spre iubitorii de frumos asemenea unui șuvoi nestăvilit, declanțând, la rându-i, emoții și sentimente puternice, bucurii estetice nemăsurate în sufletul acestora.

Desigur, în pictura sa, Sterică Bădălan a abordat și alte teme, adaptându-și paleta în funcție de fiecare motiv. În toate însă el rămâne un pictor optimist, luminos, care caută întotdeauna soluții plastice care să-i exprime cât mai fidel ideile și sentimentele. Expozițiile personale care le organizează, participările la manifestării cu caracter național și internațional, prezența în ultimii ani la multe tabere de creație sunt dovezi ale unui artist responsabil, echilibrat, aflat în deplinătatea forțelor creatoare, pentru care arta este chiar rostul propriei existențe.

Corneliu STOICA

Sterica Badalan - Pasarea apelor  (bis).jpg

Sterica Badalan - Peisaj  dunarean.jpg

Sterica Badalan, Oglindire.jpg

Sterica-Badalan_Insula.jpg

  • 2 weeks later...
Posted

Pictorul Sorin Manolescu

Pictorul Sorin Manolescu, aparţinând grupului brăilean care în 1958 s-a afiliat gălăţenilor, formând Cenaclul Artiştilor Plastici Galaţi-Brăila, este un artist aproape necunoscut astăzi, mai ales de cei tineri, dar care odinioară, alături de Gheorghe Naum, Mihail Gavrilov şi Emilia Dumitrescu au format elita mişcării plastice din oraşul vecin. S-a născut în comuna Armăşeşti-Ialomiţa, la 14 noiembrie 1895, în familia profesorilor Elena şi Gheorghe Manolescu. A absolvit Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Bucureşti (1920). Şi-a luat doctoratul în ştiinţe economice şi juridice la Instituto Superiore di Scienze Economiche e Comerciali din Genova, Italia (1922). Lucrând ca procurator la o societate comercială internaţională din Milano şi având încă din copilărie o atracţie pentru artele plastice, în deplasările sale a vizitat muzeele şi galeriile din Viena, Berna, Roma, Veneţia, Paris şi Londra, având astfel posibilitatea să cunoască arta europeană. Revenit în ţară, ocupă mai multe funcţii în Bucureşti. Începe să practice pictura cu caracter intimist. În 1929, la 31 octombrie, se căsătoreşte cu Paulina Marcela Niculescu, absolventă a Institutului „Santa Maria” din Bucureşti, iar la 5 august 1930 se naşte unicul lor copil, Ioana (decedată la 12 iulie 2013). În anul următor este transferat ca şef al Inspectoratului Muncii din ţinutul Dunării, cu sediul la Brăila, oraş în care se stabileşte cu familia. Aici îl cunoaşte pe pictorul Gheorghe Naum, iar în 1933, la Vâlcov (Ismail), îl întâlneşte pe Mihail Gavrilov. Între ei se leagă o trainică şi lungă prietenie. În vara anilor 1936, 1937 şi 1939 îl însoţesc pe Ion Theodorescu-Sion la peisaj la Curtea de Arges. Formează Grupul „Dunărea de Jos”, la a cărui primă expoziţie din 1939 participă cu lucrări şi Theodorescu-Sion. Toţi trei manifestă pentru maestru un sentiment de respect şi aleasă preţuire. „Ion Theodorescu-Sion, mărturiseşte Sorin Manolescu, a dat prin prezenţa şi sfaturile lui un nou imbold strădaniilor noastre. Născut în judeţul Brăila, el a ţinut ca acest grup din care spiritualmente făcea parte, să-şi continue o activitate cât mai rodnică. Cu el ne sfătuiam adesea, ţinând un fel de şedinţe de lucru. Pentru fiecare dintre noi, avea un fel special de a ne îndruma şi sfătui. Cu Naum, care avea şcoală, discuta probleme tehnice; pe Gavrilov, care avea multă experienţă şi uşurinţă, îl îndruma asupra subiectelor, în timp ce pe mine, care pe vremea aceea eram la începutul formării mele de profesionist, căuta să mă lămurească asupra celor ce văzusem în muzeele din străinătate şi modul în care să utilizez aceste cunoştinţe” (apud Ana-Maria Vicol, „Sorin Manolescu”, Editura Maiko, Bucureşti, p. 261).

În 1939, artistul este admis la Salonul Oficial de Pictură şi Sculptură din Bucureşti, la care va participa şi-n anii 1940, 1944, 1945. Perioada 1936 – 1943 a fost hotărâtoare pentru destinul artistic al pictorului, fiindcă relaţiile cu Naum, Gavrilov şi Theodorescu-Sion i-au dat încrederea pentru „a face trecerea de la condiţia de pictor lucrând de plăcere, căutând – mai mult sau mai puţin – frumosul elocvent şi agreabil, la condiţia artistului care vede dincolo de datele imediate ale motivului”(ibid. p. 30).

În 1947, îmbolnăvindu-se grav, se pensionează şi se va consacra în totalitate picturii. Şi-a deschis expoziţii personale în 1946, 1970, 1972 (retrospectivă), 1975, 1980. A participat la numeroase manifestări colective organizate pe plan judeţean, interjudeţean, naţional. În anii 1959, 1961, 1963,1964 a participat şi la expoziţiile colective regionale din Galaţi, fiind în acel timp membru al Cenaclului Artiştilor Plastici Galaţi-Brăila. A fost onorat cu înalte distincţii: Ordinul „Coroana României” în grad de Cavaler (1935, prin decret semnat de Regele Carol al II-lea; Ordinul „Steaua României” în grad de Cavaler (1935); Crucea de Aur a Ordinului „George I” (1938); Ordinul „Coroana României” în grad de Ofiţer (prin decret semnat de Regele Mihai I (1941)

A încetat din viaţă la 5 februarie 1981, la Brăila, fiind înmormântat la Cimitirul Catolic. Pustum, în 1991, i-a fost organizată o expoziţie retrospectivă la Casa Colecţiilor din Brăila, azi Centrul Cultural „Nicăpetre”, iar în 2008, la sediul Direcţiei Judeţene pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Naţional Brăila, în ciclul de manifestări „Biografii ale secolului al XX-lea”, pictorul a fost celebrat printr-o expoziţie cuprinzând fotografii originale, documente, picturi şi desene din colecţia Ioanei Manolescu, fiica acestuia. Atelierul artistului este reconstituit într-una din camerele Secţiei de Artă din cadrul Muzeului Brăilei “Carol I”. De altfel, Ioana Manolescu, neavând urmaşi, a donat acestei instituţii, prin clauză testamentară, şi apartamentul său cu tot inventarul aflat la data decesului: lucrări de artă, mobilier, obiecte decorative şi de uz casnic, cărţi, fotografii, recuzită de atelier etc.

În opera sa, Sorin Manolescu a cultivat cu consecvenţă de-a lungul anilor peisajajul, natura statică şi florile. Acestea au fost genurile pe care le-a preferat. Stilul său este cel al unui pictor realist, care s-a format şi dezvoltat în atmosfera creată de arta postimpresionistă. În peisagistică, a pictat privelişti din Bălţile Brăilei, din port, şlepuri pe Dunăre, aspecte stradale, edilitare şi din parcurile „oraşului cu salcâmi”, imagini cu pajişti, margini, interioare sau luminişuri de pădure, marine, secvenţe din viaţa satului, căpiţe de fân etc. L-a inspirat, de asemenea, toamnele cu aurul şi purpura vegetaţiei, poezia naturii trezită la viaţă în primăvară, ca şi anotimpul estival, cu arbori aflaţi în plenitudinea puterii sevelor („Peisaj din Balta Brăilei”, „Şlepuri pe Dunăre”, Alee din Parcul Monument”, „Strada Teatrului Brăila”, „Vedere spre Măcin”, „Peisaj cu cedri”, „Pădure primăvara”, „Gospodărie ţărănească”, „Rebricea”„Interior de pădure”, „Amurg”, „Peisaj pe înserat, „Toamnă”, „Căpiţe”, „Casa pădurarului”, „La marginea satului” etc.).  Referindu-se la peisajele sale populate cu aspecte ale porturilor, criticul de artă brăilean Ana-Maria Vicol subliniază că artistul a cunoscut foarte bine viaţa acestora datorită profesiei sale şi din acest motiv nu a putut reprezinta portul „pitoresc, decorativ şi calm ca în vedutele oraşelor-port italieneşti, pe care le ştia foarte bine, şi nici exotic, ci aşa cum l-a simţit, ca un loc aspru, cu legi precise şi neiertătoare (op. cit. p. 23). Sorin Manolescu pictează cu o pastă bine hrănită, consistentă, culorile sunt luminoase sau distribuite în tonalităţi mai închise, în funcţie de subiectul abordat. Ansamblurile lucrărilor sunt bine echilibrate compoziţional, materia picturală este subordonată unui desen riguros. La fel procedează pictorul şi în tablourile care înfăţişează naturi statice şi flori. Recuzita la care apelează este compusă din fel de fel de obiecte, diferite ca formă şi materialitate: vase din lut cu motive ornamentale, ulcele, fructe, incunabule, cărţi, albume de artă, pipe, scrumiere, sfeşnice, ceainice, bibelouri reprezentând păsări etc. Mai întodeauna obiectele sunt aşezate pe suporturi acoperite cu drapaje, ordonarea elementelor în pagină este  armonioasă, pictorul este atent la proporţii, la zonele de lumină şi la cele de umbră. Aplicarea culorii este făcută în aşa fel încât să redea materialitatea obiectelor, să creeze o stare de linişte sau de mister. Florile (trandafiri, liliac, părăluţe, margarete, nemţoaice, maci, lalele, cale, garoafe, gălbenele, cârciumărese), pictate în buchete, dar şi integrate uneori în naturi statice, sunt proaspete şi pline de viaţă, corolele şi petalele sunt stilizate, carnalitatea tijelor este bine pusă in evidenţă („Natură statică cu vase”, „Natură statică cu crizanteme”, „Ulcică cu flori”, „Flori roşii în vas albastru”, „Natură statică cu garoafe”, „Natură statică cu pipă”, „Cârciumărese”, „Flori albe cu două vase”, „Cale”., „Flori de câmp”, „Floarea-soarelui”, „Flori diferite în vas de lut”). Sub penelul lui Sorin Manolescu, obiectele, chiar şi cele mai simple, dobândesc nobleţe şi muzicalitate. Compoziţiile sunt bine închegate, emanând vigurozitate şi inoculând în sufletul celor care le privesc un sentiment al lucrului temeinic elaborat. Sorin Manolescu a atins cote înalte de expresivitate în genul naturii statice şi al florilor, fapt care a determinat-o pe Ana Maria Vicol să considere că pictura acestuia „ar fi meritat atenţia posterităţii chiar şi numai dacă opera lui s-ar fi restrâns la acest gen” (ibid. p. 36).

Corneliu STOICA

0. Sorin Manolescu, Paris,  1927.jpg

3. Sorin Manolescu, Slepuri pe  Dunare, u.c., 33x45,5 cm, Muzeul Brailei.jpg

6. Sorin Manolescu, Natura statica  cu carte veche,, u.c., 38,2x55 cm, 1973.jpg

10. Sorin Manolescu, Peisaj  citadin, u.c., 34x49 cm, 1973, Muzeul Brailei.jpg

  • 2 weeks later...
Posted

Florian Doru Crihană: „Bologna - o impresie satirică”

În ultimii ani, pictorul Florian Doru Crihană a prezentat în imagini satirice, în expoziții de sine stătătoare, o serie de orașe europene ca Bruges (Belgia), Legnica (Polonia), Berna (Elveția), Potsdam (Germania), Pordanone, Sacile, Veneția (Italia), Strasbourg, La Reole (Franța), întreprinzând adevărate incursiuni în istoria acestora și în realitățile lor economice și socio-culturale contemporane. Demersul artistului a presupus în mod firesc din partea lui o serioasă muncă de documentare, realizată prin vizitarea în mai multe rânduri a localităților respective, cercetări arhivistice, lecturarea unor cărți și albume care se referă la aceste orașe, discuții cu diferite personalități, observații și schițe la fața locului. Pictorul nu a ocolit nici orașul natal, căruia i-a consacrat expoziția „Galați – aventura unui secol”, deschisă în noiembrie 2014.

Noua sa expozitie personală, găzduită de Galeriile de Artă „Nicolae Mantu” (vernisaj, 17 iulie), este dedicată orașului-cetate Bologna. Situat în partea de nord a Italiei, supranumit „orașul roșu” după culoarea acoperișurilor și fațadelor clădirilor, dar și „grasso” (gras) pentru neîntrecuta artă culinară a localnicilor, Bologna adăpostește cea mai veche universitate din Europa, înființată în 1088, și are o viață culturală remarcabilă. Nu întâmplător i se mai spune și „Bologna la dotta” (cea erudită). Florian Doru Crihană, în baza documentării făcute, plăsmuiește imagini vizuale care dincolo de nota lor satirică și umoristică, uneori foarte vizibilă, alteori mai greu de descoperit, au o incontestabilă valoare cognitivă și estetică, punându-ne în contact cu realități trecute și prezente memorabile și ajutând astfel la conoașterea multor aspecte din istoria acestui oraș.

 Un eveniment important al bolognezilor a fost organizarea în Piazza Maggiore din centrul urbei a popularei manifestări Festa della Porcheta (Festivalul purcelușului), inițiat în 1249, și care s-a desfășurat anual, de Sf. Bartolomeu, până în 1796, când a fost interzis de Napoleon după ce acesta, cu un an mai înainte, reușise să cucerească Bologna. În timpul desfășurării festivalului se obișnuia să se împartă publicului alimente, în special carne de purcel, friptă, iar la final, de pe acoperișul Palatului Comunal, se lansa un porc abia scos din frigare, ceea ce producea o mare hărmălaie în rândul mulțimii participante. Acest animal devine un personaj important în compozițiile lui Florian Doru Crihană și-l întâlnim în multe lucrări. Îl vedem tractând un car alegoric în care se află concentrate în mod simbolic aproape toate elementele motivelor care vor fi dezvoltate de artist: mulțimea turnurilor medivale din care astăzi se păstrează doar două (Asinelli, înalt de 98 m, și Garisenda – 47 m), Bazilica Santuario della Madonna di San Luca, amplasată pe un deal  împădurit (care posedă o icoană bizantină miraculoasă a Feciorei Maria), drumul acoperit cu arcade care duce spre această ctitorie, clădirile orașului („Carul alegoric”). Este o imagine emblematică pentru întreaga expoziție, reprodusă și pe afișul manifestării. Alteori, porcul susține pe spatele său un arc de triumf („Festa”) sau este captura lui Napoleon. Acesta pleacă de la Palatul Comunal cu un purcel sub braț, iar în  urma lui, pe acoperișul clădirii, mai fumegă încă frigarea („Porcul lui Napoleon”). Florian Doru Crihană, în fantezia sa, împinge „povestea porcului” chiar înainte cu foarte mulți ani înainte de inițierea festivalului, pe vremea Patimilor lui Iisus Hrisos. Întrebată de guvernatorul roman al Iudeii, Pilat din Pont, cine să fie eliberat dintre Barabbas, un criminal osândit la moarte, și Hristos, căruia nu i-a găsit nicio vină, mulțimea furioasă arată cu mâinile către un porc fript, ipostaziat de artist undeva pe acoperișul Palatului Comunal, cam în dreptul capului lui Barabbas („Eliberarea lui Barabbas – Festa della Porcheta”). Într-un alt tablou, porcii circulă la înălțime, trecând dintr-o clădire în alta prin traversarea unei punți („Puntea porcilor”). În timpul festivalului circulau care romane trase de cai, cărucioare tractate de porci, se practicau echilibristica pe sârmă sau saltul unei persoane prin cercul de foc. O secvența a acetui din urmă  joc este imaginată de Crihană în apropierea Fântânii lui Neptun, chiar lângă o sirenă prevăzută cu dispozitive arteziene, jetul de apă revărsându-se asupra corpului celui trecut prin foc („Sirena”). Sunt scene în care umorul este savuros, materializat cu mijloace comice și plastice inteligent exprimate. Fântâna lui Neptun apare și într-o imagine din 1915, când a fost acoperită pentru a fi protejată de bombardamentele Primului Război Mondial, lăsând să se vadă prin acoperiș doar tridentul zeului mării, transferat subtil și unui tramvai din preajmă pentru a face legătura cu rețeaua electrică („Piazza Nettuno”). Imaginile turnurilor medivale, simboluri ale bogăției proprietarilor, dispărute astăzi, sunt învăluite în ceață („Turnurile orașului”). Pictorul reînvie din documente și cărți poștale vechi Piazza del Mercato, o piață a cailor, unde vedem chiar și roibii înhămați la un tramvai stând legați de o bară din lemn („Tramvaiul cu cai”). Giardini Margherita, inaugurată în 1879, este un loc romantic de întâlnire a îndrăgostiților, al declarațiilor de dragoste,  dar și punct de sosire a bicicliștilor din cursa Girro del`Emilia („Titanic în Grădinile Margherita”). Canalele subterane ale Bologniei, cu apă colectată din râurile Savena, Aposa și Reno, cu minicascade, bazine din lemn, punți pentru spălătorese sunt spectaculoase (”Curcubeul”). Pe tavanele lor arcuite se pot vedea stalactite de forma turnurilor medivale reflectându-se în oglindinda apei („Subteran”). Basilica San Petronio, ctitorie în stil gotic din secolul a XIV-lea, cea mai mare a 15-a biserică din lume, în care pot încăpea aproximativ 28.000 de persoane,  a rămas cu placarea  fațadei neterminată („Fațada catedralei”). Palazzo di Re Enzo, construit între 1244 – 1246, care în Evul Mediu constituia închisoarea orașului, îi dă posibilitatea lui Crihană să fixeze pe carton câteva scene din viața acestui rege al Sardiniei capturat de către guelfi în bătălia de la Fossalta din 1249 și ținut ca prizonier aici timp de 23 de ani, până în 1272, când a încetat din viață șia fost  înmormântat în Bazilica San Domenico. Se spune că în timpul zilei era lăsat liber în palat, însă noaptea era ținut într-o cușcă agățată în tavan (”Evadare de noapte”, „Coșul lui Enzo”).

Din alte imagini ale lucrărilor expuse aflăm despre camera lui Nicolaus Copernic din vremea când a studiat medicina și dreptul canonic la Universitatea din Bologna (”Camera lui Copernic”), despre linia de meridian din Bazilica San Petronio, caluculată și proiectată de matematicianul, astronomul, inginerul și astrologul italo-francez Giovanni Domenico Cassini („Solstițiu de iarnă la Bologna”), despre medicul, fizicianul, biologul și filozoful italian Luigi Aloisio Galvani, care a descoperit electricitatea animalelor, considerat pionier al bioelectromagneticii („Conferință asupra broaștelor în Piazza Galvani”), despre Bologna ca centru industrial vestit în producerea mătăsii („Licitație de mătase în Piazza Maggiore”), despre tradițiile muzicale ale cetății („Orașul jazzului”, „Viorile și pianul”), despre San Domenico, întemeietorul, în 2016, la Toulouse (Franța), a Ordinului dominicanilor („Cei 12 studenți ai lui Cristos vizitându-l pe San Domenico în Bologna”, „Șiragul de mătănii al lui San Domenico înconjurând orașul”, despre heraldica orașului și Palatul Archiginnasio, edificiu care găzduiește în prezent Biblioteca Municipală, deținătoare alături de valori literare, științifice, istorie și a 35.000 de manuscrise și incunabile de o importanță inestimabilă, și Teatrul Anatomic („Acvila”, „Maria”) etc.

Ca și în celelalte expoziții ale sale, lucrările lui Florian Doru Crihană prezentate de această dată pe simeze se remarcă de la primul impact prin ținuta lor de mare acuratețe, ancadramentul foarte îngrijit, prin bogăția ideilor și motivelor cărăra le-a dat viață prin intermediul imaginilor, uneori alunecând în suprarealism, prin execuția de consistența impecabilă a picturii renascentiste. Artistul este un desenator de forță, viguros, sensibil, linia lui este precisă și clară, culoarea este aplicată cu meticulozitate în acorduri cromatice de mare rafinament. Se menține în aceeași gamă a griurilor colorate, pe care le explorează cu subtilitate, obținând efecte de-a dreptul impresionante. Întotdeauna este atent la detalii, la punerea în evidență a stilurilor arhitectonice ale edificiilor, la găsirea unor elemente de satiră și umor care să descrețească frunțile și să relaxeze, să aducă zâmbetul pe buze, dar care să constituie pentru receptorul actului său artistic și un prilej de meditație, de punere în mișcare a scripeților gândirii la mari altitudini, de a înțelege sensul major al demersului său creativ. Din expoziția sa, iubitorii de artă ies mai bogați emoțional și spiritual, bucuroși că au putut parcurge un drum pe care arta maestrului le-a deschis noi orizonturi ale cunoașterii estetice și ale dorinței de studiu și de călătorie prin centrele culturale ale lumii. Florian Doru Crihană este un pictor satiric matur, care a renunțat la practicarea profesiei de inginer, obținută prin studii universitare, în favoarea artei, pe care o consideră rostul vieții sale și condiția supremă a existenței. Aprecierea unanimă de care se bucură pe plan național și internațional, faptul că muzee și galerii de renume mondial îl invită să expună, să facă demonstrații și să țină conferințe, să participe în jurii, la simpozioane, colocvii și la alte manifestări de profil constituie dovezi ale unui prestigiu la care a ajuns prin muncă, sacrificii, jertfă și o totală responsabilitate pentru ceea ce face.

Corneliu STOICA

2. Florian Doru Crihana, Festa.jpg

7. Florian Crihana, Conferinta  asupra brostelor in Piazza Maggiore.jpg

8. Florian Doru Crihana, Cei 12  studenti ai lui Cristos vizitandu-l pe San Domenico in Bologna.jpg

13. Florian Doru Crihana, Tramvaiul  cu cai.jpg

  • 1 month later...
Posted

Basarab Păltănea: „Obiectură”

„Obiectură”, cuvânt cu care Basarab Păltănea și-a  intitulat expoziția sa personală de debut, deschisă la Galeriile de Artă „Nicolae Mantu”, este o inovație lexicală prin care pictorul a ținut să-și definească demersul artistic din această perioadă și materialele folosite în realizarea lucrărilor: pungi din hârtie de ambalaj, cartoane, plasă de construcții, capete de furtun transparent, ghips etc. Toate integrate în ansambluri picturale armonioase, compuse cu simț al proporțiilor, cu ingeniozitate și mare răbdare. Tablourile lui, de foarte mari dimensiuni, astfel că în sala recent modernizată au încăput doar 12, sunt de fapt niște picto-construcții în care formele plăsmuite de artist echivalează cu niște expresii plastice prin care el materializează idei, stări sau trăiri mai ales dintr-un registru dramatico-tragic. Sunt forme care fac trimiteri la existența umană, la ritualuri creștine, la tradiții, la realități sociale trecute și prezente. De altfel, întreaga expoziție stă sub semnul sobrietății și al solemnității, fie că lucrările se intitulează „Năframă”, remarcabilă prin formele decorative în basorelief realizate din pungi de hârtie de ambalaj, prin ritmul acestora și discreția cromatică a fundalului, „La căpătâi”, „Rugăciune”, „În biserică”, un triptic cu semnificații funerare și religioase, sau „Plouat”, „Brumat”, „Arat”, în care aspecte ale unei naturi prietenoase ființei umane sunt redate plastic într-o textură de o deosebită forță sugestivă. Tripticul „Vamă”, panotat pe simeză dar și pe pardoseala sălii, imaginează un fel de călătorie a sufletului spre târâmurile de Dincolo, în timp ce „Cavalul mortului”este o superbă metaforă a perenității cântecului și a optimismului mesajului său, chiar dacă persoana fizică a creatorului nu mai există. În „Tăiat~, nonfigurativul este predominant. Materia picturală este consistentă. Tonuri de negru, rosu, albastru, verde, ocru, alb sunt aplicate cu cuțitul de paletă într-o combinație ce alcătuiește o adevărată simfonie cromatică. Aceasta în partea superioară a lucrării, care ocupă și cea mai mare suprafață, pe când în partea de la baza tabloului, artistul intervine cu un colaj din plasă de construcții și pete de alb, roșu deschis și roz. Se creează astfel un contrast evident între cele două registre verticale.

Tematica abordată de Basarab Păltănea, proaspăt absolvent al Universității „Dunărea de Jos” din Galați, Facultatea de Arte Plastice, Decorative și Design, în cele 12 compoziții expuse, este destul de complexă. Mijloacele plastice utilizate par simple la prima vedere, însă lecturând cu atenție lucrările, constatăm că în spatele lor se ascunde un mod de gândire superior, filozofic și o muncă desfășurată cu foarte mare răbdare. Imaginile create de el, utilizând culoarea și materialele amintite, unele chiar umile, au acuratețe, expresivitate și noblețe, se rețin prin unitatea lor, prin știința compozițională, echilibru, prin sugestivitatea formelor și calitățile cromatice și de desen. Pictorul rezolvă cu subtilitate raporturile de spațialitate, limbajul grafic este susținut consistent de culoare, sintetismul la care ajunge este edificator. Un sentiment de nostalgie străbate spațiul plastic al tablourilor sale, izvorât din adâncul sufletului unui artist hrănit cu bogate lecturi și racordat la un spațiu filozofic pe care caută să-l exploreze cu propriile-i unelte.

Basarab Păltănea este un urmaș demn al mult regretatului istoric și Om de cultără Paul Păltănea, trecut la cele veșnice la 25 ianuarie 2008, iar debutul său de acum cu o expoziție personală în peisajul plasticii gălățene lasă să întrevedem o evoluție viitoare plină de speranțe. Nu întâmplător, anul acesta el a fost admis în rândul membrilor stagiari ai Uniunii Artiștilor Plastici, alături de Adriana Mariana Chebac, Andreea Remeny, Adriana Verginica Steriopol, Denis Viorel Brânzei, Sergiu Dumitrescu Jr., Lucian Ilie Jitariuc și Camelia Zauner. Îi așteptăm cu interes următoarele manifestări individuale și participările la expozițiile locale și naționaele!

Corneliu Stoica

1. Basarab Paltanea, Urcus.jpg

7. Basarab Paltanea, La  capatai.jpg

12. Basarab Paltanea, Arat, tehnica  mixta.jpg

Posted

Expoziția de sculptură „Orizonturi spațiale”

Expoziția de sculptură „Orizonturi spațiale” (curator, sculptorul-muzeograf Alexandru Pamfil), deschisă în Sala „Ioan Simion Mărculescu” de la parterul Muzeului de Artă Vizuală, se înscrie în rândul manifestărilor prin care această prestigioasă instituție gălățeană își popularizează propriul patrimoniu, dând astfel posibilitatea iubitorilor de frumos să poată cunoaște lucrări aflate în depozitele muzeului și care nu sunt prezentate în expoziția permanentă. Mai ales că spațiul pe care-l deține acum în Blocul V-3, strada Traian nr. 7, după evacuarea din clădirea fostului Palat Episcopal, azi Muzeul Istoriei, Culturii și Civilizației Creștine de la Dunărea de Jos, este destul de restrâns. Ea se adaugă expozițiilor organizate în anii anteriori („Amprenta”, „Grafica românească contemporană”, „Tradiții ale plasticii gălățene”, „Sculptura figurativă contemporană”, „Doamnele picturii românești”, „Tehnici ale tapiseriei contemporane”, „In memoriam – artiști plastici gălățeni”, ‚„Peisajul în colecțiile muzeului”, „Personalități din colecția de grafică a muzeului”), care au fost bine primite de publicul vizitator.

În selecția actuală, Alexandru Pamfil s-a oprit asupra a 30 de lucrări, semnate de 26 de artiști, reprezentând portrete, nuduri, torsuri și compoziții realizate în bronz, marmură, piatră, lemn, pamânt ars, ciment, fier sudat și tehnici mixte.  Autorii lucrărilor sunt unii nume foarte cunoscute, cu o contribuție substanțială la dezvoltarea sculpturii cpntemporane, precum Ion Irimescu (1903 – 2005), Ion Lucian Murnu (1910 – 1984), George Apostu (1934 – 1986), Iulia Oniță (1922 – 1987), Constantin Popovici (1938 – 1995), Liana Axinte (n. 1943, din 1982 stabilită în Germania), Gabriela Manole-Adoc (1926 – 2002),  alții cu care publicul gălățean este mai puțin familiarizat: Dumitru Juravle (1945 – 2005), Vasile Condurachi (1919 – 1999), Alexandru Nancu (1959 – 2013), Ion Condiescu (1943 – 1977), Adrian Popovici (1943 – 2009) sau Vasile Soponariu (n. 1958). Alturi  de ei întâlnim și opere ale plasticienilor gălățeni Grigore Patrichi-Smulți (1937 – 2012), Carmen Răchițeanu (1918 – 2004), Silviu Catargiu (1939 – 2016), Gheorghe Terescenco (n. 1947) sau Crișan Bela (n. 1944), Gheorghe Turcu (n. 1945) și Iuliana Turcu (n. 1945), toți trei activând o perioadă în Galați și stabiliți în prezent, primul în Austria, iar ceilalți doi în Australia. Cei 26 de sculptori sunt prezenți ficare cu câte o lucrare, fac excepție Iulia Oniță (3 lucrări), Gabriela Manole-Adoc (2) și Iulian Turcu (2).

Ca genuri sculpturale, în expoziție predomină portretul.  Întâlnim chipuri ale unor persoame care au rămas în istoria neamului (Dumitru Juravle„Domnița Ralu”, fiica domnitorului fanariot Ion Gheorghe Caragea, cunoscută ca întemeietoarea primului teatru din București, cea care a adus pentru prima dată în Capitală o trupă de actori greci; Iulia Oniță, „Ana Ipătescu”, eroină a Revoluției de la 1848 din Țara Românească, femeie curajoasă, care în fruntea unei mulțimi din București a participat la eliberarea guvernului provizoriu arestat la 19 iulie 1848), ale unor artști plastici celebri (Gheorghe Turcu, „Theodor Pallady”; Radu Aftenie, „Van Gogh”), ale unor persoane apropiate artiștilor respectivi (Vasile Mihai Istudor, „Bunica”; Florica Ioan, „Portret de copil”; Liana Axinte, „Pacea tinerei femei”, pentru care i-a pozat prietena sa, pictorița Alexandra Drăguțescu, stabilită în Canada) sau lucrări semnate simplu: „Portret” (Adrian Popovici, Iulia Oniță). Paul Cristian Bedivan ipostaziază o figură de cărturar („Paznicul cărților); Alexandru Nancu, într-un vădit stil expresionist personifică jerta într-un bust al unui personaj căruia îi amputează capul („Sacrificiu”), Iuliana Turcu aduce în prim plan un chip de o deosebită puritate și frumusețe morală („Legendă”). Portretele în general sunt de factură realistă, autorii lor lăsând să se vadă că au urmărit atât redarea trăsăturilor fizionomice, cât și a celor morale ale modelelor. Realizarea lor este diferită. Unii modelează sau cioplesc expresia chipului în planuri largi, generoase, așa cum procedează, de pildă, Ion Irimescu („Aranda”, bronz) sau Gheorghe Turcu („Theodor Pallady”, lemn). Alții imprimă figurii un aer de arhaicitate (Dunitru Juravle, „Domnița Ralu”; Liana Axinte, „Pacea tinerei femei”), insistă aupra detaliilor (Radu Aftenie, „Van Gogh”, Adrian Popovici („Portret”) sau recurg la forme și volume stilizate (Iulia Onița, „Portret”; Florica Ioan, „Portret de copil”).

Nudurile și torsurile aparțin sculptorilor Ion Lucian Murnu, Carmen Răchițeanu, George Apostu, Grigore Patrichi-Smulți, Bela Crișan, iar compozițiile sunt realizate de Dumitru Pasima („Sportivi”, bronz), Constantin Popovici („Obsesie”, fier sudat), Gheorghe Terescenco (Preludiu pentru pace”, lemn), Silviu Catargiu („Compoziție”, lemn), Vasile Soponariu („Pasăre”, lemn), Gabriela Manole-Adoc („Pești”, bronz), Vasile Condurache („Maternitate”, lemn) și Iuliana Turcu („Compoziție”, lemn). Sunt lucrări bine înscrise în spațiu, care redau frumusețea corpului feminin sau materializează idei, gânduri, sentimente și scene din realitățile vieții contemporane. Remarcăm formele și volumele elansate din sculpturile lui Gheorghe Terescenco și Vasile Soponariu, lirismul și eleganța ronde-bosse-ului lui Silviu Catargiu, planurile largi în care cioplește lemnul Iuliana Turcu, dinamismul lucrării Gabrielei Manole-Adoc, precum și căldura și dragostea cu care mama din compoziția lui Vasile Condurachi își ține la piept cei doi gemeni.

Manifestare culturală de importanță majoră a Muzeului de Artă Vizuală, expoziția „Orizonturi spațiale” este un prețios dar oferit iubitorilor de frumos, care restituie opere valoroase de sculptură mai puțin cunoscute ale artștilor menționați și care merită să fie văzută, fiindcă așa cum menționează și sculptorui-muzeograf Alexandru Pamfil în prefața catalogului, creația acestor artiști „este o adevărată mărturie a talentului lor, a libertății de exprimare și inovării în sculptura românească”.

Corneliu STOICA

1. Iulia Onita, Ana Ipatescu,        bronz.jpg

10. Grigore Patrichi-Smulti, Tors,      bronz.jpg

11. George Apostu, Nud.jpg

Posted

Întâlnire cu creații ale artiștilor plastici buzoieni

Deschisă la Galeriile de Artă „Nicolae Mantu”, expoziția Filialei Buzău a U. A. P. R. se înscrie în cadrul realațiilor de colaborare a acesteia cu Filiala gălățeană și a dorinței celor două instituții de a promova creația membrilor și colaboratorilor lor. La 3 august, Filiala Galați a U. A. P. R. a expus la Galeriile de Artă „Ioan Andreescu” din Buzău, iar acum plasticienii buzoieni sunt oaspeții gălățenilor.

Pe simeze sunt expuse 50 de lucrări de pictură, sculptură, grafică și artă decorativă semnate de 33 de artiști plastici. Sunt creații cu o tematică variată, realizate în tehnici și stiluri diferite, toate purtând amprenta personalității fiecărui autor. Ele sunt mărturii grăitoare ale prestigiului de care se bucură membrii acestei filiale, cu o existență de peste 50 de ani, organizatoare și a Bienalei Internaționale „Ion Andreescu” (la care gălățenii nu numai că au fost prezenți cu lucrări, dar au luat și premii), îl au în peisajul artei contemporane românești. Pendulând între figurativ și nonfigurativ, Valeriu Șușnea, prin cele nouă tablouri expuse, lasă să se vadă experiența sa de practician al picturii murale, cu atestat în pictura bisericească, în felul cum își organizează compozițiile, în ritmica și cromatica acestora, în elementele decorative existente. O anumită atmosferă de mister creează mulțimea semnelor și simbolurilor din tablourile sale, îndemnând la o lecturare atentă pentru receptarea sensurilor care nu se lasă codificate așa de ușor. Decorative sunt și lucrările semnate de fiica sa, Ana Șușnea (o pictură pe sticlă, având ca ax vertebral un vultur maiestuos, înconjurat de ornamente astrale și florale, ce ne duce cu gândul la arta celebrilor noștri iconari), de Anca Szep Dorojan și Alina Elena Barbu. Ana Maria Bogleș se inspiră din repertoriul biblic într-un expresiv portret al lui Iisus Hristos („Viziune”); Mădălina Canțer imaginează un peisaj subacvatic cu vădite accente suprarealiste (”Grădină acvatică”); Alexandra Mihai Coman exaltă materia picturală într-o adevărată simfonie cromatică („Ascensiune”); Pompiliu Dobrin compune în registre verticale imagini din împărăția apelor („Amintiri din Deltă”); Vasile Tudorică interpretează într-o viziune personală mitul lui Icar („Icar”). Tot la mitologie apelează și Florin Menzopol în „După amiaza unui faun”, o compoziție în care linia desenului este viguroasă și susținută de o cromatică foarte sensibilă. Aurelia Tudorache („Construcție”) și Luminița Toader („Recunoștință”) fac aluzie la simbolistica arhitecturii bisericești; Miruna Blănaru configurează o corabie pe valuri, în care țesătura grafismelor este suprapusă pe un fundal cromatic de un lirism evident. Monica Staicu construiește în manieră pop-art pe o dominantă de albastru („Mărturie”), în timp ce Victor Constantinescu recurge la o țesătură de linii, cu o desfășurare foarte dinamică ăi sugestivă în compoziția intitulată „Structuri”. „Măștile” Lianei Ciobanu, alăturate unui edificiu cu o arhitectură impozantă, figurat doar miniatural, evocă lumea teatrului, iar Emil Popa este prezent cu un tablou gen natură moartă-peisaj, având în prim-plan două ghivece cu cactuși, și cu un altul ilustrând ansambluri arhitecturale de altădată, ambele executate în stil realist. La fel procedează și Rodica Tache Gheorghe în natura statică „Amintire”, pictată cu tempera pe carton. Diana Rozalia Tăicuțu pictează în cheie abstractă, așa cum procedează în desenele lor și Loredana Stancu, Tiberiu Stănescu și Steluța Dima Ștefaniu. Lucrările celei dintâi („Nud”, ”Acoperișuri I și II”) sunt compuse în culori în care roșul, albastrul, negrul, galbenul și griurile colorate își dau mâna într-o orchestrație armoninoasă, de mare efect stenic. Boglar Balasz realizează o ingenioasă combinare a graficii cu elemente de ceramică, în care a introdus cochilii de scoici și melci încă din faza de lut nears („Fosile contemporane”) și găsește echivalențe plastice din pete și linii pentru a exprima temporalitatea, existența în timp („Trăirea temporalității”). Foarte atrăgătoare prin vioiciunea și expresivitatea culoarii, ca și prin și desen, sunt și cele cinci lucrări ale lui Gheorghe Ciobanu, unul din membrii fondatori ai Filialei de la Buzău, lucrări care au în centrul lor motive cosmogonice.

Arta decorativă este reprezentată în expoziție printr-o tapiserie semnată de Doina Elena Alexandrescu, cu motive geometrice, iar sculptura ne prilejuiește contactul direct cu câteva lucrări de foarte bună calitate, aparținând plasticienilor Emil Pricopescu, născut la Cerțești (Galați), Ioan Vasile, Gabriel Tăicuțu, Rodica Panaitescu, Dan Drăghiciu, Bogdan Adrian Lefter, Niculina Vlad Leonte și Ciprian Dominovschi. Emil Pricopescu prezintă un cuplu monolitic cioplit în marmură, de o deosebită puritate; Ioan Vasile realizează un admirabil nud feminin, suplu, cu o linie elegată, surprins într-o poziție dinamică („Domnișoara Iulia”); Dan Drăghiciu este mai frust, lăsând să se vadă urmele dălții și amputând unele părți ale corpului uman; Ciprian Dominovschi înscrie formele de sorginte religioasă pe verticală, asociind lemnul cu sfoara; Bogdan Adrian Lefter plăsmuiește din metal o superbă corolă compusă din volume de forma stelei în cinci colțuri; Rodica Panaitescu folosește metalul alături de lemn într-o compoziție în care accentul cade pe dinamica mișcării(„Metamorfoză„); Niculina Vlad Leonte transpune în lemn o secvență ce evocă masa de lucru a unui cronicar, masă pe care se găsesc o călimară cu o pană muiată în ea, o carte masivă, ochelarii protagonistului și un sul de papirus. Sculpto-construcția lui Gabriel Tăicuțu impresionează prin soliditatea volumelor, senzația de greutate și culoarea de o mare sobrietate.

Privită în ansamblul ei, expoziția Filialei Buzău a U. A. P. R. este o manifestare artistică substanțială, de ținută, care prilejuiește iubitorilor de frumos din Galați o întâlnire benefică, plină de multiple bucurii și satisfacții estetice. Dorim ca astfel de schimburi culturale să se facă și cu alte filiale din țară, spre binele artei contemporane, al creatorilor și al beneficiarilor acesteia.

Corneliu STOICA

1. Ana Maria Bogles, Viziune.jpg

3. Ioan Vasile, Domnisoara ....jpg

5. Alexandra Mihai Coman,        Ascensiune.jpg

8. Bogdan Adrian Lefter, sculptura,     metal.jpg

Posted

60 de ani de la moartea pictorului  Nicolae Mantu

Cu 60 de ani urmă, în ziua de 8 septembrie 1957, când creștinii sărbătoreau Nașterea Maicii Domnului, în casa moștenită de la părinții săi, strada Cuza Vodă nr. 46, se stingea din viață pictorul și graficianul Nicolae Mantu. Avea 86 de ani din care peste 60 îi dedicase artei. Încă de atunci, numele său devenise emblematic pentru oraşul Galaţi, nu numai pentru că artistul s-a născut aici (24 aprilie 1871), dar aici a urmat Şcoala Comercială „Alexandru Ioan I”, iar după studiile de pictură făcute la Bucureşti şi la München (Germania), s-a reîntors în oraşul natal în 1913 şi a activat până la sfârșitul vieții. Aici a desenat, a pictat şi a participat la viaţa civică și social-culturală a oraşului. A fost de la înfiinţare membru şi apoi foarte mulţi ani vicepreşedinte al Societăţii Culturale „V. A. Urechia”, înfiinţată la 14 decembrie 1919, calitate care i-a dat putinţa să se implice în colectarea fondurilor şi urmărirea lucrărilor de construire a Palatului Bibliotecii „V.A. Urechia” (azi Teatrul Dramatic „Fani Tardini), să organizeze activităţi care i-au permis să întreţină relaţii cu o seamă de personalităţi ale ţării: Nicolae Iorga, George Enescu, Mihail Sadoveanu, Gala Galaction, Radu D. Rosettia, Ionel Teodoreanu, Nestor Urechia, Cincinat Pavelescu, Ion Minulescu, Jean Bart, Alexandru Philippide etc. Mulţi ani a fost membru în Consiliul Municipal şi membru al Delegaţiei Permanente a Consiliului Municipal, a făcut parte din Comisia Edilitară sau din Comisia permanentă de înfrumuseţare a oraşului, aducându-şi contribuţia la rezolvarea unor probleme edilitare şi urbanistice, la realizarea unor monumente de for public.

Nicolae Mantu provenea dintr-o familie de negustori. Tatăl său a fost o perioadă viceprimar şi apoi primar al oraşului Galaţi, iar fraţii săi Gheorghe şi Menelas au fost, primul, medic şi pasionat fotograf, de la care au rămas multe imagini ale Galaţiului de altădată, iar al doilea, magistrat, preşedinte al Curţii de Apel al judeţului Covurlui şi un pasionat pianist, care îl acompania pe George Enescu în concertele date în Galaţi şi la seratele literar-muzicale din casa părintească.  După terminarea Şcolii de Belle Arte de la Bucureşti, unde a studiat cu Gh. Tattarescu şi G.D. Mirea (1894), timp de 11 ani a desfăşurat o bogată activitate de grafician, publicând caricaturi social-politice şi desene satirice în ziarele şi revistele umoristice ale vremii sau în unele care aveau rubrici umoristice: „Adevărul”, „Moftul român”, „Patriotul”, „Tămâia”, „Belgia Orientului”, „Dimineaţa”, „Zeflemeaua”, „Moş Teacă”,„Țivil-Cazon”, „Furnica” etc. A cultivat teme antidinastice sau legate de problema ţărănească, s-a ridicat împotriva demagogiei, a corupţiei, a farselor electorale şi a falsului patriotism, a ridiculizat cu incisivă ironie pe guvernanţii şi politicienii timpului. Producţia sa de grafică publicistică este o adevărată cronică ilustrată a perioadei de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea.

În 1898 Nicolae Mantu se înscrie la Academia Regală de Arte Frumoase din München, pe care din 1905 o frecventează fără întrerupere. Aici studiază pictura animalieră cu profesorul Heinrich von Zügel. Este coleg cu Dimitrie Hârlescu, D. D. Stoica, Marius Bunescu, Stavru Tarasov, Samuel Mützner. Continuă să trimită desene satirice la revistele şi ziarele din ţară, iar datorită pictorului Lascăr Vorel, pe care-l cunoscuse în capitala Bavariei, colaborează la revista satirică „Der Komet”. Obţine mai multe premii între care Marea medalie de argint şi Diploma pentru atelierul de compoziţie şi, odată cu ea, atelierul de creaţie, unde timp de un an a lucrat având la dispoziţie, gratuit, tot felul de ustensile şi uşurinţe în realizările pictoriceşti. În 1913 Mantu se reîntoarce în ţară, în 1917 este concentrat şi lucrează ca reporter de război la ziarul „România”, condus de Mihail Sadoveanu, unde întreţine rubrica „Războiul ilustrat”, apoi este mobilizat în Marele Cartier General din Iaşi, secția a III-a adjuntatură. Participă cu tablouri la expoziția artiștilor mobilizati, deschisă la 27 ianuarie 1918 în sălile Școlii de Belle-Arte din Iași. După demobilizare, se dedică întrutotul picturii şi unei mai vechi pasiuni – vânătoarea, care nu a rămas fără ecou în opera sa, cu dedsene pe această temă colaborând la revistele „Carpații”, „Revista vânătorilor” și „Revista științelor veterinare”. Trimite lucrări la expozițiile „Tinerimeii artistice”, al cărei membru societar era încă din 1912, ca și la alte manifestări de profil organizate la București. Din 1948 se ocupă de organizarea mişcării plastice din Galaţi, punând în 1951 bazele Cenaclului U. A. P. R, nucleu din care se va dezvolta actuala filială. În 1956, Muzeul de Artă, nou înființat, i-a morganizat o expoziție retrospectivă cu prilejul împlinirii vârstei de 85 de ani, Tot în 1956, prin Decret al Prezidiului Marii Adunări  Naționale, i s-a conferit Ordinul Muncii, clasa a III-a, iar în 1957  titlul de Maestru Emerit al Artei.                       

Opera pictorului afirmă în persoana artistului un creator viguros, care a slujit  arta românească cu dăruire şi pasiune. În repertoriul său, ea cuprinde compoziţii, portrete, scene de vânătoare, naturi statice, interioare, flori. Pictorul a evocat aspecte din luptele românilor din Primul Război Mondial la care a participat („La Mărăşeşti”, „Spionul”, „Răniţii”, „Şarja de la Prunaru”), a surprins drama ţăranilor răsculaţi în 1907 („Din ordin”, „După răscoală”, „Arestaţii”, „Incendierea unui conac”), a reţinut secvenţe din munca gălăţenilor pentru reconstrucţia oraşului distrus în  Al Doilea Război Mondial („Reconstrucţii, „După subotnic”, „Scenă de reconstrucţie”, „Sosesc tractoarele”). A redat cu mijloacele picturii frumuseţea anatomică a animalelor („Cai la adăpat”, „Cai cu călăreţi”, „Cai”, „Boi în pădure”, „Viţei spre păşune”, „Turmă de porci”, „Rok”, „Căţelul alb”, „Câine de vânătoare”, ”Flox”, „Havana”),  scene de vânătoare („Sitari”, „Vînătoare în munți”, „Vânători surprinți de viscol”, „Vânătoare în baltă”, „La pândă”,), a imortalizat pe pânză sau carton florile, pe care le-a pictat cu o intensitate a sentimentului ce aminteşte de Ştefan Luchian („Trandafiri albi”, „Petunii”, „Cârciumărese”, „Lumânărele”,, „Crizanteme”, „Trandafiri galbeni”, „Gura leului”, „Flux”, „Vas cu trandafiri”, „Mîcieși”).

Prin creaţia sa în domeniul picturii şi graficii, insuficient cunoscută astăzi marelui public şi mai ales tinerelor generaţii, Nicolae Mantu a slujit cu sinceritate un crez artistic, a lucrat cu onestitate şi probitate profesională pentru realizarea lui, situându-se în contextul picturii din prima jumătate a secolului al XX-lea pe linia marii tradiţii realiste. Opera sa înnobilează în chip fericit cele mai bune acumulări ale artei româneşti, fiind dovada cea mai grăitoare a unui penel pus în slujba idealurilor neamului românesc şi a valorilor perene ale acestuia.

În posteritate, la Galați, pentru cinstirea memoriei artistului, numele său a fost atribuit unei străzi din apropiere de Fileşti, Galeriilor de Artă din strada Domnească nr. 22 (prin strădania pictorului Mihai Dăscălescu), unui concurs anual de artă plastică organizat de Centrul Cultural „Dunărea de Jos”începând din 2007, unei şcoli gimnaziale din preajma Stadionului „Dunărea”(în 2015 a fost desfiinţată din cauza numărului mic de elevi, iar în localul ei funcţionează Grădiniţa cu program normal Nr. 59) şi unui Spaţiu Cultural Deschis din cadrul Facultăţii de Inginerie a Universităţii „Dunărea de Jos”, corpul D, strada Domnească nr. 111 (inaugurat la 18 mai 2011).  Subsemnatul i-am dedicat o monografie, editată cu finanţare proprie (Corneliu Stoica, Pictorul Nicolae Mantu, Editura Alma Print, Galaţi, 2005) şi un album de artă finanţat de Fundaţia Culturală “Nicolae Mantu” (“Nicolae Mantu”, Editura “Axis Libri”, Galaţi, 2016). Cam atât s-a făcut pentru celebrarea personalităţii pictorului, graficianului şi omului de cultură Nicolae Mantu. Casele din strada Alexandru Ion Cuza, ambele declarate monumente istorice şi aflate în Lista monumentelor istorice (elaborată de Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional şi Institutul Naţional al Patrimoniului din 2010 la poziţiile 104 şi 261), au avut un destin cu totul neaşteptat, la care credem că nu s-a gândit vreodată în timpul vieţii acest mare fiu al Galaţiului. Cea de la nr. 46 (cod GL-II-m-B-03006, descrisă de Crişan V. Muşeţeanu în cartea „Lumea copilăriei mele” (Editura Alma, Galaţi, 2001, p. 140-174), care a aparţinut părinţilor lui Mantu, în care pictorul s-a născut, a trăit şi a murit, şi în care în perioada interbelică s-au organizat atâtea serate culturale, a fost moştenită şi a rămas până în 1999 în posesia nepoatei artistului, Tecla Corvissianu, singura moştenitoare a fraţilor Mantu. Fiind în vârstă, bolnavă şi neputincioasă, ea a vândut-o unei familii (Florin şi Carmen Broască,  ulterior, schimbându-şi numele, cei doi au devenit Bădescu) pentru a o întreţine şi a o înmormânta. Decedând la scurt timp după întocmirea actelor (10 aprilie 2001), „cumpărătorul” a devenit proprietarul de fapt al ei. A fost reparată, consolidată, îmrejmuită cu un gard prin care nu se poate vedea nimic. Arată foarte bine, numai că nimeni nu va mai şti că aici a trăit pictorul Mantu. Casa de la nr. 44 (cod GL-IV-m-B-03146) a aparţinut surorii pictorului, Elena Corvissianu (n. 16 februarie 1882 - m. 21 decembrie 1944). I-a fost dată ca zestre de părinţi, în 1909, la căsătoria cu Ioan Corvissianu. Valoarea imobilului la acea dată era de 40.000 lei. Stă mărturie în acest sens Actul dotal autentificat de Tribunalul Covurlui, Secţia I, cu nr. 1062 din 27 mai 1909, menţionat şi-n actul de căsătorie al celor doi (Arhiva Primăriei Galaţi, Registru stării civile pentru căsătoriţi, vol. II (1909, f. 25, nr. actului 213). Acest imobil, compus din 13 camere,  dependinţe şi un teren de 1700 m. p. a fost donat de descendenţii Elenei Corvissianu, Tecla şi Nicolae Corvissianu, prin contractul de donaţie din 15 iulie 1960, Fondului Plastic din R.P.R., reprezentat la acea  dată prin pictorul Spiru Chintilă. Fondul Plastic se obliga să achite impozitele şi ADAS restante. Din cauză că acesta nu a plătit probabil impozitele fixate de Secţia Financiară a Sfatului Popolar Oraş Galaţi şi nici nu au autentificat actul, fraţii Corvissianu au solicitat Primăriei ca imobilul să fie trecut în proprietatea statului. Aşa se face că prin sentinţa Tribunalului Raionului Galaţi nr. 383 din 24 ianuarie 1963, imobilul a trecut în proprietatea statului. Aici a funcţionat un timp Filiala Galaţi a Arhivelor Statului şi apoi, până în 1990, Fondul Plastic Galaţi.  La 21 noiembrie 1973, pe peretele casei a fost dezvelită o placă memorială în marmura căreia este gravat următorul text: „În această casă s-a născut şi a trăit pictorul Nicolae Mantu (1871 - 1957), reprezentant de frunte al artelor plastice româneşti”. Ulterior, după 1990, au mai fost montate două plăcuţe, una cu inscripţia „Primăria Municipiului Galaţi, Casă Memorial”, iar cealaltă cu inscripţia „Monument istoric”. Despre această casă s-a vehiculat în mai multe rânduri ideea că va fi consolidată, restaurată şi transformată într-un muzeu memorial Mantu. Ea a fost revendicată şi câştigată în urma unui proces de retrocedare, dimpreună cu alte imobile ale fraţilor Gheorghe şi Menelas Mantu, de Carmen şi Florin Bădescu, cei pe care Tecla Corvissianu, prin Testamentul Universal din 6 martie 1999 (autentificat cu nr. 451/A4 de către Biroul Notarial Public Galaţi, strada Aleea Şcolii nr. 2) i-a instituit ca legatari universali şi au devenit moştenitorii averii mobile şi imobile aflate în patrimoniul ei la data decesului. Certificatul de moştenire nr. 54 din 30.04.2001, eliberat de Biroul Notarial Ciucă Liviu Bogdan şi Zamfir V. Ioan, arată că ei au devenit moştenitorii doar a „dreptului de concesiune asupra unui loc de înhumare situat în Galaţi, Cimitirul Eternitatea, în suprafaţă de 6 m. p., achitat integral cu chitanţele nr. 3669 din 1969 şi 22632 din 1992”. Declaraţi totuşi câştigători de instanţele judecătoreşti (este clar că la data decesului Teclei Corvissianu casa nu se afla în patrimoniul ei), în calitate de proprietari, aceştia s-au oferit să o vândă Primăriei cu preţul de 400.000 euro. În acest sens, a fost înfiinţată la 17 mai 2007, din inţiativa pictorului Nicolae Spirescu şi a primarului din acea vreme, ing. Dumitru Nicolae, Fundaţia Culturală „Nicolae Mantu”, al cărei scop este strângerea fondurilor necesare cumpărării imobilului, reparării lui şi transformării în muzeu memorial. Acum, clădirea se află într-o stare jalnică, este o paragină. Pereţii sunt gata să se prăbuşească, ne şi mirăm cum de mai stau în picioare cu atâtea crăpături. Plăcuţa cu inscripţia că în această casă s-a născut pictorul Nicolae Mantu este falsă. Artistul nu s-a născut aici, ci în imobilul de alături, de la nr. 46, unde de fapt a trăit până la sfârșitul vieții. Se pare că dată fiind starea de degradare totală a clădirii, s-a renunțat la ideea unui muzeu memorial, astfel că actualii proprietari au afișat pe fațada casei un anunț prin care aceasta este scoasă la vânzare. Deocamdată nu s-au îngrămădit cumpărătorii. Ar fi îmbucurător desigur și faptul dacă lui Mantu i s-ar ridica în urbea natală un monument, iar Muzeul de Artă Vizuală i-ar organiza o nouă retrospectivă, fiindcă de la cea din 1970 au trecut 47 de ani şi generaţiile tinere au şi ele dreptul să cunoască opera înaintaşilor. Mai ales că artistul a fost atât de strâns legat de Galaţi şi unul dintre pilonii de bază ai vieţii culturale de aici.

Corneliu STOICA

Nicolae Mantu.jpg

1. Nicolae Mantu, Atelierul        artistului, u.c., 59 x 72 cm, Muzeul de Arta Vizuala Galati   (MAVG).jpg

7. Nicolae Mantu, Cai la adapat,   u.p., 57 x 80 cm (col. Sorin Rodeanu).jpg

10. Nicolae Mantu, Turma de porci,  u. p., 54 x 79 cm (MAVG).jpg

Posted

La Muzeul de Artă Vizuală: Două valoroase expoziții

Muzeul de Artă Vizuală găzduiește începând din  8 septembrie, în Sala „Ioan Simion Mărculescu”, două valoroase expoziții: „Cinci ori cinci” și „Ex Libris Brâncuși” (curator, pictorul-muzeograf Gheorghe Miron). Prima cuprinde lucrări de pictură, grafică și artă decorativă (ceramică) semnate de artiștii plastici Florin Stoiciu, Gheorghe Dican, Marius Barb, ZuZu Caratănase (pe numele adevărat Răzvan-Constantin Caratănase) și Ovidiu Ionescu. Fiecare din cei cinci artiști este prezent pe simeze cu câte cinci lucrări.

Cu creația lui Florin Stoiciu (n. 1965), conf. univ. dr. la Universitatea Națională de Arte din București, iubitorii de frumos din Galați s-au mai întâlnit în anul 2014, când în cadrul aceluiași spațiu al muzeului i-au vizitat expoziția personală „Mask 2014”, cuprinzând 45 de tablouri, toate având ca temă nudul feminin, realizate într-o viziune modernă, cu mijloace care evocau într-un fel vocabularul picturii expresioniste. De data aceasta, cele cinci tablouri ale sale au ca ax vertebral tot femeia, imortalizată într-un interior, stând pe canapea sau pe fotoliu, surprinsă în tot atâtea ipostaze. Este de fapt o singură persoană, Alexandra, căreia artistul îi realizează un adevărat portret psihologic. Florin Stoiciu lasă să se vadă profunzimea capacității sale în sondarea universului intim al femeii, prezentând protagonista când lăsând impresia că suferă, că este gânditoare, indispusă, temătoare sau când pare mai relaxată. Personajul este pictat frontal, în profil și în semiprofil, lăsând să i se vadă nuditatea trupului, sânii nu atât de opulenți. Gama cromatică folosită este în general închisă, mai apropiată stărilor și trăirilor personajului. Doar în două tablouri artistul utilizează și nuanțe de galben pentru îmbrăcămintea canapelei. Într-un altul, apare pe fundal o plasă cu ochiouri pătrate, semn al recluziunii, al plasării personajului într-un spațiu închis, într-un fel izolat.

Pictorul Gheorghe Dican (n. 1960), muzeograf la Muzeul Județean „Aurelian Sacerdoțeanu” din Râmnicu Vâlcea, președinte al Filialei Rm. Vâlcea a U. A. P. R., vicepreședinte pentru teritoriu al Consiliului Național al U. A. P. R., este prezent cu cinci compoziții pictate în cheie abstractă. Considerat de criticii de specialitate ca „un adept al neoexpresionismului gestualist”, el impresionează prin culorile șocante, puternice, intens strălucitoare, proaspete și de o desebită puritate. Pete de galben solar, verde deschis, albastru, alb, negru sunt orchestrate în armonii de mare sensibilitate, alcătuind ansambluri echilibrate compozițional. Se vede că pentru artist culoarea este primordială, că prin ea construiește o realitate estetică ce constituie finalul unui demers plastic de mare forță artistică, coerent, emanator de lumină și bucurie sufletească.

Aceeași preocupare pentru exaltarea culorii o întâlnim și la Marius Barb (n. 1968), doctor în arte plastice și decorative, lector univ. la Universitatea Națională de Arte din București, președinte al Filialei de Pictură București a U. A. P. R. Și la el abstracția lirică este evidentă, însă în ansamblul lucrărilor grupate sub titlul „Nimfa”, se disting, chiar dacă uneori foarte vag, și elemente figurative: silueta feminină, mărul, pești stilizați, relicve antice, diferite forme decorative etc. Roșul incendiar și ternar sunt asociate cu verde, roz, violaceu, albastru, alb. Culoarea urmează trasee bine gândite, alcătuind un corpus de forme dinamice, declanșatoare de energii pozitive, care încheagă între ele un dialog cu rezonanțe muzicale.

Xilogravurile lui ZuZu Caratănase (n. 1985), și el cadru didactic la Universitatea Națională de Arte din București, doctor în arte vizuale, membru nu numai al U. A. P. R,, dar și al Uniunii Gravorilor din Budapesta (Ungaria) și al Asociației Artiștilor Pictori, Sculptori, Arhitecți, Gravori și Designeri din Franța, deținător a numeroase premii naționale și internaționale, fac parte din lucrările care au constituit de fapt subiectul expoziției sale intitulată „Imago Mundi”. Sunt lucrări ale unui artist foarte talentat, despre care academicianul Răzvan Theodorescu afirma că face parte dintre tinerii  care „aduc un nou suflu în gravură, cu atât mai mult cu cât aceasta a cunoscut o perioadă de eclipsă”. Un alt academician, Eugen Mihăescu scrie că „de la Dürer, Rembrandt și, la noi, Aman, Caratănase se poate înscrie pe linia marilor inovatori”. Gravurile sale în lemn, de mari dimensiuni, bine structurate, concepute într-o viziune monumentală, aproape sculpturală, au în centrul lor figura umană. Imaginile configurate sunt clare, precis fixate pe suportul de hârtie. Ele sunt o expresie a simbiozei dintre tradițional și modern, a găsirii unor mijloace prin care și numai în alb-negru să sugereze culoarea, să materializeze idei și  probleme majore ale existenței omului în diferite epoci ale istoriei.

Reputat ceramist, Ovidiu Ionescu (n. 1965), doctor în arte vizuale, lector univ. la Universitatea Națională de Arte din București, prezintă lucrări în care lutul ars dobândește noblețe, linia lor este elegantă, iar imaginile captează atenția privitorului prin modernitatea modelajului și insolitul formelor și volumelor plăsmuite de autor.  Însuși artistul spunea despre lucrările sale că sunt „forme ce întruchipează ideea de sedimentare a unor elemente volumetrice cu suprafețe texturate ce amintesc de depunerile sedimentare, constituite într-un ansamblu compozițional compact, spre o piesă ceramică predestinată prin naștere depozitării: amfora”.  Amforele lui Ovidiu Ionescu seamănă mai mult cu niște femei-obiect care nu pot fi destinate în nici într-un fel depozitării, ci pentru a decora interioare și a le conferi acestora un plus de frumusețe.

Cealaltă expoziție „Ex Libris Brâncuși” a fost organizată sub înaltul patronaj al Comisiei Naționale a României UNESCO cu prilejul împlinirii a 140 de ani de nașterea marelui sculptor Constantin Brâncuși. S-a deschis mai întâi în luna mai, anul trecut, la Muzeul de Istorie Nțională și Arheologie din Constanța. Curatorul ei este conf. univ. dr. Florin Stoiciu. Înainte de a ajunge la Galați a fost itinerată în multe localități din țară: București, Tulcea, Ploiești, Iași, Târgoviște, Bârlad, Drobeta Turnu Severin etc. A ajuns și în Grecia (Salonic), precum și în Bulgaria (Varna, Șumen, Dobrich, Balcik). Și la Galați, ca și în celelate instituții muzeale unde a poposit expoziția, lucrările, aproape 200 la număr, au fost prezentate pe pardoseala sălilor de expunere, astfel că vizitatorii, pentru a le lectura, trebuie să se aplece sau să îngenuncheze. Ex Libris-urile sunt semnate de personalități notorii ale artei românești contemporane (Mircia Dumitrescu, Napoleon Tiron, Aurel Vlad, Gheorghe I. Anghel, Darie Dup, Florin Stoiciu, ZuZu Caratăpnase, Vasile Pop Negreșteanu), dar și de artiști mai puțin cunoscuți și chiar de studenți și elevi. Întâlnim, de asemenea, și exemplare semnate, de pildă, de interpretul de muzică tradițională românească Grigore Leșe sau de poetul sârb Adam Puslojić, bunul prieten al mult regretatului Nichita Stănescu. În totalitatea lor, ele reprezintă un cald omagiu adus meșterului de la Hobița, precum și o dovadă  grăitoare a creativității autorilor care semnează aceste lucrări.

Corneliu STOICA

DSCF5536.JPG

1. Florin Stoiciu, Alexandra.jpg

4. ZuZu Caratanase, Imago Mundi       2.jpg

5.Ovidiu Ionescu, Ceramica 6.jpg

9. Marina Nicolaev, Ex Libris  Brancusi.jpg

Posted

Centenarul pictorului Mihai Dăscălescu

Pictorul Mihai Dăscălescu, de la nașterea căruia se împlinesc 100 de ani,  a lăsat posterității o moștenire plastică remarcabilă. Om  de aleasă cultură, el s-a numărat printre întemeietorii învățământului artistic și ai mișcării plastice din Galați. L-am vizitat în mai multe rânduri în atelierul său, mai întâi în strada Dr. Alexandru Carnabel nr. 54, apoi în cel din strada Logofăt Tăutu nr. 13, unde a locuit. Întotdeauna  era o gazdă foarte primitoare, și îi plăcea nespus de mult conversația, mai ales când partenerul de dialog era o persoană la care ținea. De fiecare dată m-a impresionat mulțimea tablourilor care pur și simplu "tapetau" pereții sau care se aflau rostuite în rastele. Ele erau mărturia trudei sale de fiecare zi din fața șevaletului, a capacității sale neobișnuite de creație. M-a impresionat, de asemenea, bogăția albumelor și cărților de artă din biblioteca personală. Mihai Dăscălescu făcuse multe călătorii de studii în străinătate și de peste tot adusese albume, cărți, cataloage, alcătuindu-și o consistentă bibliotecă. Un lucru nu mi-a plăcut la distinsul pictor. Nu-i plăcea să dăruiască tablouri, socotind că cel care primeşte cadou de la el o lucrare, consideră că aceasta nu are valoare.

I-am vizitat atelierul şi după moartea sa, întâmplată în ziua de 13 decembrie 1999. În lipsa gazdei de altădată, ușa casei mi-a fost deschisă de soția sa, doamna Elena Dăscălescu, și fiica sa, Mihaela. În atelierul pictorului mi s-a părut că timpul parcă s-a oprit în loc. Totul rămăsese  ca atunci când el trăia. Pe un șevalet erau expuse două portrete ale artistului, realizate de Nicolae Spirescu, iar pe un altul trona o compoziție cu niște tineri zootehnicieni. Pe pereți tablourile erau așa cum le-a așezat artistul, altele erau îngrămădite pe lângă pereți. Pe cele două mese - mape cu schițe, desene, plicuri cu articole decupate din presa vremii, fotografii. Biblioteca era la fel de înțesată cu cărți, pensulele parcă așteaptau mâna celui care le-a mânuit atâta. Sculpturi semnate de Ion Irimescu, de olandezul Perl Merloe sau de gălățeanul Silviu Catargiu invitau să le privești cu atenție. Împreună cu cele două interlocutoare am încercat să refacem principalele coordonate ale unei vieți ce s-a desfășurat pe o perioadă de 82 de ani, apelând la documente, la memoria celor care i-au fost alături.

Mihai Dăscălescu s-a născut la 21 septembrie 1917 în satul Hănţeşti, aşezare din nordul Moldovei, care pe vremea aceea era în administraţia judeţului Dorohoi (azi, judeţul Suceava). A fost al treilea din cei patru copii ai notarului Mihail Sturza şi al Ecaterinei Sturza, născută Alecu Fotea. La vârsta de şapte ani a fost adoptat de sora mamei sale, Natalia Dăscălescu, şi soţul acesteia, Haralambie Dăscălescu, familie ce nu avea copii. Adopţia s-a făcut prin hotărârea Judecătoriei Ocolului Rural Bucecea, pronunţată la 13 august 1924 sub nr. 2 şi înscrisă în registrul de naşteri al comunei Hănţeşti la nr. 63 din 10 septembrie 1924. Certificatul de naştere după înfiere poartă seria N. r., nr. 766977 şi a fost eliberat de Primăria comunei Hănţeşti la 7 noiembrie 1956 cu nr. 896 (documentele ne-au fost puse la dispoziţie de doamna Elena Dăscălescu, soţia pictorului, în anul 2002). Fraţii săi mai mari, Emil şi Eugen, au murit pe front în cel de-al doilea război mondial, primul la Odesa, iar celălalt la Iaşi. Mezinul, Mircea, s-a stins la numai 17 ani.

Viitorul artist a început liceul la Botoşani, a continuat la Şcoala Normală din Şendriceni - Dorohoi, apoi la Şcoala Normală din Piatra Neamţ. După absolvire, în 1940 se înscrie la Facultatea de filozofie-pedagogie din cadrul Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi. La sfârşitul anului III o abandonează în favoarea Academiei de Arte Plastice din acelaşi oraş, pe care o termină în 1947 cu menţiunea „cum laude”. Aici a beneficiat de îndrumarea artistică a unor reputaţi profesori, Roman Simionescu, Otto Briese, Jean L. Cosmovici, dar şi a mai tinerilor Corneliu Baba şi Ion Irimescu. A debutat încă din facultate la Salonul Oficial al Moldovei, într-o vreme când studenţii nu aveau voie să expună alături de profesori, fiind acceptaţi doar Dăscălescu, Dan Hatmanu şi Naum Corcescu. Participarea la Salonul Oficial al Moldovei avea să-i aducă în anul absolvirii Academiei de Arte Frumoase premiul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”. După o perfecţionare de doi ani la Bucureşti cu maestrul Gheorghe Labin se reîntoarce la Iaşi, în 1956 se căsătoreşte cu inginera Elena Chirica (n. 6 octombrie 1928 – m. 15 februarie 2005), absolventă a Facultăţii de Chimie din Iaşi (1954), iar în 1958, la îndemnul conducerii Uniunii Artiştilor Plastici din România, al cărei membru era încă de la înfiinţarea acesteia (1950), se stabileşte la Galaţi. Locuieşte în casa pictorului Nicolae Mantu (acesta decedase la 8 septembrie 1957) din strada Cuza Vodă nr. 46 până în 1975, când cumpără imobilul din strada Logofat Tăutu nr. 13. La 2 august 1961 se naşte fiica sa Mihaela.

În timpul celui de-al doilea război mondial pictorul a luptat în cadrul Regimentului 13 Dorobanţi, a fost rănit la Cotul Donului, având mult de suferit, mai ales în anii senectuţii, de pe urma schijei care i-a atins coloana vertebrală.

La Galaţi, Mihai Dăscălescu a lucrat mai întâi în cadrul Fondului Plastic. Alături de Dorotheia (Lola) Scmierer-Roth, Gheorghe Naum, Emilia Dumitrescu, Nicolae Spirescu, Mihail Gavrilov, Gheorghe Levcovici, Elena Hanagic, Vasile Robea, Vasile Vedeş şi Marcel Grosu desfăşoară o bogată activitate pentru consolidarea Cenaclului Artiştilor Plastici, înfiinţat în 1951, organizează expoziţii pentru impunerea artei plastice în atenţia publicului. Din 1964 până la 30 decembrie 1979, când se pensionează, îl găsim profesor la Liceul de Muzică şi Artă Plastică (azi, Liceul de Artă „Dimitrie Cuclin”). Mulţi dintre plasticienii gălăţeni de astăzi, unii ajunşi ei înşişi dascăli ai acestei prestigioase instituţii, l-au avut profesor de pictură şi grafică şi-i datorează în mare parte îndrumarea primilor paşi pe drumul atât de spinos al artei. Un timp a îndeplinit şi funcţia de inspector şcolar şi pe cea de preşedinte al Filialei Galaţi a U.A.P.R. În anul 1971 a fost delegat din partea Ministerului Învăţământului la Congresul Internaţional organizat de UNESCO la Helsinki pe tema „Educaţia prin artă”. A participat în decursul timpului la peste 200 de expoziţii din ţară şi din străinătate, şi-a organizat aproape 25 de expoziţii personale, între care şi o retrospectivă (1988, Muzeul de Artă Contemporană Românească, Galaţi), a întreprins numeroase călătorii documentare în Bulgaria, Anglia, Austria, Cehoslovacia, Danemarca, Elveţia, Franţa, Italia, Finlanda, Grecia, Germania, Olanda, Polonia, Ungaria. Lucrări ale sale înnobilează simezele multor muzee din România sau se găsesc în colecţii particulare din ţări ale Europei şi Americii. A încetat din viaţă la 13 decembrie 1999, fiind înmormântat la Cimitirul „Etenitatea”.

Privită din perspectiva timpului care a trecut, opera lui Mihai Dăscălescu s-a constituit şi a evoluat în spiritul celor mai bune tradiţii ale artei româneşti din perioada interbelică, s-a împlinit în mod organic, fiind rodul unui demers coerent, lucid, făurit cu răbdare şi înalt profesionalism. În pictură a practicat compoziţia, peisajul, portretul, natura statică şi florile. În grafică a abordat pastelul, linogravura, xilogravura, monotipul. Tematica lucrărilor sale este nespus de variată. Artistul s-a oprit cu pasiune asupra satului românesc, surprinzând oamenii acestuia în îndeletnicirile lor zilnice, la manifestările din timpul sărbătorilor, a pus în evidenţă obiceiurile, datinile, frumuseţea portului şi curăţenia morală a ţăranului („La topitul cânepei”, „La spălat”, „Fântâna”, „Ghilitul pânzei”, „Margine de sat”). A reţinut imagini din lumea fascinantă a târgurilor şi bâlciurilor moldovene („Într-un vechi târg”, „Târg la Botoşani”, „Bâlci la Iaşi”), a evocat locuri şi momente importante din istoria neamului („Arcaşii lui Ştefan”, „Vestea Unirii la sate”, „La cetatea Sucevei”, „Amintirea generalului Eremia Grigorescu pe câmpia Mărăşeştiului”, „La Mânjina”, „Urme ale războiului”), a imortalizat peisajul mirific al Deltei şi bălţilor Dunării, munca pescarilor, navaliştilor, muncitorilor portuari („În Deltă”, ”Bărci”, „Punct pescăresc”, „La cherhana”, „Pescari în zori”, „Port în Deltă”, „În portul Galaţi”, „Pe malul Brateşului”, „Seară în bazin”), a străbătut Bărăganul şi s-a încântat în faţa imensităţii lanurilor de grâu şi de floarea-soarelui. A pătruns în freamătul şantierelor şi al unor unităţi industriale din Galaţi şi din ţară, impregnându-se de acea poezie aspră a muncii („Şantier de construcţii”, „Şantier naval” „Schelă la Moineşti”, „Fabrica de amidon”, „Şantierul hidrocentralei Bicaz”, „Fabrica de zahăr Sascut”, „Uzină la Bacău”), a realizat nenumărate portrete, de la cele ale membrilor familiei („Tatăl meu”, „Mama mea la 95 de ani”, „Soţia artistului”, „Mihaela se grăbeşte”), ale unor oameni simpli („Muncitor forestier”, „Pe gânduri”, „Veterinara”, „Oţelar”, „Strungarul Gh. Străteanu”, „D. Bâgu, participant la Răscoala din 1907”, „Cizmarul”, „Maramureşancă”. „Ţesătoare”, „Numismatul”), până la altele ale unor personalităţi, precum pictorul bisericesc gălăţeanVasile Robea sau sculptorul danez Perl Merloe. Profesia de dascăl, activitatea didactică desfăşurată într-o unitate de învăţământ preuniversitar cu profil de muzică şi artă plastică nu au rămas fără ecou în creaţia sa, inspirându-i o serie de compoziţii, printre care şi „Şcoala de muzică”, „Studiind”, „Ora de sport”, „Elevi la muncă patriotică”, „Elevi în practică”, „Băiat pregătindu-şi lecţiile”. Oraşele Botoşani, Iaşi şi Galaţi, de care s-a simţit atât de legat afectiv, trăiesc în pânzele sale cu aura lor de altădată dar şi cu cea a prezentului („Stradă veche la Botoşani, „Case vechi în Iaşi”, „Cartier din Iaşi”, ”Podul Roşu -Iaşi”, „Vadul Ungurului”, „Strada Dornei”, „În piaţa Moruzzi, „Strada Zilei”, „În Ţiglina”). A pictat cu plăcere şi constanţă în toate etapele vieţii foarte multe flori (tufănele, petunii, irişi, maci, zânii, gladiole, zambile, gălbenele, crăiţe, bujori, dalii, crizanteme, gura leului, frezii, gerbera, primule, violete, cârciumărese, brânduşe, ghiocei), redându-le cu măiestrie gingăşia, puritatea, carnalitatea lujerelor şi frăgezimea corolelor. A surprins cu o sensibilitate deosebită poezia anotimpului hibernal, cu alburi imaculate şi jocuri de copii („Prima zăpadă”, „Iarna în Deltă”, „Iarnă în cartier”, „Ultima zăpadă”, „La marginea oraşului”,  „Ger”), dezlănţuirea sevelor în arbori („Primăvară”) sau rodnicia toamnei („La staţia de vinificare”, „Toamnă”, „Toamna la Vlădeni”). Din călătoriile întreprinse în afara granițelor țării, în Bulgaria, Grecia, Finlanda, Italia, Germania, a reținut aspecte ale unor locuri și obiective pe care mai apoi le-a imortalizat pe pânză sau carton în imagini care impresionează prin sinceritatea notației, autenticitatea și „tehnica de mare franchețe”, cum preciza criticul de artă Mircea Deac în prefața catalogului expoziției sale retrospective din septembrie – octombrie 1988 ( „Vechiul Târnovo”, „Turnul lui Balduin”, „Intrarea în Balcic”, „Grecia – uliță veche”, „Moară veche în Grecia”, „În Peloponez”, „Casă veche în Copenhaga”, „Intrare în Coliseum - Roma”, „Podul vechi din Florența”, „Podul Londrei”, „În turnul Londrei”, ”La Erfurt”, „În Finlanda I și II” etc.)  În creaţia sa el aduce un lirism cald şi discret, specific şcolii ieşene în spiritul căreia se formase, lumina este distribuită ingenios pe suprafaţa pictată, culorile sunt armonioase şi proaspete, subordonate unui desen riguros. În peisajele sale omul este aproape de nelipsit, înfăţişat în ipostaze diferite, ceea ce l-a determinat pe același Mircea Deac să-l considere „un pictor al omului şi naturii”. Şi tot el l-a definit  ca pe unul „dintre cei mai reprezentativi pictori ai Moldovei şi, în mod special al culturii gălăţene”, creaţia sa având filiaţii cu cea a lui Nicolae Popa, Costache Agafiţei, Mihai Cămăruţ şi în special cu a lui Aurel Băeşu. La rândul său, criticul ieşean Valentin Ciucă subliniază că „peisajul, natura statică, compoziţia de evocare narativă, portretul i-au permis să evolueze şi să-şi configureze identitatea prin unghiul propriu de vedere asupra realului şi capacităţii de interpretare a motivelor picturale” (Valentin Ciucă, „Mihai Dăscălescu – Un pictor proteic”, în vol. „Exerciții de fidelitate”, Editura Art XXI, Iași, 2007, pag. 127).

Un capitol important în pictura sa îl constituie ciclul de 60 de lucrări cu caracter documentar, dar firesc şi cu incontestabilă valoare estetică, dedicat vieţii şi activităţii lui Mihai Eminescu. Artistul încă din anii cei mai fragezi ai copilăriei avusese posibilitatea să cunoască locurile cutreierate de poet, să întârzie pe malul „laculului codrilor albastru”, să asculte glasul ierbii sau freamătul bolților de frunze. Tot atunci, după propria mărturisere, făcută mie în iunie 1993, a auzit de poet de la bunica sa după mamă, Eufrosina Fotea. Aceasta îl văzuse la Botoșani pe vremea când era bolnav și se afla în îngrijirea surorii sale Harieta. Mai târziu, în anii maturității, Mihai Dăscălescu a mers pe urmele Luceafărului la Cernăuți, Botoșani, Văratec, Putna, Iași, Blaj, București, Viena, Berlin, Odesa, Veneția, Florența. Din contactul cu realitățile locurilor prin care genialul poet și-a purtat pașii în scurtul său periplu terestru și din contactul cu opera acestuia, s-a născut acest ciclu realizat după 1985, cuprinzând numai lucrări pictate în ulei. El surprinde mai întâi prin prezenţa unei întregi galerii de portrete, reprezentând familia Eminovicilor (părinţii - Raluca şi Gheorghe Eminovici, fraţii - Harieta, Aglaea şi Matei), prietenii Theodor Ştefanelli, A. Chibici-Râvneanu, Ion Creangă, sau personalităţi care au însemnat ceva în viaţa poetului: Aron Pumnul, Iosif Vulcan, Iacob Negruzzi, Ioan Slavici, I. L. Caragiale, Titu Maiorescu, Veronica Micle, Vasile Pogor ş.a. Eminescu este pictat la 19, 33 și 38 de ani, este imaginat în biblioteca profesorului Aron Pumnul, în internatul de la Cernăuți, în vacanță, la masa de lucru. Din Ipoteştii copilăriei poetului, Mihai Dăscălescu a reţinut casa în care acesta a trăit în anii cei mai fragezi („Casa Poetului”), un aspect hibernal cu zăpadă abundentă („Iarnă la Ipoteşti”), bisericuţa cu mormintele părinţilor, priveliştea lacului din apropiere, chipul Casandrei, fiica lui Gheorghe a Lupului, prima dragoste a lui Eminescu, secvenţe înfăţişându-l pe copilul Mihai ascultând poveşti ale bătrânilor şi ciobanilor din sat. Alte lucrări ne poartă prin Botoşani, prezentând Biserica Uspenia („Adormirea Maicii Domnului”), în care a fost botezat poetul la 21 ianuarie 1850, strada Armeană sau elemente de arhitectură tradiţională specifică acestui oraş. Peisajele, multe la număr, aduc în prim-plan case, străzi, colţuri de pădure, care impresionează, unele, prin aerul nostalgic ce-l aduc, altele, fiind ecouri ce vin din lirica eminesciană („Pădurea de argint”, „Pădurea de aramă”, „Uliţă la Văratec”, „Mănăstirea Văratec”, „Casa Veronicăi Micle cu presupuşii plopi”, „Mănăstirea Putna”, „Bojdeuca lui Ion Creangă din Țicău” etc.). Semnificative sunt şi acele tablouri al căror motiv l-au constituit oraşele Viena, Berlin, Florenţa şi Veneţia, primele două găzduindu-l pe Eminescu în anii studiilor universitare, celelalte, în anii bolii necruţătoare.Realizând acest amplu ciclu, Mihai Dăscălescu a adus, cu mijloacele de expresie specifice picturii, un cald și vibrant omagiu poetului nostru național, oferind iubitorilor de artă un itinerar imagistic variat, luminos, de o deosebită frumusețe și noblețe spirituală.

Pictor de o profundă viziune realistă, cu un discurs plastic bine definit stilistic, pedagog eminent, artist de numele căruia se leagă începuturile mişcării plastice din Galaţi şi dezvoltarea ulterioară a acesteia, Mihai Dăscălescu a lăsat patrimoniului artistic românesc o operă bogată, investită cu atributele artei autentice, care merită să fie mai bine pusă în valoare de instituţiile cu acest rol pentru a putea fi cunoscută de marele public şi mai ales de generaţiile tinere.

Corneliu STOICA

1 a. Mihai Dascalescu - fotografia        artistului  1.jpg

3. Mihai Dascalescu, Pe ganduri, u.     c., 64 x 50 cm, 1965.jpg

4 . Mihai Dascalescu, Natura      statica, u. p. 52x38 cm.jpg

5. Mihai  Dascalescu, Port, u.p.p.,       82x1.20 cm (MAVG).jpg

Posted

Salonul de toamnă

Deși lipsesc unele nume importante pentru mișcarea plastică gălățeană (Eugen Holban, Gheorghe Terescenco, Alexandru Pamfil, Nicolae Einhorn, Anca Tofan, Liviu-Adrian Sandu), Salonul de toamna al Filialei locale a U. A. P. R., găzduit de Galeriile de Artă „Nicolae Mantu”, este unul dintre cele mai complexe și mai bogate din ultimii ani, atât sub raport cantitativ cât și calitativ. Pe simeze sunt expuse 45 de lucrări de pictură, sculptură, grafică și artă decorativă semnate de un număr de 43 de plasticieni. Sunt lucrări de o mare diversitate tematică și stilistică, executate în tehnici diferite, care demonstrează că membrii și colaboratorii care activează în această filială sunt posesorii unui potențial creativ superior, că se află într-un progres evident și că aprecierile de care s-au bucurat la București, Brăila și Bacău, localități unde au deschis expoziții colective în acest an sunt pe deplin justificate. Aprecieri care au venit încă o dată și din partea iubitorilor de frumos din Galați, care în seara vernisajului (18 septembrie) au fost prezenți într-un număr rar întâlnit în Sala „Nicolae Mantu. Artiștii care expun aparțin tuturor generațiilor, de la mai vârstnicii Marcel Bejan, Vasile Neagu, Gheorghe Mihai-Coron, Teodor Vișan, Nicolae Cărbunaru, până la mai tinerele Irina Panțiru, Andreea Ionașcu, Adriana Steriopol și Adriana Chebac.

Peisajul, gen îndrăgit atât de mult de artiști, îl întâlnim în tablourile al căror autori sunt Sava David, Gheorghe Miron, Sterică Bădălan, Neluș Oană, Liliana Negoescu, Olimpia Ștefan și Ioana Musinchievici. Sava David glosează pe o temă foarte dragă lui, pădurea de mesteceni, folosind o gamă coloristică ale cărei principale atribute sunt rafinamentul, ritmul și poezia („Mesteceni”). Gheorghe Miron și-a populat spațiul plastic al pânzei sale cu câteva gospodării țărănești surprinse în anotimpul estival, când natura este în puterea forțelor sale telurice, iar verdele vegetației surâde de pretutindeni. Impresionează și de această dată minuțiozitatea cu care se apleacă artistul asupra redării detaliilor („Gospodării țărănești”). Sterică Bădălan, în maniera sa semiabstractă, aduce un omagiu cromatic peisajului din mirifica Deltă a Dunării („Amintiri din Deltă”). „Căpițele” lui Neluș Oană cuceresc prin cromatica șocantă și construcția cu totul aparte a formelor unui motiv foarte frecvent în pictura românească. Liliana Negoescu este mai preocupată ca altădată pentru culoarea intensă, într-o compoziție în care roșul, albastrul albul și mai puțin ocrul sugerează o confluență de ape („La porțile apelor”). Sub semnul abstracției lirice evoluează Olimpia Ștefan, mai discretă în culoare („Porți spre abis”), și Tudor Ioan, un maestru la care pigmentul deobândește strălucire și sonorități muzicale. Jana Andreescu îmbină elementele de peisaj cu cele de natură statică într-o compoziție ecilibrată, ușor romantică, în care albastrul și albul domină suprafața pictată („Dimineață”). De forța sugestivă a culorii profită și Silvia Ichim („Când cerul și unda ...”) și Ioana Musinchevici (”Cer”).

Florile, și ele parte integrantă a naturii, constituie motivul tablourilor semnate de Gheorghe Mihai-Coron („Flori”), Nicolae Cărbunaru („Flori de toamnă”), Ștefan Axente („Maci”), Marian Șerban („Natură statică cu narcise”), Marcel Bejan („ Armonii de toamnă”) și Irina Panțiru. Dacă primii trei sunt mai explozivi, folosind o coloristică luminoasă, vie, Marcel Bejan este mai sobru, urmărind mai mult materialitatea buchetului și a recipientului în care este așezat, Marian Șerban este mai discret, iar Irina Panțiru amintește de pictura maeștrilor flamanzi renascentiști. Toți pictează însă cu sensibilitate, florile lor au candoare, prospețime și gingășie.

Lucrările reprezentând portrete aparțin pictorilor Cornel Corcăcel, Teodor Vișan, Raul Popa, Liliana Tofan și Andreea Remeny. Corcăcel reînvie un personaj din mitologia antică, Artemis, zeița luminii lunare și a vânătoarei, cea pe care Zeus a făcut-o regina pădurilor. Chipul personajului plăsmuit de artist este admirabil, nespus de frumos. Efigia zeiției răsare dintr-o vegetație abundentă, foarte discret configurată, care contribuie la conturarea în spațiu a chipului. Executată în tehnica pastelului, Cărcăcel obține și aici o transparență neobișnuită a materiei cromatice, ajungând la efecte de mare rafinament, care emoționează și face ca sufletul privitorului să vibreze la un înalt diapazon („Artemis”). Teodor Vișan îl prezintă în mărime naturală pe pictorul bucureștean Tudor Meiloiu, iar Raul Popa aduce în prim-plan figura unei tinere femei care scrie probabil o epistolă. Ambii caută să realizeze portretul psihologic al modelelor, pătrunzând cu forță realistă în forumul lăuntric al acestora și evdențiindu-le anumite trăsături morale. Andreea Remeny, în „Bustul de bărbat” care-l expune, utilizează un desen viguros, bine precizat, care constituie o osatură solidă pentru aplcarea culorii. Calități de foarte bună desenatoare manifestă și Liliana Tofan în linogravura intitulată „Copilărie”, o lucrarea în care artista și-a portretizat propria fetiță. Se simte dragostea maternă, plăcerea cu care a căutat ca în expresia chipului sa-i reliefeze fragilitatea, gingășia și candoarea. Ion Murariu-Neamț prezintă un portret colectiv, intitulat „Concert”. Muzica este o temă mai veche a artistului, la care a revenit, materializând-o însă într-o altă viziune și cu o cromatică de mare intensitate, în care galbenul solar și oranjul sunt primordiale. Remarcabil este și faptul cum pictorul a reușit să redea concentarea protagoniștilor-instrumentiști din timpul spectacolului. Printre personale care urmăresc concertul, aflate  în primul rând, distingem și chipul autorului tabloului. Gheoghe Andreescu dă viață unor personaje cu aer fantastic, renunțând la culorile închise cu care ne obișnuise, în favoarea unor tonuri luminoase, calde, care alternează cu altele din gamă rece („Pretext cromatic”).

Andrea Ionașcu („Interior inert”) și Claudiu Radu („Ferestre”) construiesc în spiritul rigorilor geometrice; Iulia Popescu se inspiră din zodiacul chinezesc („Anul cocoșului”, „Inteligență”); Adriana Chebac, cu atestat în pictura bisericească, eliberat de Patriarhia României, compune în registre orizontale, realizând o lucrare cu caracter decorativ, unde se simte influența picturii murale („Zestrea cavalerului”). Adriana Steriopol abordează nudul feminin într-o manieră mai puțin uzitată („Tors”), iar Vasile Neagu ni se dezvăluie ca fiind același cunoscut liric discret, cu o cromatică potolită, rafinată, izvorâtă parcă din poezia simbolistă („Fătă titlu”). Florian Doru Crihană, cu umoru-i caracteristic, nu uită că profesia pentru care s-a specializat prin studii este cea de inginer naval, îndreptându-și șfichiul satirei către domeniul pe care l-a părăsit de câțiva ani buni („Constructorii de nave gălățeni”).

Arta decorativă este prezentă în expoziție prin lucrările Sorinei Vădeanu și Simona Pascale, iar sculptura aparține plasticienilor Relu Angheluță, Valentin Popa, Adrian Vădeanu, Sergiu Dumitrescu Jr., Lucian Jitariuc, Eduard Costandache și Horia Suceveanu. Toți cei șapte artiști se exprimă în limbajul specifric fiecăruia, delicatețea și suplețea formelor și volumelor lui Relu Angheluță („Feminitate”) și Horia Suceveanu („Mândrie și prejudecată”) coexistă în același spațiu cu barochismul  lui Sergiu Dumitrescu („Anima X”), cu asprimea metalului sudat din sculpturile lui Eduard Costandache („Titirez cu manivelă”) și Valentin Popa („Săgetpătorul”), cu robustețea cubistă a „Cuplului” lui Lucian Jitariuc sau cu hieratismul personajelor din sculptura în marmură albă a lui Adrian Vădeanu („Oamenii de lângă noi”).

În anul 2018 se vor împlini 70 de ani de când la Galați a început o mișcare plastică organizată, datorată în primul rând lui Nicolae Mantu, Dorothea (Lola) Schmiere-Roth, Nicolae Spirescu, Gheorghe Levcovici, Elena Hanagic, iar expozițiile organizate anual au condus în 1951 la coagularea și înființarea Cenaclului Artiștilor Plastici, nucleu din care s-a dezvoltat actuala filială (nume luat în 1968). Salonul de toamnă din acest an este un semn de bun augur și un preludiu la organizarea în viitor a unor manifestări aniversare prin care să se cinstească memoria unor înaintași care și-au făcut o profesie din cultivarea și promovarea frumosului, căutând ca prin arta lor să slujească cele mai înalte idealuri ale umanității și să-i facă pe semenii lor mai buni și mai receptivi la tot ce se întâmplă în jurul lor. Salonul de toamnă este o nouă mărturie că plastica gălățeană are reprezentanți de valoare, care au expus nu numai pe plan local și național, dar și în afara granițelor țării, că înregistrează câștiguri importante cu fiecare nouă manifestare publică, dovedind că artiștii de aici țin pasul cu evoluția picturii, graficii, sculpturii și artei decorative contemporane, fiind promotorii unei arte realizate la cote valorice pe măsura căutărilor și eforturilor făcute pe plan național. Păcat că sala Galeriilor de Artă „Nicolae Mantu” nu oferă un spațiu mai generos, care să dea posibilitatea artiștilor expozanți să participe cu un număr mai mare de lucrări, fapt care ar fi benefic atât pentru ei înșiși, cât și pentru publicul doritor să le cunoască opera!

Corneliu STOICA

2. Aspect.JPG

3 a. GHeorghe Miron, Gospodarii       taranesti.jpg

9. Davis Sava, Mesteceni.jpg

10 b. Cornel Corcacel, Artemis,        pastel.jpg

  • 3 weeks later...
Posted

Cătălin Domnițeanu și arta vitraliului

Cătălin Domnițeanu, artistul despre care scriem în aceste rânduri, este un gălățean care a atras atenția și s-a remarcat în Canada prin arta vitraliului pe care o practică, o artă foarte veche, ale cărei origini se pierd în antichitate, dar a cărei dezvoltare a fost asociată îndeosebi cu răspândirea creștinismului, primele vitralii, în accepțiunea de astăzi a acestora, fiind create, după părerea unor specialiști, în Bizanț, la Biserica Sf. Hagia Sophia, în secolul al VI-lea. O artă care de-a lungul timpului a cunoscut perioade de înflorire sau de stagnare, de perfecționare a tehnicii de realizare, de ieșire din zona exclusivistă a bisericii și utilizarea ei și în edificii de cultură, bănci, baruri, restaurante, case private etc. Motivele prezente pe vitralii au evoluat și ele, de la cele religioase la cele laice. La începutul secolului al XX-lea, sub influența curentelor de avangardă, maeștrii vitraliști au găsit noi forme de exprimare în arta abstractă, au plăsmuit personaje stilizate, elemente de floră și faună reprezentate geometric etc. În zilele noastre, vitraliile sunt folosite cu succes și în arhitectura modernă, fiindcă ele, prin decorativismul lor, prin varietatea motivelor și prin cromatică, adăugă un plus de frumusețe și noblețe spațiului locurilor în care există.

Cătălin Domnițeanu este de profesie inginer. A absolvit Facultatea de Mecanică din cadrul Universității „Dunărea de Jos” din Galați (1995). Pasiunea pentru artă l-a îndemnat să frecventeze, între 2000 – 2003, Școala de Arte din cadrul Centrului Cultural „Dunărea de Jos”, unde a studiat pictura cu profesorii Adrian Andone și Aurel Manole. Încă din anii studenției, vizitând lăcașuri de cult, a fost atras de vitralii, a fost fascinat de spectrul culorilor și de lumina filtrată ca mediu de comunicare. În paralel cu activitatea desfășurată ca inginer, a început o cercetare pe cont propriu a tehnicii vitraliilor, a citit literatură de specialitate, a experimentat, a restaurat ferestre vechi, reușind să pătrundă în tainele acestei arte. În 2004 a emigrat în Canada, stabilindu-se la Calgary, cel mai mare oraș din provincia Alberta, centru economic important, cunoscut pentru industria petrolieră foarte prosperă, unde a urmat și cursurile Institutului Tehnologic de Sud al Albertei (2012 – 2013), obținând o specializare în Industria petrolieră extractivă. În Calgary, Cătălin Domnițeanu a lucrat, între 2004 – 2010, la firma de vitralii Tiffany House, aflată la periferia districtului Kensington, unde, așa cum însuși mărturisește, „a descoperit abundența de culori, transparențele și texturile variate ale sticlei pentru vitralii și unde a putut să-și însușească temeinic tehnica Tiffany” de asamblare a fiecărei bucăți de sticlă cu folie de cupru, inventată de artistul și designerului american Louis Comfort Tiffany (1848 – 1933), cel care a revoluționat arta vitraliilor. În această tehnică, pe care acum o folosește în exclusivitate, a realizat mai multe lucrări, artistul dovedindu-se mult mai curajos, în sensul inventării vitraliului tridimensional, fapt care a uimit pe mulți.

Un ansamblu de lucrări inspirate din cultura și arta noastră populară decorează restaurantul românesc din Calgary, Bistro Maria. Elemente ale peisajul rural maramureșan, dansatori îmbrăcați în costume populare, torsada, coloane verticale de un verde organic inspirate de „Coloana infinită” a lui Brâncuși, obiecte etnografice, clopotnița, crucea dublă populează în mod simbolic suprafața acestor vitralii, creând o ambianță în care românii din Calgary să simtă atmosfera plaiurilor natale. Este remarcabil felul cum artistul a reușit să plăsmuiască imagini cu o amplă deschidere perspectivală și să redea palpitul vieții. Într-un vitraliu tridimensional („Space Matters: a Statement”, 107 x 81 x 11 cm), prezentat în cadrul unui eveniment organizat de Observatorul Astronomic Rothney al Universității din același oraș, Cătălin Domnițeanu abordează teme cosmogonice și de mecanică cuantică. Este o compoziție complexă, cu conotații științifice și o vădită notă de mister, în care se simte parcă frământările materiei în univers. Altele lucrări au ca temă emigrația, aglomerările urbane, universul copilului, omagiază anumite personalități ale artei românești, ca de pildă pictorul Ion Theodorescu-Sion, imortalizează scene mitologice și de basm, dezvoltă motive florale și geometrice, sau sânt create în cheie abstractă.

În 2016, Cătălin Domnițeanu a participat la evenimentul cultural „Celebration of Art (atelier Centrul comunitar Dalhousie, Calgary), realizând patru vitralii tridimensionale pe care le-a donat unui număr de patru școli: Dalhousie School, HA Cartwright, St. Dominic School și West Dalhosie Schol. Ele sunt un prilej de încântare și bucurie estetică pentru elevii și cadrele didactice ale acestor instituții de învățîmânt. Artistul are o fantezie bogată, vitraliile lui sunt ingenios concepute, cromatica este vie, luminoasă și strălucitoare, iar desenul înscrie în spațiul plastic forme dintre cele mai plăcute. Dacă tehnica Tiffany, destul de complexă și care necesită multe operații, o stăpânește pe deplin, în legătură cu procesul de creație, artistul mărturisește: „Procesul creației este partea cea mai savuroasă. Am fost antrenat să mă simt bine în fața foii albe de hartie. Volumele și fracțiunile plane prind contur între mine și hârtia albă înainte de a trage prima linie. Pornesc întotdeauna de la repere, stabilesc întâi ancorele: tema, recuzita, dimensiunile.  M-am obișnuit să observ spațiul în componente care se asamblează precum un puzzle tridimensional. Vitraliul tradițional are delimitări precise. Tranzițiile nu sunt îngăduite, bagheta de plumb delimitează violent spațiile alăturate. Nu sunt permise tonuri la interfața dintre două teritorii, ca în pictură. Un univers dualist. Dar universul meu este de fapt o sumă de interferențe, evaporări, tranziții, degradări, disipații, influențe subtile care estompează granițele obiectelor până la irecognoscibil. De aceea am inventat vitraliul tridimensional. Elementele basoreliefului au nevoie doar de o încastrare parțială, lăsând liberă o parte din corpul lor. Această parte poate acum hoinări peste granițe. Desigur, am construit o imagine mult mai fluidă și mai independentă decat pot obține în realitate. Dar cine știe, poate chiar voi construi cândva un vitraliu fluid”.

Calitatea și noutatea lucrărilor lui Cătălin Domnițeanu, participarea la târguri de artă și expoziții, au făcut ca din acest an el să fie primit în rândul membrilor Asociației Canadiene a Sticlăriei Artistice din Canada (Glass Artists Association of Canada) și ai Mondial Art Academia (Franța), fiind onorat și cu premii acordate de The Society of Canadian Artist (Toronto, Canada) și de Contemporary Art Gallery Online (Annapolis, USA).  De asemenea, este membru al Asociației Profesionale a Inginerilor și Geologilor din Alberta, ca și al Asociației culturale româno-canadiene din Calgary.        

Catalin Domnițeanu nu este numai un excelent vitralist, ci și un autentic scriitor. El a publicat proză în revistele „Boem@”, „Milenium”, ”Super Nova”, a inițiat Concursul literar S. F. „Duna Experiment” în cadrul Academiei de Vară Atlantykron de la Cpidava, iar în 2014 a fost nominalizat la Concursul de Debut Literar UniCredit, ediția a VI-a, Secțiunea Roman, cu volumul „Messenger”.

Manifestat în dubla ipostază de artist plastic și scriitor, fiind chiar un inovator în arta vitraliului, Cătălin Domnițeanu, deși aproape necunoscut în Galați, este fără îndoială o personalitate care face cinste culturii românești din diaspora, un creator înzestrat cu mult har, dornic să adauge valorilor perene ale artei propria sa contribuție. Despre el, cu siguranță vom mai auzi!

Corneliu STOICA

1 a. Catalin Domniteanu, foto art        2.jpg

2 a. Catalin Domniteanu, Endless       Glamour, 189 x 145 cm.jpg

6 a. Catalin Domniteanu, Before    Vespers (omagiu Ion    Theodorescu Sion).jpg

7 a. Catalin Domniteanu, The Battle   of the Sexes, 91 x 152 cm.jpg

Posted

În universul picturii Janei Andreescu

Pentru iubitorii de artă din Galați, Jana Andreescu a devenit de mult un reper al profesionalismului în domeniu, vizibil în originalitatea picturii pe care o practică și în ținuta modernă, de un vădit realism a lucărilor sale. Rămânând în zona figurativului, artista și-a format de-a lungul anilor un stil care o individualizează în contextul artei contemporane și a abordat un registru tematic recognoscibil pentru oricine îi urmărește evoluția. Ea s-a bucurat de aprecieri din partea publicului și a criticii de specialitate nu numai pe plan local și național, ci și în străinătate, în țările unde a expus individuial sau la manifestări de grup: Republica Moldova, Italia, Franța, Austria, Finlanda, Bulgaria și Croația. Desigur, parcursul său artistic nu a fost deloc ușor, a presupus mari eforturi intelectuale și materiale. Rezultatele la care a ajuns și prețuirea dobândită sunt rodul unei munci perseverente, desfășurată în permanență cu acribie, dragoste, responsabilitate și totală dăruire. Întotdeauna în fața suportului de pânză sau a colii de hârtie ea și-a pus probleme de desen, de culoare, de compoziție, de stabilire a unor raporturi corecte între diferitele elemente care formează substanța spațiului plastic, străduindu-se să le rezolve prin găsirea celor mai bune soluții.

Noua sa expoziție, găzduită de Sala „Ioan Simion Mărculescu” a Muzeului de Artă Vizuală (curator, muzeografa-critic de artă Mariana Tomozei Cocoș), este organizată la o distanță de cinci ani față de personala anterioară, cea din decembrie 2012, deschisă în cadrul aceleiați instituții. În acest interval de timp, artista a mai avut o expoziție împreună cu soțul său, pictorul Gheorghe Andreescu, la Galeria de Artă „Gheorghe Naum” de la Muzeul Brăilei „Carol I” (2016) și,  în afara manifestărilor colective ale Filialei locale a UAPR, a participat la expoziția „Acuarela”, Galeriile de Artă „Simeza”, București (2013), la Salonul de Grafică, București (2014), la Festivalul Internațional ARTE, Iași (2016), la Expoziția Internațională de grup de la Varna, Bulgaria (2014, 2015) și la expoziția de la FIVE PLUS Art Gallery, Viena, Austria (2015). Manifestarea de acum cuprinde 38 de lucrări executate în acuarelă (25), ulei pe pânză (5) și sepia (8). Ele reprezintă peisaje, naturi statice, interioare și combinații de natură statică-peisaj. Motivele predominante sunt cam aceleași: apa, bărci, cochilii de scoici și melci marini, instrumente muzicale, săbii, fațade de clădiri, flori, fructe, drapaje și fel de fel de recipiente. Aceste motive enumerate nu compun un registru restrâns, ci grupate, reluate, folosite în alte și alte organizări compoziționale, alcătuiesc în totalitatea lor un univers liric tonic, prin care iubitorul de artă călătorește cu fantezia nestingherit, descoperind frumuseți în fața cărora trăiește un real sentiment de chietudine. Pictuta Janei Andreescu nu creează stări tensionale, nu produce conflicte sufletești, ci relaxează, emoționează, îndeamnă la contemplare, visare, la dragoste pentru natură și pentru mediul care ne înconjoară. Întinderile de ape din tablourile sale nu sunt învolburate, bărcile așteaptă liniștite la mal („Marină I, II”), Delta Dunării este paradisul care uimește pe toți („Delta”), instrumentele de suflat evocă muzica de jazz („Jazz I, II, III”), săbiile își etalează cu generozitate designul deosebit al mânerelor alături de rodii sau de alte obiecte („Rodii”, „Sabia”, „Albastru II”, „Fereastră”, „Interior I, II”), la Balcic stâncile își oglindesc chipul în albastrul mării („Balcic”), vegetația, abundentă, ia forme exacerbate („Vegetală I”, „Interferențe V”), în lumina blândă a toamnei, plantele își trec aurul și purpura frunzelor pe ziduril clădirilor („Anotimp”). Adesea, saxofonul, clarinetul, ca și celelalte elemente din recuzita naturilor statice, conviețuiesc alături de fațadele unor edificii cu arhitectură impozantă („Interferențe I, II, III, IV, V”). Ansamblorile astfel realizate nu au nimic discordant, ele sunt coerente și încărcate de poezie, dar nu o poezie zgomotoasă, ci una confesivă, sensibilă, vizibilă în discreția coloristică și în acordurile tonale de mare refinament. Uneori, artista folosește și culori mai puternice, cum este, de pildă, albastru ultramarin, însă acestea sunt destul de puține.

Jana Andreescu este în structura ființei sale o natură poetică, romantică, înclinată spre visare, iar acuarela este genul care-i oferă cele mai mari posibilități pentru a-și exprima sentimentele, trăirile, emoțiile și stările sufletești prin care trece atunci când se află în mijlocul naturii sau vine în contact cu realitățile pe care viața i le scoate înainte. Ea dispune de o mare capacitate de observație, este spontană, rapidă în mânuirea culorilor de apă. Acuarelele sale impresionează prin echilibrul compozițioanal, ca și prin prospețimea, fluiditatea și efectele de transparență a culorilor. Elementele de natură statică introduse în compoziții sunt desenate cu precizie, au volumetrie, unele chiar cuceresc prin detalii și formele de o evidentă noblețe.

Motivele întâlnite în lucrările realizare în ulei pe pânză și în acuarele se întâlnesc și în cele opt desene în sepia, numai că în acestea artista lasă neacoperite suprafețe mai mari din albul hărtiei. Desenul este și el mai sintetic și mai aerat. Atmosfera este de reculegere.

Cu această nouă expoziție personală de la Muzeul de Artă Vizuală, Jana Andreescu încă o dată confirmă cota valorică a creației sale și arată celor care îi urmăresc evoluția și tuturor iubitorilor de artă că este o prezență activă în spațiul artistic gălățean și național și că poate oferi semenilor surprize și bucurii care să-i încânte și să-i facă mai receptivi la frumosul artistic.

Corneliu STOICA

1(a)Jana Andreescu (foto art.).jpg

1. Jana Andreescu, Marina 2          (P).jpg

8. Jana Andreescu, Balcic.jpg

18. Jana Andreescu, Interior 1.jpg

Posted

Expoziția „Spirit și pasiune în uniformă”

Spațiul de la etajul I al Secției Lapidarium de la Muzeul de Istorie „Paul Păltănea” găzduiește în aceste zile expoziția „Spirit și pasiune în uniformă”, organizată în colaborare cu Asociația Internațională a Polițiștilor Regiunea 2 Galați și în parteneriat cu Asociația „Galați orașul meu”. În cadrul acesteia sunt expuse lucrări de sculptură, pictură și artă fotografică semnate de Gheorghe Nour, Cătălin Irinel Ionescu și Florin Ciprian Mocanu, precum și o bogată colecție de embleme militare aparținând lui Silviu Iorga.

Gheorghe Nour, șeful serviciului administrativ de la Poliția Locală, cel mai cunoscut pe plan artistic dintre expozanți, prezintă lucrări de sculptură realizate în lemn, metal și combinații lemn-metal. Licențiat în științe juridice și administrative la Universitatea „Spiru Haret” din București, Facultatea de Științe Juridice și Administrative Brașov, cu masterat în Studii Europene  de Administrație Publică la aceeași instituție de învățământ superior, el a urmat și Școala de Arte din Galați, secția sculptură (profesor, Alexandru Pamfil), precum și un curs de restaurator de artă din metal. Este membru al Asociației „Simeza”  a Uniunii Artiștilor Plastici din 1990. De-a lungul anilor, și-a organizat mai multe expoziții personale la Galați, Tecuci și Brăila, a participat la numeroase manifestări colective de profil cu caracter național, ca și la taberele de creație de la Soveja, Vrancea (1990) și Rohia, Maramureș (1994). Pentru lucrări ale sale a primit Premiul pentru sculptură „Marcel Guguianu” , Medalia Fundației de Artă „Sf. Luca”, Bârlad (2007) și Premiul I la Concursul de Creație Artistică „Univers XXL”, Pitești (2012). Sculpturile prezentate la Muzeul de Istorie „Paul Păltănea” reprezintă portrete, ronde-bosse-uri sugerând germinația, înălțarea, zborul, muzica, precum și compoziții axate pe tema relațiilor familiale sau care materializează simbolic ideea credinței omului în Divinitate, purificarea în drumul spre mântuire și îndumnezeire. „Meditație”, „Portret de călugăr”, „Portret de fată I, II”, „Compoziție”, „Simfonia lacrimii”, „Vibrația inimii, „Dialog”, „Tandrețe în familie”, „La sfat”, „Semne ale credinței”, „Simetria formelor”, „Treptele speranței” și „Strune de dor” sunt câteva din lucrările expuse, care rețin atenția prin expresivitatea formelor și volumelor, prin finisajul asigurat prin șlefuire perfectă sau lăsat cu multe excrescențe, ca și prin mesajul profund umanist pe care-l transmit. Pentru Gheorghe Nour, lemnul, fie el de nuc, de stejar, de cireș, de cais sau de gutui, nu mai are secrete, îl cioplește cu plăcere, știe să-i exploateze cu brio calitățile și defectele, să-l facă purtătorul, într-o formă sintetică, a gândurilor, ideilor, sentimentelor și trăirilor sale. Când folosește metalul, apelează la duraluminiu și la bronz, după cum, adesea, asociază lemnul cu foița de aur.

Cătălin Irinel Ionescu, expozantul care prezintă pe simeze lucrări de pictură, este licențiat în inginerie mecanică, cu master în Științe Juridice și Criminalistică, lucrează ca expert criminalist. În 2014, în cadrul manifestărilor prilejuite de Ziua Poliției Române, care se sărbătorește în fiecare an la 25 martie, a deschis în sala de lectură „Mihai Eminescu” a Bibliotecii „V. A. Urechia” expoziția de caricatură color intitulată ”Vadul infractorilor”, lucrările fiind reunite și într-o carte cu același titlu, lansată tot atunci în cadrul instuției respective. Paleta lucrărilor din actuala expoziție este largă, de la icoane pe lemn, peisaje, flori, portrete, compoziții cu animale, până la compoziții inspirate de cursele de motociclism. Ele scot în evidență talentul autorului și preocuparea acestuia de a stăpâni meșteșugul picturii, de a găsi mijloace plastice prin care să-și materializeze ideile și sentimentele. Culorile folosite, mai ales în peisaje și în ciclul „Nuferi”, sunt vii și aplicate pe un desen cu contururi precise.

Florin Mocanu, autorul fotografiilor expuse, are deja performanțe în domeniu. În 2015 a participat la Concursul națioanal de fotografie pe tema „Suflet către suflet”, organizat de Centrul Cultural „Dunărea de Jos” și Consiliul Județului Galați. În 2016 a câștigat Premiul de excelență oferit de I. P. A. Regiunea 2 Galați la secțiunea „Artă fotografică”. Anul acesta, în februarie,  a fost organizatorul Concursului  cu tema „Fotografia urbană” și tot în acest an a fost desemnat câștigătorul Concursului foto „4 x 4 în frontieră”, organizat  în luna iulie de revista „Frontiera”. Fotografiile expuse acum prezintă imagini din Galați și din alte localități din țară, locuri istorice, monumente de artă și de arhitectură, aspecte de la Festivalul „Antiquitas Rediviva” și de la alte manifestări culturale, ca și secvențe de la unele antrenamente ale lucrătorilor din Poliție. Autorul știe să-și aleagă pozițiile și unghiurile cele mai potrivite, așa încât imaginile surprinse de obiectivul fotografic să aibă claritate, expresivitate și să poată avea atât valoare documentară cât și artistică.

Colecția de embleme militare și însemne de poliție a lui Silviu Iorga, prezentată în vitrine, cu mențiunea țării respective, impresionează prin numărul foarte mare al exponatelor (aproape 2000), fiind realizată de posesorul ei în ultimii șapte ani grație relațiillor pe care le-a avut cu colegii săi români și străini cu care a executat misiuni în comun, prin schimburi cu alți colecționari, ca și cu ajutorul colegilor care execută misiuni externe. Silviu Iorga a devenit cunoscut în lumea colecționarilor, participând la cele trei ediții (2015, 2016, 2017) ale Târgului Internațional al Colecționarilor din Ministerele de Interne „I.P.A. ROCOP”, dedicat colecționarilor de obiecte și/sau înscrisuri ce au legătură cu activitatea Internelor: insigne, embleme, caschete, autovehicule de epocă, uniforme, harnașamente, documente, stații radio, plăcuțe de înmatriculare etc. În cadrul acestui târg, la care au participat colecționari din România, Bulgaria, Elveția, Spania, Serbia, Republica Moldova, S. U. A. etc., colecția sa a fost remarcată, iar posesorul ei răsplătit cu mai multe premii.

Privită în totalitatea ei, expoziția „Spirit și pasiune în uniformă” este un important act de cultură, capabil să scoată în evidență preocupările artististice ale unor oameni care, dincolo de munca lor specifică, una deloc ușoară, știu să-și folosească în mod creativ timpul liber și să-și fructifice talentul și pasiunile pe tărâmul artei sau a realizării unor valoroase colecții.

Corneliu STOICA

1. Aspect de la vernisaj.jpg

3. GHeorghe Nour, Semnele       credintei.jpg

18. Catalin Irinel IOnescu, Cursa   moto.jpg

19. Florin Mocanu, Fotografii  1.jpg

21. Silviu Iorga, Vitrina cu embleme.jpg

Posted

Ștefan Axente : „Cristalizări”

Ștefan Axente, expozantul din aceste zile de la Galeriile de Artă „Nicolae Mantu”, a debutat cu o expoziție personală în noiembrie 2013, la doi ani după absolvirea Facultății de Arte Plastice, Decorative și Design din cadrul Universității „Dunărea de Jos” Galați, cu examen de licență susținut la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iași. Primise în timpul studenției o mențiune la Bienala de Artă Plastică „Gheorghe Petrașcu” din Târgoviște (2010), iar apariția lui în peisajul mișcării plastice gălățene a fost destul de promițătoare, lucrările lui de atunci fiind expresia unui artist care caută să se desprindă de influența dascălilor cu care a studiat în diferite etape ale vieții (Gheorghe Suciu, Gheorghe Mihai-Coron, Gheorghe Andreescu, Tudor Ioan) și să-și construiască un discurs care să-i confere identitate. În tot acest interval de timp, Ștefan Axente a lucrat neobosit, a participat la toate manifestările colective al Filialei locale a UAPR organizate la Galați, București (Palatul Parlamentului), Brăila și Buzău, i-au fost selecționate lucrări la Bienala „Lascăr Vorel” de la Piatra Neamț, la Salonul de Plastică Mică de la Brăila, la Bienala „Ion Andreescu” de la Buzău și la Saloanele Moldovei, Bacău-Chișinău. Activitatea sa i-a fost recunoscută de breaslă, fiind admis în rândul membrilor Uniunii Artiștilor Plastici din România.

A doua expoziție personală, „Cristalizări”, poartă titlul unui tablou, pictat în cheie abstractă, dar dincolo de acest fapt doar aparent, ea are semnificații mult mai adânci, în sensul că pictura sa a evoluat, s-a limpezit, a adăugat acumulări noi, s-a îmbogățit atât sub raport ideatic, precum și al mijloacelor de exprimare plastică. Pe simeze sunt expuse 23 de lucrări, care cuceresc de la primul impact prin acuratețea prezentării, ancadrament și prin coloristica luminoasă, în care se simt ritmurile vieții și vibrațiile poeziei lirice și ale muzicii. Majoritatea reprezintă peisaje, dar nu din cele identificabile în realitățile unui anume areal geografic, ci mai mult sunt plăsmuiri ale fanteziei pictorului, menite să dezvăluie fiecare o anumită stare de spirit. Desigur, Ștefan Axente, admirând primîvara albul imaculat al pomilor înfloriți, sau în plin anotimp estival, când s-a aflat în proximitatea mării sau a unor lacuri, a asistat la răsăritul sau apusul soarelui, a tresărit la talazul valurilor și a trăit poate clipe unice, s-a emoționat, a vibrat. Toate acele impresii le-a strns în creuzetul sufletului, le-a decantat mai apoi și ceea ce a considerat esențial a transpus pe pânză prin intermediul culorilor. Ce pot fi tablourile „Lac luminat”, „Sentiment de primăvară”, „Peisaj însorit”, ”Înflorire”, „Dimineață marină”, „Aerul dimineților marine”, „Univers diafan”, „Poveste de iarnă” decât ecouri ale trăirilor puternice în mijlocul unei naturi fascinante, al unor frumuseți peisagistice atât de multe în România.

Într-un tablou intitulat „Stăpânul culorilor”, cu tentă vădit simbolică, pe fundalul unui glob pământesc proiectează, într-o formă simplificată, „Omul vitruvian” al lui Leonardo da Vinci, considerat etalonul perfect al corpului uman. Este înconjurat de meridiane și paralele trasate prin linii ce alcătuiesc un adevărat mozaic coloristic. Într-un altul, „Culorile luminii”, spațiul plastic este dominat de un triunghi, simbol, în creștinism, al trinității, peste care, în partea superioară se desfășoară, ca o mângăiere perpetuă, o aripă de înger, de o finețe cromatică ce atinge rafinamentul. Dar această figură geometrică reprezintă și triunghiul Roș-Galben-Albastru stabilit de Cezanne pentru obținerea tentelor intermediare din cele trei primare și complementarele lor Oranj-Verde-Violet. „Insula sufletelor albe” este un fel de eden unde cei neprihăniți, trecuți într-o altă dimensiune, figurați ca niște semne miniaturale, și-au găsit salvarea, liniștea și viața veșnică. Din puținele cuvinte rostite de Ștefan Axente la vernisaj (8 octombrie), am înțeles că el se numără printre acei artiști care consideră că prin ei lucrează Divinitatea și că prin ceea ce fac aduc de fapt un elogiu Creatorului Suprem și Creației Acestuia. Aserțiuni făcute la Galați, cu prilejul unor expoziții personale, și de pictorul Mihai Coțovanu din Iași sau de sculptorul Liviu Mocan din Cluj-Napoca. Acesta din urmă chiar spunea că este un ucenic al lui Dumnezeu și că prin creația sa încearcă să se apropie tot mai mult de Artistul Suprem, să-L cunoască și să-L înțeleagă.

În multe din tablourile sale, Ștefan Axente pictează pe dominante de albastru, galben și roșu. Predominant este albastrul, de la cel de cobalt și ultramarin, până la cele mai subtile azuriuri. Dacă pentru florile pomilor folosește tușe impresioniste și o materie picturală onctuoasă, astfel că inflorescențele par niște boabe de ceramică albă, în rest pigmentul este răspândit fie cu pensulații lise sau cu cuțitul de paletă. Peste unele tonuri adesea revine cu suprapuneri de pastă diluată obținând efecte deosebite de transparență. Ștefan Axente este un poet al luminii și al culorii, prin excelență liric, iar demersul său de acum înregistrează într-adevăr cristalizări care justifică debutul promițător din 2013.

Cele câteva tablouri cu flori, reprezentând stânjenei, lăcrămioare, liliac, garofițe, iasomie și maci sunt pictate cu aceeași căldură a sufletului. Ele își etalează corolele mai mari sau mai mici, zâmbesc celor care le privesc, îi îndeamnă să le cultive și să se bucure de frumusețea lor. Sunt flori simple, modeste, dar în fața cărora vizitatorul se oprește și parcă ar vrea să le mângâie și să și le apropie.

Cu ce-a de a doua expoziție personală a sa, „Cristalizări”, Ștefan Axente confirmă că se află pe un drum  bun de evoluție și că poate contribui cu propriile creații la creșterea prestigiului Filialei locale în cadrul căreia activează. Așteptăm de la el, în viitor, o mai mare lărgire a repertoriului tematic și a genurilor picturale, ca și abordarea în lucrările sale a ființei umane.

Corneliu STOICA

1 a. Stefan Axente, Fotografia       artistului.jpg

2. Stefan Axente, Maci.jpg

12. Stefan Axente, Dimineata      marina.jpg

13. Srefan Axente, Poveste de iarna.jpg

  • 3 weeks later...
Posted

Retrospectiva pictorului David Sava

Organizată cu prilejul împlinirii varstei de 60 de ani, expoziția pictorului David Sava (n. 30 octombrie 1957),  este o retrospectivă restrânsă, dată fiind capacitatea insuficientă pentru o astfel de manifestare a sălii Galeriilor de Artă „Nicolae Mantu”, dar foarte semnificativă pentru înțelegerea și definirea parcursului artistic al acestuia. Vernisajul, la care au participat mulți gălățeni, s-a bucurat și de prezența unor înalți oaspeți: Petru Lucaci, președinte al Uniunii Artiștilor Plastici din România, Gheorghe Dican, vicepreședinte pentru teritoriu al Consiliului Național al U. A. P. R., președinte al Filialei Rm. Vâlcea a U. A. P. R., ZuZu Caratănase, cadru didactic la Universitatea Națională de Arte din București, doctor în arte vizuale, membru în Consiliul Național al U. A. P. R., membru al Uniunii Gravorilor din Budapesta (Ungaria) și al Asociației Artiștilor Pictori, Sculptori, Arhitecți, Gravori și Designeri din Franța, precum și pictorul Valeriu Șușnea, președinte al Filialei Buzău a U. A. P. R.

Absolvent al Institutul de Arte Plastice ”Nicolae Grigorescu”, Secția  Artă Monumentală-Restaurare, clasa profesoarelor Rodica Lazăr și Simona Vasiliu-Chintilă (1982), David Sava și-a organizat în perioada 1987 – 2017 un număr de 18 expoziții personale deschise la Galați, Tecuci, Tg. Jiu, Constanța, Bacău și a partcipat la numeroase manifestări colective de profil de la București, Buzău, Iași, Bacău, Maia Mare. A expus, de asemenea, la Torino, Padova (Italia), Viena (Austria) și Paris (Franța). Este profesor la Liceul de Arte „Dimitrie  Cuclin”, membru al U. A. P. R. din 1991, iar din 2016 îndeplinește funcția de președinte al Filialeri Galați a U. A. P. R.  A fost membru fondator al Grupului „Axa”, care a adus un suflu proaspat în arta gălățeană. Are lucrări în colecții de stat și private din România, Franța, Germania, Grecia, Italia, S. U. A. și Turcia. Pentru noul sediu al Primăriei Galați a executat în  vara acestui an  picturile murale „Aripi” și „Sonoritate – Ritm – Formă - Culoare” (60 m. p.). În afară de activitatea sa de pictor și cadru didactic, răsplătită cu mai multe distincții (Premiul Municipiului Galați, 2002, 2003, 2013; Premiul „Salvador Dali”, Gala Expres TV, 2004;  Medalia Meritul Cultural, clasa a II-a, Categoria C „Arte Plastice”, 2004; Premiul „Gianfranco Ferre”, Gala Culturii Gălățene, 2006), s-a remarcat și ca designer vestimentar, cucerind aprecieri, diplome de excelență și premii în cadrul unor manifestări de modă de la Iași, Mangalia, Neptun, București, Mamaia, Dusseldorf (Germania), Paris (Franța). Din 26 octombrie 2017 deține și Titlul de Cetățean de Onoare al Municipiului Galați.

Lucrările din actuala retrospectivă aparțin ciclurilor venețian, floral, abstract, pădurea de mesteceni și Boholț. Lucrările din acest ultim ciclu constituie și cele mai recente elemente de noutate din creația sa, fiind rodul participării artistului, în luna iunie a. c., la Tabăra de creație „Pro Boholț”, organizată de inginerul și colecționarul de artă Vasile Joanta în satul natal, o localitate componentă a comunei Beclean, județul Brașov. Într-un stil realist-sintetic, David Sava a reținut aspecte ale peisajului rural imortalizat în pânzele „Prospețime”, „Casă la Boholț”, „Poartă” și „Curte la Boholț”. A fost impresionat de acareturile aflate în ogrăzile sătenilor, de arhitectura caselor, a șurilor aproape pe cale de dispariție, a porților masive și arcuite în partea superioară. Imaginile plăsmuite sunt de un lirism surprinzător, prin linie și culoare artistul reușește să redea specificul peisajului rural din Țara Făgărașului, atmosfera melancolică ce o creează niște obiective aparținând trecutului. Când consideră necesar, el insistă și asupra formelor unor elemente de deatliu, ceea ce face ca ansamblurile să fie mult mai atractive.

Lucrările din ciclul venețian se intitulează „Plazzo Bernardo”, „Veneția”, „Ponte”, „Aer venețian” și „Lumină, contrast și culoare”. Executate într-o manieră în care impresionismul este asociat decorativului, ele atrag atenția prin frumusețea, monumentalitatea și fastuozitatea construcțiilor, prin aceeași permanentă grijă a artistului perntru punerea în evidență a elementelor arhitecturale care individualizează și conferă personalitate acestor edificii, precum și prin crearea unei atmosfere în care se simte grandoarea unei perioade de glorie a trecutului, dar și pulsul și dinamica vieții cotidiene. Formele și culorile sunt armonioase, organizarea compozițională echilibrată, lumina și culoareas dau peisajelor un aer aproape de basm. Reflexele apei sunt redate magistral, ele își trec umbrele pe fațadele frontale ale palatelor. Gondolele ațteaptă liniștite.Totul vibrează și îmbie la contemplare, dar și la refecție și cunoaștere.

Pădurea de mesteceni din tablourile „Impresii”, „Gemenii”, „Mesteceni I și II” este superbă. Verticalitatea acestor arbori, ce par fără sfârșit și încântă prin cromatica alb-argintie, este în așa fel realizată încât nu lasă să se vadă bolta cerească, creând impresia unui interior de codru în care liniștea stă sub însemnele eternității. David Sava este un constructor admirabil, pictează pe spații mari, pe care le stăpânește suveran. Culorile, distrubuite cu cuțitul, precum și cu pensula, își păstrează prospețimea, puritatea, dobândind sonortățile muzicii. Nu întâmplîtor, scriid altă dată despre creația sa, afirmam că în cazul său se poate vorbi de un adevărat simfonism cromatic.

Florile care populează tablourile „Amintiri”, „Monumentalitate”, „Lumina griurilor colorate”, „Crizanteme”, ca și cele câteva tablouri executae în cheie abstract-decorativă („Octombrie I și II”, „Suita griurilor colorate”, „Orchestrație”, „Toamnă târzie”, „Lumina dimineții”, „Apus”) dezvăluie aceleași calități ale pictorului de rafinat colorist, echilibrat, de o sensibilitate aparte, preocupat în permanență de expresivitatea materiei picturale și de găsirea acelor tonuri și nuanțe care să-i exprime cât mai sincer trăirile și stările sufletești prin care trece în momentul săvârșirii actului de creație.

Expoziția lui David Sava beneficiază și de un frumos catalog. format 29,5 x 21 cm, tipăprit pe hârtie cretată în excepționale condiții grafice. Textele, care urmează CV-ului artistului, sunt semnate de criticii de artă Valentin Ciucă, Mariana Tomozei Cocoș, Corneliu Stoica, Eugen Radu Lazăr și de dr. Dan Basarab Nanu, managerul Muzeului de Artă Vizuală,  Petru Lucaci, președintele U. A. P. R., Octavian Ursulescu, moderator Media TVR, Gheorghe Dican, artist plastic, vicepreședinte al U. A. P. R. și Valeriu Șușnea, pictor, președintele Filialei Buzău a U. A. P. R.. Imaginile reproduse sunt ireproșabile, ele redau cu fidelitate foormele și cromatica originalelor.

În încheierea acestor rânduri vreau să mai menționez că în seara vernisajului, David Sava a fost onorat din partea Uniunii Artiștilor Plastici din Romnia cu o Diplomă de Excelență, înmânată de președintele Petru Lucaci. Tot o Diplomă de Excelență i-a acordat și Dan Basarab Nanu, menegerul Muzeului de Artă Galați. Distincții pe care pictorul le merită pe deplin.

Corneliu STOICA

59f8cd01ad9ed_0.DavidSavaFotografiaartistului.jpg.2d15e9766e9cdcb7c1bdaa0d59c7386f.jpg

1. David Sava, Palazzo         Bernardo.jpg

2. David Sava, Casa la Boholt.jpg

4. David Sava, Venetia.jpg

Create an account or sign in to comment

You need to be a member in order to leave a comment

Create an account

Sign up for a new account in our community. It's easy!

Register a new account

Sign in

Already have an account? Sign in here.

Sign In Now
×
×
  • Create New...

Important Information

We have placed cookies on your device to help make this website better. You can adjust your cookie settings, otherwise we'll assume you're okay to continue.