Jump to content

Pensula şi dalta


dcp100168

Recommended Posts

„DESTINE ARTISTICE” - REPERE ALE ARTEI GĂLĂȚENE

Cartea criticului de artă Corneliu Stoica „Destine artistice” (Editura „Axis Libri”, Galați, 2017) reprezintă un studiu de sinteză, extrem de bine documentat, o readucere în atenția publicului iubitor de artă a plasticii românești gălățene reprezentată de 22 de artiști care astăzi nu mai sunt printre noi, dar care, prin activitatea lor artistică, au avut o mare contribuție la crearea și consolidarea Filialei Galați a U. A. P. R., aducând, în același timp, un imens aport întregii arte românești contemporane.

Demn de apreciat este modul în care această carte acoperă o muncă impresionantă, reflectată atât în bogăția informației pe care ne-o aduce referitor la viața artiștilor gălățeni - scriitorul oferindu-ne la fiecare artist în parte o descriere biografică amănunțită, foarte bine documentată în arhivele Naționale ale României sau din studiul lucrărilor de specialitate - cât și în aprecierile critice ale stilului fiecăruia, printr-o pertinentă și amănunțită analiză a demersului lor artistic, ce acoperă toate genurile artei plastice: pictură, sculptură, grafică sau arte decorative.

Inserarea în paginile cărții a numeroase citate din ziarele vremii, cataloage, pagini de jurnal sau din corespondențele personale sau ale unor artiști cu diverse personalități ale vremii, precum și atenția acordată factorilor care au influențat parcursul lor artistic și stilul sau tehnica abordată, completează textele într-un mod plăcut și le imprimă acea accesibilitate care face plăcută lectura. Toate demonstrează calitatea domnului Corneliu Stoica de a sesiza și de a pune în valoare atât operele, cât și viața unor artiști plastici care nu mai sunt printre noi, dar care au lăsat în urmă un tezaur artistic ce nu trebuie uitat, iar scopul cărții domniei sale este chiar acesta, de a-i readuce în fața publicului iubitor de artă, al criticilor de specialitate și al artiștilor.

Contactul pe care autorul l-a avut încă din tinerețe, chiar de la începuturile carierei sale în domeniul criticii de artă, cu o parte dintre artiști, precum și vizitele în atelierele lor - ce i-au permis cunoașterea directă a operei acestora și stabilirea acelui contact unic cu artistul aflat în mediul intim al spațiului de creație - dau cărții o notă de familiaritate și de căldură, care completează studiile critice făcute pe marginea lucrărilor de artă. De asemenea, materialul ilustrativ, format din reproduceri ale lucrărilor atent selectate pentru a puncta stilul fiecărui plastician și o serie de fotografii ale artiștilor, întregește imaginea de ansamblu asupra vieții și operelor celor 22 de plasticieni. Astfel putem parcurge și vizual lucrările de pictură ale lui Nicolae Mantu, Dorotheei (Lola) Schmierer-Roth, Sorin Manolescu, Gheorghe Naum, Gheorghe Levcovici, Mihai Dăscălescu, Nicolae Spirescu, ale Emiliei Iacob, Doinei Elena Ștefănescu, Ioan Simion Mărculescu, Gheorghe Suciu, acuarelele lui Mihail Gavrilov, Elenei Hanagic, Emiliei Dumitrescu, sculpturile lui Vasile Vedeș, Marcel Grosu,  Constantin Dimofte, Silviu Catargiu, Sergiu Dumitrescu, sculptura, pictura și grafica lui Vasile Onuț, grafica și pictura Paraschivei (Pașa) Smirnov sau pictografiile lui Aurel Manole.

Voi urma îndemnul din prefață a autorului Corneliu Stoica de “a lăsa drum liber spre sufletul și inima mea” acestui discurs critic și biografic și, cu bucuria celui care și-a îmbogățit universul cunoașterii artistice în urma parcurgerii acestei minunate cărți, îi sfătuiesc pe toți iubitorii de artă, și nu numai, să nu ocolească acest volum și să-l prețuiască pe măsura valorii lui.

Roxana BĂRBULESCU, critic de artă

P. S. Cartea va fi lansată miercuri, 8 noiembrie, ora 18, la Muzeul de Artă Vizuală, și va fi însoțită de vernisajul unei expoziții cu lucrări ale artiștilor menționați (curator, pictorul-muzeograf Gheorghe Miron). Vă așteptăm cu drag.

Corneliu Stoica, Destine artistice,                         coperta I.jpg

Corneliu Stoica, Destine artistice,                        coperta IV.jpg

7. Nicolae Mantu, Cai la adapat,                       u.p., 57 x 80 cm (col. Sorin Rodeanu).jpg

 

128. Ioan Simion Marculescu,                Leda.jpg

147. Paraschiva Smirnov,               Dobrogeanca (col. Corneliu Stoica).jpg

12. Dorothea (Lola) Schmierer-                      Roth, Fata cu basma albastra.jpg

Link to comment
Share on other sites

  • 2 weeks later...

Expoziția „Destine artistice”

Constituind cadrul în care a fost lansată cartea cu același titlu a subsemnatului, apărută recent la Editura „Axis Libri” a Bibliotecii „V. A. Urechia”, expoziția de pictură și sculptură „Destine artistice”, deschisă în Sala „Ioan Simion Mărculescu” a Muzeului de Artă Vizuală,  reunește pe simeze lucrări ale membrilor și colaboratorilor Filialei Galați a Uniunii Artiștilor Plastici care au activat în perioada 1951 – 2017 și care nu mai sunt în viață, adică tocmai acei plasticieni incluși în această lucrare de sinteză ce le-a fost consacrată. Ei sunt: Nicolae Mantu (1871 – 1957), Dorothea (Lola) Schmierer-Roth (1893 – 1981), Sorin Manolescu (1895 - 1981), Mihail Gavrilov (1899 – 1968), Elena Hanagic (1907 – 1970), Gheorghe Naum (1907 – 1968), Gheorghe Levcovici (1909 – 1984), Vasile Vedeş (1915 – 1998), Mihai Dăscălescu (1917 – 1999), Nicolae Spirescu (1921 – 2009), Emilia Dumitrescu (1921 – 2005), Marcel Grosu (1929 – 1996), Emilia Iacob (1929 – 1996), Vasile Onuţ (1932 – 1994), Doina Ştefănescu (1933 – 1994), Constantin Dimofte (1934 – 1999), Silviu Catargiu (1939 – 2016), Ioan Simion Mărculescu (1943 – 2001), Gheorghe Suciu (1943 – 2016), Paraschiva (Paşa) Smirnov (1946 – 2010), Aurel Manole (1953 – 2015) și Sergiu Dumitrescu (1954 – 2016).

Curatorul manifestării, pictorul-muzeograf Gheorghe Miron, a selecționat din patrimoniul muzeului, dar și din câteva colecții private, lucrări care să ilustreze activitatea creatoare a acestora, contribuția lor la înființarea, consolidarea și dezvoltarea Filialei locale, promovarea unei arte în deplină consonanță cu orientările și tendințele din arta contemporană românească și internațională. Având ca punct de plecare expozițiile colective succesive organizate începând din 1948, care au condus la întemeierea în 1951 a Cenaclului Artiștilor Plastici din Galați, nuceleul din care s-a dezvoltat actuala filială (nume dobândit în 1968), mișcarea plastică gălățeană a parcurs un drum de aproape 70 de ani, atingând cote valorice însemnate și impunându-se pe plan național. Toți cei 22 de artiști prezenți cu lucrări pe simeze au contribuit, fiecare în felul său, la întreținerea unei atmosfere creatoare efervescente și la promovarea unei arte strâns legată de meleagurile dunărene și de viața oamenilor din acest colț binecuvântat de țară. Aproape toți au expus nu numai pe plan local, regional, interjudețean, național, ci și în străinătate, în Italia, Franța, Germania, Austria, Ungaria, Republica Moldova, Polonia, S. U. A. etc.

Ca genuri ale picturii, tablourile din expoziție reprezintă peisaje, portrete, compoziții cu mai multe personaje și naturi statice. Cele din prima categorie sunt predominante. Nicolae Mantu, cunoscut ca unul dintre cei mai mari pictori animalieri, a ales cadrul unei păduri pentru a plasa în spațiul plastic o turmă de porci, admirabil realizată, cu un simț desăvârșit al echilibrului compozițional și al configurării realiste („Turmă de porci”). Aceleași calități picturale le întâlnim și în „Sitari”, rezultat al pasiunii pe care pictorul a avut-o pentru vânătoare. Multe din lucrări surprind aspecte din Galați și Brăila, fie din zona portuară, a docurilor, a Șantierul Naval sau priveliști stradale și din împrejurimi: „Furtună peste Galați” (Dorothea Schmierer-Roth), „Șantier Naval”, „Stradă spre port” (Nicolae Spirescu), „Docuri” (Mihail Gavrilov),  „Cartier în valea orașului” (Elena Hanagic), ”Peisaj”, „Duminică” (Emilia Iacob), „Peisaj în port” (Gheorghe Naum), „Portul”, „Singur prin oraș” (Aurel Manole), „Spre baltă” (Sorin Manolescu). Satul și peisajul rural constituie motive ale tablourilor „Fântana” (Mihai Dăscălescu), „Peisaj în Comorofca” (Gheoghe Naum) „Vatră la Tarcău” (Gheorghe Levcovici) și „Căpițe” (Gheorghe Suciu).  Mihai Dăscălescu este prezent și printr-un tablou care înfățițează un episod din viața pescarilor („Punct pescăresc”), o superbă natură statică („Flori cu vas verde”) și o compoziție în care vedem o chivuță, însoțită de trei copii ai săi, vorbind la un telefon public („Spre civilizație”). Emilia Dumitrescu a imortațizat într-o viziune modernă priveliști din Delta Dunării („Sat în Deltă”, „Peisaj din Deltă”), iar Paraschiva Smirnov a fixat pe pânză un aspect al primăverii dintr-o zonă colinară, cu pomi ninși de albul florilor și un cer care strecoară în suflet un sentiment de adâncă liniște („Peisaj”). Compoziția lui Vasile Onuț, intitulată „Coloane”, este expresia unui penel vădit expresionist, care folosește o materie picturală consistentă, frământată și pentru care elementul simbolic este predominant. Tot pe bază de simbol sunt construite și tablourile semnate de Constantin Dimofte („Reverie - Împliniri”) și Ioan Simion Mărculescu (”Arcade”, „Nocturnă”), acesta din urmă folosind o tușă largă, gestualistă și o coloristică intensă.

Genul portretului este ilustrat în expoziție de cele două „Autoportrete” ale pictorilor Nicolae Mantu, datând din 1914, și Dorothea Schmierer-Roth, diferit realizate stilistic, ale căror chipuri exprimă noblețe, vitalitate și demnitate, de „Macedoneanca” lui Gheorghe Naum, de tabloul Doinei Ștefănescu, intitulat simplu „Portret”, în care este ipostaziat istoricul Dan Bazarab Nanu la o vârstă tânără, și de  „Bateristul” lui Simion Mărculescu. Gheorghe Naum, peste pigmentul așezat pe suport, preparat cu clei de cireș, a aplicat un goldlac, astfel că imaginea a dobândit luminozitatea și patina icoanelor pe lemn. Pe Ioan Simion Mărculescu nu l-a interesat atât expresia fizionomică a personajului, cât mai ales gestica, atitudinea, trăirile lui, concentrarea și contopirea totală a persoanei cu instrumentul utilizat.

Lucrările de sculptură aparțin plasticienilor Vasile Vedeș, Constantin Dimofte, Marcel Grosu, Vasile Onuț, Silviu Catargiu și Sergiu Dumitrescu. Primul este autorul unui reușit portret al pictorului Nicolae Mantu, surprins la vârsta senectuții, pe chipul căruia se citește seninătatea, liniștea sufletească și mulțumirea că nu a trecut oricum prin viață, a lăsat o operă care înfruntă timpul. Compoziția în metal a lui Constantin Dimofte, „Înaripare”, este un simbol al ascensiunii, al zborului în libertate, iar ”Studenta” lui Marcel Grosu și personajul feminin din ”Compoziția” lui Silviu Catargiu se disting prin puritatea formelor și volumelor, ca și prin linia elegantă a modelajului. „Meditația” lui Vasile Onuț, cioplită în lemn de nuc, dezvoltă pe verticală un personaj viguros, având în partea superioară o terminație a brațelor ce amintește de furca moldovenească de tors, motiv des întâlnit în lucrările sale de sculptură și pictură. „Trecerea” lui Segiu Dumitrescu amintește într-un fel, prin forma ei,  de lucrarea lui de artă monumentală din Parcul „Cloșca”, „Ieșirea în lumină”, executată în Tabăra de sculptură în metal, ediția din 1997, fiind o aluzie la condiția pământeană a existenței omului.

Manifestare artistică importantă pentru viața culturală a Galațiului, expoziția „Destine artistice” este un pios omagiu adus membrilor și colaboratorilor Filialei Galați a U.A.P. R. care nu mai sunt în viață și în același timp o invitație adresată locuitorilor municipiului nostru de a le cunoaște opera, de a o aprecia și de a le cinsti memoria așa cum se cuvine.

Corneliu STOICA

1. Nicolae Mantu, Autoportret.jpg

4. Mihai Dascalescu, Punct       pescaresc.jpg

8. Vasile Onut,Meditatie.jpg

9. Vasile Vedes, Nicolae Mantu.jpg

Link to comment
Share on other sites

Ion Radu și Cristian Radu: „Tandem”

Noua expoziție de la Galeriile de Artă „Nicolae Mantu” prezintă lucrări de pictură ale brăilenilor Ion și Cristian Radu, tată și fiu cunoscuți în Galați, care de-a lungul anilor au mai expus în orașul nostru, fie singuri, fie împreună, fie în cadrul unor manifestări colective organizate de Muzeul de Artă Vizuală și de Filiala Brăila a Uniunii Artiștilor Plastici din România. Ion Radu e expus în 2006 și împreună cu pictorul gălățean Sterică Bădălan, bun prieten al său, la Galeria „Mon D’ Art” din Țiglina I.

În cariera sa artistcă de peste 40 de ani, Ion Radu (n. 14 august 1952, Vulturi, Vrancea) a pendulat între pictura figurativă și nonfigurativă, dar s-a manifestat întotdeuna ca un bun colorist, găsind de fiecare dată mijloacele și soluțiile plastice care să-i exprime cât mai fidel gândurile, ideile, emoțiile, sentimentele și trăirile sufletești. Tablourile prezentate acum pe simeze ni-l dezvăluie în ipostaza de mare iubitor al naturii și al peisajului brăilean. Întâlnim lucrări al căror subiect este legat de anotimpul autumnal („Octombrie”, „Noiembrie”) și de cel hibernal („Ianuarie”, „Gerar I și II”), de momente ale zilei („Lumina de dimineață”, „Dincolo”), de mediul acvatic („Reflexii I, II, III”), de atmosfera portului brăilean („Vechiul port”, „Repaos”) sau reprezentând motive florale („Vestitori”, „Flori de noapte”). Cu excepția pânzei de mari dimensiuni „Vechiul port”, în care culorile din imaginile din prim-plan sunt îndeosebi din gamă închisă, evocatoare a unui trecut îndepărtat, în toate celelalte pânze Ion Radu folosește o paletă luminoasă, optimistă, în care culorile sunt măiestrit orchestrate, așezate în pagină cu siguranța unui adevărat profesionist. Spuneam și cu alt prilej că artistul este o natură poetică, un liric prin excelență, iar peisajele sale sânt mărturii elocvente ale sentimentelor pe care el le încearcă în fața frumuseții naturii și materializarea în imagini vizuale a unor puternice trăiri sufletești. Sensibilitatea și prospețimea cromatică, armonia, echilibrul, rafinamentul și știința compozițională sunt calități ale tablourilor sale care încântă privitorul și-l fac să vibreze la un înalt diapazon.

Deși la Brăila împart același atelier de creație, fiul său Cristian Radu (n. 5 noiembrie 1982, Brăila), școlit la Universitatea „George Enescu” din Iași, Facultatea de Arte Plastice, Decorative și Design, are un cu totul alt univers plastic și un alt mod de abordare a picturii. Și tehnica folosită de el este alta, bazată în primul rînd pe folosirea coloajului de hartie. Însă artistul îl folosește cu atâta subtilitate, legătura cu supreafețele pictate este atât de ingenios făcută, încât cu greu se distinge colajul la prima vedere. De asemenea, suprafețele tablourilor sale sunt mult mai mari, având de obicei dimensiuni cuprinse între 110 – 90 cm. În afară de lucrarea „Peisaj”, care înfățișează o secvență a unui adânc misterios de mare, celelalte pânze au ca motiv principal figura umană, fie surprinsă într-o colectivitate, ca în ”Pasaj”, fie singură, sub forma nudului („Somn”, „Topire”, „Gardian”, „Ascensiune”, „La vie en rose”, „Smooth Operator”). Cristian Radu are preferință pentru femeile voluptoase, cu forme rotunde și sâni planturoși, pe care le prezintă  în ipostaze și atitudini diferite, de cele mai multe ori contorsionate, fără a insista și asupra expresivității chipului. Compoziția „Smooth Operator” i-a fost inspirată de hitul cu același titlu al trupei engleze „Sade”, aflat în volumul de debut al acesteia „Diamond Life” (1984). Este mult mister în pânzele lui Cristian Radu, o atmosferă enigmatică bine susținută cromatic. Artistul stăpânește bine arta desenului, se exprimă coerent pe spații mari, conturează cu precizie formele personajelor, iar culoarea pe care o aplică este distribuită cu tușe lise, păstrându-și prospețimea, puritatea și o anumită sobrietate. Aș spune că spre deosebire de tatăl său, un senzitiv înăscut, un liric delicat, uneori mai exploziv, alteori suav și meditativ, Cristian este mai cerebral, înclinat mai mult spre conceptual. Cel puțin aceasta este impresia făcută de lucrările prezentate de cei doi.

Onorând și de această dată pe iubitorii de artă din Galați cu o expoziție de ținută, remarcabilă calitativ, cei doi artiști brăileni Ion și Cristian Radu își consolidează poziția lor în peisajul cultural al urbei noastre și în relațiile cu Filiala locală, explicând într-un fel de ce ei sunt întotdeauna întâmpinați cu dragoste de gălățeni și prețuiți la adevărata lor valoare. Îi aștetăm și în viitor!

Corneliu STOICA

0. Aspect de la vernisaj.jpg

1. Ion Radu, Dincolo.jpg

2. Ion radu, Lumina de        dimineata.jpg

7. Cristian Radu, Ascensiune.jpg

9. Cristian radu, Smooth operator.jpg

Link to comment
Share on other sites

  • 1 month later...

Carmen Angheloiu, artist liric și pictor

Într-un articol publicat cu câtva timp în urmă în cadrul acestei rubrici, am prezentat-o pe tânăra artistă Liliana Tofan, născută în Galați și stabilită în București, care se împarte între actorie și arta plastică, fiind o redutabilă graficiană, expunând și la Saloanele Filialei locale a U. A. P. R.. Rândurile de față le consacrăm unei alte gălățence, și ea stabilită în Capitală, care a ales să practice atât activitatea muzicală cât și pictura. Se numește Carmen Angheloiu și lucrează ca artist liric la Teatrul Național de Operetă „Ion Dacian” București.
Artista s-a născut la 26 iulie 1974 în Galați. A absolvit Liceul de Muzică „Dinu Lipatti” București (1994) și Universitatea Națională de Muzică București, Facultatea de Interpretare Muzicală, diplomă de licență în Canto clasic (2005). Munca pe care o desfășoară are ca arie de cuprindere atât interpretarea unor roluri solistice, participarea la corul teatrului, realizarea unor scenografii la diferite spectacole, cât și pictura de șevalet sau cea murală. De-alungul anilor, ea a dat viață unor personaje ca Adela („Liliacul” de Johann. Strauss), Cristinel („Vânzătorul de păsări” de Emmerik Kallman), Valencienne și Silvienne („Văduva veselă” de Franz Lehar), solistă în comedia-balet „Burghezul gentilom” de Moliere, Broasca Bibi („Frumoasa din pădurea adormită”, muzical românesc pentru copii pe un libret de Silvia Cherim după basmul lui Charles Perrault), regina Yasomi („Guliver în țara piticilor”, muzical pentru copii de Silvia Kerim și Marius Țeicu) etc. A efectuat turnee în Italia și Germania cu Teatrul Național de Operetă „Ion Dacian” (2002 – 2003); a participat la Festivalul de muzică laică și religioasă de la
Pescara, Italia; a colaborat (interpretare vocală și scenografie) cu Compania de teatru „Operettenbuhne Wien”, condusă de Heinz Hellberg, în turneele din Austria, Germania, Danemarca, Luxemburg, Elveția (2004 – 2007); a participat ca solist vocal și scenograf în regiunea autonomă Sicilia și Italia în cadrul Companiei de teatru condusă de Matteo Casaburi (2008 – 2010); a realizat decorurile pentru spectacolele „Prințul din Luxemburg”, „Casa cu trei fete”, „Trei inimi în pași de vals” la Compania de Teatru de Operetă din Viena (2006 – 2008), ca și la spectacolele cu „Tribute to Pavarotti”, „La forza venite gente”, „Cocoșatul de la Notre Dame” și „Moulin Rouge” (2008 – 20013); a colaborat cu firma Eco Chemicals SRL pentru concepție, execuție, design, decoruri interioare, picturi, piese ornamentale și lumănări unicat lucrate manual. De asemenea, a efectuat lucrări de design interior – picturi pe pereți în case particulare, grădinițe, camere pentru copii, saloane de înfrumusețare din Austria și România. „Atunci când nu cânt, mărturisește artista, mă exprim prin culori și imagini. Prin intermediul lor, vă pot
transmite vouă părticele din sufletul meu, din sentimentele mele, pe care nicicând cuvintele nu le-ar putea cuprinde”. A expus tablouri de pictură la diferite manifestări de profil din Capitală, a prezentat pictură pe pânză și piatră în cadul schimburilor culturale dintre țări la ”Festivalul Tinerilor Muzicieni Europeni” de la Ankara, Turcia (2004). Carmen Angheloiu practică pictura într-un registru larg de genuri: peisaje, flori, portrete, compoziții, naturi statice. Artista pictează pe pânză, pe lemn, pe scoici, pe piatră, pe piele, pe pereți, totul executat manual, de la miniaturi, la suprafețe de mari dimensiuni. Se folosește atât de pensule cât și de cuțitul de paletă. În desene, preferă creionul și pastelul. Creația ei este expresia unei sensibilități aparte, peisajele, de factură impresionistă, se desfășoară pe mari întinderi spațiale, culorile sunt proaspete, luminoase, au puritate și strălucire. Case țărănești din zone montane, ctitorii de cult ortodox, maluri de ape și ambarcațiuni configurate stilizat, interioare de pădure, mori de apă, alei străjuite de arbori în coroanele cărora toamna a început să-și lase semnele,
ramuri inundate de zăpezi florale, flori zâmbitoare, sfioase sau melancolice răsar din patrulaterele tablourilor sale în toată splendoarea lor. Adesea folosește o tușă pointillistă sau imprimă imaginilor accente decorative. Lirismul autoarei este debordant, uneori mai reținut atunci când motivul impune. În portretistică facem cunoștință cu figuri de clovni
sau chipuri de îngeri și sfinți, pictați cu aceeași dăruire și respect pentru artă. Fără îndoială, Carmen Angheloiu este o artistă în persoana căreia cele două pasiuni pentru muzică și artă conviețuiesc armonios, spre binele ambelor arte și a publicului beneficiar al rodului muncii ei.
Corneliu STOICA

0. Carmen Angheloiu, Fotografia      artistei.jpg

1. Carmen Angheloiu, Peisaj de     iarna.jpg

2. Carmen Angheloiu, Casa    taraneasca.jpg

8. Carmen Angheloiu, Clovn.jpg

Link to comment
Share on other sites

  • 3 weeks later...

Teodor Vişan împlinește 75 de ani

Pictorul Teodor Vişan împlineşte în ziua de 31 ianuarie 75 de ani, o vârstă  care-i dă dreptul să privească retrospectiv cu mândrie la tot ceea ce a realizat şi să se bucure că sute de tablouri ale sale se află în colecţii de stat şi particulare din România și din străinătate, că opera sa este apreciată și prețuită de iubitorii de frumos. La aceşti ani, el este un artist cu un discurs plastic bine definit, care a abordat cu îndrăzneală și cu certe reușite toate genurile picturii și graficii: peisaj, portret, compoziție, nud, natură statică, flori. Despre creaţia sa au scris favorabil cu prilejul expoziţiilor organizate criticii de artă Mircea Deac, Virgil Mocanu, Cristina Angelescu, Corneliu Antim, Marin Mihalache, Valentin Ciucă, Corneliu Ostahie, Mariana Tomozei-Cocoş, Eugen Radu Lazăr, Florica Cruceru, scriitorii Ioan Sabin Petrulias, Ion Trandafir, Coriolan Păunescu, Ion Zimbru etc. Numele său figurează în „Enciclopedia artiştilor români contemporani” (vol. I, Editura „Arc 2000”, Bucureşti, 1996), apărută prin strădania reputaţilor critici de artă Alexandru Cebuc, Vasile Florea şi Negoiţă Lăptoiu, în albumul „Un secol de arte frumoase în Moldova” (vol. II, Editura Art XXI, Iaşi, 2009) şi „Dicţionarul ilustrat al artelor frumoase din Moldova 1800-2010 ” (Editura Art XXI, Iaşi, 2010), ambele datorate lui Valentin Ciucă, în „Dicționarul artiștilor plastici gălățeni” al subsemnatului, după cum poate fi întâlnit şi pe multe cărţi pe care le-a ilustrat.

În peisagistică, locul cel mai important îl ocupă seria de tablouri citadine consacrate Galaţiului, oraş în care s-a născut, trăiește și creează, pe care domnitorul Mihail Sturdza l-a numit „briliantul din coroana Moldovei”, iar scriitorii străini n-au încetat să-l considere odinioară „Veneţia Mării Negre”. În aceste lucrări el a reconstituit atmosfera, frumuseţea şi poezia oraşului de altădată, dar nu a putut să fie indiferent nici faţă de priveliştea noilor cartiere. Cunoscător ca nimeni altul al geografiei stradale şi urbanistice a cetăţii dunărene, a mahalalelor sale, el a imortalizat imagini ale Galaţiului vechi, cu construcţii şi străzi care astăzi unele nici nu mai există, a surprins farmecul specific al arhitecturii unor clădiri ca Farmacia Ţinc (expresie a barocului târziu), Vila Mon Caprice, Casa Macsay, Palatul Navigaţiei, Palatul Administrativ, Universitatea „Dunărea de Jos”, Sediul redacţiei ziarului „Viaţa liberă”, Casa pictorului Nicolae Mantu, Biserica „Sf. Pantelimon”, Casele avocatului Ştefan H. Ştefan, Casa Balş, fosta Policlinică studenţească etc. În peisajele sale în ulei și acrilic pe pânză apar frecvent Vadul Negroponte, Vadul Cărăbuş, Vadul Ungurului, respirând acea nostalgie a unor vremuri de demult, străzile Gamulea, Nicolae Bălcescu, Dornei, Universităţii, Pieţei, Zilei, Tecuci. Totodată Teodor Vişan ne poartă pe sub teii de pe strada Domnească, pe cunoscutele artere comerciale, ne conduce pe malul fluviului, făcându-ne să admirăm faleza, portul, vasele ancorate la mal sau brăzdând în amonte şi-n aval apele Dunării. Pentru mulţi gălăţeni este o surpriză plăcută şi tonică să se întâlnească prin intermediul lucrărilor sale cu diverse locuri  pe care ei le-au cunoscut cu ani în urmă şi să le revadă aşa cum le păstrează  memoria lor afectivă, iar pentru tinerele generaţii este o posibilitate cum nu se poate mai nimerită de a cunoaşte secvenţe din oraşul de altădată. De multe ori Teodor Vişan reia imaginea unor străzi şi obiective edilitare în variante ale tablourilor. O face din alte unghiuri, în alte anotimpuri, în alte momente ale zilei. Elimină sau mai adaugă ceva. Procedează astfel nu din comoditate sau din îngustime tematică, ci din dorinţa sa de a găsi echivalenţele plastice cele mai inspirate, de a ajunge la imagini redate cât mai expresiv. Adesea străzile sunt însufleţite de prezenţa omului, de tropotele copitelor vreunui cal, care aleargă şi el uimit de atâta libertate, părând o făptură desprinsă de undeva dintr-un basm sau dintr-o baladă, de imaginea vreunei trăsuri sau căruţe, a unui câine, mai rar a unei maşini. În unele cazuri, cum se întâmplă în lucrările „Panoramic gălăţean I şi II”, mai multe obiective sunt reunite în cadrele aceleiaşi pânze. În prima apar Teatrul Dramatic „Fani Tardini”, Catedrala Episcopală „Sf. Nicolae”, Palatul Navigaţiei,  Casele Ştefan H. Ştefan, Palatul Universităţii şi vasul „Libertatea”, iar în a doua Palatul Administrativ, operă a arhitectului Ion Mincu, construit între 1904-1905, Biserica Fortificată „Precista”, cel mai vechi monument istoric al evului mediu gălăţean, Statuia lui Mihai Eminescu  (sculptor Frederic Storck) din parcul ce poartă numele poetului, Primăria şi Palatul Simion Gheorghiu (strada Domnească, colţ cu Gamulea).

Luând în consideraţie amploarea pe care motivul citadin o ocupă în creaţia artistului, am putea spune că Teodor Vişan a adus un adevărat omagiu urbei natale. Pe lângă valoarea estetică, lucrările lui au indiscutabil şi una documentară, fiind mărturii autentice ale unor timpuri trecute sau, dimpotrivă, argumente ale vocaţiei constructive a locuitorilor Galaţiului, vocaţie manifestată în funcţie de comandamentele sociale ale fiecărei etape istorice străbătute.

Aspecte peisagistice a reţinut Vişan şi de la Brăila, Constanţa, Tulcea, Iași¸ din Taberele de creație de la Sovata, Boholț, Ernei, Hârlău, Straja, Bucuim, Vidraru la care aparticipat în ultimii ani, dar și din Anglia, Franța, Belgia, Turcia, Slovacia, Franţa, Serbia. Aceste tablouri se disting prin notaţia realistă, prin scriitura sinceră şi spontaneitatea cu care artistul, bucurându-se de ceea ce a văzut, ştie să-i dea posibilitatea şi privitorului de a participa la această bucurie, hrănindu-şi ochiul şi sufletul cu imagini care pe el l-au încântat. Pictorul a pus în valoare arhitectura deosebită, aura legendară şi patina vremii în cazul unor monumente încărcate de istorie, atmosfera fabuloasă şi frumuseţea inedită a locurilor pe unde a trecut.

În portretistică, paleta acelora asupra chipului cărora a stăruit, punându-le în lumină importante trăsături fizice şi morale, este largă, de la personalităţi ca Bogdan Betriceicu Hasdeu, Mihai Eminescu, Nicolae Mantu, Vasile Onuţ, Emilia Dumitrescu, Paul Păltănea, Ion Trandafir, Crișan V. Mușețeanu, Simon Ajarescu, Ioan Simion Mărculescu, Silviu Catargiu, Aurel Manole, Nicolae Staicu-Buciumeni, până la reprezentanţi ai culturii naţionale şi locale aflați în viață: Gheorghe I. Anghel, Vlad Vasiliu, Zanfir Ilie, Lică Dănilă, Stelian Vicol, Ion Manea, Dan Plăieșu,  Apostol Gurău, Corneliu Antoniu, Coriolan Păunescu, Theodor Parapiru, Nicolae Dobrovici-Bacalbaşa, Violeta Ionescu, Angela Baciu, Pompiliu Comşa, Aurel Stancu, Victor Cilincă, Radu Moţoc, Maximilian Popescu-Vella, Adrian Secară, Ioan Gh. Tofan, Dan Râpă-Buicliu, Cristian Căldăraru etc. Multe din portretele sale reprezintă oameni simpli, unii aflaţi în suferinţă, alţii epuizaţi de muncă sau apăsaţi de sărăcie şi nevoi, pe care pictorul i-a studiat cu atenţie, a pătruns în psihologia lor şi le-a evidenţiat stările sufleteşti, trăsăturile caracteristice.

Pasiunea manifestată pentru studierea corpului omenesc, în special a celui feminin, s-a materializat în elaborarea unei suite de nuduri prin care Teodor Vişan şi-a arătat preferinţa pentru formele rotunde, voluptoase, incitante, armonios construite. Tablourile sale pe această temă au devenit recognoscibile, aceasta tocmai datorită stilului propriu în care le-a conceput, modului prin care el a înţeles să-i dezvăluie iubitorului de artă frumuseţea anatomică a corpului feminin şi mişcările sufleteşti ale modelelor.

Calităţile de foarte bun desenator şi colorist ale pictorului le pun în lumină şi uleiurile sale în care cultivă motivul floral, adevărate poeme cromatice dedicate delicateţei, graţiei, suavităţii, exuberanţei şi prospeţimii florilor. Indiferent din lumea cărei specii acestea aparţin, florile din pânzele lui Vişan încântă, îţi şoptesc din snopul vertical, din firul solitar, crescut parcă în ulcică, din buchetele închipuite în formă de arbore sau din cele în care lujerele s-au mlădiat peste buza vasului.

Un aspect inedit în peisajul plasticii gălăţene îl constituie şi faptul că studioul artistului este întotdeauna deschis celor care vor să-i cunoască creaţia. Pereţii acestuia sunt pur şi simplu tapetaţi cu tablouri de pictură şi grafică, ele îţi vorbesc despre munca neobosită a pictorului, despre acribia cu care lucrează pentru a găsi subiecte incitante şi soluţii plastice în consonanţă cu realizările artei contemporane româneşti. Teodor Vișan, răsplătit cu Premiul Municipiului Galați (2010), cu Premiul de Excelență al Filialei Galați a UAPR (2017), ca și cu multe alte distincții, este un pictor destoinic, clasic şi modern în acelaşi timp, lucid, echilibrat, care creează cu sentimentul perenităţii artei sale, cu bucuria de a aduce satisfacţii estetice tuturor celor care vin în contact cu pictura şi grafica sa. Acum, când artistul împlinește venerabila vârstă de 75 de ani, îi urăm multă sănătate, inspiraţie, mari împliniri artistice şi să ne încânte încă mult timp de-acum înainte cu tablourile sale de pictură şi grafică. La mulţi ani, prietene drag!

Corneliu STOICA                                                           

0. Teodor Visan (fotografia           artistului.jpg

1. Teodor Visan, Intalnirea str.          Cuza Voda cu Garii.jpg

2. Neliniste (Str. Domneasca),         u.p., 70x80 cm..jpg

5. Teodor Visan, Peisaj la Valea cu      pesti - Vidraru.jpg

Link to comment
Share on other sites

Liliana Tofan - Gravură și desene

Liliana Tofan (n. 5 decembrie 1977, Galați) locuiește în București și este cunoscută în lumea artei ca actriță și graficiană. În această a doua ipostază este membră a U. A. P. R., Filiala din Capitală, iar de câțiva ani participă cu regularitate și la Saloanele Filialei gălățene. Tot aici, în orașul natal, și-a deschis două expoziții personale, una la Cafeneaua artiștilor Teatrului Dramatic „Fani Tardini” (2014) și alta deschisă în aceste zile la Galeriile de Artă „Nicolae Mantu”.

Expoziția de acum cuprinde 24 de lucrări de gravură în linoleum și desene, reprezentând portrete de copii, de adulți, de îngeri, autoportrete, compoziții și peisaje. Impresia făcută de la primul impact cu tablourile ei este aceea că ne aflăm în prezența unei graficiene talentată, foarte preocupată de abordarea figurii umane, postură în care dovedește un ascuțit spirit de observație și putere de pătrundere în psihologia personajelor. Portretele de copii o înfățișează pe fiica sa, Sofia, ipostaziată în diferite momente ale vieții, din prima săptămână a nașterii până la vârsta grădiniței. Astfel o vedem înfășată în scutece, mergând de-a bușilea, stând pe burtă, dormind sau aflată într-o stare de somnolență cu o pălăriuță pe cap, jucându-se etc. Este un copil adorabil, plin de gingășie și candoare, cu o expresie a chipului proaspătă și luminoasă, care strecoară în suflet liniște și o nețărmurită bucurie. Se observă marea dragoste și plăcerea cu care mama i-a conturat imaginea, cu o economie de mijloace de-a dreptul uimitoare. Un alt protagonist din desenele sale este „Tata Nicu”, și el creionat doar din câteva linii.

În lucrările de gravură în linoleum subiectele se diversifică. Alături de portrete precum „Copilărie”, „Visătorul”, de splendidul „Autoportret”, în care gravura în alb-negru este proiectată pe un fundal colorat, compus din asamblarea unor foițe metalice de formă dreptunghilară și pătrată, întâlnim compoziții axate pe tema maternnității, personaje înfățișând îngeri și peisaje („Ostrov”, „Grădină”, „Galațiul vechi”, „Iris negru”). Într-o lucrare ca ”Portretul unei doamne”, autoarea încearcă o prezentare a persoanei prin obiectele acestia, o pereche de pantofi eleganți, cu toc înalt. Liliana Tofan nu expune planșele imprimate după aceste linogravuri, ci chiar plăcile (clișeele, negativele) care vor fi folosite la multiplicarea ulterioară a imaginilor prin aplicarea cernelii și trecerea printr-o presă tipografică. „Îngerii” din cele cinci lucrări cu acest subiect nu au nimic din ceea ce iconografia religioasă ne-a arătat despre aceste făpturi cerești. Graficiana nu i-a înfățișat potrivit canoanelor impuse de erminii, ci a urmărit crearea unor „îngeri noi”, o îmbinare de fapt între uman și divin. Unii au aripi, alții nu, poziția în care sunt imortalizați este una statică, pământeană, sunt gânditori sau își ascund privirile în căușul palmelor.

Peisajul „Galațiul vechi” aduce în prim-plan o priveliște amplă a urbei natale văzută de pe malul drept al Dunării, în timpul dominației Imperiului Otoman. Este o imagine relevantă, care i-a fost inspirată autoarei de vreo stampă întâlnită în colecțiile speciale ale Bibliotecii „V. A. Urechia”. Celelalte peisaje, „Ostrov”, „Grădină” și „Iris negru”, conțin imagini tonifiante ale unei naturi generoase, aspecte plăcute ochiului însetat de frumos. Ele, ca și gravurile menționate, lasă să se vadă săpăturile dăltițelor în suprafața linoleumului, știința graficienei în stâpânirea artei desenului și a unor mijloace plastice prin care reușește să construiască imaginile și să-și exprime ideile, gândurile, sentimentele și trăirile sufletești. Linia desenului său este fermă, contururile sunt viguroase, înscrise cu rigoare în spațiu, formele la care ajunge sunt sintetice.

Aflată la a doua expoziție personală deschisă în Galați, Liliana Tofan este o graficiană remarcabilă, care aduce un suflu proaspăt în arta plastică românească, iar întâlnirea cu creația ei este de fiecare dată generatoare de mari bucurii și satisfacții estetice. Îi așteptăm cu drag viitoarele expoziții personale și prezența în manifestările colective ale artiștilor plastici gălățeni!

Corneliu STOICA

0. Liliana Tofan, Fotografia        artistei.jpg

3. Liliana Tofan, Sofia, desen in      creion.jpg

4. Liliana Tofan, Tata Nicu, creion     pe hartie.jpg

12. Liliana Tofan, Galatiul  vechi.jpg

Link to comment
Share on other sites

  • 2 weeks later...

Cristina Iulia Popescu, opțiunea pentru forme decorative

Urmărind drumul și evoluția foștilor absolvenți ai Liceului de Artă „Dimitrie Cuclin”, am prezentat în ultimii ani la această rubrică pe mai mulți dintre ei, unii fiind astăzi nume notorii ale plasticii românești contemporane. Aici am scris despre Valeriu Șușnea, Aurelia Călinescu, Rodica Costianu, Mihaela (Misha) Diaconu, Ioana Hârjoghe-Ciubucciu, Roxana Elena Ciucalău, Cristian Bădălan, Elena Fabiana Dima, Liliana Tofan etc. Rândurile de față le consacrăm unei alte gălățence care a absolvit instituția respectică de învățământ artistic preuniversitar, Cristina Iulia Popescu (n. 23 decembrie 1976), pictoriță care de câțiva ani trăiește în Italia, la Torino.

Remarcată încă din primul an de liceu, când elevă fiind, a participat dimpreună cu alți colegi de-ai săi la schimbul cultural dintre Liceo Artistico Statale „Ego Bianchi” din Cuneo (Italia) și Liceul de Artă „Dimitrie Cuclin”, Cristina Iulia Popescu, după terminarea acestuia, a urmat cursurile Universității de Arte „George Enescu” din Iași, Facultatea de Arte Plastice, Decorative și Design, specializarea Arte textile, pe care a absolvit-o în anul 2000. Ca studentă a luat parte la lucrările de conservare-restaurare a unor monumente istorice: Biserica din satul Dreptu, județul Neamț (1996), Mănăstirea Neamț (1997, 1998, 1999) și Mănăstirea Horezu, județul Vâlcea (1998 – 1999). Această activitate îi va trezi tot mai mult interesul pentru pictura religioasă, fapt dovedit și în prezent prin practicarea artei iconografice. A lucrat o perioadă ca profesoară de educație Plastică la Școala Gimnazială „Miron Costin” din Galați, apoi s-a îndreptat spre Italia, unde în 2007 a absolvit Accademia di Belle Arti di Catania. În prezent funcționează ca profesoară la Liceo Artistico Primo, Torino.

De-a lungul anilor a participat la Taberele de creație de la Buciumeni (1992) și Soveja (1993), ca și la mai multe expoziții de grup: „Muguri”, Galeriile de Artă „Nicolae Mantu”, Galați (1992); „Periplu Medieval 4”, Galeria de Artă a Filialei Iași a UAPR (1996); „Student Art”, Muzeul de Artă Vizuală Galați (1997, 1998); TexpoArt”, Centrul Cultural German, Iași (1999); „Univers Textil III – Miniaturi – Colaje – Structuri”, Sala Trianon, Iași (1999), „Atelier 35”, Galeriile de Artă „Nicolae Mantu” Galați (2000); Expoziția profesorilor de Educație Plastică, Casa Corpului Didactic Galați (2001) și Foaierul Teatrului Muzical „Nae Leonard” Galați (2012); „A due passi dalle donne”, expoziție-concurs, Associazione Fidapa – Pachino (2005). De asemenea, din 2016 expune în cadrul Saloanelor Filialei Galați a UAPR.

Formată la școala ieșeană, dar și la cea italiană, Cristina Popescu s-a manifestat în pictură, în grafică, în tapiserie și în arta iconografică. Creația sa a evoluat în limitele unui figurativ cu accente decorative și forme stilizate, cu intervenții grafice. Tematica lucrărilor este diversă, de la naturi statice, portrete, compoziții, până la tablouri cu motive inspirate din Zodiacul Chinezesc și Zodiacul European. Unele din lucrările aparținând acestei ultime categorii au fost expuse și în Saloanele Filialei Galați a UAPR („Anul Cocoșului”, „Înțelepciune”, „Elefantul”, „Nouă vieți”), la care am mai adăuga câteva primite de la artistă („2018 - Anul Câinelui”, „Leul”, „Scorpion”). Schema după care sunt construite este intrucâtva asemănătoare, respectând o geometrie riguroasă. Linia desenului este fermă, iar pentru fundal, culoarea, de cele mai multe ori albastru de nuanțe și intensități diferite, este aplicată cu tușe lise. Chipurile animalelor și ale păsărilor sunt pictate cu minuțiozitate, cu multe elemente de detaliu. În alte tablouri întâlnim motivul germinației („Sămânță”) sau al arborelui genealogic, crescut dintr-un pământ din care răzbat și privesc spre noi ochi sfredelitori de bufniță și în ramurile căruia sălășluiesc, de asemenea, surate ale acestora. Sensul simbolic al compoziției este evident, iar albastrul fundalului este în măsură să strecoare în sufletul receptorului un sentiment de liniște, deși în realitate, aceste păsări de noapte par niște ființe stranii, fiind asociate în credința populară cu niște mesageri ai veștilor tragice. La Cristina Popescu, bufnița reprezintă un simbol al înțelepciunii și cunoașterii, sensul fiind mai apropiat de cel avut în China antică, de vitalitate, forță și energie. Elementele decorative nu lipsesc nici din tablourile reprezentând naturi statice și portrete, de un lirism delicat. De altfel, însăși artista se autocaracterizează când afirmă că lucrările ei „de tapiserie, de grafică sau pictură au ca numitor comun elementele decorative”.

Icoanele create de-a lungul timpului sunt pictate în stil bizantin. Stăpânind tehnica executării acestora și respectând canoanele impuse de erminii, ea a reușit să realizeze lucrări remarcabile, în care se simte dăruirea și plăcerea cu care le pictează, ca și acea stare specifică apropierii intimului sufletesc de zona divină („Nașterea Domnului”, „Învierea Domnului”, „Înălțarea Domnului”, „Maica Domnului cu Pruncul”, „Sfânta Parascheva). Între icoanele dedicate Maicii Domnului, am întâlnit la Cristina Popescu una mai puțin cunoscută, cea a Maicii Domnului „cu șapte săgeți”, denumită și „îmblânzirea inimilor împietrite”. Originile icoanei sunt în Biserica Romano-Catolică, iar cele șapte săgeți semnifică plinătatea durerii și suferinței, prin extindere, icoana putând fi un simbol al fiecărei persoane care trece prin necazuri și dureri.

Aflată în plin proces de afirmare, atât la noi cât și pe alte meleaguri, Cristina Iulia Popescu este un talent autentic, care lucrează cu răbdare și responsabilitate, realizând opere care trezesc interesul iubitorilor de artă și le creează un confort spiritual declanșator de mari satisfacții și bucurii estetice. Îi așteptăm cu emoție expozițiile personale și prezența în manifestările de grup ale plasticienilor gălățeni!

Corneliu STOICA

Cristina Iulia Popescu, Fotografia        artistei.jpg

1. Cristina Iulia Popescu, 2018 - Anul Câinelui, t.m.p.,40 x 40 cm.jpg

2. Cristina Iulia Popescu, Arbore      genealugic, u.p.,33 x 26  cm.jpg

3. Cristina Iulia Popescu,     Fecioara, t.m.p.,34 x 28 cm.jpg

Link to comment
Share on other sites

  • 3 weeks later...

Lucia Cosmescu-Vasiliu, o exponentă remarcabilă a picturii feminine

Plastica românească feminină, la a cărei dezvoltare şi-a adus contribuţia o întreagă pleiadă de artiste (în perioada interbelică a funcţionat Asociaţia „Femeile pictore şi sculptore”, întemeiată de Cecilia Cuţescu-Storck, Olga Greceanu şi Nina Arbore, ca şi „Cercul artistic feminin”, înfiinţat în 1927) înregistrează la loc de cinste numele Luciei Cosmescu-Vasiliu, pictoriţă şi graficiană de o rară sensibilitate, de o mare forţă coloristică şi precizie a desenului, un nume care, din păcate, aşa cum sublinia Zoe Dumitrescu Buşulenga, „a răsunat prea de timpuriu ca o amintire, din pricina unui sfârşit prematur de viaţă”. Nume care, tot ea precizează, „este susţinut până astăzi însă şi, probabil, mereu de-acum înainte, printr-o operă vie şi personală, mai stabilă şi mai de durată decât existenţa însăşi” (Zoe Dumitrescu-Buşulenga – Lucia Cosmescu, în „România literară”, 6 septembrie 1979).

Noi, gălăţenii, îi alăturăm numele pictoriţei unor alte personalităţi feminine notorii pornite în drumul lor artistic de pe meleagurile de la Dunărea de Jos: Dorotheia (Lola) Schmierer-Roth, Jeanne Coppel, Georgeta Arămescu-Anderson, Ileana Rădulescu, Florica Hotnog-Tătulescu, Diana Schor, Mala Zamfirescu-Bedivan, Elena Haschke Marinescu, Eugenia (Gina) Hagiu-Popa etc. Personalităţi care, fiecare în felul său, au adăugat sânge proaspăt pentru înnoirea artei, cucerindu-şi definitiv un loc în istoria plasticii româneşti sau universale.

Lucia Cosmescu s-a născut în Galaţi, într-o casă din strada Balaban (azi, I. L. Caragiale) nr. 54, la 2 decembrie 1916, în familia medicului militar Gheorghe Vasiliu şi a Mariei Vasiliu, născută Diaconescu. În actul de naştere prenumele ei este Lucia Ecaterina (Arhiva Primăriei Municipiului Galaţi, Registru stării civile pentru născuţi pe anul 1916, act de naştere nr. 1947). La vârsta copilăriei a luat lecții de desen de la pictorița Dorothea (Lola) Schmierer-Roth. A urmat cursurile liceale la Buzău şi Bucureşti, după care în 1935 s-a înscris la Academia de Arte Frumoase din Capitală. Aici a studiat în clasa pictorului Francisc Şirato. În paralel, a frecventat şi cursurile Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii din Bucureşti, obţinând în 1939 cele două diplome de licenţă cu nota maximă. A debutat în acelaşi an cu lucrări expuse pe simezele Salonului oficial de desen şi gravură. Ulterior, în anii 1941, 1942, 1943 și 1944 va expune şi la Salonul oficial de pictură şi sculptură din Bucureşti. În 1941 s-a căsătorit cu Dimitrie Cosmescu, ataşat de legaţie la Ministerul Afacerilor Externe. După cel de-al doilea război mondial a fost prezentă cu regularitate în expoziţii de grup şi colective din ţară şi din străinătate: Berlin, Bratislava, Praga (1960), Cairo, Damasc, Alexandria (1961), Tokio (1963), Moscova, Varşovia (1964), Torino, Viena, Padova, Beirut (1967), Sollingen, Tel Aviv, Linz (1968), Londra, Torino, Viena, Padova, Beirut (1969). A fost distinsă cu Ordinul Meritul Cultural (1968). O boală necruţătoare a răpus-o prematur la 5 august 1969, la Bucureşti. Nu împlinise nici 53 de ani. „Lucia Cosmescu, pictoriţă şi graficiană de valoare, scria Petru Comarnescu la moartea acesteia, lasă multe regrete în urma ei. A fost o fiinţă distinsă, inteligentă, cultă, iubitoare nu numai de arta ei, dar şi de muzică şi literatură” (Petru Comarnescu – Lucia Cosmescu, în „România literară”, nr. 35, 28 august, 1968, p. 28).

În timpul vieţii artista şi-a organizat patru expoziţii personale, deschise în Bucureşti la Galeria Kreţulescu (1946), Sala „Universul” (1956) şi la Galeria „Simeza” (1960, 1962). Postum i-au fost organizate trei retrospective, tot la Bucureşti, la Ateneul Român (1976), la Muzeul Naţional de Artă al României – Muzeul Colecţiilor de Artă (1993) şi la Galeria „Dialog” a Primăriei Sectorului 2 (2006), curatorul acesteia din urmă fiind criticul de artă Ruxandra Garofeanu. A întreprins călătorii de studii în Cehoslovacia, Bulgaria, Polonia, U.R.S.S. În 1999 soţul artistei, Dimitrie Cosmescu, a donat Muzeul de Artă din Constanţa mai multe lucrări ale acesteia, precum şi un bust din bronz al pictoriţei realizat de sculptorul Ion Vlasiu. Despre creaţia sa au scris importante personalităţi ale culturii româneşti: Nicolae Argintescu-Amza, Maria Cătunescu, Petru Comarnescu, Cella Delavrancea, Ion Vlasiu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Octavian Barbosa, Valentin Ciucă ş.a.

Lucia Cosmescu s-a afirmat mai întâi cu lucrări executate în ulei, acuarelă, tempera şi guaşă. Ulterior a început să cultive şi gravura, mai ales în acvaforte şi acvatinta, ajungând şi în aceste tehnici la realizări remarcabile. Registrul tematic al operei sale este bogat şi variat. A fost o îndrăgostită de natură, a iubit şi a pictat muntele, marea, câmpia, stepa dobrogeană, s-a apropiat de om şi l-a surprins în diferite ipostaze, a imortalizat obiceiuri şi ceremonii ale locuitorilor satului românesc, în special din zona Năsăudului, a adus în prim-plan frumuseţea portului popular şi aspecte ale vieţii rustice. Dar artista a reţinut în pictura şi grafica sa şi secvenţe ale peisajului citadin din Bucureşti, Braşov, Sibiu şi din alte oraşe ale ţării, episoade din activitatea muncitorilor şi ţăranilor, a abordat teme inspirate de muzică, impresii de la concerte etc. Lumea reală, de care artista nu se desparte niciodată, este pătrunsă în ceea ce are ea esenţial, acuitatea spiritului de observaţie este exemplară, transpunerile plastice îmbracă vestmântul unei viziuni originale, închegate în imagini bine studiate. Petru Comarnescu remarcă în creaţia sa „spiritul de fineţe şi poezie”, capacitatea de a conferi oamenilor ceva din măreţia naturii, sculptorul Ion Vlasiu, care i-a realizat şi un admirabil portret, aflat în colecţia Muzeului de Artă din Constanţa, apreciază „acel sentiment al vieţii, acea tandreţe fără umbre, exprimate cu francheţe, cu cea mai sinceră dăruire de sine”, în timp ce pianista şi scriitoarea Cella Delavrancea arată că predominante sunt la Lucia Cosmescu „o mare vervă coloristică şi o siguranţă în desen” ce-i aminteşte de arta japoneză.

Spirit profund şi dinamic, receptivă la realităţile din jurul său, Lucia Cosmescu recurge adeseori la stilizare, construieşte imagini monumentale, pline de prospeţime şi puritate, coerente, echilibrate, cu ecouri uneori din iconografia bizantină, alteori coborând parcă din basmele populare româneşti. Ciclul folcloric, în care strălucesc tablouri precum „Pădurencele”, „Femeie cu zgărdar”, tripticul „Nunta”, „Poveste”, „Vânătoare” etc. lasă să se vadă fascinaţia artistei în faţa frumuseţii portului popular din zona Transilvaniei şi Maramureşului, măiestria cu care a surprins atmosfera de baladă a locurilor sau alunecarea într-un spaţiu fantastic. Multele sale portrete de adulţi şi copii, autoportretele dezvăluie calităţile artistei de a sonda zonele adânci ale umanului şi de a aduce la suprafaţă trăsături esenţiale ale psihologiei personajelor. În pictura sa, tradiţionalul convieţuieşte alături de modern, desenul şi culoarea merg mână în mână, ordonarea elementelor este făcută în structuri orizontale dar şi pe o linie ascensională, mai ales în peisajele montane, unde şi casele au acoperişuri aidoma unor clopuri.

Despre Lucia Cosmescu generaţiile tinere cunosc puţin sau deloc. Deşi artista şi-a încheiat prematur periplul terestru, ea a lăsat în urmă o operă valoroasă, din care, aşa cum bine subliniază Zoe Dumitrescu-Buşulenga, „refacem drumul unei creaţii pasionante, întreprinse cu dragoste şi probitate, şi în a cărei diversitate profund unitară regăsim, ca în opera artiştilor autentici, permanenţele de gândire şi simţire, precum şi coordonatele stilistice exprimând o profundă specificitate naţională. Mergând în ritmurile înalte ale vremii sale, înzestrata pictoriţă şi graficiană ne-a lăsat mărturia unei participări neobosite la iureşul solicitărilor contemporane, transpusă într-o viziune proprie de reale adâncimi şi exprimată cu mijloacele acelea adevărate ale artei care ne vor convinge şi ne vor emoţiona întotdeauna” (Zoe Dumitrescu-Buşulenga . art. cit.). N-ar fi rău dacă în viitor Muzeul de Artă Vizuală din oraşul nostru i-ar organiza şi în urbea ei natală o expoziţie retrospectivă. Ar fi un act de restituire a unei opere care merită să fie cunoscută în dimensiunile ei adevărate.

Corneliu STOICA

1. Lucia Cosmescu - fotografia artistei.jpg

1. Lucia Cosmescu - Autoportret, u.p. 59x49 cm, Muzeul de Arta Vizuala Galati.jpg

6. Lucia Cosmescu, In port, tus si tempera, 29x42 cm.jpg

Lucia Cosmescu, Femei la scaldat.jpg

Link to comment
Share on other sites

Corneliu Stoica: „Arta gălățeană feminină”

Cea de a 21-a carte a lui Corneliu Stoica din domeniul artelor vizuale, „Arta gălățeană feminină” (Editura Centrului Cultural „Dunărea de Jos” Galați, 2018), este o lucrare dedicată femeilor creatoare de artă plastică născute în Galați și în localități ale județului, adoptive sau care au activat o anumită perioadă de timp în orașul de pe malul stâng al Dunării. Scopul urmărit de autor este firesc acela de a evidenția contribuția acestor artiste la dezvoltarea artei românești și internaționale și, bineînțeles, de a le promova, de a le face cunoscute unui public cât mai larg. Sunt plasticiene care au trăit sau trăiesc în Galați, în alte centre culturale din țară (București, Iași, Bacău, Brașov, Buzău, Râmnicu Vâlcea, Sibiu, Tulcea), dar și peste granițe, în Anglia, Belgia, Canada, Coreea de Sud, Elveția, Franța, Germania, S. U. A., Australia.

Cartea cuprinde articole pentru 100 artiste născute între 1893 (Dorothea-Lola Schmierer-Roth) și 1994 (Andreea Remenyi Susanu). Este scrisă sub forma unui dicționar, dar parcurgând volumul de informații și comentariile făcute pe marginea creației fiecăreia, constatăm că este mai mult decât un astfel de gen de lucrare. Întâlnim nume devenite notorii pentru arta românească și nu numai, dar și căteva mai puțin cunoscute, trecute în împărăția umbrelor veșnice (Georgeta Arămescu-Anderson, Jeanne Coppel, Silvia Cambir, Clara Cantemir, Lucia Cosmescu-Vasiliu, Emilia Dumitrescu, Elena Hanagic, Rodica Margareta Hanagic, Florica Hotnog-Tătulescu, Emilia Iacob, Elena Haschke-Marinescu, Carmen Răchițeanu, Ileana Rădulescu, Paraschiva Smirnov, Teodora Spătaru-Ianculescu, Doina Ștefănescu, Margareta Ștefănescu-Ciurdăreanu, Mala Zamfirescu-Bedivan), alături de unele aflate în plină glorie a carierei sau la maturitatea creației (Eugenia-Gina Hagiu-Popa, Veronica Costea-Cordali, Aurelia Călinescu, Jana Andreescu, Mariana Gavrilă-Vesa, Gabriela Georgescu, Liliana Jorică Negoescu, Maria Manea-Câmpeanu, Carmen Poenaru, Ecaterina-Tina Popa, Anca Tofan, Angela Tomaselli, Aurelia Tudorache, Elena Vlad-Lot), sau de altele aflate în plin proces de afirmare (Adriana Chebac, Roxana Ciucalău, Ioana David, Elena Fabiana Dima, Rodica Gherghinoiu, Ioana Hârjoghe-Ciubucciu, Cristina Hârțescu, Elena Ilaș, Crenguța Macarie, Xenia Pamfil, Simona Pascale, Simona Soare, Monica Turcu, Adina Moldova Țitrea etc.). Artistele trăitoare în alte țări, care au emigrat și care își aduc contribuția la dezvoltarea artei dincolo de granițele României sunt și ele în număr mare: Diana Nour, Mihaela Lefterache, Irina Panțiru (Anglia), Ecaterina Elian (Franța), Dorina Alexandrescu, Adina Drinceanu (Italia), Rodica Costianu (Elveția), Oana Coșug (Belgia), Alexandra Drăguțescu (Canada), Diana Schor, Maria Dumbravă (S. U. A.), Simona Soare (Coreea de Sud) etc.

Munca lui Corneliu Stoica pentru elaborarea acestei cărți a fost imensă, bazată pe o documentație riguroasă în arhive și biblioteci, parcurgerea literaturii de specialitate și a unor reviste literare cu rubrici dedicate artelor vizuale, consultarea sitte-urilor personale ale artistelor aflate în viață, întreținerea unei corespondențe bogate cu cele mai multe dintre acestea. De aici informațiile biografice atât de consistente, care, în afara datelor de identitate și a studiilor, cuprind referiri la expozițiile personale și colective locale, naționale sau internaționale, paricipări la simpozioane și tabere de creație din țară și din străinătate, lucrări de artă monumentală, publicații, distincții, colecții private și de stat în în care se găsesc lucrări ale lor. Un rol important în carul articolului fiecărei artiste îl are comentariul pe margine creației. El este făcut cu obiectivitate, din perpectiva criticului avizat, care caută să reliefeze trăsăturile esențiale al operei respectivei artiste, temele și motivele predominante, stilul, tehnicile de transpunere plastică. Propriile considerații și aprecieri critice autorul le întărește uneori cu citate din prestigioși critici de artă (Petru Comarnescu, Ionel Jianu, Maria Magdalena Crișan, Adrian Silvan Ionescu, Mariana Vida, Luiza Barcan, Victoria Anghelescu, Valentin Ciucă, Pavel Șușară) sau extrase din  corespondențele electronice primite. Articolele sunt însoțite de fotografii-portret ale protagonistelor cărții, iar la sfârșitul fiecăruia se indică și bibliografia parcursă. Cartea este ilustrată cu aproape 200 de reproduceri color, distribuite pe 80 de pagini, tipărite pe hârtie cretată, ceea ce ne face să subliniem că ne aflăm în fața unui adevărat album de artă.

Scrisă cu acribie și respunsabilitate pentru cuvântul încredințat tiparului, noua carte a poetului, criticului și istoricului de artă Corneliu Stoica se impune prin ineditul abordării unei teme de maximă importanță și valoarea pe care o are pentru istoria artei românești în general și a celei gălățene în special. Calde felicitări Centrului Cultural „Dunărea de Jos” Galați (manager, poeta Florina Zaharia), instituție care a îmbrățișat proiectul autorului și s-a străduit ca din fondurile proprii să editeze acest volum, instrument „important și util atât cititorilor iubitori de artă cât și specialiștilor din domeniu”.

Silvia DUMITRIU

P.S. Cartea va fi lansată joi, 8 Martie, ora 11,00, la Centrul Cultural „Dunărea de Jos” Galați, Salonul Artelor.

1. Corneliu Stoica, Arta galateana feminina (coperta 1).jpg

2. Corneliu Stoica, Arta galateana feminina (coperta 4).jpg

Link to comment
Share on other sites

  • 2 weeks later...

Trei pictori din Bârlad, la Galeriile „Nicolae Mantu”

Galeriile de Artă „Nicolae Mantu” găzduiesc în aceste zile o expoziție de pictură semnată de trei artiști plastici din Bârlad: Antonio Romeo Pălie, Ovidiu Cucu și Vasile Marius Lupu. Primul este membru al Filialei Galați a U. A. P. R., și-a deschis mai multe expoziții personale în orașul nostru, a participat la expozițiile colective ale filialei, iar în 2010 și 2014 a expus și împreună cu discipolul său Ovidiu Cucu. Vasile Marius Lupu, absolvent al Universității de Arte „George Enescu” din Iași, Facultatea de Arte Plastice, Decorative și Design (2004), beneficiar în 2003 al unei burse Erasmus la Milano (Italia), trăitor mai mulți ani la Roma, unde s-a remarcat ca un excelent portretist (a avut comenzi din Europa, S. U. A., Canada, Rusia, America de Sud, Țările Arabe, Turcia, Japonia și Israel) se află pentru prima oară la Galați.

Lucrările prezentate de Antonio Romeo Pălie reprezintă peisaje, portrete, nuduri și naturi statice cu flori. Așa cum am remarcat și cu alte prilejuri, artistul iubește natura, își petrece mult timp în mijlocul ei, pictează în plein-air, transpunând pe pânză imagini în care surprinde frumusețile locurilor în care a poposit. Întâlnim în lucrările expuse acum priveliști din mediul acvatic, în care arborii își răsfrâng chipul în oglinda de cristal a apei, cu reflexe și legănări mângâitoare de unde. Iarna l-a fascinat de asemenea, iar albul imaculat al zăpezii, pe unele suprafețe cu nuanțe roz-albăstrii, pare o imensă întindere, mărginită, undeva în depărtare, de copaci izolați și de nori prin care soarele încearcă să-și trimită zâmbetul firav. Portretele celor câteva tinere și adolescente din tablourile sale au și ele drept fundal fragmente peisagistice sau sunt ipostaziate în interioare cu un minim confort. Pălie nu insistă atât pe reliefarea expresivității chipului, care este adesea acoperit parțial de părul lung și bogat, sau de gestica mâinilor protagonistelor, cât mai ales pe forma corpului și pe vestimentația acestora, uneori sumară, alteori destul de sofisticată. Figura chitaristului, singurul personaj de sex masculin întâlnit, exprimă o stare de cufundare în gânduri, de concentrare, de trăire interioară a muzicii. Tablourile reprezentând flori, mult mai multe la număr, sunt pictate în maniera cu care artistul deja ne-a obișnuit: pastă bogată, suculentă, distribuită cu pensula și cu cuțitul de paletă, forme bine conturate, chiar modelate sculptural, culori puternice, strălucitoare, armonios orchestrate, cu ecouri din vocabularul foviștilor. Se simte palpitul vieții în carnalitatea lujerelor, corolelor și petalelor, plăcerea cu care artistul pictează motivul floral, neavând inhibiții că genul își are asociate nume celebre în pictura românească și internațională.

Flori reprezintă și cele patru tablouri expuse de Ovidiu Cucu. Se observă că discipolul și-a însușit bine lecția mentorului său, astfel că lucrările lui sânt apropiate ca viziune și mod de realizare grafică și coloristică. Ele sunt mult mai reușite decât ceea ce a expus el în anii anteriori, compoziția este echilibrată, bine așezată în pagină, culorile sunt proaspete și expresive, redând cu claritate gingășia, delicatețea, puritatea și frăgezimea carnală a florilor.

Cele cinci lucrări ale lui Vasile Marius Lupu sunt de o cu totul altă factură. Pictate pe o dominantă de albstru sau de griuri, ele ne introduc într-un univers enigmatic. În două dintre ele („Visurile Clarei”, „Ultima dimineață din Knossos”), formele, închipuind oameni-pasăre, cu elemente decorative din fragmente labirintice, zburând deasupra valurilor mării, aidoma unor vulturi, fac aluzie la palatul regelui Minos din Knossos, insula Creta, o construcție labirintică, concepută de celebrul arhitect și sculptor al mitologiei antice grecești Dedal, tatăl lui Icar.  „Călătoria șamanului” amintește de practicile și ritualurile șamanismului pentru comunicarea oamenilor cu lumea spiritelor. Într-un altul („Reticul”), pictat pe un fundal de griuri, pasta este amestecată cu diferite ingrediente, așa încât ea devine aspră, rugoasă, sugerând straturi arheologice din timpuri imemoriale. Peștele din tablou cu același titlu are pe spate țepi roșii în loc de solzi, iar pe burtă elemente de labirint, având o înfățișare înfricoșătoare și producând un sentiment de anxietate. Stilul pictorului bârlădean este unul expresionist abstract, cu elemente simbolice evocatoare a unor vremuri încărcate de mistere.

Importantă manifestare artistică, expoziția celor trei pictori bârlădeni de la Galeriile de Artă „Nicolae Mantu”, intitulată „Artă, tradiții și culoare”, este un bun prilej pentru a le cunoaște creația acestora și de a o aprecia așa cum se cuvine. Fiecare artist se exprimă în felul său și prin ceea ce prezintă pe simeze încearcă să-și definească personalitatea și preocupările din această etapă.

Corneliu STOICA

1. Antonio Romeo Palie, Peisaj acvatic.jpg

4. Antonio Romeo Palie, Adolescenta.jpg

6. Ovidiu Cucu, Flori 1.jpg

7. Vasile Marius Lupu, Visele Carlei 70 x 70 cm.jpg

Link to comment
Share on other sites

  • 4 weeks later...

Gheorghe Miron - 60

La cei 60 de ani pe care îi împlinește în ziua de 12 aprilie, pictorul și graficianul Gheorghe Miron este un artist pe deplin matur, cu un stil bine individualizat, la care a ajuns printr-o muncă asiduă, desfășurată zi de zi cu gândul și credința că ceea ce iese de sub penelul său să atragă iubitorii de artă, să-i emoționeze, să le creeze bucurii și satisfacții estetice și să rămână, să reziste și să înfrunte devorațiunile timpului. Un tablou care poartă semnătura artistului gălățean este recognoscibil în orice mare expoziție colectivă, el îmbie la dialog și te face să descoperi frumosul în desenul impecabil, în organizarea compozițională a elementelor care îl populează, în sensibilitatea, armonia și expresivitatea culorilor. Cu zece ani în urmă, în 2008, regretatul critic de artă Corneliu Antim aprecia că stilul lui Gheorghe Miron are la bază aprofundarea artei elenistice și romane, a artei Renașterii și a celei din spațiul Orientului persan și indian, a artei romantice, dar și a hiperrealismului și a Pop-Art-ului. În creația lui, sublinia Corneliu Antim, „sunt detectabile toate aceste amprente esenţiale ale unei memorii vizuale şi culturale, nu doar inert sedimentate în ontogeneza lui artistică, ci încă vii şi productive. Miron nu se lasă copleşit de această ascendenţă a lui. El tinde să-şi domine, de dincolo de limitele temporalităţii, propria natură şi predestinare artistică.[…] O conştiinţă a unei continuităţi naturale, pe care şi-o asumă prin fiecare gest creativ săvârşit şi care îl defineşte stilistic şi aptitudinal, ocolind orice tentaţie sau deviaţie pastişată ori epigonică” (Corneliu Antim, Magia desenului, în catalogul expoziţiei personale din 2008, Muzeul de Artă Vizuală Galați).

Gălățean prin naștere, Gheorghe Miron a început să deseneze încă de pe vreme când era copil, a absolvit Liceul de Muzică şi Arte Plastice din oraşul natal (1977) şi Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, secţia Artă Monumentală-Restaurare, clasa profesoarei Rodica Lazăr (promoţia 1982). A lucrat ca profesor de educaţie plastică la Şcoala Nr. 5 din comuna Pechea, iar în 1990,  la propunerea pictorului Ioan Simion Mărculescu, s-a transferat ca muzeograf  la Muzeul de Artă Vizuală Galaţi, instituție în cadrul căruia funcţionează şi în prezent. Între 1993-1997 a activat şi ca profesor la catedra de grafică-desen de la Liceul de  Artă „Dimitrie Cuclin”. Din 1983 participă la expoziţiile colective ale Filialei Galaţi a Uniunii Artiştilor Plastici, al cărei membru a devenit în 1991. Este membru fondator al Grupului „Axa”. Și-a organizat expoziţii personale la Galaţi (1985, 1987, 1995, 2008, 2015); Katowice, Polonia (1998), Ploiești (2006), Tg. Jiu (2007), Piatra Neamț (2009), București (2010), Bacău (2011), Constanța (2012), Tecuci (2013), Brăila (2013) și a participat la numeroase expoziţii de grup şi colective de la Galați, București, Constanța, Iași, Brăila, Buzău, Bacău-Chișinău, Călărași, Făgăraș, Tulcea, Piatra-Neamț, Bârlad, Padova, Veneția (Italia), Budapesta (Ungaria), Paris (Franța) etc. Formația sa de pictor monumentalist i-a dat posibilitatea să desfășoare și o serie de activități de restaurare  și de artă murală la Biserica Domnească „Sf. Nicolae” din Curtea de Argeş, Capela Cimitirului din localitatea Moara Domnească, Ilfov (1980), Muzeul „Theodor Aman”, Bucureşti (1981), Atelierul de restaurare Brasso Art Achbah, Austria (1983), Hotelul Kreta Galaţi (1995 – 1997),  Biserica „Sfinții Împăraţi Constantin și Elena”, Galaţi (2002 – 2003), Biserica „Sf. Mihail” Braşov (2003), Primăria din Câmpina (2003 – 2004), Primăria Municipiului Galați, 2017 (pictură murală pe o suprafață de 80 m.p., reprezentând cele mai importante clădiri-monumente istorice din Galați, lucrare executată împreună cu Irina Panțiru). A fost onorat cu mai multe distincţii: Premiul pentru grafică la Concursul Naţional de Pictură, Grafică, Sculptură şi Artă Decorativă „N. N. Tonitza”, Bârlad (2006); Premiul pentru grafică la Bienala „Lascăr Vorel”, Piatra Neamţ (2007); Premiul Municipiului Băzău la Bienala Internațională de Artă „Ion Andreescu”, Buzău (2014), Premiul de Excelență pentru pictură al Filialei Galați a U.A.P.R. (2016); Premiul pentru Pictură Murală al Filialei Galați a U. A. P. R., împreună cu Irina Panțiru (2017). Are lucrări în colecţii de stat şi particulare din România, Grecia, Italia, S.U.A., Austria, Rusia, Franţa, Australia.

Opera picturală și grafică a lui Gheorghe Miron, bogată și variată, cuprinde în repertoriul ei compoziții cu mai multe personaje, peisaje, naturi statice cu flori, portrete și nuduri, genuri pe care le cultivă cu consecvență și în tehnici diferite. Artistul manifestă un interes deosebit pentru reprezentarea corpului feminin, pe care îl studiază cu mare atenție și îl configurează nud sau învăluit în voaluri transparente și mătăsuri elegante cu finețea și claritatea pictorilor renascentiști. Am putea spune că lucrările pictorului în care apar chipuri de femei sunt adevărate și vibrante omagii aduse frumuseții fizice și morale ale acestora. Personajele sunt înfățișate singure sau în compoziții de două-trei sau mai multe femei, tandre, suple, cu sâni rotunzi, incitanți, epidermă catifelată, păr lung, chipuri surprinse în momente de visare, contemplație, extaz, meditație. Uneori, în spațiul plastic, în deplin acord cu personajele, artistul introduce elemente florale, fructe, vase ornamentate, cărți de joc, zaruri, fluturi. Alegoria, metafora, simbolul sunt predominante, astfel că dincolo de imaginea vizuală pe care fiecare tablou o oferă, privitorul este lăsat să gândească, să reflecteze, să descopere noi straturi conotative („Visul unu gând liber”, „La noroc”, „Regina florilor”, „Încoronarea muzei”, „Pe gânduri”, „Până ce moartea ne va despărți”, „Gătitul miresei”, „Cântec pentru trecut și pentru ce va să fie”, „Focul păcatului”, „Tot mai sus”, ”Cupidon”, „Concert la trompetă” etc.). Femeile din tablourile de pictură și grafică ale lui Gheorghe Miron sunt frumoase, voluptoase, emană căldură, atrag, au un aer misterios, îndeamnă la contemplație. Linia desenului este suplă, mlădioasă, fluentă, iar culorile sunt vii și așezate în acorduri armonioase.

În afara executării unor portrete feminine, Gheorghe Miron s-a aplecat și asupra unor figuri de intelecturali reprezentativi pentru cultura națională, cum este, de pildă, Mircea Eliade, sau pentru cultura locală, în special din domeniuol teatrului, actorii Vlad Vasiliu, Gheorghe V. Gheorghe, Lică Dănilă, Paul Buță. Dincolo de asemănarea fizică cu modelele respective, el a întreprins și adevărate incursiuni în psihologia acestora, reliefându-le importante trăsături morale și de caracter. De asemenea, portretele de copii („Ana”, „Undeva, cândva”, „Privind-o pe Irina”) impresionează prin candoarea, puritatea, fragilitatea și inocența pe care o transmit expresia lor, prin măiestria artistică a transpunerii plastice. În mai multe rânduri, artistul și-a scrutat și propriul chip, creând căteva autoportrete din care cel puțin două, de dată mai recentă, sunt memorabile. Unul, prin maniera în care a fost conceput, amintește de tehnica maestrului olandez al clar-obscutului Rembrandt van Rijn  și constituie un pios omagiu adus celebrului pictor și gravor din secolul al XVII – lea. Celălalt, cu unele elemnte suprarealiste, conține în el, după opinia lui Corneliu Antim, „vibrația capodoperei”.

Participarea lui Gheorghe Miron la edițiile din 2014, 2016 și 2017 a Taberei de Creație de la Boholț (Brașov), organizată de inginerul și colecționatul Vasile Joantă, a avut o mare importanță pentru creația pictorului. Acum, orășeanul născut și crescut în Cetatea dunăreană, a descoperit satul din Țara Făgărașului și oamenii locurilor. Din seria lucrărilor realizate aici, nu putem uita portretul „Domnul învățător”, reprezentându-l pe bătrânul dascăl Aurel Drăguș, pe atunci la vârsta de 92 de ani (a încetat din viață la 26 noiembrie 2016), cel care a scris și monografia „Boholț - sat ardelean al tradiției, statorniciei și speranței”, apărută în două ediții (2002, 2014), compoziția de dimensiuni monumentale, „Boholțeni în sărbătoare”, cu aproape 40 de personaje, în care este surprinsă atmosfera din timpul Sărbătorii Sânzienilor, celebrată pe 24 iunie, sau peisajele cu șuri, construcții vechi, aflate pe cale de dispariție. Și în aceste lucrări Gheorghe Miron se exprimă magistral, stăpânește suprafețele mari, își individualizează personajele chiar în scenele de masă, construiește cu rigoare și folosește din plin detaliile, elemnte care după propria mărturisere „fac diferența”.

Clasic și modern în același timp, adept al novorealismului, noul curent fundamentat de pictorul american de origine rusă Alexey Steele din Los Angeles, Gheorghe Miron, original în viziune și mijoace de realizare plastică, atent și exigent la ceea ce așterne pe pânză, carton și hârtie, prin creația sa nu face altceva decât să aducă un elogiu frumosului natural și uman. În acest sens, într-un text intitulat „Crezul meu”, el afirma cu prilejul expoziției personale din 2015: „Să te dezici de termenul de frumos înlocuindu-l cu orice alt cuvânt, cred că este prea mult şi nu pot accepta asta. De fiecare dată încerc să găsesc subiecte ce includ frumosul şi-mi propun să-l reprezint cât mai bine cu putinţă. Aproape că nu sunt interesat de calificativele care-mi vor fi date de unii şi alţii, ci mă interesează ca privitorul să fie fascinat, dacă este posibil, de povestea lucrării şi de măiestria executării acesteia. Din păcate, de mult nu mai interesează pe nimeni măiestria. Astăzi, pictura mâzgălită, „formă” de fapt fără formă şi întâmplătoare, au înlocuit frumosul, iar susţinătorii acestora încearcă, pe toate căile, să impună această „artă” şi secolului XXI. Mă dezic în demersul meu artistic de tot ce înseamnă întâmplător şi voi continua să desenez sau să pictez aşa cum cred şi simt. Moda şi tendinţele impuse în artă, o spun cu hotărâre, nu mă reprezintă şi nu aş vrea să fac parte din categoria celor mulţi, fără nume”.

Aniversarea  în acest aprilie a 60 de ani de existență îl găsește pe Gheorghe Miron într-un moment de vârf al carierei și creației sale. El este o prezență dinamică în viața culturală a Galațiului și a țării, un reprezentant de notorietate al Filialei locale a U. A. P. R., un muzeograf exigent, cu o bogată activitate curatorială, participă la tabere și simpozioane naționale, demonstrând că are deplină forță să dăruiască semenilor valori care poartă amprenta personalității sale. Ne exprimăm cu sinceritate admirația și prețuirea pentru arta și activitatea sa profesională, urându-i multă sănătate, inspirație, mari împliniri artistice și cât mai multe bucurii. La mulți ani, iubite Maestre!

Corneliu STOICA

1. Gheorghe Miron - Fotogr..jpg

3 b. Gheorghe Miron - Visul unui gand liber.jpg

29. Gheorghe Miron, Margine de sat, u.p., 2017.jpg

5. Gheorghe Miron, Cupidon.jpg

30. Gheorghe Miron, In luminis (Boholt, 2017).jpg

Link to comment
Share on other sites

  • 2 weeks later...

Gheorghe Mihai-Coron, la 80 de ani

Pictorul Gheorghe Mihai-Coron împlineșt,e la 19 aprilie, 80 de ani. O vârstă venerabilă, care și-a lăsat urme vizibile pe chipul și înfățișarea sa fizică. El este o personalitate notorie a culturii şi învăţământului gălăţean, un artist care, venit cu ani în urmă la Galaţi cu repartizare guvernamentală, a adus un suflu nou în mişcarea plastică de la Dunărea de Jos, bucurându-se de aprecierile iubitorilor de frumos nu numai de pe aceste meleaguri, dar şi ale celor din alte centre culturale ale României, din Franţa sau din Germania, ţări unde şi-a organizat expoziţii personale. A slujit zeci de ani cu dăruire şi maximă responsabilitate învăţământul din oraşul nostru în calitate de profesor de educaţie plastică, de inspector metodist și de coordonator de lucrări de gradul I la această disciplină. Fire sociabilă și optimistă, a considerat întotdeauna că destinul i-a fost favorabil, de unde şi adausul la patronimul său a cuvântului Coron, care este de fapt inversul lui Noroc.

Născut în comuna Todireni, judeţul Botoşani, pictorul a urmat mai întâi Institutul Pedagogic de Învăţători din Bârlad, apoi a absolvit Academia de Arte Plastice din Iaşi (profesori, Adrian Podoleanu şi Petru Hârtopeanu) şi Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, Facultatea de Muzeologie. Este membru al Uniunii Artiştilor Plastici – Filiala Galaţi, din 1990. Din 1969 a participat la toate expoziţiile colective şi de grup ale Filialei Galaţi a U.A.P.R. şi la alte manifestări colective deschise de aceasta în capitală şi în alte localităţi din țarp. Şi-a organizat expoziţii personale la Galaţi (între 1973-2018, peste 45 de expoziţii), Braşov (1974), Brăila (1978, 1980), Iaşi (1979, 1983, 1987), Bucureşti (1983), Botoşani (1983), Tecuci (2003, 2005). De asemenea, a expus în străinătate: Germania, Muzeul de Artă din Bad Neustadt (1992); Banca din Bad Neudstadt (1993); Franţa, Saint Amand Montrond, Galeriile „Isabel Goldin” (1995); Bordeux, Centrul Cultural (1995); Andrézieux-Bouthéon; Blaye- Gironde (1995); Pessac (1996); Aytré-Charente (1996). Pe plan naţional a participat la  Saloanele republicane ale profesorilor de desen, Sala Dalles, Bucureşti (1971, 1973, 1976, 1981); Saloanele republicane de grafică, Sala Dalles (1973, 1974); Anuala şi Bienala de pictură şi sculptură, Sala Dalles (1979, 1986); „Voroneţiana”, Suceava (1978, 1979); Bienala „Ion Andreescu”, Buzău (1998, 2002, 2004, 2006); Saloanele Moldovei Bacau-Chişinău (2012) etc.. În 2008, Muzeul de Artă Vizuală i-a organizat o mare expoziţie retrospectivă, iar în 2016 a fost onorat de Filiala Galați a UAPR cu Premiul de Excelență pentru întreaga activitate. Lucrări ale sale se găsesc în colecţii de stat şi particulare din ţară şi din străinătate: Canada, Siria, Franţa, Germania, Israel, Austria, Danemarca, S.U.A.

Pe Gheorghe Mihai-Coron l-am urmărit în expoziţii încă de la debutul său gălățean din 1969, iar prima personală din 1973, din foaierul Casei de Cultură a Sindicatelor, am avut onoarea să i-o prezint la vernisaj. Eram atunci inspector la Comitetul de Cultură şi Artă al Judeţului Galaţi şi aveam în responsabilitatea mea sectorul muzee, monumente şi artă plastică. A început să se afirme expunând îndeosebi peisaje. În paralel a cultivat şi portretul, compoziţia, natura statică cu flori, nudul. În genul peisajului, două sunt motivele care apar cu pregnanţă: satul din nordul Moldovei, aparţinând unor zone colinare aducătoare de calm, linişte, pace sufletească, şi priveliştile acvatice, surprinse pe spaţii vaste, unde de cele mai multe ori nu ştii unde se termină apa şi de unde începe cerul. Cultivă un lirism cald, reţinut, emanator de poezie şi euritmii parcă desprinse din şoapta izvoarelor sau freamătul codrilor. În faţa marelui spectacol al naturii el nu devine exuberant, nu urmăreşte înregistrarea frustă a datelor realului. Impresiile nu violentează spaţiul tablourilor, ele sunt supuse cenzurii propriului eu, astfel că peisajele par mai degrabă niște meditații asupra naturii, totul învăluit în hlamida unei melancolii ce-și are originea în structura intimă a fiinţei artistului. Priveliştile natale şi-au pus în aşa măsură amprenta pe anii copilăriei şi adolescenţei artistului, încât, reîntâlnindu-se cu ele la o altă vârstă, el nu poate să le picteze decât păstrând regretul şi nostalgia adultului pentru planeta părăsită („Satul copilăriei”, „Dorul meu”, „Lumea satului”, „Şapte fântâni”, „Tăcere adâncă”, „Loc natal”, „Lumină lină”, „Bătătura satului”, „Ora amurgului” etc.). Culorile predominante sunt brunurile, griurile colorate, verdele aluziv sau limoniurile nostalgice.  Aceleaşi imagini, surprinse iarna sau vara, sunt pictate în culori mai luminoase, iar formele sunt conturate atât prin modulaţii tonale cât şi prin grafisme. Albul şi galbenul dau o notă distinctă tablourilor, creând senzaţia de puritate. Există în aceste peisaje o ritmică a petelor de culoare, o aşezare a elementelor în aşa fel încât spaţiul bidimensional câştigă în adâncime, oferind privitorului ample deschideri perspectivale. Când se îndreaptă spre mediul acvatic, pictorul păstrează aceeaşi paletă coloristică potolită, lucrările sale evidenţiind şi aici simţul clasic al organizării spaţiului pictural, ştiinţa aşezării în pagină, structura echilibrată a compoziţiei, suprafeţe vibrate cu pensulaţii fine, rafinate. Doar în acuarele tonurile sunt mai exuberante şi se întrepătrund, iar sugestiile converg spre descoperirea unui univers fascinant, încărcat de mister şi poezie. Un moment care a atras atenţia în activitatea sa a fost acela când, în 1995, artistul a expus tablouri cu subiecte inspirate din arta măştilor populare. El le-a pictat nu numai pentru semnificaţia lor simbolică, dar mai ales pentru multiplele posibilităţi cromatice. În aceste tablouri pasta este mai groasă, mai expresivă, desprinsă parcă din paleta expresioniştilor şi foviştilor. Formele sunt şi ele mai robuste. Motivul floral l-a preocupat şi el în permanenţă şi întotdeauna i-a surprins cu ingeniozitate gingăşia şi inepuizabila poezie. Culorile au o prospeţime deosebită, sunt intense, strălucitoare, ordonarea compoziţională a lujerelor şi corolelor este făcută numai pe verticală. În multe tablouri florile sunt grupate în două-trei până la patru-cinci sau chiar mai multe vase de forme diferite şi din material diferit. Efectul obţinut este al unei simfonii cromatice bine orchestrate, în care albul, violetul, roşul, verdele, galbenul, oranjul dialoghează într-o armonie firească. Uneori, tijele sunt întrerupte şi reluate, încât corolele răsar ca nişte inflorescenţe. Se creează astfel în spaţiul plastic o atmosferă de imponderabilitate, florile par a ieşi din materialitatea lor, tinzând să zboare, să se înalţe.

Prezent și acum pe simezele gălățene alături de ceilalți confrați din cadrul Filialei Galați a UAPR, Gheorghe Mihai-Coron nu a avut o evoluţie spectaculoasă în activitatea sa, în opera lui nu se disting mai multe etape tematice sau coloristice, aşa cum se întâmplă la mulţi artişti., Consecvenţa, dăruirea şi sinceritatea cu care a lucrat l-au condus la realizări valoroase, care sânt înregistrate ca acumulări benefice în concertul plasticii româneşti contemporane. La împlinirea respectabilei vârste de 80 de ani, îi urăm multă sănătate, inspiraţie și să ne încânte încă mult timp  cu tablourile sale de pictură şi grafică. La mulţi ani, iubite maestre!

Corneliu STOICA

1. Gheorghe Mihai-Coron  - Fotografia artistului.jpg

17. G.M.C. 2. Gheorghe Mihai-Coron, La Garvan.jpg

10. Gheorghe Mihai-Coron, Nud, u.p., 47x66 cm.jpg

19. G.M.C. 4. Gheorghe Mihai-Coron, Vadu Ungurului.jpg

Link to comment
Share on other sites

  • 4 weeks later...

Valeriu Șușnea: „Călătorii imaginare”

Valeriu Șușnea, președinte al Filialei Băzău a Uniunii Artiștilor Plastici din România, se află pentru a doua oară la Galați cu o expoziție personală, găzduită de Galeriile de Artă „Nicolae Mantu”. Prima dată a expus în septembrie 2009 în sălile Muzeului de Artă Vizuală. Expoziția de acum se intitulează „Călătorii imaginare” și cuprinde un număr de 37 de lucrări de pictură și grafică colorată.

Născut în orașul Berești din județul nostru (6 martie 1960), absolvent al Liceului de Muzică și Artă Plastică din Galați (1979) și al Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București, secția Artă Monumentală-Restaurare, unde a studiat cu profesorii Vasile Celmare, Nicolae Groza, Ovidiu Boldura și Ion Grigore (1984), pictorul s-a stabilit la Buzău după terminarea facultății, lucrând mai întâi ca muzeograf la Oficiul pentru Patrimoniul Cultural Național, apoi ca profesor la Liceul de Arte „Margareta Sterian”, instituție în care funcționează și în prezent. În 1999 a obținut autorizația de restaurator pictură murală de epocă din partea Comisiei de Pictură Bisericească a Patriarhiei Române, iar în 2011 și-a luat doctoratul în Arte Plastice și Decorative la Universitatea Națională de Arte din București (coordonator, prof. univ. dr. Ion Stendl). De-a lungul timpului și-a organizat peste 30 de expoziții personale la Buzău, București, Râmnicu Sărat, Tecuci, Galați, Focșani, Bușteni, Ploiești, Bacău, Franța, Danemarca și a participat la numeroase manifestări colective de profil de la Buzău, București, Baia Mare, Galați, Pitești, Bacău, Piatra Neamț, Brăila, Alba Iulia, Constanța, Tulcea, Chișinău, Bruxelles, Paris, Roma etc. Este inițiator, din 1995, al Taberei de icoane de la Poiana Pinului „Școala zugravilor de subțire”, destinată celor mai buni elevi ai liceelor de artă, al Simpozionului de pictură, sculptură și grafică „Monteoru Art” de la Sărata-Monteoru și al Taberei de Documentare și Creație „Măgura-Art”. Ca pictor muralist a realizat, singur sau în echipă, multe lucrări de artă monumentală, executate în tehnici diferite, în aşezăminte bisericeşti și civile din zona Buzăului, dar şi din Bistriţa, Bacău, Focşani, Constanţa, Tescani, Bucureşti. A executat și lucrări de scenografie la unele spectacole ale Teatrului „George Ciprian” din Buzău, precum și ilustrație de carte pentru diferite edituri. A fost onorat cu mai multe distincții: Premiul U.A.P.R. pentru pictură la Bienala „Ion Andreescu”, Buzău (2002); Diploma de excelenţă în cultură acordată de Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Naţional Buzău; Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler, Categoria C – „Artele plastice”  (2004); „Profesorul Anului” în domeniul Arte (2005); Titlul de Cetăţean de Onoare al Municipiului Buzău (2005); Diploma „Gh. Lazăr”, clasa a III-a, Ministerul Educației și Cercetării (2006); Premiul Muzeului Naţional de Artă al Moldovei, Chişinău (2007); Premiul II pentru pictură, Bienala „Gheorghe Petraşcu”, ediţia a IX-a, Târgovişte (2008); „Omul Anului 2014”, Consiliul Municipiului Buzău (2015). Este inclus în „WHO IS WHO” - Enciclopedia Personalităţilor din România (2009), ca și într-o serie de dicționare editate la Iași, București și Galați. Din 2017 face parte din Consiliul de Conducere al Institutului Cultural Român. Are lucrări în colecţii de stat şi particulare din România, Franţa, Belgia, S.U.A.

„Călătoriile imaginare” ale lui Valeriu Șușnea sunt reprezentări plastice ale parcursului pe care ființa umană trebuie să-l facă pe drumul spre mântuire și îndumnezeire, magistral figurat prin motivul Scării, simbol al treptelor urcate pe acest drum, despre care Mircea Eliade scria că „este legat de ascensiunea omului către transcendent”. Este un motiv frecvent întâlnit în frescele unor mănăstiri din țara noastră (Sucevița, Râșca, Pângărați, Hurez), ca și în gravurile și manuscrisele cu conținut religios.

În urcușul său anevoios pe Scara virtuților, omul este ajutat de forțe ale binelui (îngeri), care îl ajută să ajungă la ținta finală, unde îl așteaptă Mântuitorul Iisus Hristos, dar este pândit și de forțe ale răului (diavoli), care fac totul pentru a-l prăbuși.

Un univers miraculos, insolit, ni se dezvăluie privirilor din imaginile imortalizate pe pânză sau pe hârtie. O lume de personaje, semne și simboluri  populează tablourile, având sensuri și semnificații ce se cer descoperite cu răbdare. Valeriu Șușnea este un pictor figurativ, expresionist ca mod de reprezentare a elementelor care compun ansamblul tablourilor sale, cu alunecări, uneori, în suprarealism și chiar în abstract. Stilul său este bine conturat, individualizat, rezultat al unui parcurs coerent, bazat pe acumulări dobândite treptat într-o activitate desfășurată atât ca pictor de șevalet, cât și ca pictor bisericesc și restaurator. Parcurgând lucrările expuse, rod al unei fantezii productive, hrănită cu temeinice lecturi din diferite culturi, citim titluri ca acestea: „Călătorie în timp”, „Semne și simboluri”, „Gând albastru”, „Păzitorii viselor”, „Hoții de vise”, „Căruța cu minuni”, „Poveste”, „Stare de sărbătoare”, „Călătorii uitate”, „Bizantină”, „Basm”, „Univers violet”, „Călătorind în vis”, „Semne de început și de sfârșit”, „Regăsirea visului” etc. În ele, motive antropomorfe, zoomorfe, avimorfe și fitomorfe conviețuiesc într-un spațiu imaginar riguros construit, dezvoltat în mod deosebit pe verticală, în registre care se succed, dând impresia înălțării, a depășirii patrulaterului lucrărilor și sugerând de fapt axa ascensională dintre pământ și cer, dintre teluric și spiritual, dintre trecător și etern. Sunt motive care își au sorgintea în repertoriul mitologic universal, în pictura rupestră, în frescele medievale și iconografia românească religioasă, în ornamentica artei populare naționale, dar și în arta orientală și în cea bizantină. Zeități masculine și feminine, îngeri, instrumentiști, luntrași, pocale, clopote, cruci de mai multe forme, sirene, păsări și animale fantastice figurate integral sau fragmentar (unele cu înfățișări înfricoșătoare), pești, broasca țestoasă, triunghiul, săgeata etc. domină spațiul plastic al tablourilor sale, de fiecare dată în alte și alte organizări compoziționale, cu noi conotații, alcătuind o lume enigmatică, venind parcă din epoci străvechi. Uneori, regnurile se întrepătrund, creând făpturi ciudate, după cum, alteori, în acest spațiu își găsesc loc și imagini din lumea circului („Lumea circului”, „Scamatorul”) sau care fac aluzie la practici oculte („Alchimistul”).

Valeriu Șușnea este un foarte bun desenator, formele personajelor și obiectelor sunt înscrise în pagină cu claritate și ordonate cu rigoare geometrică, compozițiile sunt echilibrate,  iar culoarea, când sobră, când mai vioaie, adecvată conținutului ideatic al tablourilor, are expresivitate și forță emoțională. Făcând parte din aceeași categorie de manifestări tematice organizate în anii trecuți ( „Sacru și profan”, „Artă sacră”,  „Realitate, oglindire, simbol”, „Simboluri și semne”, „Realitate și simbol”, „Expresivități simbolice”), noua sa expoziție de la Galați ne dă posibilitatea unui contact direct cu creații ale unuia dintre cei mai talentați și reprezentativi pictori români contemporani, cu  un palmares artistic impresionant. Pictura și grafica lui sunt expresia unui profesionist inventiv, care caută întotdeauna soluții plastice originale pentru a-și materializa în imagini vizuale ideile, gândurile, sentimentele, trăirile și se bucură de binemeritate aprecieri atât pe plan național cât și dincolo de granițele țării.

Corneliu STOICA

0. Valeriu Susnea, Aspect de la vernisaj, 2018.jpg

1. Valeriu Susnea, Bizantină.jpg

3. Valeriu Susnea, Pazitorii viselor (Calatorii imaginare).jpg

7. Valeriu Susnea, Gând albastru.jpg

Link to comment
Share on other sites

Expoziția „Pro Boholț”, ediția a VI-a

Pentru inginerul-colecționar de artă Vasile Joanta a devenit o obișnuință ca în cadrul unor expoziții să prezinte iubitorilor de frumos din Galați lucrările de pictură, grafică și sculptură realizate în Tabăra de creație „Pro Boholț”, pe care dumnealui o organizează în fiecare vară, începând din 2012, în localitatea natală Boholț, comuna Beclean, județul Brașov. Anul acesta au fost expuse în sala „Ioan Simion Mărculescu” de la Muzeul de Artă Vizuală (vernisaj, 25 aprilie) lucrările create în ediția a VI-a din 2017, la care au participat artiștii plastici Denis Brânzei, Cornel Corcăcel, Ion Chiriac, Sava David, Mihaela (Misha) Diaconu, Gheorghe Miron și Irina Panțiru. Așa cum a ținut să precizeze organizatorul taberiei în prefața catalogului, ediția din 2017 s-a desfășurat sub semnul aniversării a 700 de ani de existență a satului făgărășan Boholț, atestat documentar la 1317, precum și a pregătirii Centenarului Marii Uniri a tuturor românilor. În acest sens, sculptorii participanți, Denis Brânzei (n. 5 noiembrie 1975, Galați) și Mihaela Diaconu (n. 17 martie 1981, Galați), au executat două monumente care au fost dezvelite cu prilejul manifestărilor din luna august desfășurate pentru sărbătorirea celor 700 de ani de existență a satului. Primul monument, „Masa dăinuirii boholțenilor”, realizat de Denis Brânzei din piatră de Vratza (Bulgaria), are ca punct de plecare un motiv biblic, „Cina cea de Taină”. Prin elementele simbolice ce-l compun (masa, plugul, Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce, inciziile săpate pe trei laturi ale mesei în formă  ovală, de semicerc, de arcadă, de nimb) face trimitere la munca, credința și jertfa locuitorilor din Boholț, calități care i-au ajutat să înfrunte prin veacuri toate greutățile și primejdiile și să dăinuiască de-a pururi. Celălalt monument, „Crucea Eroilor Boholțeni”, datorat sculptoriței Mihaela (Misha) Diaconu, este dedicat cinstirii memoriei eroilor din sat care au căzut în cele două războaie mondiale. Partea metalică, ce-l reprezintă pe Domnul nostru Iisus Hristos crucificat, este din corten și așezată pe un soclu din beton placat cu marmură neagră, având gravate numele eroilor boholțeni. În expoziție, cele două monumente sunt prezentate prin fotografii color de mari dimensiuni făcute din mai multe unghiuri.

Lucrările de pictură și de grafică expuse sunt semnate de Ion Chiriac, profesor la Universitatea Națională de Arte din București, pictor muralist, autorizat din 1985 de către Patriarhia României ca restaurator de monumente istorice de epocă, Cornel Corcăcel, Sava David, ambii profesori la Liceul de Artă „Dimitrie Cuclin” Galați, Gheorghe Miron, muzeograf la Muzeul de Artă Vizuală, și Irina Panțiru. Fiecare, în stilul său, a surprins imagini ale peisajului rural al zonei, case, șuri, biserici, troițe etc., prin care caută să pună  în valoare ceea ce este specific meleagurilor din Țara Făgărașului.

Maestrul Ion Chiriac (n. 20 ianuarie 1957, Focșani, Vrancea), surprinde prin trei lucrări pictate în tehnica frescă, două reprezentând pe „Maica Domnului cu Pruncul” și una pe „Sf. Ierarh Vasile cel Mare”. Ele au fost executate în stilul picturii bizantine direct pe perete și apoi extrase și lipite pe pânză de sac. Sf. Vasile cel Mare ține în mâini un pergament desfășurat, pe care se poate citi: „Nimenea din cei legați cu poftele și plăcerile trupești nu este vrednic ...”. Imaginea „Maicii Domnului cu Pruncul” este în așa fel pictată încât dă senzația de vechime, de frescă pe care trecerea tipului și-a lăsat din plin amprentele. Una din cele două variante chiar reproduce coșcovelile și crăpăturile dîn masa tencuită. Așa cum ne declara domnul Vasile Joanata la vernisaj, în viitor, unul din cele două tablouri va înnobila iconografia Bisericii din Boholț. În cea de a patra lucrare a lui Ion Chiriac „Biserica din Boholț”, ulei pe pânză,  pictat pe o dominantă de roșu cărămiziu și oranj, artistul recurge la o geometrizare foarte riguroasă a elementelor componente, mențindu-se într-un registur cu accente decorative.

Participant și la ediția din 2016 a taberei, Cornel Corcăcel (n. 17 septembrie 1972, Negrești, Vaslui) a realizat cinci lucrări: „Între pământ și cer”, „Spectacol ceresc”, „Nori peste Boholț” (grafit pe hârtie), „Cuplu secular” și „Troița din Dealul Viilor~ (pastel pe hârtie). În prima, pe fundalul unei priveliști panoramice a satului, văzută din turla bisericii, graficianul a proiectat, la proporții monumentale, portretul celui care este considerat un adevărat mecena al artei gălățene, Vasile Joanta. Expresia chipului acestuia este atât de fin colorată, încât transpar pe suprafața epidermei feței și frunții elemente ale peisajului rural. Este o metaforă foarte sugestivă, care ne face să ne gândim la dragostea nețărmurită a bravului fiu al satului pentru meleagurile natale și la multe acțiuni social-culturale întreprinse pentru comunitatea locală, culminând cu editarea monografiilor consacrate localității și școlii, ridicarea celor două monumente și organizarea taberei de creație cu scopul de a înființa un muzeu în casa părintească. Tot din turla bisericii sunt văzute și imaginile din „Spectacol ceresc” și „Nori peste Boholț”, în care accentul artistului cade mai ales pe redarea atmosferei din spațiul celest. Priveliștile terestre sunt materializate miniatural în partea de jos a tablourilor printr-un desen cu multe grafisme, în timp ce vibrația aerului, mișcarea norilor sunt redate prin tonuri de griuri modulate ingenios, care ating rafinamentul. Pastelurile „Cuplu secular”, având în prim=plan doi arbori bătrâni, cu ramuri ce acoperă aproape toată suprafața hârtiei, și „Troița din Dealul Viilor” alcătuiesc adevărate poeme cromatice, de o mare forță emoțională. O simfonie de culori de un lirism exploziv evocă pitorescul locurilor și natura cu vegetație abundentă, aflată în plenitudinea sevelor. Cornel Corcăcel a confirmat încă o dată capacitatea lui de redutabil pastelist și măiestria dobândită de-a lungul anilor în practicare acestei tehnici destul de dificilă și folosită de cei mai mulți artitști contemporani mai mult pentru schițe în timpul documentării decât pentru lucrări definitive.

La prima sa prezență în tabăra de la Boholț, pictorul Sava David, președintele Filialei Galați a U. A. P. R. (n. 30 octombrie 1957, Cosmești, Galați), colorist de o sensibilitate aparte, fin observator al realităților din jur, nu putea decât să-și pună în valoare aceste mari calități și în pictarea peisajului rural, mai puțin abordat până acum. Lucrările lui se intitulează: „Prospețime”, „Amintire”, „Poartă”, „Curte la Boholț” și „Lumina griurilor colorate”. Artistul a fost atras cu precădere de acareturile aflate în ogrăzile locuitorilor, a caselor (unele foarte vechi, chiar părăsite, cu pereți sprijiniți în bârne), a șurilor aproape pe cale de dispariție, a porților masive și arcuite în partea superioară. Imaginile plăsmuite de el, într-o gamă de griuri colorate, sunt de un lirism discret. Prin linie și culoare artistul reușește să redea specificul local, atmosfera de melancolie ce o creează niște obiective aparținând trecutului. Când consideră necesar, el insistă și asupra unor detalii, fapt care face ca ansamblurile să fie mai atrăgătoare. Tabloul „Lumina griurilor colorate” este un joc suav de pete concentrate în partea de mijloc a spațiului plastic, în care poezia și muzica trăiesc într-o perfectă armonie.

Remarcat în edițiile din 2014 și 2016 prin admirabilul portret realizat învățătorului nonagenar Aurel Drăguș, plecat la Domnul între timp, prin compoziția de mari dimensiuni, cu aproape 40 de personaje, „Boholțeni în sărbătoare”, inspirată de ceremonialul Sânzienelor, ca și prin peisajele cu șuri și case vechi, Gheorghe Miron (n. 12 aprilie 1958, Galați) aduce în expoziție alte patru lucrări cu aspecte ale unor șuri figurate pe pânză din partea laterală, lăsând să se vadă și porțiuni ale interiorului acestora, unde sunt adăpostite fânul și unele obiecte gospodărești („În plin soare”, „Șură”) și case pictate în plein-air, în care verdele intens al vegetației și roșul-cărămiziu al acoperișurilor sunt predominante („Verde de Boholț”, „Luminiș”). Miron își arată și de această dată preferința pentru arhitectura construcțiilor din satul transilvănean și pentru elementele de detaliu. Atmosfera din ultimele două tablouri este caracteristică picturii impresioniste, tușele sunt divizate, iar culoarea are expresivitate, prospețime și strălucire.

În aceeași manieră sunt realizate și cele două tablouri semnate de tânăra pictoriță Irina Panțiru (n. 23 octombrie 1992, Galați), și ea prezentă pentru a doua oară în această tabără („La marginea satului” și „Fereastră către trecut”). Ambele sunt uleiuri pe pânză, reprezentând construcții vechi. Dacă în primul imaginea este figurată din partea laterală, cu zid de pe care a căzut tencuiala, iar gardul din prim-plan este doar din câteva bârne, în cel de-al doilea corpul construcției este înfățișat frontal și ocupă aproape toată suprafața spațiului plastic. Cerul abia se distinge ca o limbă albastră-verzuie de după acoperișul învelit cu olane. Irina Panțiru își urmează cu fidelitate mentorul, pictorul Gheorghe Miron, și-a însușit temeinic arta desenului, știința compoziției, are aceeași pasiune pentru reliefarea detaliilor, numai că ea a optat pentru o gamă cromatică mai închisă, tendință manifestată pregnant în creația ei de până acum.

Completând în mod fericit noi pagini ale monografiei vizuale a satului Boholț și a împrejurimilor acestuia, expoziția cu lucrările ediției a VI-a, constituie o adevărată sărbătoare cromatică, un act de cultură benefic, ce se cuvine apreciat la aevărata lui valoare documentară și estetică. Catalogul care o însoțește, rod al muncii sculptorului

Liviu-Adrian Sandu, tipărit în excelente condiții grafice (cuprinde fișele biografice ale artiștilor participanți la tabără, fotografii-portret, reproduceri ale lucrărilor realizate, un colaj de instantanee din tipul activităților desfășurate) este un instrument foarte util atât iubitorilor de frumos cât și specialiștilor din domeniul artei plastice.

Corneliu STOICA

7 a. Cornel Corcacel, Cuplu secular.jpg

 

12. David Sava, Poarta.jpg

2. Ion Chiriac, Sf. Vasile cel Mare 3.jpg

Link to comment
Share on other sites

La Universitatea „Dunărea de Jos” Galați

Expoziția „Octavian Smigelschi – promotor al unității și al artei naționale”

Așa cum rezultă din titlu, expoziția „Octavian Smigelschi – promotot al unității și al artei naționale”, găzduită în aceste zile în Holul de la intrare al Universității „Dunărea de Jos” Galați, prezintă lucrări ale celui mai important reprezentant al artei din Transilvania de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea., înnoitor și deschizător de drumuri în pictura religioasă, dar și un prestigios pictor laic, pentru care viața satului a constituit un nesecat izvor de inspirație. Înscrisă în cadrul manifestărilor consacrate aniversării Centenarului Marii Uniri, manifestarea are ca organizatori Arhiepiscopia Dunării de Jos, Muzeul Istoriei, Culturii și Spiritualității Creștine de la Dunărea de Jos, Universitarea „Dunărea de Jos”, Muzeul Național Brukethal Sibiu și Asociația culturală pictor Octavian Smigelschi sub patronajul Ministerului Culturii și Identității Naționale. Curator, dr. Alexandru Constantin Chituță, Șef secție Educație, Comunicare și Marketing la Muzeul Național Brukentahal, președinte al Asociației culturale pictor Octavian Smigelschi.

Mai puțin sau deloc cunoscut gălățenilor, Octavian Smigelschi s-a născut la 21 martie 1866 la Ludoș (Sibiu), localitate aflată la acea vreme în Imperiul Austriac. A absolvit Școala Maghiară de Stat din Sibiu (1884) și în paralel a urmat cursurile maestrului Carl Dörschlag, pictor german stabilit în Transilvania, la Sibiu, în 1862, după care a beneficiat de o bursă la Școala regală de profesori de desen din Budapesta (1884 – 1889). Pasionat de pictura bisericească, execută numeroase icoane, iconostase, precum și alte lucrări la o serie de biserici din satele transilvănene Drăguș (Brașov), Ilva Mare (Bistrița-Năsăud), Sâncel (Alba), Roșiori (Satu Mare), Sâniosif (azi Poiana Ilvei, Bistrița-Năsăud), Petroșani (Hunedoara), întreprinde călătorii la Viena, München, Dresda, unde vizitează galerii de artră și muzee, desăvârșindu-și pregătirea profesională, este profesor la Liceul de Stat din Elisabetopol (azi Dumbrăveni, Sibiu), face schițe în localitățile Racovița, Câlnic, Tălmăcel, Sibiu și Gârbova. Între 1898 -1899 studiază arta la Veneția, Ravenna și Florența, iar în 1904 studiază picturile bisericești din Țara Românească (Tismana, Cozia, Bistrița, Horezu, Curtea de Argeș, București, Snagov, Sinaia) și Moldova (Galați, Iași, Suceava, Dragomirna, Putna, Rădăuți, Voroneț, Cernăuți). Începând din 1990 își organizează expoziții împreună cu colegii săi pictori de origine săsească Fritz Schullerus și Robert Wellmann. Expoziția de artă religioasă deschisă la Blaj în ziua de 30 august 1903 îi va marca existența. Prin prezentarea planului și cartoanelor ce reprezentau proiectul pentru pictarea Catedralei Greco-Catolice din Blaj, prin care își manifesta preferința pentru arta bizantină, Octavian Smigelschi intră în atenția oficialităților bisericești și a publicului. Expoziția, completată și cu alte lucrări, este deschisă în același an și la Sibiu, și la Budapesta. Succesul este răsunător. Poetul Octavian Goga îi consacră un articol elogios în revista „Luceafărul” (Nr. 24, 15 decembrie 1903). În 1904, la 12/25 aprilie, în urma unui concurs, i se încredințează pictarea Catedralei Metropolitane din Sibiu. Din păcate, din lipsa mijloacelor financiare, proiectul pentru Catedrala din Blaj a rămas netranspus în faptă, iar la Catedrala Metropolitană Sibiu a pictat doar o parte din decorația interioară: icoanele de pe iconostas, cupola cu Iisus Hristos Pantocrator, înconjurat de cetele de îngeri, și pandativul cupolei, pe care sunt reprezentați cei patru evangheliști. Aici, Octavian Smigelschi își dă toată măsura talentului său, fiind considerat creatorul stilului neobizantin, o strălucită sinteză de elemente din pictura bizantină, din cea a Renașterii italiene și din ornamentica populară românească. Ulterior a mai pictat iconostase pentru bisericile din Rodna Nouă, Romuli, Racovița, Șanț, Timișoara Fabrică, Lunca Ilvei și decorația bisericilor din Ciacova și Rădești. A încetat din viață la 10 noiembrie 1912, la Budapesta, la numai 46 de ani. El este și inventatorul a două noi tehnici de lucru: marmura de ciment colorat și mozaicul în pastă de sticlă, ambele brevetate la Roma.

În selecția de la Universitatea „Dunărea de Jos” Galați sunt expuse cartoane lipite pe pânză, executate în perioasa 1902 – 1903, care au constituit proiecte pentru Catedrala de la Blaj și Catedrala Metropolitană din Sibiu, schițe și imagini ale unor elemente de detaliu pentru iconostase, precum și o suită de lucrări cu caracter laic (pesiaje, compoziții, portrete, autoportrete). De asemenea, într-o vitină sunt prezentate fotografii ale pictorului, ale părinților și familei acestuia, scrisori adresate teologului Elie Miron Cristea, cel care va deveni în 1925  primul patriarh al Biericii Ortodoxe Române, contractul de pictare a Catedralei Metropolitane din Sibiu, un mozaic reprezentându-l pe Sf. Arhanghel Mihail, realizat din pastă de sticlă, publicații tipărite în procesul de restituire a artistului, precum și cărți ale curatorului expoziției, Alexandru Constantin Cituță, consacrate vieții, activității și operei pictorului („Octavian Smigelschi”, album de artă; „Pictorul Octavian Smigelschi, lumină vie în veșnicie”; „Smigelschi și Catedrala în documente inedite din Arhiva Mitropoliei Ardealului”, „Frumosul – măreția adevărului”; ”Transilvania și pictura națională”).

Proiectele pentru Catedralele din Blaj și Sibiu, executate în tempera și bronz pe carton lipite pe pânză, reprezentând pe Mântuitorul Iisus Hristos binecuvântând și cu o Evanghelie în mâna stângă, pe Evanghelistul Matei cu Isaia și Ieremia, îngeri și serafimi, compoziții cu secene biblice, echilbrat compartimentate în registre orizontale și verticale, despărțite prin decorații inspirate din pictura bizantină și din arta populară românească, sunt unice. Ele impresionează în primul rând prin dimensiunile lor monumentale, aproape nefirești, prin atmosfera solemnă ce o creează, prin rigoarea distribuirii elementelor pe suprafața pictată, prin claritatea formelor personajelor, asigurată printr-un desen precis și o coloristică de mare sobrietate, mai vioaie în cartoanele cu serafimi. Sunt în expoziție și câteva lucrări de prporții mai mici, în care Smigelschi folosește pentru decorație elemnte ale broderiei populare românești, cum este, de pildă, tabloul „Iisus Hristos” (ulei pe carton, 1904), în crearea căruia artistul a pornit de la o comandă pentru coperta unei reviste, proiecte de iconostas, prezentate integral sau fragmentar, cu o ornamentică de o deosebită furmusețe și finețe, sau ilustrații care au servit pentru unele tipărituri cu caracter religios. Un proiect conceput pentru Catedrala de la Sibiu, dar transpus în biserica de la Rădești (Alba), este prezentat printr-o imagine fotografică a originalului. Cei trei magi care sunt figurați ca având chipurile domnitorilor români Alexandru cel Bun, Matei Corvin și Neagoe Basarab; ciobanii și familiile acestora oferă și ei darurile lor (un burduf cu brânză și miei), iar copiii umblă cu Steaua. Pictorul încearcă astfel ca și prin motive să dea ansamblurilor un specific românesc. Toate aceste lucrări sunt elocvente pentru definirea stilului său neobizantin, pentru căutările și strădaniile sale de a înnoi pictura bisericească și de a crea o operă cu profund caracter național și în consonanță cu canoanele estetice existente pe plan european la începutul secolului al XX-lea.

Tablourile cu subiecte laice reprezintă peisaje, compoziții, studii, ilustrații pentru unele tipărituri, portrete și autoportrete. Sunt realizate în tehnici diferite: ulei pe lemn și pe pânză, acuarelă, tempera, pastel, creion, peniță, tehnici mixte. „Pastelul „Peisaj din Sibiu” și acuarela „Biserica din Strei” atrag prin lirismul și atmosfera poetică ce o transmit; „Portița” oferă un peisaj rural însuflețit de un grup de patru personaje feminine. Cele două compoziții intitulate „Hora ielelor” evocă personaje fantastice, inspirate din mitologia populară românească; „Meșterul Manole” (creion pe hârtie) surprinde drama acestui personaj de legendă nevoit să-și zidească soția în trupul bisericii de la Curtea de Argeș; o altă compoziție, de mari dimensiuni, cu subiect istoric, ne poartă departe în timp, la sfârșit de Ev Mediu, în 1373, la curtea de la Praga a Împăratului Carol al IV-lea, când meșterii clujeni Martin și Gheorghe îi prezintă acestuia Statuia ecvestră a Sfântului Gheorghe ucigând balaurul. Desenul în peniță „Luceafărul”, având în centrul său un personaj de o frumusețe angelică, excutat cu precizie și finețe de orfevru, și desenul „Ștefan cel Mare” (tuș pe hârtie), în care chipul voievosului moldovean este încadrat într-un chenar cu o ornamentică inspirată din miniaturile Tetraevangheliarelor ștefaniene, au fost făcute pentru revista „Luceafărul”, editată de Octavian Goga în 1902 la Budapesta.

În portretistică, Octavian Smigelschi se dovedește un fin observator al ființei umane și un bun pătrunzător al psihologiei modelelor. Întâlnim în tablourile expuse chipul părințelor, tatăl – Mihail Smigelschi, descendent al unei familii nobile poloneze, mama – Ana Smigelschi (născută Sebastian), de origine aromână, al fratelui - Cornel (două lucrări), al soției – Pulcheria, o femeie de o frumusețe clasică, al unor femei și bărbați din satele transilvănene („Femeie din Avrig”, „Țăran”, „Portret de fată”), al unor tinere din vremea când studia la Budapesta, ca și al său, imortalizat la o vârstă tânără în trei autoportrete. Pictorul a știut să pună în evidență cu o artă desăvârșită frumusețea, sensibilitatea și bunătatea feminină, curățenia sufletească a femeilor de la țară, robusteațea, expresivitatea fizionomică, dârzenia și demnitatea țăranului român, mândria cu care își poartă vestmintele de port popular. Uneori, chipul personajelor răsare ca o efigie luminoasă de pe un fond întunecat, la fel ca în pictura maeștrilor renascentiști flamanzi, alteori, cel portretizat este proiectat pe un fundal cu o decorație formată din elemente vegetale.

Prin lucrările de o deosebită valoare artistică prezentate, expoziția „Octavian Smigelschi – promotor au unității și al artei naționale” este un act de cultură de mare importanță națională organizat în Anul Centenarului Marii Uniri, și o invitație pentru a cunoaște opera unui artist plecat prea devreme din lumea celor vii, dar care a îmbrăcat haina nemuririi și trăiește prin ceea ce a lăsat moștenire poporului român. Un pictor complex și profund, original, care, așa cum subliniază Alexandru Constantin Ticuță, „rămâne un artist emblematic pentru pictura românească, înzestrat de Creatorul Suprem cu harul de a dezvălui și a exprima prin linie și culoare frumusețile creației divine”.

Expoziția, care va fi deschisă în holul Universității până pe 25 iunie, beneficiază și de un prețios catalog, tipărit de Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos în foarte bune condiții grafice, având texte semnate de Î. P. S. Arhiepiscop Dr. Casian Crăciun, Dr. Doina Ișfănoni, istoric și teoretician de artă, cercetător etnolog și Dr. Alexandru Constantin Chituță. Alături de multe imagini admirate pe simeze, sunt reproduse în acest instrument de lucru și altele ale unor opere aflate în colecții de stat sau private.

Corneliu STOICA 

1. Aspect de la vernisaj.jpg

2 a 1. Iisus Hristos, tempera si bronz, proiect pt. Catedrala Blaj.JPG

2 a 7. Octavian Smigelschi.jpg

6 b. Octavian Smigelschi, Autoportret 2.jpg

Link to comment
Share on other sites

ZuZu Caratănase și Ovidiu Ionescu: „Ex aequo”

Galeriile de Artă „Nicolae Mantu” găzduiesc, începând din  14 mai, expoziția „Ex aequo” a artiștilor ZuZu Caratănase (pe numele său adevărat Răzvan-Constantin Caratănase) și Ovidiu Ionescu, ambii cadre didactice la Universitatea Națională de Arte din București (curator, pictorul-muzeograf Gheorghe Miron). Cei doi plasticieni au mai expus în anii anteriori și în cadrul unor manifestări de grup de la Muzeul de Artă Vizuală. Zuzu Caratănase a avut la aceeași instituție chiar și o epoziție personală în 2016.

Doctor în Arte Vizuale la Universitatea Națională de Arte din București cu teza „Gravura ca artă majoră” (coordonator, prof. univ. dr. Cristian Robert Velescu), ZuZu Caratănase (n. 14 mai 1985, Tulcea) este unul dintre cei mai talentați gravori ai tinerei generații din România, renumit atât în țară cât și în străinătate. Și-a organizat până acum 33 de expoziții personale (Austria, Bulgaria, China, Germania, Israel, Italia, Republica Moldova, România) și a participat la peste 320 de manifestări de profil din Austria, Belgia, Bulgaria, Canada, China, Franța, Germania, Grecia, Italia, Japonia, Polonia, Portugalia, Republica Muldova, România, Spania, S. U. A., Turcia și Ucraina. Este membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România (din 2010), al Uniunii Gravorilor din Budapesta, Ungaria (din 2014), al Asociației Artiștilor Pictori, Sculptori, Arhitecți, Gravori și Designeri din Paris, Franța (2015), al Asociației Internaționale de Arte Plastice UNESCO, Paris, Franța (din 2017), al Comisiei Naționale a Monumentelor de For Public din cadrul Ministerului Culturii și Identității Naționale (din 1917) și membru pentru teritoriu în Consiliul Director al U. A. P. R.. A fost onorat cu peste 60 de premii, medalii și alte distincții: Premiul „Arco di Traiano” la Concursul Internaționale de Artă Contemporană, Benevento, Italia; Certificatul de Merit la Trienala Internațională de Gravură, Kochi, Japonia; Premiul Ministerului Culturii (de ndouă ori); Premiul pentru Cultură acordat de Comisia Națională a României pentru UNESCO; Marele Premiu la Trienala Internațională de Gravură, Alexandria; Marele Premiu la Salonul Internațional al Profesorilor de Arte Vizuale, Iași; Marele Premiu la Festivalul internațional „A.R.T.E.!, Iași; Premiul pentru Grafică la Bienala de Arte Plastice „Ion Andreeswcu”, Buzău, Medalia „Gabriel Popescu”, Premiul UAPR pentru Curatoriat, Grafică și Tineret (de cinci ori) etc. Are lucrări  în peste 20 de colecții muzeale din Bulgaria, China, Franța, Italia, japonia, Polonia, România și Spania. Academicianul Răzvan Theodorescu afirma despre ZuZu Caratănase că face parte dintre tinerii  care „aduc un nou suflu în gravură, cu atât mai mult cu cât aceasta a cunoscut o perioadă de eclipsă”. Un alt academician, Eugen Mihăescu, scria că „în timp ce astăzi, în lume, arta excelează prin găselnițe, invenții ieftine, Răzvan Caratănase – cu seriozitate, cu încrâncenare – gravează materia asemenea înaintașilor săi, transformând plăcile gravate în opere de artă de sine stătătoare. De la Dürer, Rembrandt și, la noi, Aman, Caratănase se poate înscrie pe linia marilor gravori”.

ZuZu Caratănase expune doar opt lucrări de mari și foarte mari dimensiuni, pe care le intitulează „Sacrosanct”. Două dintre ele sunt de aproape 3 x 3 metri, astfel că singure acoperă în întregime simeza de pe latura de est a sălii. Sunt xilogravuri imprimate după placa de lemn pe suport de hârtie, xilogravuri-placă și lucrări care prin felul în care sunt realizate dau impresia gravurii, însă ele sunt desenate direct pe placa de placaj, artistul utilizând doar negrul și fondul suportului pentru crearea imaginilor. Indiferent de tehnicile în care au fost executate, toate au ca sursă de inspirație civilizația lumii antice grecești, dar mai ales a celei romane și chiar dacice. Întâlnim în compozițiile sale elemente de arhitectură antică, temple, coloane, statui, ruine ale unor edificii, obiecte simbolice, arme folosite în ofensivă și în defensivă, echipamente de luptă, personaje imperiale și militare etc. Artistlul se menține în zona unui figurativ viguros, cu alunecări uneori în abstract și suprarealism. El mânuiește cu măiestrie liniile, hașurile, punctele, toate conlucrând la crearea unor ansambluri compoziționale echilibrate, bine structurate, armonioase, cu imagini de o deosebită expresivitate. Dimensiunile monumentale, motivele configurate, ornamentele geometrice și florale folosite sugerează gustul pentru fastuos și pasiunea pentru frumosul artistic ale lumii pe care tânărul gravor o investighează din perspectiva miilor de ani care s-au scurs și o readuce vizual în stilul său inconfundabil, expresie a simbiozei dintre tradițional și modern.

Reputat ceramist, Ovidiu Ionescu (n. 17 mai 1965), doctor în arte vizuale, lector univ. la Universitatea Națională de Arte din București, Specialitatea Ceramică, are în palmaresul său 15 expoziții personale și peste 180 de partcipări la manifestări de grup organizate pe plan național și internațional (România, Bulgaria, Egipt, Grecia, Italia, Japonia, Portugalia, Republica Moldova, Turcia). Pentru activitatea desfășurată a obținut distincții precum: Premiul Ministerului Culturii „ex aequo”; Mențiunea de Onoare la Cvadrienala Internațională de Ceramică, Mino, Japonia; Premiul pentru Ceramică la Bienala Națională de Arte Decorative, București; Premiul pentru Ceramică la Bienala Națională de Artă Contemporană „Aegyssus”, Tulcea; Medalia „Nicolae Nonitza”, Bârlad; Medalia „Gheorghe D. Anghel”, Drobeta Turnu Severin; Medalia Primăriei Orașului Ovidiu; Medalia „Constanti Brâncuși”, Constanța etc. Dacă în expoziția „Cinci ori cinci”, deschisă anul trecut la Muzeul de Artă Vizuală, Ovidiu Ionescu expunea amfore care semănau mai mult cu niște femei-obiect, care puteau aduce frumosul artistic și un aer de intimitate în interiorul unor locuințe, acum el prezintă o suită de lucrări de mici dimensiuni, în care lutul ars este înnobilat cu prețiozitatea smalțului. Ținând seamă de forma lor și de modul de expunere a acestora în sală, putem spune că ele alcătuiesc două serii de obiecte diferite, dar care păstrează același rol decorativ. Unele, de formă ciruculară, aidoma fondantelor, atrag prin modernitatea, coloriajul, eleganța și suplețea modelajului, altele au forme și volume ciudate. Ele închipuie vase de tipuri variate, având toarte sau orificii de apucat cu mâna sau pentru a putea fi atârnate, așa cum pot fi văzute și în expoziție, înșirate pe niște bare metalice. Artistul spunea despre lucrările sale că sunt „forme ce întruchipează ideea de sedimentare a unor elemente volumetrice cu suprafețe texturate ce amintesc de depunerile sedimentare, constituite într-un ansamblu compozițional compact”.  Ansamblurile ceramice ale lui Ovidiu Ionescu rețin atenția, emoționează, nasc întrebări și îndeamnă la meditație.

În seara vernisajului, pictorul Sava David, președintele plasticienilor gălățeni, în semn de prețuire, a ocordat celor doi oaspeți expozanți, din parea Filialei locale a U. A. P. R., câte un Premiu de Excelență pentru bogata activitate artistică desfășurată.

Corneliu STOICA

1. Zuzu, Vernisaj (de la Liliana).jpg

2 a. Zuzu Caratanase, Sacrosanct.jpg

5 . Zuzu Caratanase, Sacrosanct.jpg

13. Ovidiu Ionescu 05.jpg

Link to comment
Share on other sites

  • 4 weeks later...

Ion Anghel: „De la subiect la obiect”

Născut în București (17 februarie 1973) în familia artistului plastic de notorietate națională și internațională Gheorghe I. Anghel, dar legat de Galați prin copilăria și vacanțele petrecute la bunicii săi din partea tatălui, pictorul Ion Anghel se află pentru prima oară în orașul nostru cu o expoziție personală, intitulată „De la subiect la obiect”, deschisă în Sala „Ioan Simion Mărculkescu” a Muzeului de Artă Vizuală. Este o manifestare mai puțin obișnuită, în cadrul căreia sunt expuse obiecte interpretate și lucrări de pictură și grafică.

Ion Anghel a absolvit Universitatea Națională de Arte din București, secția pictură, clasa profesorului Florin Ciubotaru (1997), este membru al U. A. P. R. (1997), doctor în arte vizuale cu teza „De la obiect la obiectualism în artele vizuale contemporane” (2007), președinte al Comisiei de Onoare și Arbitraj a U.A. P. R. (2018), membru fondator al Grupului „Salmastru” (alături de Anka Laura-Coller și Adrian Șerbînescu), iar în prezent lucrează ca lector universitar la Universitatea Națională de Arte din București. De la absolvirea facultății și-a organizat 21 de expoziții personale la București, Constanța, Buzău, Tulcea, Alexandria, Dumbrăveni (Sibiu), Bistrița, Tg. Mureș, Cluj-Napoca, Deva și a participat la peste 200 de expoziții de grup, tabere, simpozioane de creație și proiecte din țară și din străinătate. A fost răsplătit cu mai multe premii și distincții, printre care menționăm: Premiul Artexpo (1992), Premiul special – Fleur d’Eau (1996), Premiul I la Concursul de pictură „Accente şi amprente”, Galeria Apollo Bucureşti (1999), Premiul pentru creaţie acordat de Casa de Licitaţie Monavissa, Târgul de Artă Gaudeamus, Bucureşti (2003), Premiul pentru Tineret al Uniunii Artiştilor Plastici din România (2004), Premiul de excelență pentru tinere talente acordat de Uniunea Națională a Patronatului Român (2007), Premiul Special, Bienala Internațională de Gravură Danubius (2016), Premiul „Mihail Grecu”, acordat de Uniunea Artiștilor Plastici din Republica Moldova, la Saloanele Moldovei (2017).

În expoziția actuală, ceea ce șochează și reține străruitor privirea încă de la intrarea în Sala „Ioan Simion Mărculescu” sunt ușile de casă din mediul rural expuse, fixate în stative, pe eticheta cărora citim la fiecare sintagma „obiect interpretat”, localitatea de  proveniență  și anul realizării. Sunt uși foarte vechi, umile, diferit construite, recuperate din satele Plopeasa de Sus (județul Buzău) și Jilava (județul Ilfov), pe care artistul într-o primă fază le-a recondiționat, apoi le-a pictat pe ambele fețe, prelungindu-le astfel existența fizică și schimbându-le destinul prin conferirea valorii artei autentice. Imaginile reconstituie secvențe ale universului vieții de altădată a țăranului român, obiceiuri, credințe, aspecte din gospodăria țărănească, toate imortalizate cu un penel sigur, în culori când mai sobre, când mai vioaie. Sânt pictate motive zoomorfe, avimorfe, fitomorfe și geometrice, unelte gospodărești, chipuri ale unor sfinți ținând în mâna dreaptă Evanghelia, sau figura sumbră a Morții cu coasa. Uneori, pe geamuri, artistul lipește fragmente de ziare din epoca comunistă, iar pe suprafața lemnoasă aplică bucăți de tablă și zăvoare ruginite sau scrie cu litere chirilice numele localității de unde au fost recuperate. „Ușile lui Ion Anghel, remarcă academicianul Răzvan Theodorescu în prefața catalogului, țin, într-un fel, de minimalismul unei arte povera autohtone, convocând obiectul țărănesc care primește o haină modernă”.  La rândul său, poetul, eseistul, criticul și istoricul literar Ion Bogdan Lefter subliniază că „motivul ușii activează o veche și bogată simbolistică a locuirii tradiționale și a «trecerii», în contact cu marile teme ale existenței”. Tot statut de „obiect interpretat” are și lucrarea intitulată „Carte”, făcând parte dintr-un ciclu în care pictorul a valorificat paginile unor vechi cărți bisericești, tipărite cu litere din alfabetul chirilic, găsite cu ani în urmă, aruncate la gunoi, la marginea unei localități rurale. În „Aventurierul”, un tablou de mari dimensiuni, de forma unui cerc, cu valoare simbolică, artistul se folosește de o gamă întreagă de materiale: pânză, cuie, foiță de cupru, lemn, ulei și cărbune.

Lucrările de pictură și grafică prezentate se încadrează stilistic în ceea ce se numește abstracția lirică. Aristul mizează pe forța expresivă a culorii pentru a exprima anumite idei, stări și sentimente, dovedind sensibilitate cromatică și o imaginație productivă, care-l conduce la plăsmuirea unor forme sugestive pentru ceea ce vrea să exprime și a căror semnificații se cer descoperite pe îndelete. În compoziția „Facerea lumii”, de pildă, nu întâlnim niciun element din cele despre care se vorbește în capitolul cu același titlu al „Vechiului Testament” din „Biblia sau Sfânta Scriptură”. În schimb, în centrul unei construcții geometrice, cu o largă deschidere perspectivală pornită de pe fundalul tabloului, observăm, figurat pe verticală, cotorul unei cărți, motiv sugestiv care poate să ne ducă cu gândul la versetul 1, capitolul I din „Sfânta Evanghelie după Ioan”: „La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul”.  Alte lucrări se intitulează „Buna credință”, „Vadu”, ”Zeus”, „Agent termic”, „Om-cap”, „Menidi”, „Ceea ce poate fi spus, poate fi spus în puține cuvinte”, „Nu mai ții minte”, „Tot ceea ce există acționează” etc. Ele sunt elaborate riguros, conținând forme dinamice, materia picturală este fluentă și proaspătă, linia desenului și tușele au spontaneitate, tonurile ating adesea rafinamentul.

Întâlnirea cu creația de o deosebită modernitate a lui Ion Anghel este benefică pentru orice iubitor de artă și un fericit prilej de cunoaștere, admirație și apreciere a discursului original, profund și coerent al unui plastician reprezentativ pentru pictura românească contemporană, care a lucrat și experimentat mult și care, așa cum afirma același academician Răzvan Theodorescu, „și-a dobândit laurii academici cu un doctorat dedicat obiectului și face din obiectualitatea cea mai modestă o autentică operă vizuală”. Un artist cu un potențial creativ superior, care întotdeauna își pune probleme majore în ceea ce întreprinde și pentru care greul și dificilul nu constituie obstacole care să-i încetinească sau să-i oprească mersul ascensional.

Corneliu STOICA

1. Ion Anghel, Vernisaj 3.jpg

2 a. Ion Anghel, Usi.jpg

4. Ion Anghel,  Usi, Plopeasa de Sus 2.jpg

Link to comment
Share on other sites

Luana Diana Matei – Drumul spre definirea propriei identități

Am scris în mai multe rânduri despre artiștii plastici născuți pe meleagurile gălățene care trăiesc și își desfășoară activitatea dincolo de hotarele țării (Anglia, Belgia, Canada, Elveția, Franța, Germania, Italia, Statele Unite ale Americii, Australia, Coreea de Sud). Din Italia, i-am prezentat pe Nelu Pascu, Dorina Alexandrescu, Adina Drinceanu, Adina Cristina Plugaru și Cristina Iulia Popescu. Rândurile de față le consacrăm pictoriței și graficienei Luana Diana Matei, o tânără de numai 28 de ani, stabilită în Veneția.

S-a născut la 27 martie 1990 în Galați. A învățat la Școala Gimnazială Nr 38 și Liceul de Artă „Dimitrie Cuclin” din orașul natal până la sfârșitul clasei a IX-a (2006), după care s-a transferat la Liceul de Artă „Bruno Munari” din Vittorio Veneto, Italia, pe care l-a terminat în 2010. A continuat la Academia de Arte Frumoase din Veneția, unde a studiat pictura și arta spectacolului. A absolvit în februarie 2014 și tot aici a urmat, până în 2016, studiile de specializare postuniversitară. În perioada septembrie 2014 – februarie 2015 a beneficiat de o bursă de studii Erasmus la Universitatea de Artă UPV din Valencia, Spania, iar în 2016 de o bursă pentru un stagiu post-diplomă, de șase luni, la Instituția cultural-artistică Het Entrepot din Bruges, Belgia. În prezent lucrează la Galeriile Academiei din Veneția, fiind în același timp înscrisă pe listele de repartizare ca profesoară în învățământ. Din 2015 este membră a Fundației „Bevilacqua La Masa”, o instituție care promovează tinerii artiști și arta contemporană, iar în mai 2018 a fost primită în rândul membrilor Uniunii Artiștilor Plastici din România, Filiala Grafică, București. A participat la mai multe expoziții de grup și colective din care menționăm: „Atelier F”, Academia de Arte Frumoase, Veneția (2011, 2013, 2015); „Beanti nel amore”, Grădina Maicii Domnului, Veneția (2013); „Carnello Arte”, Museo della Media Valle del Liri, Sora, Italia (2014); „Art night”; Academia de Arte Frumoase, Veneția (2015); „Buhnenbild”, Teatrul Rambleta, Valencia, Spania (2015); „Il Segno”, Festivalul de Artă Contemporană, Ferrara, Italia (2015); Bienala Internațională de Gravură Contemporană „Iosif Iser”, ediția a XI-a, Muzeul Județean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus”, Ploiești (2015); Bienala de Gravură „Giuseppe Maestri”, Bagnacavallo, Ravena, Italia (2015); „Grafica Românească”, Galeria Căminul Artei, București (2015); „La forma del tiempo”, Centrul Cultural De Mislata, Valencia, Spania (2015); A 99-a expoziție colectivă, Fundația Bevilacqua La Masa, Galeria „San Marco”, Veneția (2015); Bienala din Cerveira, ediția a XVIII-a, Portugalia (2015); „No bordes”, Donkei’s Gallery, Bruges, Belgia (2016); „Open Studio Luana Diana Matei și Iva Lulashi”, Het Entrepot, Brues, Belgia (2016);  „Human”, Made in Arte Gallery, Veneția (2016). De asemena, a participat la Tabăra de pictură și desen de la Forte Marghera, Italia, organizată de Academia de Arte Frumoase din veneția (2011, 2013, 2016) și a programat și organizat Tabăra de creație pentru tineri artiști de la sediul Instituțiri cultural - artistice Het Entrepot, Bruges, Belgia (2016). A fost onorată cu mai multe distincții: Locul I la Competiția a patra și a cincea ”Ex tempore” pentru tinerii pictori, Capella Maggiore, Italia (2011, 2012); Premiul „Banca di Credito Cooperativo di Ghilsalba” la Concursul Național de Calgografie, ediția a XXIII-a, Gorlago, Italia (2014); Premiul „ Jean Michel Basquiat” la Festivalul Internațional de Artă Contemporană, Ferrara, Italia (2015).

Formată în spiritul unei totale libertăți de creație, Luana Diana Matei a optat pentru o artă realistă, uneori cu accente din arta abstractă și din cea expresionistă. În centrul lucrărilor ei se află figura umană, surprinsă în ipostaze și atitudini diferite, în medii și timpuri îndepărtate sau prezente, cu multiple fapte de viață care evocă o existență individuală și colectivă pe care artista încearcă să o exploreze cu mijloacele sale. În înaintarea prin viață, omul străbate un drum lung și sinuos, cu urcușuri și coborâșuri, cu înălțări și căderi, cu izbânzi și înfrângeri, cu lumini și umbre, cu bucurii și necazuri, un drum pe parcursul căruia, în ciuda tuturor dificultăților și vicisitudinilor, el caută să rămână întotdeauna vertical și demn. Unul din ciclurile cele mai cuprinzătoare de lucrări ale pictoriței se intitulează „Fragmente”. El cuprinde lucrări care sunt tot atâtea fragmente de viață, conținând imagini așa cum s-au păstrat în memoria afectivă, chipuri de oameni, cupluri de îndrăgostiți, scene dramatice, aspecte din realitatea înconjurătoare, secvențe ale eroziunii pe care timpul o exercită asupra lumii vii și a lumii materiale. Sunt imagini relevante, care sub o formă metaforică vizează  o suită de situații umane: teama de întuneric și de necunoscut, fiorii primului sărut, aluzii la păcatul originar, dezamăgiri, dorința obsesivă de împlinire a unui ideal, descoperirea propriei identități etc. În acest ciclu, pentru a-și materializa vizual ideile, gândurile, sentimentele și trăirile, artista folosește tehnica colajului și decolajului. Fotografii de familie, decupaje din presă, imagini printate de pe internet, ca și alte materiale, o ajută pe artistă să le combine în compoziții de sine stătătoare, să găsească echivalențe plastice semnificative pentru ceea ce vrea să exprime. Într-o recentă corespondență electronică, pictorița îmi scria: „Lucrez pe pânză netratată cu fotografii, cu imagini de toate felurile strânse de pe internet, pentru că le pot printa în diferite dimensiuni, mai mici, mai mari, sau le pot face alb-negru și color. Selectez tot ceea ce îmi place, fie pentru că imaginea respectivă are culoare sau un model particular, fie că poate reprezenta foarte bine materia și structura unor obiecte, fie pentru că au unele detalii figurative singulare. Simt întotdeauna nevoia de a adăuga ceva nou, de a schimba oarecum totul. Eu spun mereu că pictez cu imagini”. În alte lucrări, ea utilizează acrilicul, tehnicile mixte sau apelează la gravură, elemente de sculptură și chiar la instalații. Luana Diana Matei se află încă în faza căutărilor, a închegării unui stil propriu, iar munca perseverentă pe care o desfășoară pentru definirea propriei identități, confruntările în cadrul expozițiilor, soluțiile plastice adoptate de fiecare dată o vor conduce desigur la rezultatele pe care le nutrește.

Corneliu STOICA

0. Luana Diana, artist plastic. n. 27.03.1990.jpg

1 a. Luana Diana Matrei, Fragmente 1.jpg

4 a. Luana Diana Matei, Fragmente 4.jpg

5 a. Luana Diana Matei, Fragmente 5.jpg

Link to comment
Share on other sites

  • 2 weeks later...

Salonul de vară – Sub semnul diversității stilistice

La cei 70 de ani care se împlinesc de când a început să se constituie și să se dezvolte ca o mișcare organizată, plastica gălățeană se prezintă în toată plenitudinea ființării sale, fiind apreciată în cei mai elogioși termeni la nivelul Uniunii Artiștilor Plastici din România, a criticilor și istoricilor de ară, a publicului care a venit în contact cu creația plasticienilor de aici.  Încă din deceniile 6 – 7 ale secolului trecut, ea s-a afirmat și s-a impus pe plan național, mulți artiști au participat la importante manifestări organizate în țară și în străinătate (bienale, trienale, saloane, tabere și simpozioane de creație), și-au deschis expoziții personale care au avut ecouri adânci în conștiința iubitorilor de artă. În cei 70 de ani de existență au activat la Galați artiști din generații diferite, unii au trecut în împărăția umbrelor veșnice, alții s-au îndreptat spre alte localități din țară și de peste hotare, iar cei rămași, cărora în fiecare an li s-au adăugat forțe noi, au continuat, păstrând întotdeauna un standard artistic ridicat. Este ceea ce confirmă și ediția din acest an a Salonului de vară, găzduit de Galariile de Artă „Nicolae Mantu”, care se remarcă de la primul impact prin ținuta de mare acuratețe a lucrărilor, ca și prin varietatea lor tematică, stilistică și a tehnicilor de realizare.

Expoziția cuprinde 40 de lucrări de pictură, grafică, sculptură și artă decorativă semnate de tot atâția artiști plastici. Predominante pe simeze sânt peisajele. Octogenarul Marcel Bejan și-a intitulat tabloul „Liniște”. Are în centrul său o secvență urbană, cu case configurate cu rigoare geometrică, mărginite de arbori stilizați. Materia picturală este răspândită în mase compacte, cu o pensulație lisă. Nicolae Cărbunaru, atras în multe rânduri de peisajul acvatic al Dunării și al bălților acesteia, prezintă o imagine tonifiantă de la punctul gălățean „Trecere bac” (așa se intitulează și lucrarea). Din mediul acvatic se inspiră și Liliana Jorică-Negoescu în lucrarea „La porțile apelor”, pictată în culori luminoase, fluide, proaspete, de o sensibilitate aparte. Gheorghe Miron, în manieră impresionistă, surprinde un moment de dinaintea dezlănțuirii unei furtuni, cu localizare  probabil într-un sat ardelean. Uleiul este realizat cu o modulație de tonuri de o deosebită finețe, echivalentă cu rafinamentul. Gheorghe Andreescu a imortalizat silueta lăcașurilor sfinte ale capitalei culturale a Moldovei („Iașul amintirilor”); Simona Pascale se arată fascinată de policromia câmpului cu flori („Parfumul florilor„); Adriana Steriopol, în stilu-i caracteristic, insistă mai mult pe structura materială a peisajului („Copacul”); Gina Popa cucerește prin lirismul suav al unei delicate plăsmuiri imaginare („Cuibul”); Sterică Bădălan pictează pe o diminantă de roșu, sugerând, într-o abordare semiabstractă, atmosfera caniculară a unei zile de vară („Irizări”); Andreea Ionașcu, tot pe o dominantă de roșu, imaginează în manieră cubist-decorativă un „Vis vegetal”, de fapt un arbore simbolic, cu semnificații sugestive. În zona peisajului se încadrează și tablourile semnate de Sava David (”Orchestrație”) și Tudor Ioan („Furtuna”). Primul operează cu pete cromatice transparente, din gama griurilor colorate de mare sensibilitate, în timp ce al doilea folosește o materie picturală mult mai consistentă, răspândită cu o mișcare gestualistă. La el, pigmentul dobândește sonorități și străluciri de smalț. Tablourile aparținând lui Nicolae Einhorn, Adriana Chiriac, Basarab Păltănea, Ioana Musinchevici, Olimpia Ștefan aparțin abstracției lirice. Fiecare mizează în felul său pe forța expresivă a culorii, pe capacitatea acesteia de a crea o atmosferă poetică. O cromatică puternică, exaltată, utilizează și Miruna Drăgușin în compoziția cu valențe decdorative „Incognito”. Într-un splendid peisaj colinar, cu vegetație abundentă, și-a plasat Ioan Murariu-Neamț personajele feminine din compoziția „Sânziene dansând”, inspirată din mitologia populară, conținând mai multe elemente simbolice evocatoare a ritualurilor în legătură cu această sărbătoare.

Genul portretului este reprezentat în expoziție prin tablourile semnate de Teodor Vișan, Claudiu Radu, Ștefan Axente, Cornel Corcăcel și Cristian Bădălan.  Vișan s-a oprit la un moment dramatic din viața unui copil, concentrând în expresia chipului acestuia suferința prin care trece, în contrast cu candoarea și ingenuitatea vârstei (”Îngerașul”). La un  pol opus, Ștefan Axente conturează figura unei fetițe a cărei privire luminoasă emană bucurie, fericire („Lumina fericirii”). Claudiu Radu, cu o economie de mijloace, conturează portretul unei ființe dragi, insistând mai ales asupra exprivității fizionomice a personajului, folosind o pensulație largă, generoasă. Cornel Corcăcel continuă seria portretelor sale inspirate din mitologie și istorie cu lucrarea „Memoria glifelor”, ce face trimitere de această dată la cultura și arta mayașă antică. De pe un fundal alcătuit din pictograme incizate în piatră (glife), figurate în tehnica pastelului, care îndeplinesc o funcție evocativ-decoratovă, el face să răsară în plin plan imaginea unui  personaj feminin de o deosebită frumusețe, dublat de un alt chip simbolic, la fel de frumos, care prin felul cum este pictat, sugerează vechimea culturii și artei mayașe și rolul pe care acestea l-au îndeplint la vremea lor, ajungând până la noi tocmai datorită acestor glife descoperite de arheologi. Pictor bisericesc, atestat de Patriarhia României, Cristian Bădălan expune portretul Sfântului Arhanghel Gavriil, executat în stil bizantin în tehnica frescă. Mai întâi, tabloul a fost pictat direct pe perete, adică în condițiile fresecei autentice, apoi, înaintea ca tencuiala să se întărească, să se pietrifice, a fost extras și lipit cu adezivi pe un suport din placaj. Nu este pentru prima dată când artistul expune astfel de lucrări, dovedind o străpânire deplină a tehnicii frescei.

În rândul lucrărilor de pictură și grafică mai consemnăm pe cele care aparțin artiștilor: Silvia Ichim („Lacrima”), Horia Suceveanu („Carnaval”), Cristina Iulia Popescu („4 x 12”), Liliana Tofan („Aripi”), Tudor Șerban („Alter ego”, Elisabeta Volcu („Flori în fereastră), Cristiana Culiță („Camere de meditație”) și Roland Pangrati („Fără titlu”). Fiecare are un mod de exprimare propriu, căutând să rețină atenția privitorului prin ceea ce a imortalizat pe suportul de pânză, carton sau hârtie.

Arta decorativă este prezentă pe simeze doar prin tapiseria de mici dimensiuni a Sorinei Fădor-Vădeanu, intitulată „Flori roșii”, măiestrit lucrată, în timp ce sculptura îi are ca protagoniști pe Alexandru Pamfil, Relu Angheluță, Denis Brânzei, Lucian Jitariuc și Sergiu Dumitrescu Jr. Ronde-bosse-ul lui Alexandru Pamfil ”Umbre” este o compoziție dinamică din gips, cu două personaje masculine armonios înscrise în spațiu, modelate expresionist, surprinse în mișcare; „Petala” lui Relu Angheluță este cioplită în marmură colorată, șlefuită până la desăvărșire, astfel că materia dobândește eleganță, fluiditate, fiind în deplin acord cu frumusețea, puritatea  și gingășia motivului abordat. Lucian Jitariuc dă viață unui tors feminin bine proporționat, iar Sergiu Dumitrescu în „Helianthus” și Denis Brânzei în compoziția „Ochii” (o combinație lemn-marmură) se exprimă metaforic, vizând idei a căror încărcătură ideatică îndeamnă la meditație. De reținut că toți acești sculptori, indiferent de subiectul abordat și de materialul în care au lucrat, au optat pentru o exprimare convingătoare, marcată de sintetismul formelor și volumelor.

Cu ediția din acest an a Salonului de vară, Filiala Galați a U. A. P. R. confirmă încă o dată valoarea membrilor și colaboratorilor săi, strădania acestora pentru ca evoluția lor să fie a fi în consonanță cu tendințele actuale din arta contemporană românească. Deși  nu întâlnim pe simeze și lucrările unor artiști ca Eugen Holban, Gheorghe Mihai-Coron, Vasile Neagu, Nicolae Placicov, Anca Tofan, Gabriela Georgescu, Jana Andreescu, Gheorghe Terescenco, Mugurel Vrânceanu, Cornelia Burlacu-Nicolaescu, Dan Mateescu, Valentin Popa, Adrian Vădeanu și alți câțiva (de altfel nici capacitatea sălii nu ar permite), expoziția este o manifestare de ținută, de o calitate artistică superioară, care nu trebuie să scape atenției iubitorilor de artă gălățeni.

Corneliu STOICA

6 a. Gheorghe Miron, Inaintea furtunii.jpg

15 a. Stefan Axente, Lumina fericirii.jpg

16 a. Ioan Murariu-Neamt, Sanziene dansand.jpg

32 a. Nicolae Carbunaru,Trecere bac.jpg

Link to comment
Share on other sites

  • 2 weeks later...

Mariana Gavrilă Vesa – Recus la memoria afectivă

Pictorița Mariana Gavrilă Vesa, noua expozantă de la Galeriile de Artă „Nicolae Mantu!, este originară din Galați. Aici s-a născut (16 martie 1957), aici a urmat școala gimnazială și Liceul de Muzică și Artă Plastică (1972 – 1976), a continuat la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București, clasa profesorului Gheorghe Șaru (1976 – 1980), iar după absolvire a rămas în Capitală, unde și-a întemeiat o famile cu pictorul Florentin Vesa (n. 25 iulie 1956, București). Și-a organizat până acum 18 expoziții personale, a realizat ilustrație de carte, a participat la tabere de creație (Lăzarea, 2 Mai, Mamaia, Ipotești) și la numeroase manifestări de profil deschise la București, Reșița, Bacău, Bârlad, Tg. Jiu, Constanța, Oradea, Buzău, Arad, Piatra Neamț, Târgoviște, Bulgaria, Spania, Italia etc. Între 1984 – 1987 a executat lucrări de pictură în stil modern, flamand și artă decorativă în cadrul Muzeului Palatului Cotroceni, iar între 1984 – 1897 a condus secția de grafică a Muzeului Național de Istorie, unde a realizat lucrări de grafică publicitară și desen arheologic pentru publicații de specialitate. Are lucrări în colecții de stat și private din România, Austria, Canada, Elveția, Franța, Germania, Grecia, Israel, Italia, Liban, Statele Unite ale Americii.

Cu expoziția intitulată „Arhetipuri – relicvare, gesturi și semne”, Mariana Gavrilă Vesa se află pentru întâia oară cu o personală deschisă în orașul natal, o manifestare care fascinează de la primul impact prin spectacolul cromatic de aleasă factură pe care îl oferă. Pe simeze sunt expuse peste 40 de lucrări realizate în tehnici diferite (ulei, acrilic, pastel, acuarelă, colaj), care evocă lumea arhetipală a satului. Artista întreprinde acest demers din perspectiva celei care și-a petrecut anii copilăriei la bunicii săi dintr-un sat covurluian, localitate cu un peisaj pitoresc, cu oameni gospodari și harnici, posesori ai unor tradiții, obiceiuri și comori de artă populară și etnografie care i-au marcat cea mai fragedă vârstă a vieții. Ea se reîntoarce cu deosebită dragoste în copilărie, neregretând ca după un paradis pierdut, așa cum se întâmplă în „Amintirile” lui Ion Creangă, ci făcând recurs la memoria afectivă, încheagă o poveste din care iubitorul de frumos de astăzi află prin imaginile vizuale ale tablourilor despre o întreagă paletă de motive care i-au răscolit amintirile în anii maturității și care și-au cerut dreptul la viața nemuritoare a artei. Povestea ei este impregnată de o poezie, lirică prin excelență, care izvorăște din cele mai intime fibre ale ființei sale. Artista se exprimă cu sinceritate, lăsând să se vadă o sensibilitate aparte, emoții și trăiri sufletești care s-au consumat la un înalt diapazon. Avem de-a face cu două categorii de lucrări, una care prezintă simbolic, nu descriptiv, cadrul natural al satului, vegetația abundentă, florile din grădina bunicilor și a vecinilor acestora, iar a doua, cea care este destinată aducerii în prim-plan a unor arhetipuri rustice – obiecte de artă populară și etnografie întâlnite în casa bunicilor.

Una din din lucrările din prima categorie se intitulează „La poarta Raiului”. Este un adevărat poem cromatic, o metaforă plastică în care artista și-a încorporat toate simțămintele pentru locul care într-adevăr a constituit raiul copilăriei - casa bunicilor -, „loc sigur și etern în sufletul meu”, cum însăși menționează într-o scurtă confesiune tipărită în pagina 4 a pliantului care însoțește expoziția. Așezată pe coama unui deal, figurată schematic doar prin câteva linii, căsuța bunicilor stăruie în amintire micuță ca o pasăre suspendată pe zare. Ea declanșează însă efluvii de bucurie și înălțare sufletească, stări măiestrit ilustrate prin explozia de lumiă de sub arcul dealului, în care roșul, galbenul, albul, albastrul și verdele alcătuiesc o orchestrație cromatică de mare efect stenic. Alte tablouri din aceeași serie se numesc „Grădina de vis”, „Flori de liliac”, „Crini”, „Sufletul grădinii”, „Florile Auricăi I, II, III”, „Câmp continuu”, „Într-o dimineață”, „Flori de primăvară”, „Într-o seară”, „Flori de câmp” etc. Ele sunt pictate nu în buchete și nici așezate în recipiente, ci ocupă toată suprafața tablourilor. Sunt flori gingașe, proaspete, discrete și pure, surâd cu micile lor inflrescențe, se simte parcă în preajma lor adierea dulcilor miresme. Culorile predominante sunt verdele și roșul, culori într-adevăr reci, dar care prin modul cum sunt folosite, prin asocierea cu tușe de roșu, galben, alb, violet, oliv creează ansambluri armonioase, emanând căldură, viață, chietudine. Prin ele artista înalță adevărate imnuri lumii vegetale, naturii generoase și prietenoase care i-a luminat anii copilăriei.

Pictate singure sau în diferite combinații, arhetipurile rustice din tablourile Marianei Gavrilă Vesa vorbesc în imagini autentice despre civilizația, cultura și arta populară a unor oameni cu rădăcini adânc înfipte în pământul românesc, despre preocupările, credințele, obiceiurile și tradițiile lor. Lada de zestre, cu motive geometrice încrustate în lemnul părților laterale și ale capacului, lăicerul, covorul, ștergarul, ulciorul, roata, scara etc. populează spațiul plastic al acestor lucrări. Cel mai des configurat este însă ștergarul, despre care artista afirma în aceeași confesiune că este „suportul amintirilor” sale „cele mai vechi și curate”. Îl întâlnim deasupra icoanei, alături de candelă și mănunchiul de busuioc („Ștergar la icoană”), deasupra ferestrelor („Ștergar la fereastră”), pe măsuța pe care se află fundul de mămăligă cu firul de ață întins pentru tăiat („Firul roșu”), acoperind pâinea din coșul atârnat de grindă („Pâinea cea de toate zilele”), fundal pentru naturi statice (cu dovleci, tigve, fructe, flori) sau chiar în compoziții de sine stătătoare („Ștergarele Tudoriței”). Unele motive decotarive prezente pe aceste obiecte, cum sunt, de pildă, pomul vieții sau roata, sunt reluate și dezvoltate în compoziții separate („Pomul vieții”, „Amintire”). „Scara lui Ilie” este o adevărată scară a raiului, dacă citim bine sensul simbolic al florilor de la capătul de sus al acesteia. Adesea, pictorița, pentru o mai mare autenticitate a reprezentărilor sale vizuale, apelează la colaje din broderie și la fotografii, înrămate și protejate de sticlă, ale bunicilor din partea ambilor părinți sau ale copilului care a fost („Înger, îngerașul meu”, „Înger păzitor”, „Taina”, „Timp”). Este meritul aristei că, reîntorcându-se la vârsta copilăriei și fâcând apel la memoria sa afectivă, a scos de sub semnul uitării această lume arhetipală a satului de altădată, a investit-o cu noi conotații, dându-i cu mijloace plastice moderne o nouă viață, viața nemuritoare a artei.

      Expoziția „Arhetipuri – relicvare, gesturi și semne” a Marianei Gavrilă Vesa este o manifestare de mare valoare artistică și un prilej pentru gălățeni de a se întâlni cu creația unei talentate și vrednice fiice a orașului, care nu și-a uitat niciodată meleagurile natale, profesorii care i-au îndrumat primii pași pe drumul spinos al artei și care astăzi este o voce reprezentativă în peisajul picturii românești contemporane, desfășurând o activitate de maximă noblețe, care îi face cinste și prin care aduce infinite bucurii estetice iubitoriulor de frumos. Ea este prezentată prin articole consistente în „Enciclopedia artiştilor români contemporani”, vol. V, Editura Arc 2000, Bucureşti, 2003 (autori Alexandru Cebuc, Vasile Florea, Negoiţă Lăptoiu), în „Orizonturi artistice contemporane”, Editura Pan Europe, Iaşi, 2006 (autor Năstasă Forțu), în monumentalele albume ale lui Valentin Ciucă  „Un secol de arte frumoase în Moldova”, vol II ( Editura Art XXI, Iaşi, 2009) și  „Dicţionarul ilustrat al artelor frumoase din Moldova 1800-2010” ( Editura Art XXI, Iaşi, 2011), ca și în volumele mele „Dicționarul artiștilor plastici gălățeni” (ediția I, Editura Terra, Focşani, 2007; ediția a II-a, Editura „Axis Libri”, Galați 2013) și „Arta gălățeană feminină”, Editura Centrului Cultural „Dunărea de Jos”, Galați, 2018). Opera ei este bogată și variată, cuprinde mult mai multe teme decât cele ilustrate prin actuala expoziție de la Galariile de Artă „Nicolae Mantu”, de aceea ne exprimăm speranța că în viitor artista va reveni la Galați și cu alte personale sau în tandem cu soțul său, pictorul Florentin Vesa.

Corneliu STOICA

00. Mariana Gavrila Vesa, Fotografia artistei, 25.06.2018.jpg

12. Mariana Gavrila Vesa, Sufletul gradinii, u.p., 70 x 100 cm, 2014.jpg

14. Mariana Gavrila Vesa, La poarta Raiului, u.p., 100 x 70 cm (Arca di Noe).jpg

35. Mariana Gavrila Vesa, painea cea de toate zilele.jpg

Link to comment
Share on other sites

  • 3 weeks later...

Cristina Iulia Popescu: „Credințe și superstiții”

Mulți artiști plastici născuți în Galați sau în localități ale județului, dar care trăiesc în alte centre culturale din țară și din străinătate, au ținut în ultimii 10-15 ani să vină cu expoziții personale și în orașul nostru, manifestări deschise fie la Muzeul de Artă Vizuală, fie la Galeriile de Artă „Nicolae Mantu”. În felul acesta ei și-au exprimat dragostea și recunoștința față de meleagurile natale, făcând posibil ca și iubitorii de frumos de aici să le cunoască opera și preocupările dintr-un domeniu atât de nobil. În rândul acestora amintim pe Mala Zamfirescu-Bedivan (București), Neluș Oană (Australia), Nelu Pascu (Italia), Carmen Poenaru (Bacău), Aurelia Tudorache (Buzău), Aurelia Călinescu (Sibiu), Valeriu Șușnea (Buzău), Simona Soare (Germania), Rodica Costianu (Elveția), Oana Coșug (Belgia), Mariana Gavrilă Vesa (București), Luminița Radu (Bacău) și Liliana Tofan (București). În acste zile de iulie, o altă pictoriță, Cristina Iulia Popescu, stabilită la Torino (Italia) își prezintă o parte din creația sa pe simezele Galeriilor „Nicolae Mantu”.

Artista (n. 23 decembrie 1976) a învățat la Liceul de Muzică și Arte Plastice din Galați, apoi a urmat cursurile Universității de Arte „George Enescu” din Iași, Facultatea de Arte Plastice, Decorative și Design, specializarea Arte textile, pe care a absolvit-o în anul 2000. După ce a lucrat o perioadă ca profesoară de Educație Plastică la Școala Gimnazială „Miron Costin” din Galați, s-a îndreptat spre Italia, unde a studiat la Accademia di Belle Arti di Catania, pe care aa terminat-o în 2007. În prezent funcționează ca profesoară la Liceo Artistico Primo din Torino. A participat de-a lungul anilor la mai multe expoziții de grup din România și Italia, la Taberele de creație de la Buciumeni și Soveja, iar din 2016 a expus la toate Saloanele Filialei Galați a UAPR.

Formată ca artist profesionist la Galați, Iași și în Italia, Cristina Iulia Popescu a abordat deopotrivă pictura, grafica, tapiseria și arta iconografică. Creația sa a evoluat în cadrele unui figurativ de factură realist-simbolistă. Lucrările din actuala expoziție, reunite sub titlul „Credințe și superstiții,” sunt de inspirație religioasă și laică, ambele categorii fiind caracterizate printr-un pronunțat caracter decorativ. Icoanele expuse, pictate în tempera pe lemn, toate de aceleași dimensiuni (29 x 21 cm), sunt executate în spirtitul tradiției picturii bizantine, respectând canoanele impuse de erminii în privința compoziției scenelor biblice, a modalităților de realizare a personajelor (aspect fizionomic, vestimentație) și a textelor care le însoțesc. Pasiunea artistei pentru acest gen al artei s-a născut încă de pe vremea când a participat la lucrările de conservare-restaurare de la Biserica din satul Dreptu, comuna Poiana Teiului, județul Neamț, de la Mănăstirea Neamț și de la Mănăstirea Horezu, județul Vâlcea (anii 1996 – 1999) și a devenit permanență în activitatea sa de mai apoi. Unele din lucrări se referă la Mitul Cristic („Nașterea Domnului”, „Maica Domnului cu Pruncul”, „Învierea Domnului”, „Mântuitorul binecuvântând”, „Înălțarea Domnului”), altele îi evocă pe Sfinții Apostoli Petru și Pavel, Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, izvorâtorul de Mir, Sfânta Cuvioasă Parascheva de la Iași, Sfinții Împărați Constantin și Elena, Sfântul Cuvios Stelian Paflagonul (pictat cu un copil înfășat în brațe, considerat ocrotitorul pruncilor și al familiei creștine; moaștele sale se găsesc în Biserica Sfântul Stelian – Lucaci din București, ctitorie din 1736 a mitropolitului Ștefan al Țării Românești). Una din icoanele consacrate Maicii Domnului, cea „cu șapte săgeți”, denumită și „îmblânzirea inimilor împietrite”, neîntâlnită în iconografia ortodoxă, își are originile în Biserica Romano-Catolică, cele șapte săgeți semnificând durerea și suferința, iar prin extindere, ea putând fi un simbol al fiecărei persoane care trece prin necazuri și dureri. Impresionează în aceste lucrări răbdarea și meticulozitatea cu care autoarea a figurat chipul fiecărui personaj, preocuparea pentru redarea detaliilor vestimentației și al oricărui element al ansamblului, echilibrul compozițional, linia precisă și mlădioasă a desenului, ca și cromatica vie, strălucitoare, asigurată printr-o pastă consistentă, uneori cu transparențe de acuarelă. Sunt calități de exprimare plastică pe care le întâlnim de altfel și în tablourile inspirate din Zodiacul Chinezesc și mai ales din Zodiacul European („Anul Câinelui”, ”Înțelepciune”, „Anul Cocoșului”, „Elefant”, ”Berbec”, Taur”, ”Gemeni”, ”Rac”, „Leu”, „Pești”, „Vărsător”, „Săgetător”, „Fecioară”, „Balanță”, „Scorpion”), precum și în portretele feminine prezentate („Melancolie”, „Doamna în roșu”, „Fata cu părul de foc”, „Fata din vis”, „Parfum de liliac”). Figurile simbolice ale zodiilor reprezentând cele 12 Constelații sunt în general cele cunoscute și intrate în conștiința publică, însă ele sunt executate într-o interpretare personală a artistei. Schema construcției este intrucâtva asemănătoare, având la bază o geometrie riguroasă, cu forme decorative ingenioase și de mare efect. Și aici linia desenului este fermă, iar pentru fundal, culoarea, de cele mai multe ori albastru de nuanțe și intensități diferite, este aplicată cu tușe lise. Motivul bufniței, întâlnit într-un tablou de sine stătător („Înțelepciune”), este reluat în „Arbore genealogic”, reprezentând un copac cu rădăcinile adânc înfipte în pământul străbun, pământ din care se ivesc și privesc spre noi ochi sfredelitori de bufniță. Pe ramurile lui veghează, de asemenea, alte surate ale acestora. Sensul simbolic al compoziției este evident, iar albastrul fundalului și luna plină de pe cer sunt în măsură să strecoare în sufletul privitorului un sentiment de liniște, deși în realitate, aceste păsări de noapte dau senzația unor ființe stranii, fiind asociate în credința populară cu niște mesageri ai veștilor tragice. La Cristina Popescu, bufnița reprezintă un simbol al înțelepciunii și cunoașterii, sensul fiind mai apropiat de cel avut în China antică, de vitalitate, forță și energie.

Portretele expuse par a fi ale unei singure persoane, artista urmărind de fapt să redea  unele sentimente și stări prin care trece personajul: mândrie, melancolie, visare,  îngândurare. Accentul nu cade pe sondajul psihologic, ci mai mult pe aspectul fizic și vestimentar, pe o anumită cochetărie feminină, de unde și mulțimea motivelor decorative folosite. Este de remarcat totuși sensibilitatea protagonistei, finețea coloriajului și strădania pictoriței de a aduce în prim-plan imaginea unui chip plăcut.

Aflată la prima expoziție personală deschisă în orașul natal, Cristina Iulia Popescu a făcut o impresie bună cu lucrările prezentate. În seara vernisajului, David Sava, președintele Filialei Galați a U. A. P. R., profesorul ei de la Liceul de Muzică și Artă Plastică (azi, Liceul de Arte „Dimitrie Cuclin”), și-a exprimat bucuria pentru evoluția fostei eleve, sperând să mai aibă prilejul ca în viitor să-i deschidă și alte manifestări de acest fel. Este și ceea ce își doresc iubitorii de frumos din Galați, care știu să-i aprecieze talentul, harul și rodul muncii pe tărâmul fertil al artei.                                                                                              

Corneliu STOICA

00. Cristina Iulia Popescu, Fotografia artistei 2 (13.07.2018).jpg

1a. Cristina Iuliaq Popescu, Maica Domnului cu Pruncul, tempera pe lemn, 29 x 21 cm.jpg

10 a. Cristina Iulia Popescu, Gemeni.jpg

22. Cristina Iulia Popescu, Fata cu parul de foc , t.m.p., 40 x 30 cm.jpg

Link to comment
Share on other sites

  • 2 weeks later...

ANIVERSĂRI

Maestrual acuarelei Nicolae Placicov, la 80 de ani

Acuarela este un gen de pictură care începând cu cea de a doua jumătate a secolului al XVIII-lea a cunoscut o deosebită dezvoltare în Anglia, Franţa, Italia, Germania şi Austria, influenţând atât evoluţia peisagisticii cât şi a artei portretului. În ţara noastră ea a fost practicată de Carol Pop de Szathmary şi mai apoi îmbrăţişată şi de Grigorescu, Luchian, Ressu, Iser, Pallady, Steriadi, Dărăscu, Tonitza, Max Arnold, Al. Phoebus, Schweitzer-Cumpăna, Mihail Gavtilov ş.a. Mai aproape de noi, în acest gen au creat opere de mare expresivitate Constantin Găvenea, Adrian Podoleanu, Constantin Radinschi, Mihai Cămăruţ, Ştefan Hotnog, Ion Murariusau Corneliu Drăgan-Târgoviște, ca să menționăm doar câteva nume de artişti care aparţin arealului dobrogean, muntean şi moldovean.

Pictorul tecucean Nicolae Placicov, membru al Filialei Galaţi a U. A. P. R. din 1994, care la 28 iulie (n. 1938) a împlinit venerabila vârstă de 80 de ani, are cinstea de a se număra printre aceşti mari acuarelişti români contemporani, dedicându-se în exclusivitate acestui gen al transparenţei şi delicateţei culorilor. Un gen dificil şi pretenţios ca realizare, fiindcă solicită din partea pictorului un dezvoltat simţ de observaţie şi rapiditate în execuţie (revenirea nu este posibilă), dar şi ca mod de păstrare, deoarece lucrările în acuarelă se pot deteriora mai uşor, necesitând deci un regim deosebit de protecţie.

Născut în satul Berheci din comuna Gohor, pictorul a absolvit Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, Facultatea de muzeologie-desen, după care a lucrat, până la pensionare, ca profesor în învăţământul gimnazial şi liceal din Tecuci. În paralel a desfășurat și o bogată activitate artistică. A debutat în 1967 în cadrul Salonului de toamnă al artiştilor plastici din Galaţi. De-a lungul anilor și-a organizat peste 25 de expoziţii personale la Tecuci, Galați, Focșani, Bacău, Iași, Onești, Vaslui, Bârlad, Slobozia și a participat la numeroase manifestări de profil cu caracter județean, interjudețean și național. S-a afirmat și s-a impus ca un redutabil acuarelist, cultivând cu precădere peisajul și natura statică. Cu o pasiune rar întâlnită, el a strbătut plaiurile țării și prin intermediul culorilor de apă a imortalizat imagini care emoționează și declanșează ample vibrații sufletești. Stăpân într-un grad foarte înalt pe toate secretele acuarelei, artistul se dovedește a fi un excelent observator al realităţilor cu care vine în contact, este rapid și precis în execuţie, spontan, limpede în exprimare, obţinând prin procesul de fuzionare a culorilor efecte de mare sensibilitate, fluidităţi şi transparenţe de rafinament evident. O poezie tonică se revarsă din tablourile sale, care aduce în suflete bucurie, linişte şi calm, o neostoită sete de a cunoaşte şi în direct locurile pe care artistul le-a cutreierat şi cărora le-a redat frumuseţea şi specificul în iconografia lucrărilor.

În tablourile sale, peisajul este surprins în rotirea ciclică a anotimpurilor. în diferite momente ale zilei ți în diferite condiții meteorologice. Privindu-le, retina iubitorului de frumos receptează cu plăcere imagini din Vrancea, Covasna, Sighișoara, Bran, din Mirceştii lui Vasile Alecsandri, de la Putna, secvenţe acvatice din Deltă şi din bălţile dunărene, aspecte ale imensităţii Bărăganului sau ale bolţii cereşti. Spectacolul naturii este fascinant, îmbietor, fie că reprezentările configurate de artist evocă dimineaţa, amiaza sau momentul amurgului („Zori de zi”, „Dimineaţă pe baltă”, „Amurg discret”, „Amurg în Deltă”), vegetaţia abundentă („Stufăriş I şi II”, „Plopi în Deltă”, „Păpuriş I şi II”, „Sălcii în baltă”), iarna cu zăpezi imaculate (”Pădure iarna”, „Coclauri înzăpezite”, „Zăpezi neprihănite”, „Se topesc zăpezile”), bărci pescăreşti („Din Deltă”, „Drumul spre „Deltă”) sau sate şi drumuri din ţinutul Vrancei („Toamnă montană”, „Drumuri în Vrancea”). Artistul este foarte sensibil la variaţiile luminii şi are capacitatea de a concentra în priveliștile plăsmuite poezia inefabilă a peisajului, rezonanţele unei muzici ce aminteşte de şopotul izvoarelor sau de mişcarea domoală a undelor. Placicov este nu numai un colorist sensibil, subtil în acordurile cromatice, dar și un desenator virtuos, un arhitect impecabil, un organizator desăvârşit al spaţiului plastic. În faţa spectacolului mirific al naturii el ştie să nu fie doar un simplu caligraf al datelor realului, ci să reţină esenţialul, să sintetizeze, să interpreteze, să surprindă spiritul locurilor imortalizate în patrulaterul tablourilor, să creeze o atmosferă generatoare de poezie şi armonie deplină. Peisajele lui Nicolae Placicov se desfăşoară pe întinderi vaste, transpuse plastic prin modalităţi diferite de a reda adâncimea spaţială. Arcuirea dealurilor şi a munţilor, drumurile întortocheate, contopirea la orizont a apelor cu cerul iau forme sugestive, apelându-se în aceeaşi măsură la linia desenului şi la petele de culoare. Planurile se succed sau se intersectează. Culorile calde şi reci sunt folosite pentru a exprima apropierea şi depărtarea în spaţiu. Mişcarea este redată prin pensulaţie. Uneori, atmosfera tablourilor devine dramatică, albastrul întunecându-se spre fumuriu, iar locul petelor albicioase luându-l cele de ocru („Cer învolburat”, „Cer de furtună în Bărăgan”, „Zi mohorâtă”). Suprafeţele catifelate din peisajele lui Placicov au poezie, gracilitatea formelor le dau acestora un aer de puritate. Este mult sentiment în ceea ce aşterne pictorul pe cartonul umed, o trăire consumată la înalte cote sufleteşti.

În lucrările reprezennd naturi statice artistul foloseşte o materie picturală mai consistentă, urmărind redarea materialităţii şi stabilităţii obiectelor. Recuzita folosită este simplă, iar ordonarea componentelor în patrulaterul pictat este făcută cu ştiinţa respectării armoniei şi echilibrului. Adesea, pictorul introduce în spaţiul plastic şi elemente din ornamentica populară. Culorile îşi păstrează prospeţimea şi forţa emoţională („Natură statică cu fazan”, „Vânat din Deltă”, „Vase şi mere”, „Natură statică cu flori I şi II”, „Rodul năvodului”, „Vase cu flori”).

Nicolae Placicov a ridicat acuarela la un înalt grad de expresivitate, el este un model exemplar de cultivare a acestui gen al artei, iar la cei 80 de ani împliniți este la fel de consistent și proaspăt în ceea ce așterne pe suportul de hârtie sau de carton. Îi urăm multă sănătate, putere de muncă, inspirație, îi adresăm un călduros „La mulți ani!” și-l așteptăm să ne încânte în continuare cu lucrările sale, să ne ofere momente de adevărată înălțare și satisfacție estetică.

Corneliu STOICA

1. Nicolae Placicov - Fotografia artistului.jpg

2. N. Placicov - Toamna vranceana.jpg

6.  Nicolae Placicov, Natura statica cu flori.jpg

8.  Nicolae Placicov, Iazul.jpg

Link to comment
Share on other sites

  • 2 weeks later...

Expoziția „Mariana Tomozei Cocoș - patru decenii de muzeografie”

Deschisă în Sala „Ioan Simion Mărculescu” a Muzeului de Artă Vizuală, expoziția „Mariana Tomozei Cocoș - patru decenii de muzeografie” cuprinde două categorii de exponate. Prima categorie este formată din panouri documentare care conțin imagini din activitatea de muzeograf, critic și istoric de artă a protagonistei, însoțite de texte explicative, iar cea de a doua include lucrări originale de pictură și grafică realizate de ea, majoritatea dintre ele fiind creații de dată recentă. Ambele categorii sunt la fel de importante, conturând un portret complex al muzeografului, istoricului, criticului de artă și pictoriței Mariana Tomozei Cocoș, absolventă a Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București, Facultatea de Arte Plastice, Secția Istoria și Teoria Artei (1972), angajată a Muzeului de Artă Vizuală chiar de la terminarea studiilor superioare, membră a U.A.P.R., secția Critică (1996), expert în arta românească atestat de Ministerul Culturii (2003), profesor de Istoria artei la Liceul „Dimitrie Cuclin” (1992 – 2010), la Colegiul Studium (1992 – 2003) și Seminarul Teologic ”Sf. Apostol Andrei (2000 – 2015).

Parcurgând cele zece panouri documentare, întâlnim imagini ale unor afișe de expoziții și cataloage, aspecte de la vernisaje, secvențe cu artista în compania unor personalități din țară și din străinătate etc. Bilanțul activității desfășurate în cei 44 de ani dedicați artei este impresionant. Mariana Tomozei Cocoș a organizat 80 de expoziții colective și individuale, a redactat 55 de cataloage și pliante de artă, a participat cu comunicări științifice la 20 de simpozioane desfășurate sub egida Ministerului Culturii (la Galați, Oradea, Tulcea, Sinaia, Constanța, Iași, Suceava, Deva, Sibiu, Vaslui, București, Călărași, Bârlad), a publicat studii și cronici plastice în „Revista Muzeelor”. „Porto-Franco”, „Antares”, ”Dominus”, „Dunărea de Jos”, „Cronica”, „Noduri și Semne”, „Univers des Arts”, „Axis Libri”, „Buletinul Fundației V A. Urechia”, „Viața liberă”, a editat albumele de artă „Nicolae Spirescu” (1996, 2008)), „Valori patrimoniale” (1994), „Ioan Simion Mărculescu” (2002, în colaborare cu Gh. Andreescu), „Muzeul de Artă vizuală Galați, pictură și grafică” (2003), a colaborat la elaborarea dicționarului „Un secol de sculptură românească” (Editura Meta, București, 2001). De asemenea, s-a implicat în conceperea și organizare unor expoziții și manifestări ale Muzeului de Artă Vizuală peste hotare, în Franța, Ungaria, Austria, Finlanda, Portugalia, Cehia, Belgia, Italia; prezintă cu regularitate la vernisaje expozițiile colective și individuale ale membrilor Filialei Galați a U. A. P. R.

Ca pictor a început să expună din anul 2003, organizându-și o expoziție personală la Biblioteca „V. A. Urechia” și participând la mai multe expoziţii de grup din ţară şi din străinătate (Brăila, Vaslui, București, Bacău, Chișinău, Balcic (Bulgaria), St. Gaudens (Franța), Hovinkartano (Finlanda).  A fost onorată cu mai multe distincţii: Diploma de onoare a municipiului Călăraşi (2003); Medalia Meritul Cultural, clasa I, categoria C „Artele Plastice” (2004); Medalia Meritul Cultural, clasa I, categoria E „Patrimoniul Cultural Naţional” (2004); Diploma Profesor pentru performanţă (2006, 2008); Premiul pentru Pictură, Bienala Artelor „Cezar Ivănescu”  (Muzeul de Artă Vizuală Galaţi, 2009); Premiul „Nicolae Spirescu” al Centrului Cultural „Dunărea de Jos” Galaţi (2012); Premiul Direcției Județene pentru Cultură și Patrimoniu Național (2016); Premiu de Excelență pentru critică de artă al Filialei Galați a U. A. P. R. (2017).

Lucrările de pictură și grafică prezentate în actuala expoziție, realizate în tehnica uleiului și a pastelului, lasă să se vadă preocuparea Marianei Tomozei Cocoș pentru abordarea peisajului în spațiul căruia se află monumente istorice de arhitectură, dar și interesul pentru cultivarea genului portretului. În acest sens, artista se confesează în prefața catalogului, intitulată „Geometrii trăite”: „Am manifestat întotdeauna un interes pentru portret, pentru figura umană și această preferință există și astăzi. De câțiva ani mă atrage însă fragmentul de arhitectură, fragmentul lipsit de spectaculos, dar care înseamnă materialitatea zidului, a pietrei sculptate, înseamnă totodată timp, istorie; și cum aceste obiecte se găsesc în natură, simt nevoia să surprind în culoare dialogul firesc, tăcut, dar elocvent ce se creează între cele două componente”.

Ceea ce urmărește pictorița în aceste tablouri este să aducă în fața iubitorului de artă edificii cu o arhitectură deosebită, prezentate fragmentar și uneori chiar integral, cărora trecerea timpului nu le-a știrbit cu nimic frumusețea și particularitățile stilistice. Ziduri, coloane, arcuri romanice și ogivale, cupole, frontoane, turnuri crenelate, trepte de granit, statui etc. populează lucrările sale, fiind figurate pe pânză sau pe carton în compoziții bine structurate, echilibrate, având la bază un desen viguros, ferm și o cromatică luminoasă, consistentă, expresivă, distribuită în tușe dinamice. Sunt obiective pe care pictorița le-a cunoscut în Franța, în Anglia sau în Spania („Jurnal de călătorie I și II”, „În sudul Franței”, „Abația Bonnefont”, „Bisericuța din Proupiary”, „Fereastră I și II”, „Cupole însorite”, „Amintire din Bonnefont”, „Albul coloanelor”, „Stânci la Marbella”). Vegetația este întâlnită într-o măsură mai mică în aceste peisaje, iar atunci când totuși apare are mai mult un rol decorativ. Excepție fac lucrările „Lan din Finlanda” și ”Luminiș”, ambele având o țesătură grafică și coloristică ingenioasă. Adesea, aceste peisaje sunt însuflețite de prezența gingașă a unei făpturi feminine, care are aerul turistului dornic să imortalizeze momentul într-o fotografie („Amintire din Bonnefont”, „Jurnal de călătorie – Toulouse”, „La umbra vechilor ziduri”). Interesul manifestat de artistă pentru obiectul cu valoare istorică, descoperit în urma unor săpături arheologice, este materializat în „Inscripții în timp” și „Piatră romanică”, tablouri care răspândesc parfumul unor vechi civilizații și epoci de înflorire culturală.

Participarea, în 2010, la Tabăra de creație de la Balcic, localitate care în perioada interbelică a constituit o adevărată școală a picturii românești, i-a prilejuit pictoriței realizarea mai multor tablouri, dintre care în această expoziție a prezentat o frumoasă și plină de mister „Înserare la Balcic”, un peisaj cu o desfășurare spațială amplă, pictat pe o dominantă de albastru și verde închis. Este o imagine tonică, la fel ca și cea din tabloul „În parcul vechiului muzeu”, cu nudul din marmură al sculptorului Marcel Guguianu configurat în prim-plan, singura lucrare din expoziție inspirată de spațiul gălățean.

Portretele expuse reprezintă numai chipuri de copii. Atrasă precum altădată Nicolae Tonitza, Aurel Băeșu, Octav Angheluță, Aurel Jiquidi, Tia Peltz, Lucia Piso-Ladea ș.a. de lumea plină de candoare a copilăriei, Mariana Tomozei Cocoș se dovedește o bună cunoscătoare a psihologiei infantile, creând portrete de o sensibilitate aparte. Sânt realizate în ulei pe pânză, pastel, cărbune și sepia. Modelele i-au fost în special cei doi nepoți ai ei, Miruna și Dorian. Copiii sunt pictați sau desenați la vârste și în ipostaze și atitudini diferite. Se vede că pictorița s-a apropiat cu dragoste și căldură de ei, redându-le gingășia, puritatea vârstei, prospețimea și frumusețea fizică. În conturarea chipului lor ea este preocupată îndeosebi de expresia figurii. Miruna și Dorian sunt prezentați atât singuri cât și împreună. Sunt zâmbitori și privesc cu pupilele dilatate la ceea ce li se întâmplă. Bucuria unei copilării fericite și lipsită de griji li se citește în priviri și în lumina care iradiază din întreaga lor înfățișare.

Manifestare menită să cinstească activitatea de 44 de ani a Marianei Tomozei Cocoș - muzeograf, istoric și critic de artă, artist plastic – expoziția (curator, pictorul Gheorghe Andreescu) este un important act de cultură, care dă posibilitatea publicului gălățean să o cunoască pe aceasta în toată complexitatea personalității sale. Inițiativa Muzeului de Artă Vizuală este lăudabilă, instituția conștientizând faptul că știe, cum subliniază managerul Dr. Dan Basarab Nanu, „să respecte valoarea nu numai «in memoriam», ci și atunci când acest lucru este posibil în discuția directă cu muzeograful, criticul de artă, artistul”.

Corneliu STOICA

0. Mariana Cocos, Aspect de la vernisaj 2.jpg

2. Mariana Cocos, Jurnal de calatorie II (Londra).jpg

6. Mariana Cocos, Inserare la Balcic,, u.c., 50 x 70 cm, 2013.jpg

17. Mariana Cocos, Miruna la Malagouarde, u.p., 80 x 70 cm(bis).jpg

Link to comment
Share on other sites

  • 3 weeks later...

Silvia Ichim: „Jurnal de vacanță”         

Prezentă în viața Filialei Galați a U. A. P. R. din 2015, când a debutat cu expoziția personală „La taină cu pădurea I”, Silvia Ichim, inginer de profesie, absolventă a Facultății de Construcții Navale din cadrul Universității „Dunărea de Jos”, în tot acest interval de timp care s-a scurs de atunci, s-a manifestat ca un artist foarte activ, participând la toate Saloanele plasticienilor de aici, la manifestările colective ale acestora deschise la București, Brăila și Buzău sau organizându-și alte trei expoziții individuale (”La taină cu pădurea II”, „Tărâmul dintre ape”, „Dincolo de nori”). De asemenea, a trimis și i-au fost acceptate de jurii lucrări la unele expoziții cu caracter național și internațional (Expoziția-concurs „Eminesciana”, Iași-Bârlad; Festivalul Internațional „Arte, Reciclări, Terapii, Educații”, Iași; Simpozionul Național „Dimitrie Cantemir”, Iași; „Empatii de o parte și de alta a Prutului”, Iași; Gala maeștrilor … de azi și de mâine”, Iași etc.).

Noua sa expoziție de la Galeriile de Artă „Nicolae Mantu”, „Jurnal de vacanță”, le continuă pe celelalte patru, fiind axată tot pe lucrări inspirate de natura generoasă a patriei sau fiind rezultatul plăsmuirilor propriei fantezii. Principalele câștiguri ale picturii sale se dovedesc a fi în direcția exprimării pe suprafețe mai mari, dar și pe unele de-a dreptul miniaturale, pe care le stăpânește în ambele cazuri din ce în ce mai bine și cu mai multă cu siguranță, ca și în modul de a folosi o materie cromatică mai puternică, mai sugestivă pentru a-i transpune vizual bucuria și întreaga claviatură de sentimente pe care le trăiește în fața spectacolului mirific al firii. Fără îndoială, Silvia Ichim este o senzitivă, iar atunci când se află în mijlocul peisajului montan, colinar sau acvatic este fascinată de tot ceea ce vede și coardele sufletului său vibrează la un înalt diapazon. Ființa i se încarcă de poezie și energii pozitive, gata să treacă în pânzele sale și de aici să se reverse aidoma unor efluvii de lumină și culoare asupra celor care îi vor contempla și aprecia rodul muncii din fața șevaletului. Se simte în lucrările ei plăcerea și dăruirea cu care pictează, străduința de a găsi echivalențe plastice pe măsura trăirilor prin care trece la impactul cu descoperirile peisagistice. Artista a înțeles adevărul exprimat cândva de Nicolae Grigorescu, potrivit căruia „sentimentul colorează, nu pensula”, adevăr reluat mai apoi și de Ștefan Luchian, doar altfel formulat, când afirma că „noi, pictorii, privim cu ochii, dar lucrăm cu sufletul”.

Imaginile imortalizate pe pânză sunt multiple: Cascada Bigăr din Munții Aninei, aflată pe Valea Minișului, una dintre cele mai frumoase din România, important reper turistic al județului Caraș Severin, este înfățișată în toată splendoarea ei („Răgaz de amiază”); apa unui râu a ros de-a lungul timpului stâncile, croindu-și drum liber și formând o vale de un pitoresc fermecător („Dăltuire”); peste spinarea împădurită a munților, firmamentul abia se zărește („Dincolo de munți”); valurile mării sunt într-un perpetuum zbucium („Neodihnă”); stânci cu forme contorsionate veghează țărmul, iar liniștea dimineții nu pare a fi tulburată de nimic („5,30 a.m.”); o salcie bătrână, cu trunchi uriaș și plete răsfrânte în oglinda apei a îmbrăcat vestmintele argintii ale toamnei („Tihnă”); momentul ivirii zorilor și risipirea întunericului dă naștere unor subtile asociații cromatice („Truda zorilor”); în adâncul unei văi mărginită de pereții drepți ai stâncilor, astrul zilei nu dă semne să se arate („În căutarea soarelui”); o sămânță de soi germinează și se dezvoltă și într-un mediu arid („Firul de viață”);  un fragment dintr-o barcă, altădată capabilă să spintece apele, stă scufundat în nisipuri („ .. și ce-a mai rămas”).

Cu aceeași sensibilitate surprinde Silvia Ichim și alte aspecte și fenomene din natură, sau imaginează spații pe care le materializează plastic uneori în forme viu colorate, proaspete, strălucitoare ( „Oglindire”, „Licăriri”, „Cerul și unda”,  „Înalturi”, „Depărtări”), alteori păstrând acea monocromie întâlnită în lucrările din expoziția de debut („Cioburi colorate”, „Nehotărâre”). Lirice prin excelență sunt și lucrările de dimensiuni mai mici („Colț de plajă”, „Val de furtună”, „Căldură”), ca și cele miniaturale, cărora pictorița le-a găsit un ancadrament cu totul aparte, o îmbinare ingenioasă de lemn și șnur.  În tablourile ei se simte palpitul vieții, optimismul, ele îndeamnă la contemplare și visare, tonifică, dar în același timp trezește în cei care le privesc dorința de a străbate și a cunoaște meleagurile patriei. Ele alcătuiesc un adevărat „Jurnal de vacanță” vizual, cuprinzând imagini pe care artista le-a pictat cu sinceritate și dragoste, iar acum le-a oferit cu generozitate iubitorilor de artă.                                                                                                                         

Corneliu STOICA

0. Silvia Ichim, Fotografie (Facebook).jpg

1. Silvia Ichim, Răgaz de amiază, u.p. 100 x 100 cm(1).jpg

4. Silvia Ichim, Neodihna, u.p., 100 x 100 cm.jpg

8. Silvia Ichim, O lacrima, u.p., 50 x 55 cm.jpg

Link to comment
Share on other sites

  • 2 weeks later...

Valeriu Șușnea  - Sub semnul misterului

Prezent pentru a treia oară la Galați cu o expoziție personală, deschisă în Sala „Ioan Simion Mărculescu” a Muzeului de Artă Vizuală (curator, muzeograful Gheorghe Miron), pictorul Valeriu Șușnea, președinte al Filialei Buzău a U. A. P. R., expune 35 de lucrări de pictură, reprezentând în majoritate compoziții din ciclurile „Vămile văzduhului”, „Expresivități simbolice” și „Călătorii imaginare”.

Originar din orașul Berești, artistul, absolvent al Secției de Artă Monumentală - Restaurare din cadrul Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București (1984), lucrează ca profesor la Liceul de Artă „Margareta Sterian” din Buzău, este doctor în Arte Plastice și Decorative (2011), posesor al unui atestat de restaurator pictură murală de epocă eliberat de Comisia de Pictură Bisericească din cadrul Patriarhiei Române (1999), și-a organizat peste 30 de expoziții personale în localități din România, Franța, Danemarca și a participat la numeroase manifestări colective de profil din țară și din străinătate. A inițiat și coordonat Tabăra de icoane de la Poiana Pinului, destinată celor mai buni elevi din liceele de artă, Simpozionul Național de Pictură, Sculptură și Grafică „Monteoru Art” de la Sărata Monteoru și Tabăra de Documentare și Creație „Măgura Art”. De asemenea, este coordonatorul Bienalei Internaționale de Artă „Ion Andreescu”, manifestare ajunsă în acest an la ediția a XI-a. A executat lucrări de scenografie pentru unele spectacole ale Teatrului „George Ciprian” din Buzău, ilustrație de carte pentru diferite edituri, iar ca pictor muralist a realizat, singur și în echipă, lucrări de artă monumentală la biserici și așezăminte culturale din Buzău, Bistrița, Voroneț, Bacău, Focșani, Tecuci, Constanța, București, Tescani etc. Din 2017 este membru în Consiliul de Conducere al Institutului Cultural Român. De-a lungul anilor, a fost recompensat cu mai multe distincții, printre care Premiul pentru pictură al U. A. P. R. (2004, 2018), Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler (2004), Titlul de Cetățean de Onoare al municipiului Buzău (2005), Premiul Muzeului Național de Artă al Moldovei, Chișinău (2007), „Omul anului”, Consiliul Municipiului Buzău (2014).

Lucrările din actuala expoziție nu se lasă atât de ușor lecturate, întrucât artistul creează o lume de semne și simboluri prin care caută să materializeze vizual teme care depășesc limitele cunoașterii umane: călătoria sufletului după despărțirea de trup prin cele 24 de vămi, numite în cărțile Sfinților Părinți „Vămile văzduhului” (vama păcatelor făcute prin cuvânt, vama minciunii, a calomniei, a lăcomiei, a zgârceniei, a înșelătoriei, a geloziei, a răzbunării, a uciderii, a ereziei etc.), ca și parcursul ființei umane pe drumul spre îndumnezeire și mântuire, spre perfecțiunea spirituală. În însăși esența lor, aceste teme sunt încărcate de mister, astfel că putem spune că expoziția lui Valeriu Șușnea stă în întregime sub semnul misterului. Stilul în care artistul își construiește ansamblurile este expresionist, cu vădite accente suprarealiste și abstracte. Este un stil original, care îl individualizează în contextul plasticii noastre contemporane, la care el a ajuns printr-o serioasă pătrundere a artei orientale și bizantine, a frescelor medievale și a iconografiei religioase românești, a ornamenticii artei populare. Imaginile sunt ordonate îndeosebi pe verticală, în registre orizontale care se succed, dând impresia înălțării, a depășirii patrulaterului tablourilor și sugerând de fapt axa ascensională dintre pământ și cer, dintre teluric și spiritual, dintre trecător și etern.

Unul din simbolurile frecvent folosite în pânzele sale este cel al Scării Sfântului Ioan Sinaitul sau Ioan Scărarul, cunoscută și sub alte denumiri: Scara dumnezeiescului urcuș, Scara cerească și mântuitoare de suflet, Scara virtuților, Scara Raiului. Este un motiv des întâlnit în gravurile și vechile manuscrise, precum și în frescele unor biserici de la Mănăstirile Sucevița, Dobrovăț, Râșca, Pângărați sau Hurez . Urcând pe această scară, la capătul căreia se află Mântuitorul Iisus Hristos, sufletul celui plecat din lumea pământească este însoțit de îngeri care îl ajută, dar și de diavoli, care îi stau stavilă și caută să-l prăbușească. Într-un tablou ca „Vămile văzduhului II”, Valeriu Șușnea figurează pe înaltul scării un indicator cu săgeată în sus și săgeată în jos, care semnifică faptul că cel plecat la Domnul, după faptele săvârșite pe pământ, are doar două posibilități, ori ajunge la capătul scării și Mântuitorul îl primește în Rai, ori cade, rămânând în iad, reprezentat grafic printr-o groapă și diavoli care aruncă spre el săgeți. Lupta aceasta dintre forțele binelui și cele ale răului ia forme dramatice, uneori înfricoșătoare, ingenios evidențiate de artist prin mulțimea elementelor care concură la închegarea imaginilor compozițiilor. Spațiul plastic este populat de motive antropomorfe, zoomorfe și avimorfe, de  îngeri și diavoli, de personaje cu înfățișări ciudate, adesea cu patru sau șase mâini, de luntrași, sirene, instrumentiști, pocale, cruci, clopote, triunghiuri etc. („Vămile”, „Ascensiune”, „Balanță”, „Vămile văzduhului I, III, IV, V”, „Călătorii imaginare I, II”,  Bizantină”, „Gând albastru”, „Gând roșu”, „Simboluri”, „Semnificații”). În alte compoziții, pictorul, în cheie abstractă, își imaginează lumea de „Dincolo”, reînvie atmosfera luminoasă din timpul sfintelor sărbători („Stare de sărbătoare”), recurge la o manieră semi-abstractă pentru a slăvi locul destinat rugăciunii („Altar”), aduce în prim-plan elemente de peisaj fabulos („Lacul”, „Cuibul”), sau redă materialitatea obiectelor din recuzita unei „Naturi statice”.

Desenator și colorist impecabil, constructor riguros de imagini, inventiv, cu un discurs plastic profund original, Valeriu Șușnea este unul dintre cei mai reprezentativi pictori și graficieni din plastica românească de astăzi, foarte bine cotat pe plan național și internațional, iar expoziția de la Muzeul de Artă Vizuală face dovada calităților sale de excelent profesionist pentru care arta constituie însuși rostul esențial al existenței sale. Pentru noi, gălățenii, succesele sale nu pot decât să ne bucure,  cu atât mai mult cu cât el a pornit pe drumul spinos și nobil al artei de pe meleagurile noastre, pe care le iubește și pe care se reîntoarce întotdeauna cu deosebită plăcere.

Corneliu STOICA

 

00. Aspect de la vernisaj.jpg

2. Valeriu Susnea, Vamile vazduhului IV.jpg

4. Valeriu Susnea, Ascensiune.jpg

9. Valeriu Susnea, Gand albastru.jpg

Link to comment
Share on other sites

Create an account or sign in to comment

You need to be a member in order to leave a comment

Create an account

Sign up for a new account in our community. It's easy!

Register a new account

Sign in

Already have an account? Sign in here.

Sign In Now
×
×
  • Create New...

Important Information

We have placed cookies on your device to help make this website better. You can adjust your cookie settings, otherwise we'll assume you're okay to continue.