Pensula şi dalta

dcp100168 · 17 Septembrie 2018

Mircea Olarian – 120 de ani de la naștere

În urmă cu 120 de ani, la 19 septembrie 1898, s-a născut Mircea Olarian, pictor şi grafician pornit pe drumul artei din vatra Galaţilor, dar aproape necunoscut astăzi iubitorilor de frumos din oraşul de la Dunăre. Era fiul actorilor Alexandru Olăreanu (Olarian) şi Eugenia Olăreanu (născută Procopiu), absolventă a Conservatorului din Iaşi. Destinul a făcut ca în 1908, la vârsta de 10 ani, să-şi urmeze familia la Craiova, unde părinţii săi au fost angajaţi la Teatrul Naţional de aici, devenind în scurt timp societari ai acestuia. Primele lui manifestări artistice s-au produs în actorie, când, copil fiind, a interpretat roluri adecvate vârstei în spectacolele Naţionalului craiovean. Mai apoi, tatăl său fiind şi regizor şi creator de decoruri şi costume, l-a ajutat pe acesta la realizarea afişelor şi scenografiei. La vârsta de 14 ani, participând la un concurs organizat la Bucureşti de către Asociaţia Maeştrilor de Desen şi Caligrafie, a obţinut o menţiune. În 1916 a absolvit Şcoala Comercială „Gh. Chiţu”, după care a intrat funcţionar la Banca Comerţului. În timpul liber desena, picta şi făcea copii la Pinacoteca „Alexandru şi Aristia Aman” după lucrări ale lui Nicolae Grigorescu şi Artur Verona. Un timp a luat lecţii de pictură de la Freda Tribalsky-Delnevo, artistă care făcuse studii între 1907-1911 la Academia de Arte Frumoase din München, iar în 1913 frecventase atelierul profesorului Ierasek din Viena, specialist în naturi moarte, flori şi peisaje. În 1925, cunoscându-l pe pictorul Eustaţiu Stoenescu, acesta a fost impresionat de lucrările sale şi l-a îndemnat să-şi continue activitatea artistică. A debutat în 1926 cu o expoziţie personală, cuprinzând 59 de lucrări de pictură şi 30 de desene şi acuarele, deschisă la Prefectura din Craiova. Renunţând la slujba de funcţionar bancar, de la 1 iunie 1927 a avut posibilitatea să lucreze la Institutul de Arte Grafice „Ramuri”, în cadrul căruia a putut să-şi valorifice calităţile de desenator. În 1928 este admis cu lucrări la Salonul Alb-Negru din Bucureşti, iar în 1930 şi la Salonul Oficial de Pictură, unde primeşte premiul II pentru un „Autoportret”, aflat astăzi în colecţia Muzeului de Artă din Craiova. Îşi mai organizează două expoziţii personale la Craiova în 1929, la Casa Albă a Băncii Comerţului, şi în 1932, la Sala Minerva, iar după expoziţia deschisă la 1 martie 1933 în Sala Ateneului Român din Bucureşti, hotărăşte să se stabilească în Capitală. Aici continuă să lucreze şi să-şi organizeze alte expoziţii (1945, Sala Universul, Bucureşti; 1957, Galeriile de Artă, Bucureşti; 1969, Muzeul de Artă Craiova; 1970, Galeriile de Artă Simeza, Bucureşti). A fost prezent în fiecare an la Saloanele Oficiale între 1928-1944, iar în perioada 1953-1959 a participat la Expoziţia anuală de stat a artelor plastice şi la Expoziţia anuală de stat de grafică. Lucrări ale sale au figurat între 1969-1978 la expoziţii de artă românească deschise în Italia, U.R.S.S., Polonia, S.U.A., Filipine, China, Vietnam, Bulgaria, Germania, Venezuela. A ilustrat volumele „Oltenia” (Fundaţia Culturală Regală „Regele Mihai I”, Regionala Oltenia, 1943, retipărit în 2008 la Editura Scrisul Românesc), Ilariu Dobridor – „Oameni ridicaţi din ţărănime” (colecţia „Cartea satului”, Fundaţia Culturală Regală „Regele Mihai I”, Craiova, 1944), Sabina Paulian – „Salba ielelor” (Craiova, 1931) etc. În 1978, când împlinea 80 de ani, şi-a organizat prima Expoziţie retrospectivă la Bucureşti, găzduită de Sala Dalles. În 1984, Muzeul de Artă din Craiova îi deschide expoziţia de grafică „Craiova văzută de Mircea Olarian”. A încetat din viaţă la 27 august 1985, la Bucureşti. A fost înmormântat la 30 august la Craiova, la Cimitirul Sineasca, alături de părinţii săi. În semn de înaltă cinstire, în octombrie 1985, aceeaşi instituţie îi deschide expoziţia „Grafica lui Mircea Olarian în patrimoniul Muzeului de Artă din Craiova”. Va fi omagiat şi în 1998 printr-o altă expoziţie, de data aceasta o retrospectivă, organizată de Muzeul de Artă craiovean la împlinirea a 100 de ani de la naştere.

La trecerea sa în nefiinţă. V. Caraman scria în „România literară” (Anul XIII, nr. 36, 15 septembrie 1985, p. 18): „Prezenţă discretă dar constantă în expoziţiile colective, prelungind stilul unei epoci de pionierat în domeniul graficii, în egală măsură pictor, premiat de altfel la Salonul Oficial, Mircea Olarian făcea parte din generaţia care dădea contur original şi puternic artei româneşti la începutul secolului (al XX-lea, n.n.). Desenator virtuoz, înrudindu-se cu marea familie a obsedaţilor de expresivitate şi profunzime, descins, parcă, din atelierul unui maestru renascentist, el aducea cu fiecare lucrare un spirit al respectului pentru artă ce însemna mai mult decât convenţia etalării publice, pentru că reprezenta însăşi condiţia sa de creator. Un climat specific, o atmosferă elegiacă de tip romantic, amintind de tensiunile secolului al XIX-lea, plăcerea descrierii detaliului cu funcţie revelatoare şi acurateţea procedeelor, vecină cu pedanteria, detaşa lucrările sale, mai curând confesiuni decât verdicte, permanente stări de bucurie în faţa realităţii şi nu trucuri optice agreabile”.

Mircea Olarian s-a impus în arta românească prin peisajele executate în manieră postimpresionistă, prin portrete şi ilustraţie de carte. Deşi autodidact, a ajuns să-şi formeze un stil propriu şi să lase de-a lungul anilor impresia că este stăpânul unei viziuni şi a unei gândiri profunde, care au ca finalitate interpretarea personală a realităţii la care şi-a racordat creaţia şi nu a abandonat-o niciodată. De aici menţinerea sa în cadrele unui figurativ care să restituie cu claritate această realitate cu mijloacele artistice pe care le are la dispoziţie. A pictat edificii importante ale Craiovei, străzi şi case vechi, cu elementele lor de arhitectură, colţuri pitoreşti, biserici şi mănăstiri, redând acel specific al locurilor, poezia şi parfumul lor de altădată. Pledează în aceste sens tablouri ca „O vedere a Craiovei de altădată”, „Vedere generală a Craiovei în 1930”, „Vechea biserică Sf. Dumitru”, „Palatul Ramuri”, „Hanul doctorului Beron”, „Casa Coţofeanu”, „Casele N. D. Popp”, „În faţa bisericii”, „Casă pe Strada Târgului”, „Centrul Craiovei”, „Case vechi de pe strada Sineasca”, Case vechi de pe strada Grădinari”, „Case din mahalaua Ioan Hera”, „Casa Băniei”, „Hanul Chinţescu”, „Hanul Puţureanu”, „Hanul Mercur”, „Răscruciul Mic”, „Piaţa Veche Elca”, „Cişmeaua din strada Mântuleasa”, „Cişmeaua basarabilor”, „Tren în gară”, „Vatră din Gorj”, „La fântână” ş.a. A imortalizat privelişti ale parcurilor şi străzilor Bucureştiului, aspecte cu Piaţa Universităţii, Clopotniţa Bisericii „Sf. Silvestru”, Pridvorul Bisericii Sf. Spiridon Vechi, Turnul Colţei etc., secvenţe din alte localităţii urbane sau rurale din ţară, de pe Dunăre sau de la Marea Neagră („Peisaj dunărean”, „La nisip”, „Sighişoara”, „Cozia”, „Dimineaţă la Ada-Kaleh”, „Bordeeni”). Din călătoriile sale în Italia a reţinut imagini care pot fi admirate în lucrările „Roma – Fântâna Medicis”, „Roma – Intrarea în For”, „Arcul de triumf al împăratului Constantin”, „Fortăreaţa Sant’Angelor”, „Assisi”, „Mănăstirea Sf. Francisc din Assisi”. De foarte multe ori peisajele sale sunt însufleţite de prezenţa omului, surprins în atitudini şi gesturi fireşti, în momente de muncă sau de relaxare. Fie că sunt realizate în ulei, în desen, laviu, acuarelă, acvaforte, acvatinta, pointe-seche, aceste lucrări, pe lângă valoarea artistică, au o incontestabilă valoare documentară. Nu lipsesc din creaţia sa nici compunerile alegorice sau cele care fac trimitere la evenimente ale istoriei naţionale („Evocare istorică”, „Suceava”, „Civitas luminis”, „Târgoviştea voievodală”), după cum nu lipsesc nici compoziţiile inspirate din realităţile epocii contemporane („Forjă la Hunedoara”, „În practică”, „La Uzinele 23 August”, „Forje la Griviţa Roşie”). Referindu-se la creaţia picturală şi grafică a artistului, criticul de artă Virgil Mocanu nota cu prilejul retrospectivei din 1978: „Cert este că Mircea Olarian porneşte de la realitate, o surprinde în detalii şi o urmăreşte consecvent de-a lungul întregului proces de transpunere în imagine artistică, declarându-se satisfăcut în momentul în care racordul optic dintre model şi dublul său se face cu minimum de obstacole sau derogări. Aşa se întâmplă cu peisajele, artistul cultivând un stil «vedutist», apropiat nostalgic de preromantismul veneţienilor Guardi, Tiepolo, Canaletto, poate pentru că «scenografiile» sale virtuale au ca subiect, de multe ori, Italia, alteori notând cu exactitate dar cu un ton epic, eroizant chiar, aspecte actuale ale peisajului autohton. Aşa se întâmplă şi cu portretele, restituiri recognoscibile, dar şi sondaje psihologice atente, o imagine a lui George Enescu, dublată de un şir de siluete ce pot constitui fotogramele unei mişcări, reprezentând paradigma atitudinii adoptate în această situaţie. Acurateţea execuţiei urmează unei vizibile certitudini conceptuale, unei autoritare luări în posesiune a realităţii, fără îndoieli şi reticenţe, ceea ce conferă acel aer de lucru solid, bine făcut şi definitiv, ca în tradiţia genului, degajat de ansamblul expunerii” („România literară”, nr. 39, 28 septembrie 1978).

Desenele sale, care au înnobilat paginile revistei craiovene „Ramuri”, reprezintă, de asemenea, peisaje, dar mai ales foarte multe portrete ale unor personalităţi româneşti. În rândul acestora din urmă amintim: „Marele logofăt Ioan Bibescu”, „Vornicul Iordache Otetelişanu”, „Matei Millo”, „Gheorghe Lazăr”, „Titu Maiorescu”, „Ioan Maiorescu”, „Maria Teodorini”, „Emil Gârleanu”, „Ştefan Octavian Iosif”, „Ion I. C. Brătianu”, „Eugeniu Carada” (economist şi scriitor), „Dumitru Tomescu” (unul din întemeietorii şi directorii revistei „Ramuri”), „Ştefan Braborescu” (poet şi prozator), „Alexandru Olăreanu” (actor, tatăl său, autor al unor piese ca „Afacerea Dreyfus”, „Vandalismul maghiar”, „Anna Simion”, „Horia, Cloşca şi Crişan”, precum şi a unor scrieri despre teatru: „Însemnări pentru o istorie a teatrului craiovean”, „Contribuţii pentru o istorie a teatrului românesc în Banat, Transilvania şi Bucovina până la 1906”, „Istoricul Teatrului Naţional din Muntenia de la 1798 până la 1877-1878”). Ele pun în evidenţa măiestria artistului în conturarea cu economie de mijloace a chipului celor portretizaţi, spontaneitatea, siguranţa, subtila pătrundere psihologică de care dă dovadă în individualizarea modelelor. Foarte edificatoare pentru arta portretistică a lui Mircea Olarian sunt şi autoportretele sale, ca şi tabloul în ulei care-l înfăţişează pe Anton Kaindl, pictor şi gravor elveţian, născut în 1872 la Geneva, invitat în 1921 de Casa Regală în România, unde timp de 30 de ani, până în 1951, când a încetat din viaţă la Bucureşti, a realizat sute de acuarele şi gravuri înfăţişând palate, conace, mănăstiri, schituri, biserici, troiţe, case din aproape toate judeţele ţării, aspecte ale vieţii monahale, ale tradiţiilor şi obiceiurilor poporului nostru, lucrări de o mare valoare documentară, cele mai multe aflându-se în patrimoniul Muzeului de Artă din Craiova şi al Muzeului de Artă din cadrul Complexului Muzeal Naţional „Moldova” din Iaşi.

Pictor şi grafician de mare talent, fecund, apreciat pentru calităţile sale de om şi de artist, care a lăsat în urma sa o operă bogată, Mircea Olarian are desigur un loc important în peisajul artei româneşti şi este firesc pentru cei de astăzi ca să-i cinstim memoria şi să-i facem cunoscută creaţia, realizată cu pasiunea, dăruirea şi munca tenace a celui care a pictat, a gravat sau a desenat însufleţit întotdeauna de sentimentul perenităţii.

Corneliu STOICA

dcp100168 · 22 Septembrie 2018

EVENIMENT
Corneliu Stoica: „Artiști gălățeni interbelici”

După ce în ziua de 8 Martie a.c. și-a lansat cartea ”Arta gălățeană feminină”, criticul și istoricul de artă Corneliu Stoica este prezent pe piața cărții cu un nou volum, albumul de artă „Artiști gălățeni interbelici”, apărut la Editura Centrului Cultural „Dunărea de Jos” în contextul evenimentelor cu care această prestigioasă instituție și-a propus să cinstească aniversarea a 100 de ani de la înfăptuirea Marii Uniri și a Statului Național Unitar Român.

Cartea (format 27 x 17 cm, tipărită în întregime pe hârtie cretată), cuprinde două părți: I – Articole și studii în care sunt prezentați 33 de pictori, sculptori și graficieni din perioada interbelică născuți în Galați, în alte localități și care au activat un anumit interval de timp în Galați și Tecuci, sau care s-au format și debutat în perioada dintre cele două războaie mondiale; Bibliografie selectivă; Fișa biobibliografică a autorului (125 de pagini); II – Un număr de aproape 230 de reproduceri color după opere ale artiștilor incluși în volum (100 de pagini).

În „Argumentul” cu care debutează volumul, Corneliu Stoica menționează: „Pictorii, sculptorii și graficienii cuprinși în volumul de față, care au creat sau care s-au format și au debutat în perioada interbelică, continuându-și activitatea după Al Doilea Război Mondial, sunt astăzi, unii dintre ei, glorii ale artei moderne românești. Alții sunt mai puțin sau aproape deloc cunoscuți chiar și pe meleagurile natale. O dată cu trecerea timpului, peste numele lor s-a așternut o nedreaptă uitare. Reunirea și prezentarea lor prin articole și studii în aceste pagini, însoțite de un număr consistent de reproduceri după opere ale lor, constituie un bun și emoționant prilej ca în contextul evenimentelor culturale dedicate celebrării Centenarului Marii Uniri să le cinstim memoria și să le reliefăm contribuția pe care ei au adus-o la înnoirea și îmbogățirea patrimoniului artistic național. Fiecare dintre ei, pe măsura harului, talentului, a pregătirii profesionale, a capacității de muncă și a mijloacelor de exprimare plastică, a slujit cu sinceritate și devotament arta, creând o operă strâns legată de natura patriei, de viața, năzuințele și aspirațiile poporului român. Moștenirea artistică lăsată nu ne dă dreptul să-i uităm și nici să le ignorăm creația. Demersul nostru are menirea să contribuie la cunoașterea și promovarea acestor valori și trăim cu credința că el va găsi cu siguranță ecou în inima și conștiința cititorilor și iubitorilor de artă”.

Așadar, acesta fiind scopul demersului său, alături de artiști celebri, emblematici pentru localitățile lor de naștere Galați și Tecuci, prin opera cărora arta românească interbelică a atins cote înalte, întâlnim multe nume mai puțin sau aproape deloc cunoscute pe plan național și chiar local nu numai marelui public, ci chiar și unor persoane cu pregătire în domeniu. În ordinea indicată de autor, cei 33 de artiști sunt: Pierre Auguste Bellet, Ludovic Bassarab, Nicolae Mantu, Dimitrie Hârlescu. Gheorghe Petrașcu, Camil Ressu, Stavru Tarasov, Dumitru Brăescu, Ghelman Lazăr. Dorothea (Lola) Schmierer-Roth, Reuven Rubin, Gheorghe Leonida, Jeanne Coppel, Mircea Olarian, Mihail Gavrilov, Elena Hanagic, Gheorghe Naum, Gheorghe Levcovici, Georgeta Arămescu-Anderson, Alexandru (Leandru) Popovici, Margareta Ștefănescu-Ciurdăreanu, Constantin Emil (Ticu) Arămescu, Aurel Vlad, Lucia Cosmescu-Vasiliu, Mihai Dăscălescu, Nicolae Spirescu, Clara Cantemir, Ion Mândru, Constantin Mihalcea-Bragă, Gheorghe Nichita, Carmen Cecilia Răchițeanu, Ileana Rădulescu și Grigore Romano.

Pierre Bellet, născut în Galați într-o familie de francezi, s-a format ca artist la Paris, unde a și expus în câteva rânduri, a pictat lucrări cu specific istoric și orientalist, în genul portretului, peisajului și naturii statice, iar în perioada 1921 – 1922 a decorat Sala Unirii de la Alba Iulia cu o galerie de portrete ale voievozilor, domnitorilor, regilor României, precum și ale unor personalități culturale. Ludovic Bassarab, remarcat de presa germană încă din timpul studiilor de la München, care a cunoscut și efervescența artistică din capitala Franței, a fost unul dintre cei mai prolifici pictori din perioada interbelică. A cultivat pictura de factură realist-impresionistă, arta decorativă și miniatura, a pictat icoane, a executat desene pentru bancnote și machete grafice ale unor mărci poștale. Tablourile sale inspirate din viața țăranilor alcătuiesc o adevărată monografie vizuală a satului românesc din primele trei decenii ale secolului al XX - lea. Din prezentarea lui Nicolae Mantu, aflăm că în timpul Primului Război Mondial, artistul, fiind concentrat, a lucrat ca desenator de război la ziarul de front „România”, „organ al apărării naționale”, care îl avea director pe căpitanul în rezervă Mihail Sadoveanu, iar ca prim-redactor pe poetul Octavian Goga, iar mai apoi a făcut pare din echipa artiștilor mobilizați în Marele Cartier General, alături de Dumitru Brăescu (fratele celebrei parașutiste Smaranda Brăescu), Dimitrie Hârlescu, Camil Ressu, prezenți și ei în carte, dar și de alți confrați, precum Ion Jalea, Ștefan Dimitrescu, Ion Theodorescu-Sion, Oscar Han, Cornel Medrea etc. Desenele publicate de Mantu în ziarul „România” sunt analizate cu minuțiozitate de autor, ca și tablourile inspirate din bătăliile eroice ale ostașilor români și lucrările care au făcut din artist un celebru pictor animalier.

Înaintând cu lectura, impresionează destinul tragic al lui Dimitrie Hârlescu, unul din primii pictori români expresioniști, foarte talentat, ale cărei lucrări „purtau pecetea unei inestimabile expresivități” și care într-un alt mediu decât cel al Tecuciului anului 1923,când s-a sinucis chiar în clădirea Liceului „Dimitrie A. Sturdza”, aș cărui director era,ar fi putut avea cu totul altă soartă. Gheorghe Petrașcu și Camil Ressu sunt titani ai picturii moderne românești, diferiți ca stil și repertoriu tematic, ambii lăsând moștenire o operă care constituie adevărate pagini de aur ale istoriei artei noastre. Îl descoperim pe Stavru Tarasov, fost elev al Școlii Normale din Galați, îndrumat să îmbrățișeze cariera artistică de directorul acestei instituții, profesorul Nicolae Longinescu, primul care i-a remarcat talentul pentru desen. La Dumitru Brăescu, Corneliu Stoica evidențiază calitățile de portretist ale acestuia, dar mai ales profesionalismul în practicarea picturii bisericești în stil bizantin. Ghelman Lazăr este un excelent pastelist, care a ridicat această tehnică la un înalt grad de expresivitate, și un pictor în stilul căruia se observă „rigoarea desenului și respectul pentru compoziție, specifice școlii germane, conjugate cu libertatea cromatică franceză”. Reuven Rubin, pictor de etnie evreiască, a fost nu numai primul ambasador al statului Israel în România, dar și una din marile personalități pe care Galațiul le-a dat culturii universale, tablourile lui atingând în ultimii ani recorduri de preț la casele de licitație. Dorothea (Lola), Schmierer-Roth, nepoata marelui Lingvist H. Tictin, ca și Mantu, după studiile de specialitate, s-a stabilit la Galați și a activat ca profesoară . În timpul vieții a fost puțin recunoscută, a lăsat o operă bogată, în care se simt asimilările stilistice ale expresionismului, cubismului și ale artei abstracte. A avut un rol hotărâtor în formarea unor artiști ca Lucia Cosmescu-Vasiliu, Napoleon Tiron, Gheorghe I. Anghel, Ion Dumitriu, Rodica Hanagic, precum și în întemeierea în 1951 a Cenaclului Artiștilor Plastici din Galați, nucleu din care s-a dezvoltat actuala filială.

Un artist despre care se scrie pentru prima oară într-o carte gălățeană de sinteză este sculptorul Gheorghe Leonida, „artist cu vocația figurativului, creator de nuduri și compoziții statuare care poartă amprenta impresionismului, dar și a unor ecouri expresioniste și chiar cubiste”, autor al chipului lui Iisus Hristos din celebrul monument „Cristo Rodentor” de la Rio de Janeiro (Brazilia) și al Monumentului Eroilor Sanitari din comuna Ghidigeni (Galați), acesta din urmă rămas în mare parte necunoscut. S-a stins la numai 49 de ani și în perioada comunistă a fost intenționat dat uitării, fiindcă realizase multe portrete ale familiei regale.

M-am oprit doar la câteva aspecte extrase din textele consacrate de Corneliu Stoica artiștilor respectivi. Informațiile, comentariile și analizele sunt mult mai bogate și ele privesc pe toți cei 33 de protagoniști din acest volum. Îi lăsăm pe cititori să le descopere și să se edifice asupra felului cum autorul a înțeles să le fructifice, întotdeauna având în vedere să scoată în lumină ceea ce este mai valoros în biografia, activitatea și opera fiecărui plastician. Subliniem documentația riguroasă a autorului făcută prin cercetări în arhive și biblioteci, prin parcurgerea literaturii de specialitate, prin corespondențe și conversații cu cei pe care a avut prilejul să-i cunoască (Jeanne Coppel, Alexandru Popovici, Georgeta Arămescu-Anderson, Margareta Ștefănescu-Ciurdăreanu) sau prin frecventarea atelierelor unor artiști (Mihail Gavrilov, Gheorghe Naum, Mihai Dăscălescu, Nicolae Spirescu).

Cele aproape 230 de reproduceri color din partea a doua a albumului sunt distribuite pe 100 de pagini și au fost selecționate cu atenție, așa încât să se scoată în evidență stilul fiecărui plastician, universul tematic și să se ofere posibilitatea cititorilor de a parcurge vizual lucrări ale pictorilor, sculptorilor și graficienilor a căror existență s-a împletit cu cea a meleagurilor gălățene.

Noua carte a lui Corneliu Stoica, a 22-a din domeniul artelor plastice, care constituie și un important act de benefică restituire, se citește cu plăcere, este scrisă într-un limbaj accesibil unui public larg și putem spune că este un adevărat omagiu adus la Centenarul Marii Uniri valorilor pe care Galațiul și localitățile județului le-au dat culturii românești și nu numai.

Silvia DUMITRIU

dcp100168 · 26 Septembrie 2018

Mihail Gavrilov - 50 de ani de la moarte

Membru chiar de la înfiinţarea Uniunii Artiștilor Plastici din România (1950), pictorul și graficianul Mihail Gavrilov, de la moartea căruia se împlinesc luna aceasta, la 28 septembrie, 50 de ani, s-a numărat printre plasticienii brăileni care în 1958 s-au alăturat membrilor Cenaclului Artiștilor Plastici din Galaţi, contribuind din plin la consolidarea şi dezvoltarea mişcării plastice de la Dunărea de Jos.

S-a născut la 9 decembrie 1899 la Ismail, vechi oraş situat pe braţul Chilia al Dunării, astăzi aparţinând Ucrainei. După absolvirea cursurilor secundare, în 1916 familia îi este evacuată în oraşul Novomirgorod din Rusia, dar după un an reuşeşte să se reîntoarcă la Ismail. Începe să picteze încurajat de profesorul de desen şi de tatăl său. În 1919 se mută în oraşul Vâlcov, unde tatăl fusese numit director la Școala Medie Mixtă. Aici va rămâne până în 1940, îndeplinind diferite funcţii, care însă nu l-au îndepărtat de pictură. Oraş aflat într-o zonă foarte pitorească, considerat în perioada interbelică „Veneţia Estului”, Vâlcovul şi împrejurimile sale devin subiectele frecvente ale tablourilor sale. Ca tehnici de realizare a lucrărilor, îl pasionează îndeosebi acuarela, gen care impune un ascuțit simț de observație, spontaneitate, rapiditate în execuție, o foarte bună cunoaștere a meșteșugului. Stimulat de pictorul Hrandt Avachian, un om de o rară delicatețe și de o mare finețe spirituală, cu care se împrietenise prin 1932 în timpul ieșirilor la peisaj, în primăvara lui 1935 trimite lucrări la București și debutează în expoziția Salonului Oficial de Pictură și Sculptură. În 1936 primeşte Premiul „Fundaţiei Simu”, iar în 1937 alte două premii ale Ministerului Cultelor şi Artelor pentru pictură (Salonul Oficial de Primăvară) şi desen (Salonul Oficial de Toamnă). Îi sunt achiziţionate mai multe lucrări pentru colecţiile statului. Cunoscându-i pe pictorii Gheorghe Naum şi Sorin Manolescu, doi mari pasionaţi după peisajul Deltei Dunării, trimite lucrări la expoziţiile brăilene, vara călătoreşte cu ei şi la Curtea de Argeş, iar în 1939 toţi trei pun bazele Grupului „Dunărea de Jos”, a cărui activitate se va materializa în deschiderea mai multor expoziţii. În 1939, Direcţia Artelor din Ministerul Cultelor şi Artelor îi eliberează un certificat (nr. 33.227/27.VII. 1939) prin care i se atestă calitatea de pictor profesionist, aceasta ca urmare a expoziţiilor la care el a participat şi a premiilor primite. În 1940, în urma răpirii Basarabiei prin odiosul tratat Ribbentrop-Molotov, părăseşte Vâlcovul şi se stabileşte la Bucureşti, iar din septembrie 1941 la Brăila. Este găzduit un timp cu soţia şi cei trei copii în casa pictorului Sorin Manolescu. Aici îşi organizează mai multe expoziţii personale, expune la manifestările colective locale şi la cele organizate pe plan regional, interregional și naţional. Îndeplineşte în acelaşi timp funcţia de pictor scenograf al Teatrului de Stat şi pe cea de profesor la Şcoala Populară de Artă. A realizat scenografia şi la unele spectacole ale Teatrului Dramatic din Galaţi. De numele lui este legată şi înfiinţarea Teatrului de Păpuşi din Brăila. A încetat din viaţă la 28 septembrie 1968, fiind înmormântat la Cimitirul Catolic din Brăila. În 2010, cu sprijinul financiar al fiilor săi, inginerii Gheorghe și Nicolae Gavrilov, i-am consacrat un album de artă, apărut în excelente condiții grafice la Editura Centrului Cultural „Dunărea de Jos” Galați.

Afirmat ca pictor şi grafician, Mihail Gavrilov a rămas în arta noastră ca un remarcabil peisagist, manifestat atât în pictură, cât și în acuarelă și gravură. A desenat de asemenea mult, a folosit tușul, laviul, sepia, pastelul. Trăind foarte mulţi ani la Vâlcov şi Brăila, el a surprins în lucrările sale frumuseţea neasemuită a Deltei Dunării, a bălţilor Brăilei, reţinând nu numai privelişti ale naturii cu ape şi arbori, dar şi imagini ale porturilor, scene cu pescari în plină acţiune, secvenţe din munca și obiceiurile oamenilor de pe aceste meleaguri („Canal cu bărci la Vâlcov”, „Toamnă la Vâlcov”, „Casă pescărească”, „Livadă cu gutui la Vălcov”, ,„Pe Filipoiu”, „Portul Brăila”, „Şantierul Naval Brăila”, „Năvodari plecând la pescuit”, „Bărci în repaus”). A pictat foarte mult şi la Curtea de Argeş şi în Vrancea, iar tablouri ca „Lacul din Cumpăna”, „Case din zona Argeşului”, „Livadă de pruni”, „Plopi pe Argeş”, „Peisaj din Nereju”, „Bâlci”, „Târg la Năruja” etc. vorbesc de un artist deplin stăpân pe mijloacele de exprimare, reuşind să redea în profunzime specificul locurilor. Copacii din lucrările lui Gavrilov sunt planturoşi, au forme contorsionate, pescarii au chipuri aspre, lumina şi umbra sunt bine dozate, desenul este clar, înregistrând în ultimii ani o tendinţă vădită spre sintetic. Multe subiecte tratate în ulei sau acuarelă sunt reluate în xilogravuri şi linogravuri („Sărbătoarea mieilor la Năruja”, „Aspect din Balta Brăilei”, „În Insula Mare a Brăilei”, „Moară de apă”, „La pescuit pe Corotişca”, „Bărci pe canalul Corotişca”, „Nocturnă în Deltă”). Spre deosebire de prietenul său Naum, care urmăreşte surprinderea poeziei inefabile a peisajului, Gavrilov este mai riguros, mai rece, mai cerebral. În unele lucrări chiar încearcă experienţe noi, renunţând la ţesătura de haşuri în favoarea unor pătrate sau linii distribuite simetric. În alte compoziţii porneşte de la sugestii oferite de operele literare: „Don Quijote”(Cervantes), „Revoltă în port”(Sahia), „Baladă” (Coşbuc). În mai multe uleiuri („Docuri”, „Călăfătuitul unui vas”, „Cargoul de 5000 de tone”, „Navă pregătită pentru lansarea la apă”, „Faleza la Galaţi”, „Dunărea în aprilie”, „Ţiglina veche”, „Țiglina cum este”, „Stadionul Dunărea”) a imortalizat imagini ale Galaţiului, lucrările având pe lângă valoare estetică şi una documentară. „Faleza la Galaţi”, de pildă, impresionează prin măiestria cu care artistul surprinde atmosfera de noapte, specificul local, folosind numai o singură culoare: negrul cu diferitele lui nuanţe. În „Ţiglina veche”, autorul reţine un peisaj al acestui cartier aşa cum l-a cunoscut în timpul celui de-al doilea război mondial. Alte lucrări referitoare la cetatea dunăreană se intitulează „Galaţii de azi şi de ieri”, „Galaţi, construcţii noi - sectorul betoniere”, „Dimineaţă luminoasă”, „Se construieşte o nouă faleză”, „Şantierul naval din Galaţi”, „Laminorul de tablă subţire”. Ele prezintă imagini ale unui oraş care, în deceniile 6-7 ale secolului al XX-lea, trecea prin ample metamorfoze, se construia intens, iar întreprinderile vechi cunoşteau un benefic proces de modernizare. Se încerca peste tot ştergerea urmelor distrugerilor atât de enorme din timpul celui de-al doilea război mondial, iar Mihail Gavrilov, atât de ancorat în realitatea imediată, nu putea rămâne departe de ceea ce se întâmpla în jurul său.

Pictor, grafician şi scenograf talentat, Mihail Gavrilov este un nume ce se cere a fi cinstit cu veneraţie, iar opera rămasă de pe urma trecerii sale pământeşti trebuie preţuită la adevărata ei valoare. Consecvent figurativului şi lucrului după model, de care s-a simţit dependent, el a lăsat moştenire o creaţie făurită într-o viaţă încheiată la 68 de ani, o creaţie în care frumosul şi autenticul fac întotdeauna casă bună şi pe care noi, urmaşii, avem datoria morală de a o valorifica şi de a o face cunoscută marelui public.

Corneliu STOICA

dcp100168 · 2 Octombrie 2018

Pictori și sculptori în Primul Război Mondial

În Primul Război Mondial, în urma înfrângerilor din campania din 1916, două treimi din teritoriul României, inclusiv capitala București, au fost ocupate de trupele Puterilor Centrale. Bătălia de la Turtucaia (1 – 6 septembrie) a fost catastrofală pentru trupele române. Conform Wikipedia, atunci, în confruntarea cu trupele germano-bulgare, au pierit 6160 de militari și alți 28.480 au fost luați prizonieri. Printre aceștia din urmă și pictorii Nicolae Tonitza, Constantin Vlădescu, Constantin Ioniță, Sever Burada (Burădescu) și sculptorul Horia Boambă, care au fost duși în lagărul de la Kîrdjali (Bulgaria), unde au fost ținuți până la 5 aprilie 1918.

În acele condiții în care se afla țara, curtea regală, parlamentul, guvernul și principalele instituții ale statului s-au refugiat la Iași. Trupele române, aflate într-o stare materială și morală precară, au fost și ele obligate să se retragă în Moldova pentru refacere și reorganizare, proces care s-a realizat într-o perioadă relativ scurtă datorită ajutorului primit din partea Antantei, alături de care România intrase în această conflagrație, în special a Misiunii Militare Franceze, condusă de generalul Henri Mathias Berthelot, sosită în țară la 15 octombrie 1916.

În vara lui 1917, prin Ordinul Circular Nr. 9400 din 23 iunie al şefului Marelui Stat Major al Armatei Române, generalul Constantin Prezan, un număr de 35 de artişti plastici au fost mobilizaţi în Marele Cartier General de la Iaşi. Acesta intenţiona să creeze Muzeul Naţional Militar, instituţie „în care să se păstreze pentru viitor toate lucrările ce vor reprezenta paginile cele mai alese ale războiului, clipele de restrişte, ca şi sforţările prin care nădăjduim a se înfăptui idealul nostru naţional” (Barbu Brezianu - „Gruparea Arta Română, în „Studii de istoria artei”, Seria arta plastică. Tomul 11, nr. 1, 1964, p. 149 – 150). În acest scop, artiştilor plastici mobilizaţi pe lângă Marele Cartier General din Iaşi, Secţia a III-a Adjuntatură, li s-au creat condiţii speciale de deplasare în teatrele de operaţii ale războiului pentru a executa desene-reportaje de pe câmpul de luptă. Pe lista pictorilor şi sculptorilor mobilizaţi figurau: Ion Jalea, Corneliu Medrea, Oscar Han, Dimitrie Măţăuanu, Alexandru Călinescu, Alexandru Talpoșin (Severin), Gheorghe Stănescu, Camil Ressu, Ion Theodorescu-Sion, Ştefan Dimitrescu, Nicolae Dărăscu, Grigore Negoşanu, Dimitrie Hârlescu, Constantin Petrescu-Dragoe, Alexis Macedonski, Constantin Bacalu, Aurel Băeşu, Dumitru Brăescu (născut în comuna Buciumeni, judeţul Galaţi, frate al celebrei paraşutiste-pilot Smaranda Brăescu), Traian Cornescu, Otto Briese, Ion Mateescu, Petre Bulgăraş, Alexandru Poitevin-Scheletti, Toma Tomescu, Richard Hette, Remus Petre Troteanu, Gh. Ionescu-Doru, Emilian Lăzărescu, Ignat Bednarik, Atanasie Constantinescu etc. Acestora li s-au adăugat şi pictorii D. Stoica şi Nicolae Mantu, care din 2 februarie 1917, data apariției ziarului „România”, „organ al apărării naţionale”, au lucrat ca reporteri-desenatori de război la această publicație. Ziarul, cu apariție cotidiană, avea redacția în Iași, pe strada Lăpușneanu nr. 33, administrația în strada Ștefan cel Mare nr. 21, director era locotenentul în rezervă Mihail Sadoveanu, iar ca prim redactor îl avea pe Octavian Goga. Din colectivul de redacţie mai făceau parte scriitorii Petre Locusteanu, George Ranetti, Ion Minulescu, Corneliu Moldoveanu, N. N. Beldiceanu, Mircea Rădulescu, Radu D. Rosetti ş.a. Colaborau Nicolae Iorga, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Ion Agârbiceanu, Vasile Voiculescu, Alexandru T. Stamatiad, Zaharia Bârsan, Vasile Militaru etc.

Modelul pe care l-a avut generalul Constantin Prezan în luarea hotărârii mobilizării artiştilor plastici în Marele Cartier General de la Iaşi a fost desigur cel al generalului dr. Carol Davila, care în Războiul de Independenţă din 1877-1878 a invitat pe Nicolae Grigorescu, Carol Popp de Szathmari, Sava Henţia şi G. D. Mirea să însoţească trupele, ca ataşaţi pe lângă ambulanţa Marelui Cartier General, pentru a executa desene-reportaje la faţa locului în vederea realizării mai apoi, în atelier, a unor lucrări definitive în care să nemurească eroismul ostaşilor români sau să oglindească dramele populaţiei civile şi ororile războiului. Acum, numărul artiştilor plastici mobilizaţi a fost mult mai mare, aceştia, aşa cum se precizează în Ordinul menţionat, „dintr-o pornire curată de patriotism și de înălțător sentiment artistic și-au pus talentul la dispoziția noastră, declarând că toate operele ce vor concepe şi executa le vor încredinţa în deplină proprietatea statului, renunţând la orice fel de răsplată pentru munca depusă”.

Un prim rezultat al iniţiativei luată de generalul Constantin Prezan a fost materializat în Expoziţia de pictură şi sculptură a artiştilor mobilizaţi deschisă în ziua de 27 ianuarie 1918 în patru săli de la Şcoala de Arte Frumoase din Iaşi, fosta Academie Mihăileană. A cuprins 61 de lucrări de pictură, sculptură şi desene semnate de 32 de plasticieni. Iată cum a relatat ziarul „România” (nr. 327, 27 ianuarie 1918) evenimentul: „Marele Cartier General a avut fericita idee să mobilizeze pe artiştii noştri pictori şi sculptori pentru ca prin talentul lor să imortalizeze fapte eroice de pe câmpul de luptă şi să lase viitorimei icoane vii asupra marilor momente prin care trece neamul nostru. Lucrările executate de aceşti artişti au fost adunate într-o expoziţie, care s-a deschis azi dimineaţă în localul Şcolii de Arte Frumoase. Sunt o sumă de lucrări de valoare, datorate pictorilor Bacalu, Brăescu, Briesse, Băeşu, Cristoloveanu, Constantinescu, T. Cornescu, St. Dimitrescu, D. Hârlescu, Ionescu-Doru, E. Lăzărescu, A. Macedonsky, N. Mantu, Petrescu Dragoe, Poitevin, C. Ressu, D. Stoica, Th. Sion, T. Tomescu, P. Troteanu şi sculptorilor A. Călinescu, A. Chiciu, O. Han, R. Hette, I. Iordănescu, I. Jalea, I. Mateescu, D. Măţăoanu, C. Medrea, A. Severin, Gh. Stănescu şi Gh. Tudor. Deschiderea expoziţiei a fost onorată de M .S. Regina, A. A .L. L. Regale Principesele Elisabeta, Maria şi Elena, care au venit însoţite de d-na de onoare Procopiu. Se mai aflau de faţă dl. general Prezan, şeful marelui stat major, care a condus pe M. S. Regina, dându-i toate explicaţiile, d. Marincovici, ministru al Serbiei cu d-na, Boissiev, ministrul Elveţiei, Mavrocordat, mareşalul palatului, generalul italian Benot, generalul rus Zinogratz, maior Petrescu, aghiotantul d-lui general Prezan, Corbescu, prefectul poliţiei cu d-na şi alte personalităţi. Suverana şi Principesele au admirat lucrările felicitând pe artişti. În numărul de mâine vom face o dare de seamă amănunţită asupra lucrărilor expuse”.

Într-adevăr, a doua zi, „România” (nr. 328, duminică 28 ianuarie 1918), sub titlul „Expoziţia artiştilor mobilizaţi”, publică două articole, unul semnat C. M. (Corneliu Moldoveanu), cu consideraţii de ordin general, iar celălalt semnat P.C. (probabil Petrescu Constantin), cu referiri concrete la lucrările prezentate. Corneliu Moldoveanu, de pildă, aprecia „ideea fericită a autorităţilor militare de a-i mobiliza pe pictori şi sculptori în însăşi sfera profesiunii lor”, fiindcă „expoziţia nu numai că întrece aşteptările, dar făgăduieşte foarte mult pentru viitor. Haina militară i-a făcut pe artişti să îndrăznească mai mult, i-a îndemnat să atace subiecte mari şi să caute a exprima pe pânză sufletul şi psihologia mulţimii. În alte împrejurări poate că nici unul dintre ei sau foarte puţini s-ar fi gândit să fixeze în armonii de linii şi culori strălucitele pagini ale epocii noastre. Şi ar fi fost o pierdere ... Istoria vitejiei româneşti are dreptul să ceară de la toate categoriile de artişti ilustrarea episoadelor glorioase şi cristalizarea estetică a momentelor unice prin vitejie şi jertfă”. Tot el însă atrage atenţia „că nu trebuie să ne aşteptăm la opere terminate, definitive, deoarece artiştii n-au avut la îndemână nici materialul, nici timpul de concepţie şi execuţie ca să poată făuri opere eterne”. Scriitorul conchide că „expoziţia oferă un material bogat, de calitate distinsă, care ne face să nădăjduim mult de la manifestările viitoare. Se vor putea obţine opere de o valoare superioară, care să poată figura în orice expoziţie străină”.

La această expoziţie Nicolae Mantu a expus tablourile „La Mărăşeşti” şi „Spionul”, ambele inspirate din luptele ce s-au dat la Mărăşeşti, primul înfăţişând un atac la baionetă, iar al doilea - un grup de ostaşi călări aflaţi în urmărirea unei iscoade a inamicului. Ulterior, el a creat şi alte lucrări, printre care şi monumentala compoziţie „Şarja de la Prunaru”, aflată astăzi în colecţia Muzeului de Artă din Iaşi. Mai puteau fi văzute atunci prima variantă a compoziţiei „Morţii de la Caşin” de Ştefan Dimitrescu, intitulată „Un cămin din Cașin”, o compoziție de un tragism copleșitor, „Primul val de atacatori” şi „Ecaterina Teodoroiu” de Camil Ressu, „Retragerea (Dobrogea”)” de Ion Theodorescu-Sion, „În patrulare” de Alexis Macedonski, „Capturarea unui convoi inamic” de D. D. Stoica, „Prizonierii” de Dimitrie Hârlescu, „Grenadierul” de D. Măţăoanu, „Ştafeta” de Ion Iordănescu, basorelieful „Mutarea unui tun”, medalionul în bronz „M. S. Regina Maria” şi „Prizonieri germani escortați de soldați români” de Corneliu Medrea, „Blocul de la Oituz” de Ion Mateescu, „În aşteptare” de Gheorghe Stănescu, „Refugiați” de Dumitru Brăescu” sau „Patrulă” şi „Răniţi” de Oscar Han.

După data de 27 martie 2018, când Sfatul Țării din Basarabia a proclamat unirea cu România, expoziția a fost prezentată și la Chișinău. Ea s-a bucurat de o deosebit interes nu numai datorită tematicii lucrărilor, felului cum artiștii au surprins atmosfera traumatizantă a războiului, jertfa și spiritul de sacrificiu al ostașilor pe câmpul de luptă, dezastrele provocate de bombardamente, suferințele și lipsurile combatanților și ale populației civile, ci și modului cum ei au utilizat unele formule plastice și viziuni moderne integrate tradițiilor autohtone ale plasticii românești.

După demobilizare, artiştii participanţi la Marele Cartier General de la Iaşi, în atelierele lor de creaţie au avut răgazul să mediteze mai bine asupra evenimentelor Primului Război Mondial la care au luat parte în mod direct şi, pe baza schiţelor făcute în teatrele de operaţii şi a realităţilor întâlnite, să elaboreze noi lucrări de pictură, grafică sau de sculptură, care astăzi se află în muzeele patriei sau au luat forma unor monumente de for public prin care au cinstit eroismul şi sacrificiul celor care şi-au jertfit viaţa pe câmpurile de luptă pentru întregirea neamului. Tot ca o urmare a participării la război și a contactului cu realitățile crude din acea perioadă, o parte dintre acești plasticieni (Ștefan Dimitrescu, Nicolae Dărăscu, Ion Theodorescu-Sion, Gheorghe Ionescu Doru, Alexis Macedonski, Oscar han, Traian Cornescu, Camil Ressu și istoricul de artă I. D. Ștefănescu), la 9 martie 1918, au pus bazele Societății „Arta Română”, membrii ei opunându-se într-un fel spiritului academico-romantico-idilic ce părea că domină în arta românească de atunci.

Nicolae Tonitza, reîntors la Iași după repatrierea prizonierilor (în lagărul de la Kîrdjali, în ciuda tuturor mizeriilor, umilințelor și greutăților, el a continuat să creeze, folosind caietul de schițe și apelând la motive inspirate din natura înconjurătoare, din viața tovarășilor din lagăr și a băștinașilor, fiindcă în acel târg alături de bulgari trăiau și turci, a scris și desenat chiar și un fel de revistă într-un singur exemplar al lagărului, secondat de pictorul C. Vlădescu și inginerul Bunescu, din care au apărut cinci numere) s-a atașat acestui grup, a semnat actul de înființare a noii societăți, numărându-se printre fondatori și participând la prima expoziție a acesteia, deschisă la 18 aprilie 1918. Mai apoi, până prin 1925, el a expus lucrări de pictură și grafică pe tema războiului și a prizonieratului, compoziții considerate de presa timpului ca fiind „de un realism prea crud” („Drumul spre Turtucaia”, „După căderea Turtucaiei”, „Convoi de prizonieri”, „Înmormântarea unui prizonier român în Bulgaria”, „Răniții”, „În urma convoiului”, „Dezertorii” etc.). Societatea „Arta română”, la care au aderat în anii următori cei mai reprezentativi artiști români, prin expozițiile organizate între 1918 – 1924 și cu unele întreruperi până în 1928, s-a constituit într-o mișcare artistică modernă, aducând un suflu nou în plastica românească prin promovarea unei arte profund „ancorată în realitate, străbătută de umanitate și plămădită pe un specific autohton” (Petre Oprea – „Societatea Arta Română”, în „Societăți artistice bucureștene”, Editura Meridiane, București, 1969,pag. 74).

Corneliu STOICA

dcp100168 · 6 Octombrie 2018

Ionuț Mitrofan, un artist polivalent

Membru din acest an al Uniunii Artiștilor Plastici din România, Filiala Galați, Ionuț Mitrofan se află la prima sa expoziție personală deschisă în această calitate la Galeriile de Artă „Nicolae Mantu”. Spunem în această calitate, întrucât artistul a mai avut o expoziție de grafică la Consulatul Francez din București (2005) și una de pictură digitală la Galeria Mon D’Art din Galați (2006).

Născut în Galați, la 5 ianuarie 1984, Ionuț Mitrofan a manifestat aptitudini pentru desen de la o vârstă foarte fragedă, astfel că încă de la șapte ani s-a îndreptat spre Școala de Arte, iar după gimnaziu a urmat Liceul de Arte „Dimitrie Cuclin”, pe care l-a absolvit în 2003. S-a înscris apoi la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iași, Facultatea de Arte Plastice, Decorative și Design, luându-și licența în Grafică Publicitară și Grafică/Design (2007). Tot la această instituție și-a luat masteratul (2010) și doctoratul în Arte Vizuale (2015). În prezent lucrează ca profesor de grafică digitală la Școala de Arte din cadrul Centrului Cultural „Dunărea de Jos” Galați, unde îi învață pe elevi să deprindă și să practice desenul electronic. S-a afirmat ca artist pe mai multe planuri: în grafica publicitară, de șevalet și digitală, în gravură, pictură, sculptură, banda desenată, mobilier de sculptură în metal, scenografie pentru TV. De-a lungul anilor, a participat la mai multe expoziții din țară, organizate la Galați (2001, 2002, 2003, 2006, 2007, 2008), Poiana Uzului (2004), Iași (2007, 2008, 2009, 2015, 2016), Brăila (2013), Aiud (2009), Ploiești (2009), Târgoviște (2009), dar și din străinătate: Bienala Internațională de Gravură Mică „Mail Art”, Tokio (2009); Expoziția de grafică și pictură digitală „Artrift” (2011) și și Expoziția de grafică „Artrift” (2033), ambele în Dubai, Emiratele Arabe Unite. Din 2013 participă la Saloanele Filialei Galați a U. A. P. R. A colaborat cu benzi desenate la revistele „Lord” din Galați (2008, 2009) și „Balck See Poker” din Bulgaria (2008, 2009), a făcut ilustrație și scenografie pentru Realitatea TV, a creat benzi desenate pentru mari firme de animație din S. U. A., a realizat efectele speciale (alături de Bogdan Enache) la „Cafe Journal”, primul film artistic gălățean de lung metraj cu actori de la Teatrul Dramatic „Fani Tardini” (producător, Cristian Brașoveanu), în care a interpretat chiar și un rol (2014).

Lucrările expuse în actuala expoziție ilustrează într-un fel o parte din preocupările de până acum ale artistului, adică abordarea picturii, a graficii de șevalet, a gravurii, a sculpturii și a pieselor de mobilier sculptural din metal. Tablourile de pictură și grafică reprezintă portrete, compoziții, peisaje și naturi statice. Predominante sunt cele din genul portretului, care exprimă interesul artistului pentru ființa umană și în special pentru chipul femeii. Sunt realizate într-o varietate de tehnici: acrilic, guașă, carioca, pastel, cerneală, tuș sau în tehnici mixte. Ionuț Mitrofan stăpânește foarte bine știința desenului, este un bun observator al ființelor portretizate, știe să surprindă esențialul din trăsăturile fizionomice și psihologice ale acestora, știe să le învăluie în mister, să le redea în expresia feței și a ochilor lumina interioară, uimirea, visarea, îngândurarea, tristețea sau, uneori, frumusețea rece, indiferența, punerea pe prim-plan a propriilor interese (”Leia”, „Goldie”, „Dream”, „Daria”, „Vis”, „Ice Queen”, sau cele șapte tablouri intitulate de artist simplu „Portret”, ele fiind realizate fiecare într-o altă tehnică (acrilic, pastel, pasteluri cerate, guașă). Tușele folosite de pictor sunt largi, generoase, iar culorile sunt vii, strălucitoare, în stare să exprime palpitul vieții și stările, trăirile, sentimentele și emoțiile prin care trec modelele. Uneori, el personifică în chipul unei femei, un anotimp anume, cum se întâmplă, de pildă, în tabloul intitulat „Toamnă”, sugestiv și prin cromatica utilizată. Alteori, personajul este înfățișat în peisaj, într-un câmp de flori, prospețimea figurii, puritatea, delicatețea fiind în deplin acord cu poezia mediului natural în care se află („Fată visând II”).

Din lucrările de grafică în alb-negru reține atenția în primul rând compoziția de dimensiuni monumentale „Marte pe Terra”, un tablou realizat în tuș pe pânză, compus cu rigoare de geometru, care dezvăluie o fantezie fertilă și care își extrage sevele din universul benzilor desenate create de artist pe teme SF. Într-un alt tablou, executat tot în tuș, intitulat „Fragmente”, impresionează minuțiozitatea cu care graficianul redă detaliile unui ansamblu arhitectural de o deosebită frumusețe, minuțiozitate prezentă și în gravurile „La fereastră”, „Siluetă” și „Natură statică”, realizate în acvaforte și acvatinta.

Și în aceste lucrări, artistul dă dovadă că stăpânește foarte bine știința desenului, este precis în mânuirea liniei, a hașurilor, punctelor, petelor, compozițiile sunt echilibrate.

Se vede că activitatea de ilustrator și cea de creator de benzi desenate i-au dezvoltat spontaneitatea, calitate foarte evidentă și în portretele la care ne-am referit. Foarte expresive sunt și desenele miniaturale ce formează ansamblul „Geneză”.

Obiectele de mobilier sculptural din metal expuse, de fapt două scaune tapițate, concepute având la bază forme ale instrumentelor muzicale (saxofon, nai), ne amintesc de o altă artistă născută în Galați, Mihaela (Misha) Diaconu, stabilită la București, care este o metalistă excepțională, a realizat lucrări de mare frumusețe estetică atât în România cât și peste hotare, o serie dintre ele fiind inspirate din domeniul muzicii. Scaunele lui Ionuț Mitrofan sunt realizate cu mult simț artistic, ele au necesitat răbdare, multe ore de muncă și au pe lângă valoarea utilitară și o incontestabilă valoare estetică.

La vernisaj (3 octombrie 2018), președintele Filialei Galați a U.A.P.R., pictorul David Sava, apreciindu-i calitățile fostului elev al Liceului de Artă „Dimitrie Cuclin”, având în vedere că totuși el se află la prima sa expoziție deschisă ca membru al unei uniuni de creație, i-a recomandat să acorde o mai mare atenție definirii stilului său. Recomandare care ni se pare foarte firească și dacă o va urma, Ionuț Mitrofan nu va avea decât numai de câștigat. Oricum, expoziția de acum stă sub semne de bun augur și ne dă certitudinea să întrevedem o evoluție viitoare ascendentă a artistului.

Corneliu STOICA

dcp100168 · 6 Octombrie 2018

Marian Sava: „Vibrații în 3 D”

Despre sculptorul Marian Sava, născut în Galați (3 mai 1950), dar trăitor și afirmat ca artist în Belgia, la Bruxelles, unde este stabilit, am aflat în urmă cu doi ani de pe Internet, dintr-un articol al jurnalistului Aristotel Bunescu. I-am descoperit apoi site-ul și am rămas pur și simplu uimit de ceea ce am văzut. Sute de sculpturi cioplite în marmură neagră belgiană, în marmură albă, în granit, în lemn sau turnate în bronz, de o deosebită noblețe, perfect șlefuite, care emanau o poezie de un lirism tulburător, imagini cu lucrări de artă monumentală amplasate în spații publice, evocau în graiul lor munca enormă a unui truditor cu dalta și ciocanul de care Brâncuși ar fi fost mândru. În această toamnă, grație domnului dr. Dan Basarab Nanu, managerul Muzeului de Artă Vizuală, și a Institutului Cultural Român, o mică parte din lucrările lui au putut ajunge și văzute la București și Constanța, iar în aceste zile și la Galați, în Sala „Ioan Simion Mărculescu”.

Povestea vieții lui Marian Sava nu are o desfășurare liniară. A absolvit Liceul „Vasile Alecsandri” din orașul natal, a lucrat mulți ani în marina comercială română, având posibilitatea să călătorească mult și să cunoască lumea, iar în 1985 a emigrat în Belgia. Aici, pasiunea pentru artă, manifestată încă din copilărie, l-a îndemnat să se înscrie în 1990 la Academia Regală de Arte Frumoase din Bruxelles, pe care a terminat-o în 1955. A studiat cu pictorul, sculptorul și gravorul Jean-Marie Mathot, după care s-a dedicat întrutotul sculpturii. A debutat cu o expoziție personală în 1995, deschisă la Hotel Sheraton (Bruxelles), iar de atunci numărul acestora a crescut la aproape 40. În afară din localități din Belgia, a fost prezent cu expoziții personale în Franța, Marea Britanie, Luxemburg, Grecia, Elveția, Liban și Turcia. De asemenea, a participat la numeroase manifestări colective de profil din Belgia, Austria, Marea Britanie, Franța, Italia și Germania, precum și la simpozioane internaționale de sculptură organizate la Sprimont (Belgia, 1997), Grand (Belgia, 1998), Drama (Grecia, 2001, 2008), Istanbul (Turcia, 2002), Morges (Elveția, 2003), Morteau (Franța, 2004, 2006), Mersin ( Turcia, 2005), Mijoux (Franța, 2006) etc. Este membru al Cercului Artistic și Literar „Royal Gaulois” din Bruxelles (2016) și a fost distins cu Marele Premiu la Salonul din Orgon, Franța (1998); Premiul președintelui în cadrul Salonului de Primăvară, Lyon, Franța (1998); Premiul I la Salonul de Artă de la Cannes, Franța (1999), Titlul de Cavaler al Academiei Internaționale „Greci – Marino”, Italia (2004); Diploma de Excelență la Competiția de Artă Contemporană „Artoteque”, Londra, Marea Britanie (2010); Premiul de Excelență în cadrul Galei „100 pentru Centenar”, Bruxelles, Belgia (2018). Are opere în colecții de stat și private din Belgia, Elveția, Franța, Germania, Grecia, Olanda, România, S. U. A., Turcia.

Expoziția de la Galați, pe care Marian Sava a intitulat-o „Vibrații în 3 D”, cuprinde 20 de sculpturi ronde-bosse și 16 plachete, acestea din urmă fiind variante ale unor lucrări din prima categorie, dar realizate în basorelief și lipite pe suporturi parietale din lemn. Sunt sculpturi cioplite în marmură neagră belgiană, marmură albă și granit. Predomină cele din marmură, sculptorul fiind obișnuit ca aproape fiecare lucrare să o realizeze în ambele materiale, obținând astfel efecte vizuale dintre cele mai neobișnuite. ”Pentru mine, mărturisește artistul într-un scurt text de la începutului catalogului expoziției, sculptura înseamnă pasiune, dar și sensibilitate. Lucrările mele sunt rezultatul unor îndelungi căutări și al unor adânci meditații. Am fost întotdeauna captivat de UNDELE invizibile ochiului, însă demonstrate științific, care alcătuiesc și determină UNIVERSUL. Imortalizez în 3 D aceste vibrații invizibile, pe care încerc să le surprind în sculpturile mele, adăugându-le propriile mele vibrații. Gândesc, imaginez și metamorfozez idei, mesaje, trăiri complexe și intangibile în obiecte tridimensionale, care reprezintă esența lor, fie în marmură, mic granit belgian, bronz ori lemn. De aceea am numit stilul meu de-a sculpta și amprenta pe care o pun pe lucrările mele de artă: VIBRAȚII în 3 D, care a devenit (este) marca mea, brandul meu”.

Motive ca cele ale zborului, dansului, muzicii, apei, calului, unității, devenirii, perenității etc. dobândesc materializare vizuală în lucrări ca „Zbor”, „Zbor de noapte”, „Zbor de zi”, „Albatros”, „Fan dans”, „Final”, „Duo”, „Mesager”, „Ciocârlia”, „Uliu”, „Valurile Dunării”, „Andalu”, „Unitate”. Alte sculpturi transpun idei, stări, sentimente, trăiri („Visătoare”, „Secreta”, „Dilema”,, „Enigma”, „Rugă”, „Flamă”, „Noroc”, „Descoperire”). Se simte în ele spiritul părintelui sculpturii moderne, Constantin Brâncuși, în stilizarea dusă până la esență, în șlefuirea unor suprafețe până la desăvârșire sau în lăsarea altora sub o formă rugoasă, în dinamica ce o asigură întregului, însă Marian Sava este și rămâne el în tot ceea ce creează, acest spirit, așa cum bine observa criticul de artă Lionel Scateye, ”trece prin opera lui ca o suflare ușoară, ca o briză, îl atinge ca o mângâiere avizată, ca o încurajare paternă, dar nu-i înlătură nici personalitatea, nici originalitatea, nici ineditul valorilor estetice”. Sculpturile artistului se disting prin eleganța și fluiditatea liniilor, prin jocul subtil al curbelor, prin puritatea și sintetismul formelor și volumelor, prin meticulozitatea cu care sunt realizate, dând impresia înălțării sau a curgerii. Marian Sava este un liric, dar unul meditativ, de substanță, care are în vedere încărcătura filozofică a lucrărilor, crearea unor opere deschise la nivelul limbajului. Sub dalta și ciocanul său marmura cântă, formele dobândesc sonorități muzicale, transmit vibrații izvorâte deopotrivă din inima materiei și din adâncul ființei creatorului. Lucrări vădit simbolice ca „Ciocârlia”, reprezentată sculptural printr-un nai, „Noroc”, amintind de o ploscă românească, „Valurile Dunării”, care evocă spațiul de acasă, „Unire”, o coloană ornamentată cu motivul torsadei, precum și altele neexpuse acum („Luceafărul”, „Nadia”, „Armonie”), au fost plăsmuite cu siguranță ca acolo departe, printre străini, să-i aline dorul de țară și să-i întărească speranța că sculpturile lui vor putea fi văzute cândva și de români, ceea ce s-a întâmplat acum, expoziția actuală fiind doar un început al unui șir de manifestări viitoare. Domnul Dan Basarab Nanu, in seara vernisajului, chiar l-a asigurat pe artist că în noua clădire a Muzeului de Artă Vizuală, a cărei construcție a început, îi va rezerva o sală pentru expunerea permanentă a lucrărilor sale. Fapt îmbucurător, mai ales că, așa cum însuși sculptorul a ținut să mărturisească, lucrările aduse la Galați nu reprezintă nici zece la sută din ceea ce are în atelierul de la Bruxelles.

Sculptor inventiv, cu un discurs plastic original și cu un bogat palmares expozițional internațional, Marian Sava, prin „Vibrații în 3 D”, oferă iubitorilor de frumos un regal artistic insolit, al cărui mesaj înalță spiritual și bucură. Îl descoperim pe artist cu plăcere, îl integrăm în mișcarea plastică românească contemporană și-l așteptăm să se reîntoarcă acasă și cu alte expoziții!

Corneliu STOICA

dcp100168 · 12 Octombrie 2018

Valentin Popa și Adrian Vădeanu: „Trăiri tridimensionale”

Spațiul Cultural „Nicolae Mantu” de la parterul Facultății de Inginerie a Universității „Dunărea de Jos” Galați (Strada Domnească nr. 111, Corp D) găzduiește în aceste zile expoziția de sculptură a artiștilor plastici Valentin Popa și Adrian Vădeanu, intitulată „Trăiri dimensionale” (curator, prof. univ. dr. ing. Cătălin Fetecău), deschisă în cadrul „UgalMat”, 8 th INTERNATIONAL CONFERENCE ON MATERIAL SCIENCE & ENGINEERING 2018, desfășurată în zilele de 11 – 13 octombrie.

Ambii artiști sunt absolvenți ai Universității de Arte „George Enescu” din Iași, Facultatea de Arte Plastice, Decorative și Design, au fost colegi, Valentin la clasa profesorului Dan Covătaru, Adrian la cea a lui Ilie Bostan. Ambii sunt profesori în învățământul preuniversitar și membri ai Uniunii Artiștilor Plastici din România, Filiala Galați. Sunt doi artiști valoroși, care fac cinste artei și învățământului gălățean. Din 1989, anul absolvirii facultății, expun cu regularitate la Saloanele plasticienilor gălățeni și la manifestările acestora organizate la București și în alte localități din țară. Fiecare și-a organizat expoziții personale, uneori au expus chiar împreună, așa cum se întâmplă și acum, au participat de-a lungul anilor la numeroase expoziții cu caracter național și internațional (Bienala „Lascăr Vorel” din Piatra Neamț, Bienala Internațională „Ion Andreescu” de la Buzău, Saloanele Moldovei Bacău-Chișinău, „Sculptura românească contemporană” din Galați, Salonul Național de Sculptură Mică de la București, sau Salonul de Plastică Mică de la Brăila etc.), au experiența unor Tabere de creație de la Bucium (Iași), Rohia (Maramureș), Sucevița (Suceava), Galați sau, în cazul lui Adrian Vădeanu, a Taberei Internaționale de Artă „Durostorum – Terasele Dunării” (Ostrov, Constanța) și de la Ige (Franța). Pentru activitatea lor au fost onorați cu diferite distincții, între care Premiul de Excelență pentru Sculptură acordat de Filiala Galați a U. A. P. R. Amândoi au lucrări de artă monumentală amplasate în spații publice din Iași, Galați și din localitățile unde s-au aflat Taberele de creație la care au participat. Ambii sunt cuprinși în monumentalele albume de artă ale criticului ieșean Valentin Ciucă „Un secol de arte frumoase în Moldova”, vol II, și „Dicționarul artelor frumoase din Moldova, 1800-2011”, precum și în cele două ediții ale ”Dicționarului Artiștilor Plastici Gălățeni”, semnat de subsemnatul.

Lucrările din actuala expoziție sunt realizate din fier sudat sau sunt executate în tehnică mixtă (fier + lemn). Ele sunt reprezentări simbolice inspirate din mitologia universală („Săgetătorul” de Valentin Popa), din mitologia biblică și iconografia religioasă („Cina cea de taină” - simbol al momentului când pâinea și vinul au devenit „trupul și sângele Mântuitorului”, înainte ca Acesta să fie prins, torturat și răstignit -, „Jertfa II” „Încercarea lui Iona” – profetul este surprins în momentul rugii sale către Dumnezeu pentru a fi eliberat din stomacul peștelui care-l înghițise -, creații aparținând tot lui Valentin Popa; „Ecce Homo”, „Vis”, „Dimensiunea existenței”, semnate de Adrian Vădeanu), din legendele Dunării („Femeia Dunăre” de Adrian Vădeanu, un ronde-bosse ce poate fi reluat la dimensiuni monumentale); unele sunt de natură livrescă, precum „A fi sau a nu fi”, prin care Valentin Popa face trimitere la celebra replică a lui Hamlet „A fi sau a nu fi, aceasta-i întrebarea, mort sau viu, oare care este calea?” din drama cu același titlu a lui William Shakespeare, ”Personaj”, aluzie a aceluiași sculptor la Don Quijote, eroul lui Cervantes, și „Oglindă, oglinjoară”, lucrare inspirată lui Adrian Vădeanu de basmul Fraților Grim „Albă ca zăpada”. În alte sculpturi, autorii abordează probleme ale existenței umane sau acestea sunt materializări vizuale ale unor idei, trăiri, sentimente: ”Siluetă înaripată”, „Muzicantul”, „Dorința” (Valentin Popa), ”Dincolo de timp”, „Curiosul”, „Ritualurile metamorfozei” (Adrian Vădeanu).

Deși cei doi protagoniști utilizează fierul sudat ca material de bază în crearea lucrărilor expuse, ei sunt două personalități distincte, cu un discurs plastic bine articulat, fiecare având individualitatea sa, universul său tematic, stilul său. Ceea ce este comun amândurora este opțiunea pentru forme sintetice. Ei rămân adepți ai figurativului, însă în procesul stilizării, al elaborării, ajung uneori și la forme abstracte, ale căror semnificații trebuie descoperite cu răbdare. În timp ce Valentin Popa tinde spre o construcție mai suplă, cu o țesătură metalică alcătuită din multe elemente grafice înscrise tridimensional în spațiu, Adrian Vădeanu este mai viguros, este preocupat mai mult de materialitatea ansamblurilor, lucrările lui par să ia în stăpânire spațiul, să-l domine. Formele la el sunt mai contorsionate, dau impresia de creștere, predomină curbele și liniile spiralate. În lucrările inspirate din iconografia religioasă folosește și elemente din arhitectura bisericească.

Cu această nouă expoziție, deschisă în Spațiul Cultural „Nicolae Mantu” la numai doi ani de la cea precedentă, Valentin Popa și Adrian Vădeanu fac dovada unui deplin profesionalism, sunt stăpâni pe uneltele lor, se exprimă coerent într-un limbaj plastic modern, găsind soluțiile cele mai bune pentru a obiectiva în material definitiv subiectele pe care le abordează. Creația lor se află într-un continuu progres evolutiv, care le consolidează și mai mult poziția în cadrul mișcării plastice gălățene și nu numai. Îi așteptăm ca în viitor să ne încânte și cu alte „Trăiri tridimensionale”, știind că ei sunt și foarte buni cioplitori ai lemnului și marmurei.

Corneliu STOICA

dcp100168 · 20 Octombrie 2018

Centenarul Marii Uniri

Nicolae Mantu, desenator de front la ziarul „România”

O dată cu intrarea României în Primul Război Mondial (27 august 1916), o serie de artiști plastici, printre care Jean Alexandru Steriadi, Camil Ressu, Nicolae Dărăscu, Cornel Medrea, Ipolit Strâmbu, alături de scriitorii Octavian Goga, Gala Galaction, Mihail Sadoveanu ș. a. au fot mobilizați pe lângă Serviciul Supravegherii Știrilor, care funcționa în Palatul Poștei Centrale din București (Barbu Brezianu - „Gruparea Arta Română, în „Studii de istoria artei”, Seria arta plastică. Tomul 11, nr. 1, 1964, p. 149 – 150). Ulterior, o parte dintre ei vor primi alte misiuni, fie să lucreze în redacția unor ziare, fie au fost mobilizați în Marele Cartier General al Armatei din Iași, Secția a III-a Adjuntatură, unde pictorilor și sculptorilor li s-au creat condiții speciale pentru a se deplasa pe front cu scopul de a realiza lucrări cu tematică de război, care urmau să figureze într-un viitor Muzeu Naţional Militar, instituţie în care, așa cum se preciza în Ordinul circular Nr. 9400 din 23 iunie 1917, semnat de generalul Constantin Prezan, Șeful Marelui Stat Major al Armatei, trebuia „să se păstreze pentru viitor toate lucrările ce vor reprezenta paginile cele mai alese ale războiului, clipele de restrişte, ca şi sforţările prin care nădăjduim a se înfăptui idealul nostru naţional” (ibidem).

În condițiile în care se afla țara după catastrofala înfrângere a armatei române în bătăliile de la Turtucaia (19 august 1916), a ocupării Bucureștiului de către trupele germano-bulgaro-turcești (23 noiembrie/ 6 decembrie 1916), a mutării la Iași a capitalei, a Familiei Regale, Guvernului, Parlamentului și a principalelor instituții de stat, a retragerii armatei în Moldova pentru refacere și reorganizare, locotenentul în rezervă Mihail Sadoveanu, fiind mobilizat, a primit din partea Marelui Cartier General al Armatei misiunea de a înființa un ziar. Publicația se va numi „România”, „organ al apărării naționale”, și așa cum rezultă din raportul din 2 ianuarie 1917 a lui Sadoveanu către Marele Cartier General se adresa atât militarilor cât și civililor, iar misiunea lui era „să tindă a ridica moralul soldaților și al populației civile, cătând a risipi infiltrațiile veninoase ale spionilor și colportorilor de știri false” și prin felurite rubrici să trateze o serie de probleme majore precum: „ideea biruinței noastre; combaterea propagandei germane; cruzimile nemțești, ungurești și bulgărești; raporturile cu aliații noștri, strângerea legăturilor dintre ei și noi; credința către dinastie; solidaritatea națională, în legătură cu participarea întregului popor, prin toate mijloacele, la acest război; lupta împotriva dușmanilor interni; țăranul soldat și binefacerile acestui război cu privire la dobândirea dreptului definitiv asupra pământului, potrivit cuvântului regesc; situația pe frontul nostru și al aliaților; un foileton-cronică cu subiectul de preferință militar, impresii și povestiri de pe front etc.” (Lct. Mihail Sadoveanu, „Raportul nr. 1, din 2 ianuarie 1917, către Marele Cartier General”, publicat de Nicolae Ciachir în revista „Manuscriptum”, nr. 1 (22), Anul VII, 1976, pag. 123 -126).

În același raport, în care scriitorul, în afară de programul ziarului, mai informa despre problemele de ordin tehnic în vederea tipăririi acestuia, ca și despre o serie de aspecte ce țin de administrația cotidianului, pentru a asigura „o ilustrație în armonie cu propaganda și tendințele ce urmărim”, socotește că „desenatorul cel mai potrivit pentru gazetă ar fi pictorul Mantu, actualmente mobilizat la Arsenal”.

Ziarul a apărut zilnic, la ora 3 p.m., începând din 2 februarie 1917, avându-l ca director pe locotenentul în rezervă Mihail Sadoveanu, iar ca prim-redactor pe Octavian Goga. Redacţia se afla pe strada Lăpuşneanu nr. 83, iar administraţia în strada Ştefan cel Mare nr. 21. Din colectivul de redacţie mai făceau parte scriitorii: Petre Locusteanu, George Ranetti, Ion Minulescu, Corneliu Moldovanu, N. N. Beldiceanu, Mircea Rădulescu, Radu D. Rosetti ş.a. Colaborau: Nicolae Iorga, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Ion Agârbiceanu, Vasile Voiculescu, Alexandru T. Stamatiad, Zaharia Bârsan, Vasile Militaru etc. Conceput în patru pagini, primul număr a apărut doar în două pagini din lipsă de hârtie. O dată cu nr. 373 din 23 martie 1918 îşi încetează apariţia. Va reapărea la 17 ianuarie 1919, tot ca „organ al apărării naţionale”, dar Sadoveanu nu va mai avea nici un rol în conducerea acestuia. În primul număr al noii serii, Ion Minulescu publică editorialul „Ce-am fost, ce vrem să fim”.

Așadar, prezența pictorului Nicolae Mantu în redacția cotidianului „România” s-a datorat propunerii lui Mihail Sadoveanu. În paginile acestui ziar, pe care l-am găsit în colecţiile Serviciului Judeţean al Arhivelor Naţionale Galaţi, artistul gălățean, atunci în vârstă de 46 de ani, transferat de la Arsenalul Armatei unde era concentrat, a publicat la rubrica „Războiul ilustrat” desene oglindind aspecte din luptele de front ale ostaşilor români. Imaginile sunt consemnări realiste, străbătute de patriotismul fierbinte al autorului lor, care cu mijloacele plasticianului evocă eroismul simplu al ostaşilor români, în covârşitoarea lor majoritate ţărani, în lupta pentru libertate şi unitate naţională, suferinţele îndurate în încleştările dramatice prin care au trecut, dar şi speranţele lor că un duşman cu evidentă superioritate numerică şi înzestrare tehnică va putea fi totuşi învins. Ceea ce s-a şi întâmplat, faptele lor de arme fiind demne de cele mai luminoase pagini ale istoriei naţionale, victoria în acest război având drept rezultat reîntregirea neamului, înfăptuirea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 și formarea Statului Național Unitar Român.

Desenele lui Nicolae Mantu de la această rubrică alternează cu desene realizate de D. Stoica (Ion Stoica Dumitrescu), pictor cu care artistul fusese coleg la Academia de Arte Frumoase din München, şi cu fotografii executate de Serviciul foto-cinematografic al Armatei. Urmărind aceste desene în paginile îngălbenite de vreme ale ziarului, un lucru iese cu pregnanţă în evidenţă. Mantu preferă scenele ample, desfăşurate pe întinderi spaţiale vaste, şi îşi organizează în aşa fel compoziţiile, încât imaginea de ansamblu se impune prin forţa ei narativă. Mantu mânuieşte linia cu o deplină siguranţă, insistă pe detalii, haşurile, petele îl ajută să înscrie în pagină chipuri de oşteni şi fapte de arme revelatoare. Notaţiile lui sunt realiste, energice, reflectând realitatea crudă a războiului, iureşul bătăliilor, dramatismul teatrului de operaţii. În lucrările sale apar convoaie de ostaşi, atacuri la baionetă, asalturi asupra tranşeelor duşmanului, ocuparea unor poziţii ale inamicului, ruperea frontului adversarului de către trupele româneşti, acţiuni contraofensive etc. Desenele sale în peniţă se intitulează: „La atacul tranşeelor duşmane” („România”, nr. 10, 12 februarie 1917), „Lupte între patrule şi cavalerie (nr. 15, 17 februarie), „Luarea cu asalt a unei poziţii inamice” (nr. 20, 22 februarie), „O şarjă de cavalerie” (nr. 34, 8 martie), „La asalt” (nr. 40, 14 martie), „Luarea cu asalt a unui sat” (nr. 45, 19 martie), „În luptă corp la corp” (nr. 47, 21 martie), „Cu patul puştii” (nr. 52, 25 martie) „Izgonirea austriecilor de la pod” (nr. 76, 20 aprilie), „Regimentul de vânători trece Oltul, călăuzit de Areti Oana, în memorabilele lupte din Transilvania” (nr. 77, 21 aprilie), „Luarea unor tranşee inamice printr-un atac la baionete” (nr. 127, 11 iunie”, „Artileria de câmp ocupă noi poziţii” (nr. 128, 12 iunie) etc. Chiar şi numai din parcurgerea titlurilor acestor lucrări observăm că Mantu se opreşte în demersul său îndeosebi asupra unor scene de masă, a punerii în evidenţă a acţiunilor colective. Oşteni şi cai sunt surprinşi în încleştări date pe viaţă şi pe moarte. Mişcarea, psihologia personajelor sunt elemente pe care insistă cel mai mult. Compoziţiile sunt executate cu dezinvoltură, echilibrate, concepute cu ştiinţa organizării arhitecturale, răspunzând în acelaşi timp cerinţelor reproducerii lor tipografice.

Dar Nicolae Mantu se opreşte şi asupra unor figuri individualizate în lucrări precum: „Căzând în fruntea companiei sale, comandantul mai are puterea să strige: „Înainte băieţi!” (nr. 19, 21 februarie), „Soldat german fugar ajuns în spatele frontului” (nr. 26, 28 februarie), „Ofiţer rănit ridicat de pe câmpul de luptă” (nr. 27, 1 martie) sau „Până la capăt, la victorie!” (nr. 81, 25 aprilie), desene în care tragismul personajelor este accentuat şi de o atmosferă ostilă, apăsătoare.

În ziarul în care Mantu publica „La asaltul tranşeelor duşmane”, Octavian Goga era prezent în aceeaşi pagină cu o poezie în care dădea glas durerii în faţa jafurilor la care fusese supusă ţara, a greutăţilor şi privaţiunilor prin care trecea poporul român în iarna anului 1916-1917, poezie a cărei atmosferă o întâlnim şi în desenele lui Mantu. Ea se intitulează „Ciorile”: „Se văd pe câmpul de zăpadă/ C-un croncănit asurzitor,/ Urâte ciori, popor de pradă,/ Se văd cum negre trec în zbor …// Se văd rotind din vreme-n vreme,/ Peste biserici vin ţipând,/ Şi parc-o ploaie de blesteme,/ Mi-arată ciocul lor flămând.// Batalioane se strecoară/ Din cârdul lung, înfometat;/ În drum pe orişiunde zboară/ Miroase-a moarte şi-a păcat.// În faţa lor închid fereastra,/ Simt ură-n suflet şi fiori,/ Căci mi se par în iarna asta/ Mai multe ca de alteori …// Şi-mi zic: Sunt oare ciori în lege/ Ce-mi strigă nopţile-n auz,/ Ori suflete de nemţi pribege/ Din gropile de la Oituz …// („România”, nr. 10, 12 februarie 1917, p. 1)

Experienţa acumulată de Nicolae Mantu ca desenator de război, dragostea sa deosebită pentru cai, pe care-i vedem aproape în toate compoziţiile cu scene batailiste, îl vor ajuta în realizarea lucrărilor expuse în cadrul Expoziţiei pictorilor şi sculptorilor mobilizaţi în Marele Cartier General al Armatei, deschisă la 27 ianuarie 1918 în sălile Şcolii de Arte Frumoase din Iaşi („La Mărășești” și „Spionul”), „La baionetă” (reprodusă în nr. 3/iunie 1935 al revistei „Pictura și Sculptura”, organ al Sindicatului Artelor Frumoase, redactor sculptorul Ion Iordănescu, el însuși participant la război), sau, ulterior, al altor tablouri inspirate din războiul pentru reîntregirea neamului, în care încearcă să reconstituie acţiunile eroice la care fusese martor, cel mai cunoscut dintre ele fiind tabloul „Șarja de la Prunaru”, aflat în patrimoniul Muzeului de Artă din Iași, o compoziție care se detașează prin monumentalitatea imaginii și prin narațiunea de largă desfășurare epică ce o conține.

Corneliu STOICA

dcp100168 · 26 Octombrie 2018

Gheorghe Miron – Încântare și înălțare spirituală

Întâlnirea cu pictura și grafica lui Gheorghe Miron este de fiecare dată un prilej fericit de încântare și înălțare spirituală. Este ceea ce simt și trăiesc în aceste zile și iubitorii de frumos care-i vizitează expoziția „Pentru tine”, deschisă la Galeriile de Artă „Nicolae Mantu”. O expoziție care, după titlu, pare a fi dedicată unei ființe iubite, Irina, al cărei portret tronează pe peretele ce formează latura estică a sălii, dar care, așa cum observa Dan Basarab Nanu, managerul Muzeului de Artă Vizuală, poate avea și o conotație general valabilă, fiindcă titlul include de fapt pe fiecare iubitor de artă căruia artistul i se adresează prin lucrările expuse pe simeze.

Vernisajul din seara zilei de 23 octombrie a constituit o adevărată sărbătoare a cuvântului, sunetului și culorii. Un spectacol inedit, susținut chiar de o parte din personajele care populează unele tablouri ale sale, a fascinat publicul venit în număr atât de mare, încât, după o cunoscută expresie populară, nu aveai unde arunca un ac. Totul după un scenariu al lui Vlad Vasiliu (prezent în compoziția monumentală „Primul vers”, alături de soția sa, doamna Dana Vasiliu), cu actorii Lică Dănilă, Paul Buță („coborâți” din pânza „Să-mi cânți cobzar …”), Oana Preda (rostind o rugăciune pentru ocrotirea artiștilor în fața Mântuitorului din tabloul „Tatăl nostru”) și alți câțiva protagoniști ai lucrării de mari dimensiuni „Quintă Royală la damă de pică” (Dănuț Artene, Alina Capăt, Viorel Mărgineanu, Laurențiu Budu, Cezar Constantin Uță și Gabriel Chifu). Mai mult decât replicile din dialogul acestor personaje, interesante desigur, pentru cei prezenți a contat posibilitatea lor de a observa modul cum pictorul a transpus modelele respective și recuzita în creația sa, știut fiind că el este un adept învederat al figurativului și al unei arte profund realiste. Și de această dată, într-un text confesiv, inclus în catalogul expoziției, intitulat „Crezul meu”, Gheorghe Miron a ținut să sublinieze că de fiecare dată încearcă să găsească subiecte ce includ frumosul și se străduiește să-l reprezinte cât mai bine cu putință, urmărind „ca privitorul să fie fascinat, dacă este posibil, de povestea lucrării și de măiestria executării acesteia”, declarând că nu-l interesează și nu-l reprezintă „moda și tendințele impuse în artă” și că pictează cum crede și simte.

Trecând peste aprecierile făcute de președintele Filialei Galați a U. A. P. R., pictorul David Sava, de Dan Basarab Nanu și de criticul de artă bucureștean Marius Tița, trebuie să spunem că expoziția, a 15-a personală a artistului, cuprinde 20 de tablouri reprezentând compoziții cu mai multe personaje, portrete, nuduri și peisaje. Lucrările pe care deja le-am amintit sunt pictate în spirit renascentist, materia picturală este răspândită cu tușe lise peste un desen impecabil. Protagoniștii au chipuri clare, conturate cu fermitate, vestimentația lor este redată în cele mai mici detalii. Atmosfera de cârciumă din „Să-mi cânți cobzar …”, cu lăutari veseli, glumeți și dispuși să satisfacă solicitările muzicale ale clienților, contrastează cu cea a interiorului din „Primul vers”, în care spațiul sobru, elegant, evocă intimitatea locuinței unei familii în care se consumă un act artistic de mare combustie lăuntrică. Jucătorii de cărți și cei care îi asistă din „Quintă Royală la damă de pică” au fiecare individualitatea sa, trăiesc cu gândurile și interesele care i-au adunat în jurul mesei la o partidă de poker. Figurile lor sânt proiectate pe un fundal de negru intens, ordonarea compozițională este echilibrată, făcută cu rigoare de geometru.

Arta portretistică pe care Gheorghe Miron o dovedește în aceste compoziții și pe care el o stăpânește magistral, este reliefată și cu mai multă forță în portretele de sine stătătoare, în care sunt imortalizate chipurile mamei și tatălui artistului („Mama”, „Tata – ultima privire”), al fiului acestuia („Alexandru – rodul iubirii”), al prietenei sale, tânăra pictoriță Irina Panțiru („Îngerul meu”), al anonimei din „Eu cu cine votez?” (un personaj de un pitoresc deosebit) sau chiar al pictorului însuși, cu o mare încărcătură simbolistică. Artistul și-a făcut autoportretul înfățișându-se în ipostază zodiacală, având coarne de berbec și corpul dezvoltat din trunchiul unui copac viguros, sugestivă metaforă a rădăcinilor sale înfipte adânc în pământul românesc. Cu mâinile caută să răpună un țap ale cărui coarne rivalizează cu ale berbecului. Un melc, vietate abia observabilă în compoziția tabloului, urcă pe trunchiul copacului. Este semnul, învățat de pictor încă din copilărie de la bunicul său, că fiecare Om cât trăiește trebuie să lase ceva durabil în urma sa înainte de plecarea la Ceruri („Rivalul”). Extrapolând pe alt plan, putem spune că în simbolistica sa, această lucrare poate să semnifice și dificultățile întâmpinate de creator pe drumul sinuos spre arta adevărată și strădaniile acestuia de a le putea învinge și merge înainte. În toate aceste portrete, realizate cu creioane colorate și grafit, care dincolo de asemănarea lor cu modelele (calitate despre care Matisse spunea că este un dar special și că nu toți sunt înzestrați cu acest dar), Miron urmărește pătrunderea în forumul lăuntric al modelelor sale și scoaterea la lumină a unor trăsături care să le pună în evidență personalitatea.

Scriam cu alt prilej că cine i-a urmărit cu atenție evoluția lui Gheorghe Miron nu a putut să nu observe preferința lui pentru reprezentarea corpului feminin, că în tablourile lui femeia este înfățișată în fel și fel de ipostaze, trecând printr-o întreagă gamă de sentimente și stări, înveșmântată în voaluri transparente prin care se pot admira formele rotunde și epiderma catifelată, îmbrăcată în mătăsuri elegante sau proiectată nud pe drapaje somptuoase. Un aer de mister îi învăluie chipul, făcând-o și mai atrăgătoare și mai enigmatică. Astfel de lucrări ieșite din mâna lui Gheorghe Miron constituie adevărate imnuri vizuale aduse frumuseții fizice și morale a femeii. Stau mărturie în acest sens și cele două nuduri din tablourile „Jazz” și „Somnul” prezentate în actuala expoziție. În primul o recunoaștem pe Irina așezată pe un superb drapaj cântând la saxofon. Are părul lung, pieptănat pe partea stângă, astfel încât să i se vadă expresia concentrată a chipului; forme senzuale și sâni incitanți. Linia desenului este mlădioasă, iar culoarea este în măsură să redea prospețimea și puritatea trupului în acord deplin cu vârsta personajului. În celălalt tablou, „Somnul”, femeia este înfățișată tot șezând pe un drapaj de un roșu incendiar, cufundată într-o stare fiziologică de repaus. Pare relaxată și cuprinsă de visuri. Formele sunt conturate cu aceeași precizie pentru detalii și cu aceeași plăcere manifestată de artist pentru sexul frumos.

Genul peisajului este prezent în expoziție prin trei tablouri inspirate de meleagurile Țării Făgărașului, pe care el le-a cunoscut cu prilejul participării la trei ediții ale Taberei de creație de la Boholț (Brașov), organizată de inginerul și colecționarul Vasile Joantă („Vreme trece – Boholț”, „Margine de sat”, „Înaintea furtunii”), de două uleiuri pe pânză pe tema toamnei („De strajă la hotar”, „Toamnă”) și de două superbe lucrări de grafică în care motivul copacului, investit cu conotații simbolice, este configurat în grafit cu o măiestrie de-a dreptul impresionantă („Copacii mor în picioare, nu-i așa?” și „Bătrânul”). Dacă în „Înainte furtunii”, pictorul surprinde un moment de dinaintea dezlănțuirii unei furtuni, cu localizare în satul Calbor (comuna Beclean, Brașov), obiectivat în spațiul plastic cu o modulație de tonuri de o deosebită finețe, echivalentă cu rafinamentul, în „Vreme trece” aduce în prim plan imaginea anexelor dintr-o gospodărie țărănească prezentată în toiul amiezii, iar în „Margine de sat”, casele, vechi și ele, abia se mai zăresc prin desișul vegetației din jur. Dintre cele două tablouri pe tema toamnei, „Strajă la hotar” are valoarea capodoperei. De factură impresionistă, ca și celelalte peisaje de altfel, el cucerește nu numai prin dimensiunile impozante, ancadrament, prin perspectivă, prin compoziție, ci mai ales prin minuția construcției ansamblului și detaliilor, a armoniei simfonice a culorilor distribuite cu pensula și cu cuțitul de paletă, a subtilității nuanțelor și contrastelor tonurilor, a luminii care se revarsă din materia picturală, a lirismului de mare efect stenic. „Copacii mor în picioare, nu-i așa ?” (titlul amintește de piesa spaniolului Alehandro Casona, jucată și pe sena Dramaticului gălățean) și „Bătrânul”, desenați cu o subtilitate ce scapă și unui obiectiv fotografic, care oricum nu ar fi putut surprinde și acel aer de mister al arborilor), sunt adevărate poeme în alb-negru, gata să vibreze chiar și cele mai puțin sensibile coarde ale sufletului uman.

În prezenta expoziție Gheorghe Miron a prezentat și un tablou intitulat „Paznicul spiritului meu, Sf. Mare Mucenic Gheorghe”, realizat în frescă de cunoscutul pictor muralist și profesor Ion Chiriac. O lucrare excepțională, menită să vorbească despre adorația și respectul pe care artistul le are față de unul dintre cei mai venerați sfinți ai creștinismului, al cărui nume îl poartă, dar și despre prețuirea ce o manifestă pentru creația unuia dintre cei mai reprezentativi pictori și restauratori bisericești contemporani.

Expoziția beneficiază de un prețios catalog, format 29 x 21 cm, tipărit pe hârtie cretată în excelente condiții grafice, pe care pictorul, la vernisaj, l-a oferit în dar tuturor participanților. Alături de fișa biografică și confesiunea „Crezul meu” ale acestuia, de texte aparținând lui Marius Tița, Dan Basarab Nanu și subsemnatului, el cuprinde scenariul spectacolului datorat actorului Vlad Vasiliu, ca și reproduceri color ale tuturor lucrărilor expuse. Tehnoredactarea a fost asigurată de Eduard Wischegg de la Muzeul de Artă Vizuală.

Aflat la a cincisprezecea expoziție personală și cu un palmares bogat de participări la manifestări colective de profil organizate în țară și peste hotare, la simpozioane naționale de creație, Gheorghe Miron este un artist pe deplin matur, cu un discurs plastic coerent, făurit cu răbdare și înalt profesionalism. Pentru activitatea desfășurată, președintele David Sava i-a înmânat în sera vernisajului, din partea Filialei Galați a U. A. P. R., o Diplomă de Excelență și Medalia de Aur. O recunoaștere binemeritată din partea breslei plasticienilor locali a muncii și creației unui maestru hărăzit să slujească cu atâta dărnicie frumosul și care, așa cum însuși declară, „trăiește pentru artă” și nu vrea să facă parte „din categoria celor fără nume”.

Corneliu STOICA

dcp100168 · 11 Noiembrie 2018

Adriana Chebac - Pictură în frescă

Muzeul de Artă Vizuală găzduiește în Sala „Ioan Simion Mărculescu” expoziția de pictură a tinerei plasticiene Adriana Mariana Chebac (curator, sculptorul-muzeograf Eduard Costandache). Este prima ei personală, deși de mai mulți ani participă la Saloanele Filialei Galați a U. A. P. R., a cărei membră este din 2017, ca și la alte manifestări de profil organizate pe plan interjudețean sau național.

Fiind la prima confruntare cu publicul într-o expoziție individuală, din respect pentru cititori și iubitorii de artă, ținem să-i conturăm câteva coordonate biografice. S-a născut la 25 iunie 1982 în Galați. A absolvit Liceul de Artă „Dimitrie Cuclin” din orașul natal (2001) și Universitatea Națională de Arte „Nicolae Grigorescu” din București, secția Artă Murală, clasa profesorului Ion Grigore (2005). Și-a luat masteratul la aceeași instituție de învățământ superior cu profesorii acad. Sorin Dumitrescu și Horia Paștina (2007), cu un proiect având ca titlu „Cântarea Cântărilor sau poetica valorilor absolute”. Între 2003 – 2007 a urmat Cursurile de Ucenicie și Stagiatură din cadrul Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române, în vederea atestării ca pictor bisericesc. Aici a studiat cu Pr. prof. univ. Nicolae Necula, pictorii Sorin-George Nicolae, Vasile Buzuloi și pictorii restauratori Grigore Popescu și Ion Chiriac, specializându-se în frescă și icoană. A lucrat în echipă și individual pe mai multe șantiere de la Biserica monument istoric „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” (Filipeștii de Pădure, Prahova (2000); Biserica „Sfinții Doctori fără de arginți Cosma și Damian” (Spitalul Fundeni, București, pictură religioasă, a secco (2004); Clopotnița monument istoric a Mănăstirii „Radu Vodă” (București, pictură religioasă, frescă, 2004); Biserica „Sf. Petru și Pavel” (Satu Nou, Vaslui, frescă, 2004); Biserica Atelierelor Patriarhiei cu hramul „Duminica Sfinților Romani” (București, frescă și mozaic, 2005); Mănăstirea Căldărușani (București, frescă și a secco, 2006); Mănăstirea Saon, județul Tulcea, pictură în ulei, 2007); Biserica „Sfinții Împărați Constantin și Elena” (București, frescă, 2007); Biserica „Sf. Ierah Nicolae” (Dor Mărunt, Călărași, frescă, 2010, 2016, 2017); Biserica din Abovian (Armenia, a secco, 2012); Palatul Arhiepiscopal (Rm. Vâlcea, pictură în ulei și restaurare, 2015). Din 2008 participă la expozițiile colective ale Filialei Galați a U. A. P. R.. Tot cu plasticienii de aici a fost prezentă cu lucrări la „Salonul Dunării” (Holul Universității „Dunărea de Jos”, Galați, 2017) și „Artiști gălățeni” (Galeria de Artă „Ion Andreescu”, Buzău , 2017). Anul trecut, în cadrul Galei Artelor a primit din partea Filialei Galați a U. A. P. R. Premiul de Excelență pentru merite deosebite în activitatea artistică.

Expoziția de la Muzeul de Artă Vizuală cuprinde lucrări de picură în majoritate realizate în tehnica frescă, dar și câteva uleiuri pe carton. Deși numărul acestora este destul de mare, aproape 50, ele sunt reunite sub câteva titluri: „Tron de piatră”, „Platoșă de piatră”, „Grădină închisă”, „Grădină de piatră”, „Antofor, „Sad”, „Dveră”, „Codicil”, „Vinietă”, „Zestrea Cavalerului”, „Săbiuță” și „Studiu”. Sunt lucrări elaborate cu multă muncă și răbdare, unele cu caracter decorativ, care impresionează prin linia modernă și diversitatea formelor lor, astfel că orice notă de monotonie este înlăturată, în ciuda cromaticii în general sobră, uneori chiar din gamă foarte potolită, aproape stinsă. Tehnica frescei este una dificilă, foarte pretențioasă, care se învață cu mari eforturi în ani de zile. Necesită cunoștințe foarte serioase de desen și de compoziție, spontaneitate, rapiditate în execuție și siguranță în mână, fiindcă se pictează pe mortar de var umed, iar revenirea nu este posibilă deoarece pigmenții pătrund în masa proaspăt tencuită și se pietrifică o dată cu aceasta. La Galați, numai Cristian Bădălan, și el autorizat de Patriarhia României pentru pictura bisericească, a avut curajul să deschidă cu câțiva ani în urmă o expoziție personală numai cu lucrări executate în frescă având caracter laic. Adriana Chebac i alătură și dovedește remarcabile calități în utilizarea acestei tehnici.

Motivele care populează compozițiile expuse sunt din repertoriul religios și al iconografiei populare, cu excepția celor care reprezintă studii de natură statică sau de părți ale corpului uman. Specializată în pictura bisericească, Adriana Chebac cunoaște foarte bine arta iconografică bizantină, însă nu o folosește conform canoanelor impuse de erminii, ci apelează la ea doar ca sursă de inspirație pentru propriile plăsmuiri. Întâlnim în lucrările ei, cu conotații simbolice, figuri de sfinți și de îngeri, motive zoomorfe, avimorfe și fitomorfe, elemente preluate din arhitectura religioasă, din evanghelii, din grafica vechilor cărți de cult ortodox, din broderia veche românească, forme de mobilier bisericesc sau de obiecte din recuzita liturgică și chiar secvențe discrete de peisaj. Există o mare deosebire între pictura ei din sfintele lăcașuri unde a lucrat în frescă și cea pe care o prezintă în expoziții. Nu numai din punct de vedere conceptual, dar chiar și coloristic. Ceea ce au comun ține de rigoarea elaborării, de știința compoziției și de stăpânirea tehnicii frescei. Unele lucrări au formele de la extremități neregulate, dând impresia de vechi fragmente recuperate, altele au porțiuni din suprafață nepictate, ca și când sunt pregătite pentru restaurare, după cum câteva au în textura lor înscrisuri aidoma ca în pictura în frescă din biserici, ceea ce le sporește nota de autenticitate. Compozițiile intitulate „Antofor”, pictate pe frescă armată cu plasă din sârmă, sunt adevărate cupole în miniatură. În centrul unora chiar sunt figurate imaginile lui Iisus Hristos reprezentat ca Pantocrator sau a Maicii Domnului cu Pruncul. Altele par mai mult ca niște naturi statice.

Așa cum s-a prezentat în actuala expoziție, unitară din punct de vedere stilistic, precum și în manifestările colective la care a participat până acum, Adriana Mariana Chebac face dovada unei artiste înzestrată cu mult har, talentată, îți iubește profesia pentru care a optat, lucrează mult, știe să îmbine tradiționalul cu modernul, are un discurs plastic în care își pune probleme majore de concepție și tehnică picturală, astfel că suntem îndreptățiți să-i întrevedem o evoluție frumoasă și să-i așteptăm cu interes viitoarele expoziții personale.

Corneliu STOICA

dcp100168 · 11 Noiembrie 2018

SEMNAL EDITORIAL

Monografia comunei Corni

La Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos a apărut „Monografia comunei Corni, județul Galați”, o lucrare densă, de 320 de pagini, datorată unui colectiv coordonat de preotul-cărturar Eugen Drăgoi. Este o carte de căpătâi pentru identitatea și rosturile pe lume ale locuitorilor din satele Corni, Măcișeni și Urlești, entități administrative care compun astăzi comuna Corni, dar în același timp și un document prețios la îndemâna celor de astăzi și al celor care vor urma pentru a-și cunoaște rădăcinile, istoria localităților și sensul ascensiunilor de azi și de mâine.

Cartea se deschide cu un text semnat de inginerul Vasile Prodan, primar aflat de 15 ani în fruntea comunității, care își exprimă bucuria că la realizările edilitare și gospodărești înfăptuite în comună poate adăuga și „această lucrare-efigie”, convins fiind că prin informațiile oferite, obținute în urma unor riguroase cercetări arhivistice, a unor studii de specialitate și a cunoașterii temeinice a vieții și realităților din trecut și de astăzi ale comunei, „ea va fi ca un act de naștere al comunei pentru multe decenii de acum înainte”. În „Argumentul” care urmează, părintele Eugen Drăgoi se referă la unele lucrări despre istoria celor trei sate, folosite ca surse de informare în noua întreprindere monografică, bineînțeles cu corecturile impuse acolo unde realitatea documentară era alta („Monografia satului Măcișeni”, manuscris din 1938 al învățătorului Ion Dumitru, în posesia Bibliotecii „V. A. Urechia”; „Documentele satului Măcișeni din ținutul Covurluiului”, publicate de istoricul Constantin I. Andreescu, Editura Fundației Culturale „Mihail Kogălnicenu”, București, 1946; „Rădăcini”, subintitulat „Romanul Măcișenilor”, al publicistului botoșănean Constantin Gane, Editura „Vatra”, București, 1947; ”Monografia comunei Corni”, manuscris dactilografiat, din 1960, al unui colectiv de cadre didactice din comună format din învățătorii Vasile Dumitrașcu, Petru Buruiană, Ioana Patriche și Ioana Antohi; „Monografia comunei Corni”, de fapt o micromonografie a poetului și profesorului Nicolae Mohorea, Editura „Perpessicius”, București, 2007), subliniind că „cel mai important și mai relevant aspect al genezei acestei monografii îl reprezintă însă apelarea la informațiile oferite de documentele edite și inedite, precum și la mărturiile extrase din diverse fonduri arhivistice sau la datele comunicate de diferite persoane legate de comuna Corni, referitoare îndeosebi la biografia unor intelectuali de marcă ai comunei”.

Materia epică a cărții este structurată în mai multe capitole: Cadrul geografic; Particularități fizico-geografice; Particularități de geografie umană (ambele redactate de prof. dr. Ion Cioroiu, profesor la Colegiul Național „Vasile Alecsandri Galați); Sate dispărute; Satele actuale ale comunei Corni; Repere ale evoluției administrative a comunei; Locuitorii și viața lor( Sursele de apă, Drumurile și podurile comunale, Serviciile de telegraf, poștă și telefonie, Electrificarea comunei); Economia (Activitatea meșteșugărească, industrială și comercială; Pământul și agricultura); Instituții (Jandarmeria, Poliția, Școlile din comună, Sănătatea); Viața cultural-artistică (Biblioteca); Comuna Corni în vremea conflictelor armate și a mișcărilor țărănești din secolele XIX – XX; Viața bisericească; Personalități ale comunei; Evocări, amintiri, relatări. Acestora li se adaugă Anexe, secvență în care sunt publicate nouă documente de importanță majoră pentru istoria medievală a celor trei așezări, având ca datare, primul – 15 iulie 1448, Suceava (emis în cancelaria domnitorului Petru Voievod), ultimul - din 15 mai 1789, referitor la relațiile agrare în veacul al XVIII-lea, o consistentă Bibliografie însumând 213 titluri, Glosar și Abrevieri. Fiecare capitol este bogat în informații, având rolul său în structura monografiei comunei. Expunerea este făcută într-un stil științific, cu respectarea proprietății și clarității termenilor, accesibil celor cărora se adresează, ceea ce face ca și lectura să fie plăcută.

Privitor la istoria comunei, reținem referirile la descoperirile făcute de cunoscutul arheolog Radu Vulpe în 1934 în partea de nord a satului Corni, datând din epoca bronzului (un ciocan din piatră, cu gaură transversală, și o mărgică tot din piatră), o necropolă din sec. IV d. Hr, cu morminte orientate est-vest, in care s-au găsit fragmente ceramice tot din epoca bronzului, faptul că prin satul Măcișeni trece Valul lui Athanaric (ridicat de regele vizigoților în jurul anului 375 și identificat de arheologi în Moldova sudică, între Prut și Siret), informațiile despre satele dispărute Bălțați, Cleni, Dăbești, Gioseni (Joseni) și Perișeni, despre participarea localnicilor la marile evenimente ale vremii (Războiul de Independență de la 1877- 1878, Răscoala din 1907, Primul și al Doilea Război Mondial), despre procesul colectivizării etc. Aspectele economice prezentate vizează activitatea meșteșugărească, industrială și comercială, agricultura și viticultura, creșterea animalelor, băncile populare, rețeaua de drumuri. Foarte interesante sunt capitolele „Viața bisericească” și „Aspecte de cultură populară din comuna Corni”, acesta din urmă fiind redactat de Paul Buță de la Serviciul Cercetare, Conservare și Valorificarea Tradiției Populare din cadrul Centrului Cultural „Dunărea de Jos”. Capitolul „Personalități” înregistrează nume notorii: Adam Moviliță - căpitan , ctitorul Mănăstirii Adam, comuna Drăgușeni; Ioan D. Prodrom, mare proprietar, filantrop, om politic (ca mare moșier la Urlești a înființat un cămin cultural care-i purta numele și o bibliotecă. La șezătorile organizate de soția acestuia, doamna Vasilica Prodrom, au participat și scriitorii Vasile Militaru și I. Vissarion din București, precum și personalități ilustre ale Galațiului: Nicolae Longinescu, Ion Tohăneanu, Constantin Calmuschi, Emil Caraman, E. Constantinescu, T. Gheorghiu, N. Lenguceanu, M. Gheorghiu etc.); Vasile Buruiană, Gheorghe Bârsan, David Portase, Gheorghe Buruiană, Paul Dumitrașc, Ion Gologan, Ionel Eugen Buruiană – toți preoți; Ionel Miron – artist liric; Dumitru Sandu – instrumentist și publicist; Nicolae Mohorea – scriitor; Octăvița Ailiesei – profesor universitar; Connstantin Râpă – profesor, compozitor, dirijor, muzicolog; Leonid Antohi – fotbalist, antrenor de fotbal; Corneliu Stoica – profesor, poet, critic și istoric de artă; Costică Buruiană – poet, eseist; Geta Mocanu – poetă; Valeriu Salcie (Victor Lupu pe numele adevărat) – pictor decorator, poet ș. a. „Evocările, amintirile și relatările” sunt semnate de subsemnatul, poeta Geta Mocanu, preotul Ion Gologan de la Parohia „Sfânta Cuvioasă Parascheva” Galați și dr. Florin Ionel Solomon, medic primar psihiatru la Spitalul „Elisabeta Doamna” Galați. Cartea se încheie cu reproducerea a 60 de imagini alb-negru și color reprezentând documente medievale, monumente funerare, fotografii ale unor personalități din trecut și de astăzi, bisericile din comună și aspecte din interiorul acestora, școlile, locuințe din cele trei sate și schițe de case, secvențe de la nunți și de la spectacolele susținute de formațiile artistice etc.

Lucrare de o deosebită valoare științifică, monografia comunei Corni este o apariție editorială benefică, un prețios document de identitate a unor așezări covurluiene și a locuitorilor lor. O carte ce va da posibilitatea multora să facă incursiuni în istoria și cultura locală a acestei comune, cu o existență de peste două milenii și care dispune astăzi de o suprafață de 5408 ha și are o populație de 2066 de locuitori (conform recensământului din 2011). Toate laudele Primăriei și Consiliului local, care au avut inițiativa elaborării acestei importante lucrări și au susținut financiar editarea ei!

Corneliu STOICA

dcp100168 · 25 Noiembrie 2018

A părăsit această lume pictorul Vasile Neagu

Pe neașteptate, în ziua de 24 noiembrie, a părăsit această lume pictorul Vasile Neagu, membru titular al Filialei Galați a Uniunii Artiștilor Plastici din România, fost profesor la Liceul de Artă „Dimitrie Cuclin”, instituție în care și-a desfășurat cea mai mare parte a activității sale, îndrumând zeci de generații de elevi pe drumul spinos dar nobil al artei plastice. Un pedagog ilustru și un Om admirabil.

S-a născut la 16 iulie 1946, în Galaţi. A absolvit Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj-Napoca, secţia pictură, promoţia 1971. În paralel cu activitatea la catedră, de-a lungul anilor și-a deschis două expoziții personale la Galeriile de Artă „Nicolae Mantu” (1986, 1993), din 1971 a participat la Saloanele Filialei locale, la alte manifestări colective ale acesteia organizate pe plan local şi în alte oraşe, precum și la multe expoziţii de grup organizate pe plan național și internațional, dintre care menționăm: Expoziţia republicană a cadrelor didactice, Bucureşti (1978); „Voroneţiana”, Suceava (1978, 1980); Saloanele Moldovei Bacău-Chișinău (1991, 1992); Expoziţia Taberei de pictură Blasova, Brăila (2000); Expoziţia de grup „10 plasticieni – 10 profesori”, Muzeul de Artă Vizuală Galaţi (2001); Expoziţie de grup, Sala Apollo, Bucureşti (2003); Expoziţia Taberei de Acuarelă de la Argamum-Celic Dere (2007, 2008); Bienala Internațională de Artă „Ion Andreescu”, Buzău (2008); Bienala Artelor „Cezar Ivănescu”, ediţia I, Muzeul de Artă Vizuală Galaţi (2009); Saloanele Moldovei, Bacău-Chişinău (2009); Expoziţia „12 plasticieni – 12 profesori”, Muzeul de Artă Vizuală Galaţi (2010); „Artiști gălățeni de la Dunărea DE Jos”, Palatul Parlamentului, București (2016); Expoziţia de grup „L’Office du turisme du Teil”, Franţa; Viena, Austria (2004). Are lucrări în colecţii de stat şi particulare din România, S.U.A., Israel, Franţa, Grecia, Canada.

Pictura sa este recognoscibilă prin stilul inconfundabil al artistului, la care el a ajuns prin suprimarea spontaneităţii în favoarea unei autocenzurări a sentimentelor, a impunerii unor rigori cerute de lexicul exprimării prin linii, forme, culori. Un tablou pictat de Vasile Neagu are valoarea unui poem simbolist scris de Ştefan Petică sau de George Bacovia. Trăsătura dominantă a lucrărilor sale este discreţia, chiar şi atunci când motivul pictural apare ca o explozie de lumină. Două teme preferă pictorul: cea a florilor şi cea a arborilor. Dar acestea sunt doar puncte de la care se porneşte iniţial, fiindcă pe parcursul travaliului creator, fantezia sa operează în aşa fel încât tablourile se încarcă de semnificaţii, unele vizibile, altele numai sugerate. Pânzele sale iradiază o atmosferă de mare puritate, nobleţe spirituală, calm, seninătate. Păpădia, cu lujerul ei mlădios şi puful vaporos, gata să cadă la cea mai mică adiere de vânt, e pictată într-un gest elegiac. Ea este un simbol al fragilităţii, al fulguraţiei, al efemerului. Tufănelele devin expresii plastice ale tristeţii destrămărilor din natură, după cum firul de iarbă este vestitorul marilor germinaţii, al bucuriei înălţării sevelor pământului. Fără a da impresia de rigiditate, Vasile Neagu este un constructor ingenios şi aceasta nu în dauna lirismului, a poeziei. Spaţiul său pictural nu este încărcat, elementele sunt puţine, bine aşezate în pagină, reduse la esenţial. Suprafaţa pictată dă impresia unei mase compacte, contururile nu sunt înscrise grafic, ci pictural, prin modulaţii cromatice de un deosebit rafinament. Există mult sentiment în picturile lui Vasile Neagu, o lumină ce izvorăşte de undeva din interior („Coloane”, „Clopote vegetale”, „Mausoleu pentru eroi”, „Floare-copac”, „Iarnă” ş.a.). O lucrare se intitulează „Descătuşare” şi este de fapt un omagiu coloristic conceput în două registre ce parcă dialoghează între ele. Calul, imaginat în punctul cel mai de sus, este o făptură albă, de vis, surprins într-o mişcare evanescentă, aparţinătoare cosmosului. Arborii din pânzele lui Vasile Neagu sunt şi ei simboluri ale vieţii sau ale drumurilor noastre în istorie. Unii sunt abia sugeraţi, alţii au ramurile invadate de albul imaculat al florilor, după cum alţii ne poartă pe tărâmurile basmului. Urmărind cu predilecţie primatul culorii, Vasile Neagu nu neglijează forma, este atent la raporturile de intensitate armonică, la relaţiile cromatice, dar şi la cele de proporţionalitate a elementelor. Pictura sa, limpede, senină, calmă, este expresia unei meticuloase elaborări, a credinţei artistului că numai lucrul făcut cu temeinicie, cu totală pasiune, dobândeşte atributele valorilor menite să rămână.

Prin încetarea din viață a pictorului Vasile Neagu, arta gălăţeană suferă o importantă pierdere. Îi vom păstra întotdeauna o neştearsă amintire. Dumnezeu să-l ierte şi să-i dea liniştea necesară în Împărăţia Sa!

Corneliu STOICA

dcp100168 · 13 Decembrie 2018

Salonul de iarnă al plasticienilor gălățeni

Preponderența peisajului

Ediția din acest an a Salonului de iarnă al Filialei Galați a U. A. P. R. găzduiește pe simezele Galeriilor de Artă „Nicolae Mantu” un număr de 41 de lucrări de pictură, sculptură, grafică și design semnate de tot atâția plasticieni, majoritatea membri titulari ai acestei organizații profesionale, alții membri stagiari sau colaboratori. Sunt artiști aparținând unor generații diferite, de la veteranii Marcel Bejan, Gheorghe Mihai-Coron, Teodor Vișan, Nicoilae Einhorn, Nicolae Cărbunaru, până la mai tinerii Adriana Chebac, Liliana Tofan și Sergiu Dumitrescu Jr. De aici și diversitatea stilistică existentă, ca și pluralitatea tehnicilor de realizare a lucrărilor.

În ansamblul genurilor cărora le aparțin tablourile de pictură și de grafică expuse, preponderent este peisajul. În ton cu anotimpul în care ne aflăm, Teodor Vișan, David Sava, Nicolae Cărbunaru și Mihai Gheorghe-Coron prezintă lucrări pe tema iernii. Teodor Vișan surprinde o priveliște hibernală amplă, cu o ingenioasă intersecție de planuri, dominată de albul zăpezii căzută din abundență, prin care înaintează anevoios o haită de lupi (”Haită de lupi”). David Sava localizează iarna într-o pădure de mesteceni, motiv foarte frecvent în pictura artistului. Imaginea fixată pe pânză alcătuiește o adevărată simfonie de griuri colorate, orchestrate în tonuri de mare subtilitate, care reușesc să dea acea senzație de frig, dar să transmită și poezia unui început blând de iarnă, care nu îndeamnă în niciun fel la claustrare, ci invită la deplasări în natură și la contemplarea frumuseților acesteia („Început de decembrie”). O pădure în imperiul iernii înfățișează și Nicolae Cărbunaru („Pădure”). Tabloul este realizat în tehnică mixtă pe o dominantă de albastru și verde pal, iar albul zăpezii împrumută nuanțe din ambele culori. Gheorghe Mihai-Coron ne poartă pe plauri moldave, pictând o așezare rurală dintr-o zonă colinară, în care se simte parcă mireasma colindelor și atmosfera sfintelor sărbători de Crăciun și Anul Nou. Zăpada de pe crengile copacilor și de pe acoperișurile caselor dobândește reflexe de violet. Întreaga compoziție este organizată pe verticală, spațiul are desfășurări domoale, specifice dealurilor din Moldova.

Gheorghe Andreescu aduce în expoziție ceva din lumina specifică Veneției, figurând un peisaj care cucerește prin arhitectura maiestuoasă a unor ansambluri de edificii construite în epoci de glorie („Sfârșit de vară la Veneția). Mariana Tomozei Cocoș a fost atrasă de originalitatea elementelor decorative ale Mănăstirii Sinaia, ctitorie ortodoxă din secolul al XVII-lea a marelui spătar Mihai Cantacuzino („Fereastră II”). Gheorghe Miron, în stilul său caracteristic, cu folosirea multor detalii, a surprins o secvență autumnală dintr-un peisaj rural, probabil din Țara Făgărașului („La margine de sat”). Marcel Bejan, într-o riguroasă geometrie, a imortalizat un spațiu urban stradal, văzut în racursi, la al cărui capăt se observă miniatural un vagon. Ca și în alte tablouri ale sale, artistul dovedește și aici că este un desenator impecabil și un maestru al clar-obscurului („Zori sau amurg?”). Horia Suceveanu a fost inspirat de imaginea fastuoasă a Falezei inferioare a Dunării, surprinsă în miezul unei zile a anotimpului estival. Vegetația de un verde intens este abundentă, iar albastrul apei se contopește cu cel al cerului („Dunărea la Galați). Tot asupra unei priveliști a Dunării s-a oprit și Liliana Tofan în linogravura sa intitulată simplu: „Dunărea”. Păcat că această graficiană prezintă în expoziții numai plăcile, adică negativele, nu și planșe realizate după acestea, unde efectul coloristic ar fi desigur altul. Cornelia Nicolaescu-Burlacu a reținut aspecte de peisaj rustic („Dedublare”), Gabriela Georgescu plăsmuiește elemente de peisaj aparținând celor patru anotimpuri într-o compoziție configurată sub forma unei coroane pe o dominantă coloristică de roz („Anotimpuri roz”), iar Liliana Jorică Negoescu („Compoziție”) și Sterică Bădălan („Lumini în noapte”) dau curs propriilor fantezii, imaginând peisaje în cheie abstractă, accentul căzând pe forța expresivă a culorii. Abstracției lirice îi aparțin și tablourile semnate de Ioan Tudor („La porțile timpului”) și Olimpia Ștefan („Fantezie cromatică”).

Expus la mai puțin de două săptămâni trecute de la încetarea din viață a autorului lui (24 noiembrie), tabloul regretatului pictor Vasile Neagu „Lumină florală”, care reprezintă o floare căzută, cu corola desprinsă de tulpină, are valoarea unei adevărate metafore a premoniției sfârșitului apropiat, care avea să-l smulgă fulgerător pe artist dintre cei vii.

Genul naturii statice este susținut pe simeze de tablourile semnate de pictorii Jana Andreescu, Marian Șerban, Nicolae Einhorn, Adriana Chebac și de sculptorul Liviu Adrian Sandu. Cele ale primilor trei sunt de esență lirică, al Adrianei Chebac este pictat în frescă, inspirat de obiectele de mobilier religios din locașurile de cult ortodox („Tron”), iar al lui Liviu Adrian Sandu este o compoziție cu totul aparte. Poartă un titlu în limba latină, „Scale revelatum est”, care în traducere ar însemna „Scară revelată”. Este de fapt un altar pe care sunt pictate mai multe elemente (cochilii de vietăți marine, o lampă, două sfeșnice cu lumânări, un craniu uman, ochelari de aviator, un craniu de bovină etc.) prin care artistul a vrut să scoată în evidență ideea evoluției umane, a civilizației. Compoziția este sculptural pictată, încât dă impresia unei instalații tridimensionale.

Figura umană este întâlnită mai puțin în lucrările de pictură și grafică din expoziție. Doar Raul Popa („Fantasme”), Ștefan Axente („Întoarcerea acasă”), Tudor Șerban („Zburător”), Cornel Corcăcel („Arheologia epifaniei”), Tudor Șerban („Zburător”) și Florian Doru Crihană o cultivă, penultimul într-o compoziție executată în grafit, cu trimiteri la sărbătoarea înfățișării lui Iisus Hristos magilor și la revelația unor realități sacre („Arheologia epifaniei”), iar ultimul într-o lucrare cu caracter umoristic („Doi Rembranzi la un Teatru foarte Dramatic”).

Dintre tablourile de pictură și grafică expuse mai aminti și pe cele realizate de Cristina Iulia Popescu („Torino”), Mihaela Brumar („Trasee tăcute în labirint”), Andreea Ionașcu („Infinitul mic”), Gina Popa (Blak and white”) și Roland Pangrati („Never endine fall), fiecare având un mod propriu de exprimare a ideilor și sentimentelor și folosirea unor soluții plastice apropiate de realism sau de arta abstractă. O mențiune specială și pentru lucrarea de design vestimentar „Floare de iarnă” a Simonei Pascale, compusă din două piese. Acestea rețin atenția prin aspectul lor tineresc, prin modernitatea croielii, contrastul cromatic și elementele de broderie incluse în textura piesei confecționată din material alb.

Lucrările de sculptură sunt semnate de Alexandru Pamfil („O muză”), Adrian Vădeanu („Taifas în ceruri”), Valentin Popa („Rugăciune”), Relu Angheluță („Simbioză”), Lucian Jitariuc („Neprihănita”), Mugurel Vrânceanu („Himeră”), Denis Brânzei („Pește”) și Sergiu Dumitrescu Jr. („Video”), opt artiști care sunt tot atâtea individualități creatoare și care și de această dată fac dovada certă a profesionalismului cu care ne-au obișnuit în atâtea rânduri. Fie că sunt realizate în ghips patinat, lemn, marmură, bronz, metal sudat sau tehnici mixte, sculpturile lor, toate ronde-bosse-uri, au la bază o exprimare metaforică și simbolică, situându-se în zona unui figurativ de foarte bună calitate.

Act de cultură important pentru Filiala Galați a U. A. P. R., Salonul de iarnă pune în valoare și prin ediția din acest an potențialul creativ superior al membrilor și colaboratorilor acesteia și strădaniile lor de a ține pasul cu exigențele artei contemporane românești și nu numai. O selecție din expoziția Salonului de iarnă, ca și din celelalte anterioare deschise în 2018 (Salonul de primăvară, Salonul de vară și Salonul de toamnă) va face obiectul Salonului Anual, ce va fi organizat în Sala „Ioan Simion Mărculescu” de la Muzeul de Artă Vizuală la sfârșitul lunii de decembrie și în prima jumătate a lunii ianuarie 2019 (curator, sculptorul-muzeograf Eduard Costandache).

Corneliu STOICA

dcp100168 · 22 Decembrie 2018

Sculptorul Adrian Vădeanu, în ipostază de pictor

După 20 de ani de când a absolvit Universitatea de Arte „George Enescu” din Iași, Facultatea de Arte Plastice, Decorative și Design, clasa profesorului Ilie Bostan, perioadă în care Adrian Vădeanu s-a afirmat ca sculptor redutabil, organizându-și în această specialitate dobândită prin studii șapte expoziții personale și participând la numeroase manifestări colective de profil cu caracter național și internațional, iată că în ultima decadă a lunii decembrie 2018 el ne-a oferit posibilitatea de a-i cunoaște și o latură necunoscută până acum a personalității sale, aceea de pictor. Expoziția „Fragmente”, deschisă la Galeriile de Artă „Nicolae Mantu”, este o mărturie edificatoare în acest sens, cuprinzând 29 de lucrări de pictură, care atât prin conținutul lor cât și prin mijloacele de realizare constituie o adevărată revelație. Sunt lucrări figurative de substanță, de o foarte bună calitate, cu o bogată încărcătură ideatică și emoțională, care de la primul impact îndeamnă la reflecție și la o lecturare atentă, care solicită ridicarea la înalte cote a scripeților gândirii.

Influența sculptorului se observă în gândirea și modul de concepere a unor tablouri, ca și în reluarea unor teme și motive întâlnite în lucrările de sculptură executate în lemn, marmură sau fier sudat. Reluarea este doar un pretext de la care se pornește inițial, fiindcă în procesul elaborării motivul suferă metamorfoze, sunt adăugate elemente noi, astfel că în final ansamblurile dobândesc și noi conotații. Pictura pe care o propune artistul este bazată în cea mai mare parte pe o simbolistică ce trimite fie la mitologia biblică și iconografia religioasă, fie la timpuri îndepărtate ale istoriei neamului românesc, fie la cultura și civilizația universală. Alte tablouri sunt reprezentări metaforice ale ideii de zbor, ale drumului spre lumină, ale spațiului cosmogonic sau ale setei ființei umane de cunoaștere și de autodepășire.

Motivul antropomorf, predominant în sculptura sa, populează și în această expoziție multe din tablourile sale. Acestora, pictorul le adaugă triunghiul, cercul, spirala, scara, steagul dacic, ochiul, arcada ogivală sau în plin cintru, coloane cu capiteluri diferite, crucea, tronul, obiecte liturgice, elemente vegetale etc. Scena biblică „Cina cea de Taină”, simbol al momentului când pâinea și vinul au devenit „trupul și sângele” Mântuitorului Iisus Hristos și de atunci au format elementele și taina euharistiei în bisericile creștine, este înfățișată în compoziția lui Adrian Vădeanu „Cina” într-un mod cu totul aparte. Pe un suport de forma unui romb el a configurat simetric siluetele celor 12 ucenici, iar în centru a pictat chipul Mântuitorului. Accentul cade nu atât pe expresia figurii Acestora, cât mai ale pe luminozitatea nimbului (aurei) care le înconjoară capul, simbol în iconografia religioasă al radiației energetice emanată de persoanele cu o mare forță spirituală. Nimbul lui Iisus este alungit conic pe orizontală, sugerând și forma ochiului, a „Ochiului Divin” sau a „Ochiului Atoatevăzător”. Imagistica din „Spirit protector” ne duce cu gândul la chipul Maicii Domnului. „Geometrie sacră” aduce în prim-plan câteva simboluri religioase: triunghiul, cercul și crucea. „Rugăciune” este o compoziție metaforică în care personajul intrat în contact direct cu Divinitatea este admirabil sugerat, iar atmosfera tabloului este de total mister. „Renașterea strămoșilor” și „Strămoși”, prin elementele simbolice conținute, fac aluzie la perioada de pătrundere a creștinismului în Dacia și la etnogeneza poporului român. „Spre albastru” și „Femeia Dunăre” sunt într-un fel asemănătoare prin imaginile plăsmuite în spațiul plastic, diferă doar cromatic, însă ambele ne cufundă în lumea legendelor întrețesute de-a lungul timpului în jurul marelui fluviu. Prezența în mijlocul compoziției a unui nud feminin, cu o epidermă catifelată, proaspătă, este în măsură să evoce faptul că în ciuda vârstei multimilenare, Dunărea rămâne un fluviu veșnic tânăr și apa „cea mai bogată în daruri”, cum o considera Nicolae Iorga. „Familie”, cu protagoniști concepuți sculptural, amintind de un ronde-bosse al său cu același titlu, executat din fier sudat, evocă unitatea și atmosfera de liniște și înțelegere a unui cămin format din părinți și doi copii. Alte lucrări expuse se intitulează „Cavaler”, „Concert”, ”Duhurile apei”, „Medievală”, ”Amintiri despre mâine”, „Spre albastru”, ”Pocale”, „Revărsarea luminii”, „Dinspre trecut” și ele, sub haina metaforei, conțin sensuri și semnificații ce se cer descoperite cu răbdare.

Din punct de vedere plastic, Adrian Vadeanu dovedește că este un bun desenator, optează pentru forme sintetice, dinamice, construiește cu rigurozitate și găsește de fiecare dată culorile care să-i exprime cât mai fidel, ideile, gândurile, trăirile, sentimentele și emoțiile. Materia picturală a lucrărilor din actuala expoziție este în general mai închisă, sobră, redusă la o gamă de griuri , dar culorile au puritate și sunt armonios acordate. Unele suporturi pe care pictează sunt confecționate în dou-trei trepte, dând impresia basoreliefurilor sau a picturii tabloului în tablou. Spațiul pictural este extins adesea și pe ancadramentul lucrărilor.

Eveniment important în activitatea artistică a lui Adrian Vădeanu, având valoarea unui debut valoros al sculptorului cu o personală de pictură, expoziția „Fragmente” este în același timp un prețios act de cultură al Filialei Galați a U. A. P. R., organizație profesională cu un ridicat potențial creativ al membrilor săi, care se bucură de aprecieri prestigioase la nivel național și nu numai.

Corneliu STOICA

dcp100168 · 1 Ianuarie 2019

Pictorul Nicolae Cărbunaru, la 75 de ani

La cei 75 de ani pe care-i împlinește în prima zi a anului 2019, Nicolae Cărbunaru, este un pictor pe deplin împlinit, cu o operă bogată și o activitate didactică desfășurată timp de peste 40 de ani, așa încât poate privi retrospectiv cu mândrie la ceea ce a realizat în domeniul creației plastice și ca profesor de Educație plastică în învățământul preuniversitar.

Artistul s-a născut la 1 ianuarie 1944 în comuna Urleasca, judeţul Brăila, ca cel de-al doilea copil al familiei mecanicului Virgiliu Cărbunaru (n. 12 octombrie 1913 – d. 14 octombrie 1986) și Tudora Cărbunaru (n. 15 decembrie 1916 – d. 18 august 1986). A absolvit Şcoala Normală din Galaţi (1964), Facultatea de Arte Plastice din Iaşi, clasa profesorilor Adrian Podoleanu şi Corneliu Ionescu (1967) şi Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, Facultatea de Muzeologie (1983). După efectuarea stagiului militar (iulie 1967 – ianuarie 1968) a lucrat ca profesor de Educație plastică la Școala Gimnazială Nr. 24 din Galați, apoi, de la 1 septembrie 1974, și la Școala Gimnazială Nr. 13 „Ștefan cel Mare”, de la care s-a pensionat la 31 august 2009. Este membru al U. A. P. R., Filiala Galaţi, din 1993. A debutat în 1971 la o expoziţie naţională a profesorilor de desen organizată la Sala Dalles din Bucureşti, iar din 1974 a participat la expoziţiile colective şi Saloanele Filialei Galaţi a U.A.P.R. La 27 iunie 1972 s-a căsătorit cu Viorica Nedelcu (n, 10 ianuarie 1948), absolventă a Institutului Pedagogic de 3 ani din Galați, Facultatea de Biologie, care i-a dăruit doi copii: Cătălina-Gabriela (n. 12 octombrie 1975) și Adrian (n. 11 decembrie 1978).

De-a lungul anilor și-a organizat mai multe expoziții personale la Galaţi (1978, 1979, 1984, 1989, 1992, 1993, 1996, 1997, 1998, 2000, 2005, 2011), Brăila (1996), Bârlad (2001), Tecuci (2005, 2012) și a participat la numeroase manifestări de profil cu caracter național și internațional de la Bucureşti, Buzău, Piatra Neamţ, Vâlcea, Brăila, Tulcea, Constanţa, Focşani, Dresda, (Germania) etc. De asemenea, a participat la taberele de creaţie de la Buşteni (1985), Piatra Neamţ (1987), Blasova, Brăila (1996), Agafton, Botoşani (2001). Adam, Galaţi (2004), Celic Dere, Tulcea (2008), Muzeul de Artă Vizuală Galaţi (2005, 2009). Pentru activitatea desfășurată a fost onorat cu mai multe distincţii: Profesor Evidenţiat (1983); Diploma de onoare, Simpozionul „Creativitate şi eficienţă în învăţământ”, Piatra Neamţ (1987); Diploma de onoare acordată cu prilejul sărbătoririi a 165 de ani de la înfiinţarea primei şcoli româneşti din municipiul Galaţi - Şcoala nr. 24; Ordinul „Meritul pentru Învăţământ” în grad de Cavaler (2004); Diplomă la Simpozionul Naţional cu tema „Valori didactice româneşti, premise pentru un învăţământ modern” (2005); Diplomă de fidelitate în învăţământ (2007); Diplomă de excelenţă, Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului (2007); Premiul Filialei Galaţi a U. A. P. R. pentru întreaga activitate (2016). Are lucrări în colecţii de stat şi particulare din România, Anglia, Canada, Franţa, Germania, Grecia, Italia, Republica Moldova, Suedia, S.U.A, iar numele său este inclus în albumul de artă „Artiști gălățeni” de Maria Magdalena Crișan (Editura Meridiane, 1988), în micul dicționar enciclopedic al lui Toader Buculei, „Prezenţe brăilene în spiritualitatea românească” ( Editura „Libertatea S. A.”, 1993, Brăila), în cele două volume monumentale ale criticului ieșean Valentin Ciucă „Un secol de arte frumoase în Moldova” (vol. II, Editura Art XXI, Iași, 2009) și „Dicționarul ilustrat al artelor frumoase din Moldova, 1800 – 2010”, Editura Art XXI, Iași, 2011), ca și în „Dicționarul artiștilor plastici gălățeni” al subsemnatului (ediția I, Muzeul de Artă Vizuală Galați, Editura „Terra”, Focșani, 2007; ediția a II-a, editura „Axis Libri”, Galați, 2013).

Creaţia lui Nicolae Cărbunaru cuprinde un repertoriu tematic bogat, subsumat tuturor genurilor picturii: peisaj, natură statică, portret, compoziţie, nud. Peisajele sunt rodul deplasărilor în Deltă, în bălţile Dunării şi în lunca Siretului, a popasurilor din timpul vacanţelor de vară prin zonele montane sau colinare ale ţării. Promovând o artă realistă, în strânsă legătură cu datele oferite de plaiurile străbătute, artistul aduce în tablourile sale imagini tonifiante, de un deosebit efect stenic, ipostaziind în culori calde şi luminoase locuri de o frumuseţe nealterată. Bucuria în faţa măreţiei naturii se simte în plăcerea cu care pictează, în voluptatea cu care aduce în faţa privitorului atmosfera de calm şi linişte a unor spaţii mirifice („Depărtare”, „Faleza gălăţeană”, „Pârâul”, „În lunca Siretului”, „Răsărit de soare”, „Vară”, „La marginea pădurii”, „Spaţiu mioritic” etc.). Când tehnica folosită este acuarela, culorile aşezate pe suport umed se întrepătrund, elementele sunt ordonate în aşa fel încât imaginea de ansamblu dă impresia de vastitate, de întindere ce se pierde dincolo de linia orizontului. Repertoriul motivelor este la fel de bogat: margini de apă şi de pădure, diguri, lăcaşuri de cult, sate, curţi ţărăneşti, pontoane, punţi, ambarcaţiuni, dealuri, munţi, poiene, luminişuri, arbori în care verdele trăieşte la intensităţi maxime, în care toamna a aprins jerbe de flacără sau iarna a aşezat pe ramuri hlamida imaculată a zăpezii. Deseori, omul este şi el o prezenţă tonică în peisaj, umanizându-l, contopindu-se cu acesta. Spontan în execuţie, ştiind să fructifice deplin virtuţile culorilor de apă, Nicolae Cărbunaru este precis în desen, mânuieşte linia cu siguranţă, iar materia picturală îşi păstrează întotdeauna transparenţa şi fluiditatea, marea capacitate de a declanşa stări afective şi trăiri consumate la un înalt diapazon emoţional. Verzurile, albastrul, galbenul, violetul, roşul, griurile de diferite nuanţe sunt culorile des folosite, orchestrate armonios, până la sugerarea sunetelor din natură. În compoziţii, personajele au în atitudinea lor un anumit hieratism, alteori sunt stăpânite de o concentrare provocată de îndeletnicirile practicate. Naturile statice sunt construite apelând la o recuzită simplă. Atunci când pictează icoane pe lemn, chipurile de sfinţi, arhangheli sau îngeri dobândesc o patină coloristică de frescă. Nicolae Cărbunaru a expus sporadic şi unele lucrări din zona abstracţiei lirice. Culoarea este mult mai intensă, chiar şocantă, imaginile din zona centrală se desfăşoară spre extremităţi sub forma unor valuri impetuoase sau a unor trasee ce înscriu în spaţiu o mişcare centrifugă. Predomină roşul aprins, galbenul intens, oranjul. Ansamblurile sunt dinamice, se simte parcă pe undeva zbuciumul materiei aflată într-o continuă mişcare. Cu toate aceste încercări de abstractizare a discursului plastic, Nicolae Cărbunaru, în esenţa sa, rămâne un pictor de viziune tradiţională, pentru care tabloul păstrează în datele lui elementele recognoscibile ale realităţii. Cu deosebită pasiune s-a aplecat artistul și asupra universului poetic al lui Mihai Eminescu, găsind echivalențe plastice foarte sugestive la poezii precum „Luceafărul”, „Memento mori”, „La steaua”, „Dintre sute de catarge”, „Călin (file de poveste”, „Revedere” etc.

La împlinirea frumoasei vârste de 75 de ani, Nicolae Cărbunaru face dovada unei remarcabile robusteți spirituale, fiind o prezență dinamică în viața artistică și culturală a Galaților și a țării. Îi urăm din toată inima multă sănătate, putere de muncă, inspirație și rod bogat pe tărâmul atât de fertil și dătător de bucurii al artei. La mulți și binecuvântați ani, iubite Maestre!

Corneliu STOICA

dcp100168 · 5 Ianuarie 2019

Sculptorul Silviu Catargiu ar fi împlinit 80 de ani

La 8 ianuarie a. c. sculptorul Silvii Catargiu ar fi împlinit 80 de ani. Ar fi putut fi printre noi, l-am fi putut vizita în atelierul său din strada Mircea cel Bătrân Nr. 5, am fi putut discuta cu el, ne-ar fi mărturisit la cea lucra și la ce proiecte se gândește. Timpul însă nu a mai avut răbdare și moartea l-a răpit în urmă cu trei ani, la 17 ianuarie, doar la câteva zile după ce împlinise 77 de ani.

Originar din localitatea Capul Codrului (județul Suceava), venise în Galați în 1965, prin repartiție guvernamentală în învățământul preuniversitar, după ce a absolvit Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj-Napoca, clasa profesorului Romulus Ladea. Aici a găsit un mediu favorabil dezvoltării sale artistice și activității didactice, așa încât nu a părăsit niciodată acest oraș. Și-a întemeiat o familie şi timp de peste 30 de ani a activat ca profesor la Liceul de Artă „Dimitrie Cuclin” şi Şcoala Gimnazială nr. 29 „Sfânta Ana”. O perioadă de câţiva ani a fost şi inspector la Comitetul de Cultură şi Artă al judeţului Galaţi. A participat la toate expoziţiile Filialei Galaţi a U.A.P. R., la manifestările interjudeţene şi la cele cu caracter naţional, precum şi la Taberele naţionale de sculptură de la Măgura Buzăului (1972) şi Galaţi (1976, 1977, 1991). A fost membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România din 1968, iar în perioada 1974 - 1990 a condus Filiala Galaţi a U.A.P.R. în calitate de preşedinte al acesteia.

Răsfoind articolele scrise de-a lungul timpului despre el și opera sa, am reîntâlnit o confesiune pe care acesta o făcea, în 1973, revistei „Arta” (nr. 3): „Muncesc însufleţit de o singură speranţă, că într-o zi dalta mea va scoate din inima pietrei o fărâmă din visul pe care strămoşii l-au prins, întreg, în arcuirile Voroneţului”. Sculptorul era atunci în floarea tinereţii, avea 34 de ani. Erau formulate sintetic aici crezul unui artist lucid şi aspiraţiile sale către o artă care să fie la înălţimea tradiţiilor sculpturii şi româneşti, care să-l reprezinte şi să fie în stare să înfrunte devoraţiunile timpului. În virtutea acestui crez, Silviu Catargiu a lucrat în permanenţă, nu a făcut compromisuri, şi-a articulat creaţia la tendinţele moderne pe care le-a deschis sculptura lui Constantin Brâncuşi, redescoperirea sculpturii populare în lemn şi în spiritul cărora au evoluat artişti ca George Apostu, Gheorghe Iliescu-Călineşti, Constantin Popovici, Victor Roman, Nicăpetre, Ovidiu Maitec, Napoleon Tiron etc. Lucrări ale sale de artă monumentală înnobilează astăzi spaţiul din Tabăra de creaţie de la Măgura Buzăului („Aurora”), de pe Faleza Inferioară a Dunării gălăţene („Pasărea apelor”, „Chemarea zborului”), de pe strada Brăilei („In memoriam”), de la Muzeul de Artă Vizuală („Icar”), din centrul civic al comunei Cuca („Bustul domnitorului Petru Rareş”), din parcul satului „Vasile Alecsandri”, comuna Braniştea („Bustul poetului Vasile Alecsandri”), din Luncaviţa-Tulcea („Reculegere”), din Brăila („Rugăciune”) sau din Focşani („Bachus”). Alte atâtea sculpturi concepute pentru interior (ronde-bosse-uri, basoreliefuri şi reliefuri, lucrări de metalo-plastie) se află în numeroase colecţii de stat şi private din ţară (Galaţi, Brăila, Buzău, Tecuci, Focşani, Iaşi, Cluj-Napoca, Bucureşti) şi din străinătate (Polonia, Grecia, Franţa, Germania, Belgia, Canada, S. U. A.). Pentru proiectul de monument „In memoriam” a primit în 1991 premiul „Hiperion”, în 2004, Preşedinţia României l-a distins cu Ordinul Meritul Cultural, clasa I, Categoria C – „Artele plastice”, iar în 2007 a fost onorat cu Premiul revistei „Porto-Franco”.

Privită din perspectiva anilor care au trecut de la debutul său expoziţional din 1965, statuara lui Silviu Catargiu a evoluat şi s-a împlinit organic în timp, rămânând în zonele unui lirism de foarte bună substanţă, care-şi are sorgintea în însăşi structura sufletească a artistului. Catargiu nu s-a lansat în experimente sterile, a pătruns creaţia marilor maeştri ai artei româneşti şi universale, şi-a însuşit vocabularul sculpturii moderne, promovând o estetică a lucrurilor în sine, în deplină consonanţă cu materialul şi ceea ce se poate obţine din acesta. Afişând de la începutul carierei sale un discurs plastic bazat pe pătrunderea sensurilor majore ale existenţei umane, ale materializării în lemn, marmură, piatră sau metal a unor teme permanente ale artei („germinaţia”, „zborul”, „geneza”, „devenirea” ş.a.), dar şi a altora ce ţin de realitatea noastră istorică sau socială, artistul a cucerit de la primele sale prezenţe în expoziţii. A optat pentru forme sintetice, pure, realizând lucrări deschise la nivelul limbajului. A manifestat întotdeauna un interes deosebit pentru şlefuirea sau polisarea sculpturilor şi a înţeles că arta nu este numai reflectare, ci şi expresie şi invenţie stilistică. Catargiu a ştiut să-şi adecveze tehnica materialului sculptural şi calităţile acestuia la conţinutul pe care l-a dorit să-l comunice. Majoritatea lucrărilor sale sunt metafore plastice, simboluri ale unor proiecţii mentale de natură să semnifice originea şi rostul nostru pe aceste meleaguri, destinul omului în univers, aspiraţia spre apollinic, desprinderea de teluric, celebrarea perenităţii frumosului („Izvorul”, „Ascensiune”, „Vârsta Dunării”, „Troiţă”, „Geneză”, „Victorie”, „Bucovina”, „Floarea soarelui”, „Orgă şi fluviu”, „Descătuşare”, „Sensul jertfei”, „Leda”, „Orgă şi fluviu”, „Sensul jertfei”, „Icar”, „Prometeu” etc.). Într-o serie de sculpturi în lemn, Silviu Catargiu recurge la stilizarea de factură populară, evitând însă citatul folcloric („Mireasă”, „Baladă”, „Fată cu floare”, „Muzica”, „Întâmpinare”). În alegorii ca „Învingătorul”, „Sensul jertfei” , „Leda”, „Chemarea zborului” linia este suplă, elegantă, epurată de detalii, formele şi volumele sunt înscrise într-o ritmică dinamică. Într-o serie de alte lucrări, aparţinând ciclurilor „Aurora”, „Noaptea”, „Crepuscul”, autorul recurge la o tratare mai savantă, transpunerii metaforice a ideilor asociindu-i-se preocuparea mai insistentă pentru ambiental, pentru găsirea unor corespondenţe plastice care să integreze opera în spaţiul şi urbanistica contemporană. Şi în lucrările de artă monumentală Silviu Catargiu cultivă aceleaşi metafore plastice sugestive, capabile să exprime idei profunde, originale, într-o tratare sculpturală ce-l individualizează pe artist. Materialele în care sunt realizate aceste sculpturi, deşi sunt diferite (fier, inox, bronz, piatră, marmură), se dovedesc credincioase temperamentului liric al artistului, mai bine zis el ştie să le înnobileze, să le facă purtătoarele unui mesaj pornit din adâncul forumului său lăuntric.

Creator de frumuseţi artistice inestimabile, Silviu Catargiu a fost şi rămâne unul dintre cei mai valoroşi sculptori pe care Galaţiul i-a avut vreodată. Chiar dacă în timpul vieţii nu şi-a organizat nicio expoziţie personală, a creat foarte mult. Era stăpânit de credinţa că „sculptura adusă printre oameni poate ajuta ca cele bune să domine, că omul poate deveni mai frumos intrând în contact cu lucrările de artă” (Katia Nanu – „Din atelierele artiştilor plastici – Silviu Catargiu”, în „Viaţa liberă, nr. 267, 3 mai 1990, p.2). În 2004, când aniversa împlinirea vârstei de 65 de ani, îi mărturisea ziaristei Angela Ribinciuc: „Dacă aş strânge toate lucrările mele – şi nu mă refer la cele mari – aş umple toate sălile de expoziţie de la parterul Muzeului de Artă Vizuală” (Angela Ribinciuc – „Silviu Catargiu, la 65 de ani”, în „Viaţa liberă”, nr. 4299, 8 ianuarie 2004). Avea desigur în vedere spaţiul nu din sediul actual al muzeului, ci pe acela din strada Domnească, de la Palatul Episcopal. Opera sa se află în colecţii private, dar şi în colecţii de stat. Se va găsi oare cineva care să-i adune măcar o parte din lucrări într-o expoziţie retrospectivă care să dea posibilitatea iubitorilor de frumos să-i cunoască aportul la dezvoltarea sculpturii, să-şi facă o impresie globală de dimensiunea creaţiei sale?

În semn de cinstire a memoriei sale, reproduc aici poezia „Sculptor”, pe care i-am dedicat-o cu ani în urmă: „Cioplindu-ţi chipul/ am uitat că sunt sculptor,/ dalta nu mi-a mai ascultat retina,/ ciocanul a lovit cu prea multă patimă/ şi iată rezultatul:/ ronde-bosse-ul nu seamănă deloc cu modelul./ Ai toate motivele să fii supărată/ doar atâtea zile şi nopţi mi-ai pozat./ Tu nu mă cerţi,/ mă îmbrăţişezi şi mă săruţi îndelung/ şi îmi spui că îţi recunoşti arderea dinăuntru/ în flacăra care topeşte gheaţa marmurei,/ că ochii n-au fost niciodată mai însetaţi de viaţă ca acum,/ că frumuseţea ta este aici,/ sub arcadele arcuite spre veşnicie,/ nu în chipul care mâine/ cu siguranţă nu va mai semăna cu cel de azi/ sau poate nici atât …// Cioplindu-ţi chipul/ am uitat că sunt sculptor?/ – Nu, îmi răspunzi tu cu o lacrimă de cer,/ abia acum eşti cu adevărat”.

Corneliu STOICA

dcp100168 · 11 Ianuarie 2019

Mihai Eminescu în memoria gălăţenilor

Împlinirea, în 1909, a 20 de ani de la trecerea în eternitate a lui Mihai Eminescu, a declanşat la Galaţi o serie de acţiuni pentru cinstirea memoriei Luceafărului poeziei româneşti, acţiuni coordonate de un comitet în fruntea căruia se afla magistratul şi publicistul Corneliu V. Botez (1870-1928) şi care aveau ca principale obiective tipărirea unui album omagial, emiterea unei medalii şi strângerea fondurilor necesare înălţării unui monument care „să înfrumuseţeze oraşul şi să fie vrednic de cel mai mare poet al neamului”.

Volumul „Omagiu lui Mihai Eminescu”(Atelierele Grafice Socec & Co., Bucureşti, 1909) a apărut atunci în excelente condiţii grafice, deschizându-se cu un articol al lui A. D. Xenopol, intitulat „Cinste vouă gălăţenilor!”. S-au bătut medalii din aur şi din argint purtând pe avers chipul poetului, iar pe revers, o strofă din poezia „La steaua”. În cadrul festivalului de poezie şi muzică desfăşurat în sala Teatrului Papadopol în ziua de 14 iunie s-a prezentat în premieră poema scenică în cinci tablouri „Sărmanul Dionis”, scrisă de Jean Bart, George Orleanu şi Constantin Calmuschi după nuvela cu acelaşi titlu şi poezii ale lui Eminescu. Eduard Caudella a compus special pentru festival muzica unei piese corale cu acompaniament de orchestră, folosind versurile poeziei „La arme”. Fondurile realizate, la care s-a adăugat o sumă din partea Primăriei, au permis deschiderea comenzii pentru Statuia lui Eminescu, realizată în marmură de sculptorul Frederic Storck (1872-1942), dezvelită la 16 octombrie 1911 în Parcul Municipal, ce poartă astăzi numele poetului. Este primul monument de asemenea proporţii ridicat în memoria lui Eminescu în ţară, fiindcă înaintea lui Frederic Storck doar Filip Marian realizase masca mortuară a lui Eminescu, luată la 17 iunie 1889, iar sculptorii Ion Georgescu şi Oscar Spaethe lucraseră, primul, un bust pentru Botoşani, în 1890, iar al doilea, pentru Dumbrăveni, în 1902. În ziua inaugurării statuii, poetul şi publicistul gălăţean Emil Maur a scos foaia comemorativă „Mihai Eminescu”.

În anii care au urmat, chipul lui Eminescu, opera sa poetică sau în proză au făcut obiectul multor interpretări ale artiştilor plastici, culminând cu acea inegalabilă sculptură în bronz a lui Gheorghe Anghel din faţa Ateneului Român din Bucureşti, sau cu creațiile lui Leonard Salmen, Ștefan Luchian, Camil Ressu, Ligia Macovei, Eugen-Ştefan Bouşcă, Sabin Bălașa etc. Plasticienii gălăţeni nu au făcut nici ei excepţie. Unii s-au apropiat cu pioşenie de Eminescu, de creaţia sa, ajungând la realizări demne de memoria genialului poet. Vasile Onuţ, Silviu Catargiu, Ioan Simion Mărculescu, Mihai Dăscălescu, Nicolae Spirescu, Teodor Vişan, Nicolae Cărbunaru și Crenguța Macarie sunt doar câteva nume de sculptori şi pictori care i-au modelat și pictat chipul, sau care s-au străduit să găsească echivalenţe plastice care să exprime universul operei marelui poet. Vasile Onuţ şi Silviu Catargiu sunt autorii unor medalioane în basorelief, în care au înfăţişat chipul tânăr al lui Eminescu, mistuit de flacăra geniului. Teodor Vişan a realizat portretul lui Eminescu în ulei pe pânză, care poate fi admirat la Biblioteca „V. A. Urechia”, iar Nicolae Cărbunaru, într-o suită de desene în peniţă, a plăsmuit imagini inspirate de poezii precum „Luceafărul”, „Memento mori”, „La steaua”, „Dintre sute de catarge”, „Călin (file de poveste)”, „Revedere” etc. Sunt imagini plastice revelatorii, care încântă ochiul prin desenul sigur, sugestive prin lirismul şi prospeţimea lor. Într-o compoziţie de dimensiuni monumentale, alcătuită din patru panouri, executată pentru cabinetului de limba şi literatura română al Şcolii „Sf. Ana” (Nr. 29) din Galaţi, Ioan Simion Mărculescu a realizat în ulei pe pânză portretul strălucitor al lui Eminescu, învăluit de raze, sugerând imensitatea spaţiilor siderale, eternitatea creaţiei eminesciene. Alte imagini ale compoziţiei fac aluzie la poemul „Călin (File de poveste)” sau la motivele pădurii şi florilor de tei, atât de frecvente în opera sa poetică. Crenguța Macarie, autoare a unui excelent portret al lui Mihai Eminescu, pentru tabloul „Ondina”, inspirat de fantezia poetică având același titlu. a obținut Marele Premiu la ediția a III-a a Concursului Internațional de Creație Plastică „Eminesciana”, organizat de Filiala Iași a Uniunii Artiștilor Plastici din România (2013).

Mihai Dăscălescu, originar din Hânţeşti, un sat aflat în apropierea Ipoteştilor, a dedicat lui Eminescu şi creaţiei sale peste 60 de tablouri, având un caracter preponderent documentar, dar și o incontestabilă valoare estetică. Artistul încă din anii cei mai fragezi ai copilăriei avusese posibilitatea să cunoască locurile cutreierate de poet, să întârzie pe malul „lacului codrilor albastru”, să asculte glasul ierbii sau freamătul bolților de frunze. Tot atunci, după propria mărturisire, făcută mie în iunie 1993, a auzit de numele poetului de la bunica sa după mamă, Eufrosina Fotea. Aceasta îl văzuse la Botoșani pe vremea când era bolnav și se afla în îngrijirea surorii sale Harieta. Mai târziu, în anii maturității, Mihai Dăscălescu a mers pe urmele Luceafărului la Cernăuți, Botoșani, Văratec, Putna, Iași, Blaj, București, Viena, Berlin, Odesa, Veneția, Florența. Din contactul cu realitățile locurilor prin care genialul poet și-a purtat pașii în scurtul său periplu terestru și din contactul cu opera acestuia, s-a născut acest ciclu realizat după 1985, cuprinzând numai lucrări pictate în ulei. El surprinde mai întâi prin prezenţa unei întregi galerii de portrete, reprezentând familia Eminovicilor (părinţii - Raluca şi Gheorghe Eminovici, fraţii - Harieta, Aglaea şi Matei), prietenii Theodor Ştefanelli, A. Chibici-Râvneanu, Ion Creangă, sau personalităţi care au însemnat ceva în viaţa poetului: Aron Pumnul, Iosif Vulcan, Iacob Negruzzi, Ioan Slavici, I. L. Caragiale, Titu Maiorescu, Veronica Micle, Vasile Pogor ş.a. Eminescu este pictat la 19, 33 și 38 de ani, este imaginat în biblioteca profesorului Aron Pumnul, în internatul de la Cernăuți, în vacanță, la masa de lucru. Din Ipoteştii copilăriei poetului, Mihai Dăscălescu a reţinut casa în care acesta a trăit în anii cei mai fragezi („Casa Poetului”), un aspect hibernal cu zăpadă abundentă („Iarnă la Ipoteşti”), bisericuţa cu mormintele părinţilor, priveliştea lacului din apropiere, chipul Casandrei, fiica lui Gheorghe a Lupului, prima dragoste a lui Eminescu, secvenţe înfăţişându-l pe copilul Mihai ascultând poveşti ale bătrânilor şi ciobanilor din sat. Alte lucrări ne poartă prin Botoşani, prezentând Biserica Uspenia („Adormirea Maicii Domnului”), în care a fost botezat poetul la 21 ianuarie 1850, strada Armeană sau elemente de arhitectură tradiţională specifică acestui oraş. Peisajele, multe la număr, aduc în prim-plan case, străzi, colţuri de pădure, care impresionează, unele, prin aerul nostalgic ce-l aduc, altele, fiind ecouri ce vin din lirica eminesciană („Pădurea de argint”, „Pădurea de aramă”, „Uliţă la Văratec”, „Mănăstirea Văratec”, „Casa Veronicăi Micle cu presupuşii plopi”, „Mănăstirea Putna”, „Bojdeuca lui Ion Creangă din Țicău” etc.). Semnificative sunt şi acele tablouri al căror motiv l-au constituit oraşele Viena, Berlin, Florenţa şi Veneţia, primele două găzduindu-l pe Eminescu în anii studiilor universitare, celelalte, în anii bolii necruţătoare. Realizând acest amplu ciclu, Mihai Dăscălescu a adus, cu mijloacele de expresie specifice picturii, un cald și vibrant omagiu poetului nostru național, oferind iubitorilor de artă un itinerar imagistic variat, luminos, de o deosebită frumusețe și noblețe spirituală.

Maestrul Nicolae Spirescu şi-a intitulat ciclul de lucrări dedicate lui Eminescu şi operei sale „Ipostazele geniului”, organizând încă din 1989 o primă expoziţie la Galeriile de Artă „Nicolae Mantu”. Urmărind tablourile din acest ciclu eminescian, parcurgem un traseu lung, de la acea pânză intitulată „Memento mori” (căreia pictorul i-a adăugat versurile „Revarsă linişte de veci/ Pe noaptea mea de patimi”), pentru care a primit în 1949 Premiul „Tinerimea română”, până la chipul luciferic al poetului din fotografia făcută la vârsta de 19 ani la Viena. În prima, imaginea este sculpturală, concepută de pictor pentru a servi unui posibil monument la mormântul lui Eminescu din Cimitirul Belu. Culorile sunt sobre, materia picturală este onctuoasă, aşezată în straturi groase, volumetria personajelor este bine pusă în evidenţă în spaţiul bidimensional al tabloului. În cea de a doua pânză, admirăm un Eminescu romantic, cufundat în gânduri, visător, cu o expresie a cărei lumină izvorăşte din interiorul fiinţei. În alte imagini, poetul este ipostaziat alături de Veronica Micle, de membri ai Societăţii „Junimea”, sunt portretizaţi Ion Creangă şi Titu Maiorescu, pătrundem în universul operei poetice a lui Eminescu prin intermediul unei serii de tablouri intitulate „Frescă”, „Unde eşti copilărie …”, „La steaua”, „Menuet floral”, „Rădăcinile permanenţei”, „Nemurire”, „Coloane”. Pe retină ne rămân imprimate secvenţe ce amintesc de „Scrisoarea III”, „Doina”, „Povestea codrului”, „Fiind băiat păduri cutreieram”, „Luceafărul”, „Veneţia”, „Ce te legeni …”, „Închinare lui Ştefan cel Mare”, „Se bate miezul nopţii” etc. Există în ele un lirism cald, de ample vibraţii sufleteşti, un ritm al tonurilor şi acordurilor cromatice care vine de undeva din cadenţele şi fluenţa versului eminescian, o prospeţime care te face să simţi aproape mireasma florilor de tei sau şopotul apelor când „coboară-n ropot dulce din tăpşanul prăvălatic”.

Legându-şi numele de cinstirea memoriei lui Eminescu, a creaţiei acestuia, gălăţenii, artiştii plastici de aici au adus de-a lungul anilor modestul lor omagiu Luceafărului poeziei româneşti, apropiindu-ni-l tot mai mult de inima şi sufletul nostru şi prin intermediul artei plastice.

Corneliu STOICA

dcp100168 · 15 Ianuarie 2019

Albumul de artă „Angela Tomaselli”

Sub egida Asociației Italienilor din Romania – RO.As.IT., cu prilejul aniversării a 75 de ani ai pictoriței Angela Tomaselli, împliniți la 5 noiembrie 2018, a apărut albumul retrospectiv consacrat vieții, activității și operei acesteia. Este o lucrare masivă, cu o structură complexă (ediție bilingvă româno-italiană, format 26 x 21 cm, 300 pagini, hârtie cretată de 125 g/m.p., imagini color), care conturează personalitatea cunoscutei artiste de notorietate națională și internațională, care în perioada 1967 – 1993 a trăit în Galați, fiind membră a Filialei locale a U. A. P. R. și activând ca muzeograf la Muzeul de Artă Vizuală și profesor la Liceul de Artă „Dimitrie Cuclin”, după care s-a stabilit pentru o lungă perioadă de timp la București, iar în prezent locuiește în orașul natal Brezoi (Vâlcea), al cărui Cetățean de Onoare este din 2009.

Albumul debutează cu o prezentare a Angelei Tomaselli făcută de Ioana Grosaru, președinte al Asociației Italienilor din România – RO.AS.IT., editor coordonator. Autoarea mărturisește că a întâlnit-o pe artistă cu mai bine de 15 ani în urmă și că expozițiile personale ale acesteia și cele de grup organizate împreună sub auspiciile RO.AS.IT. i-au dat posibilitatea să o cunoască foarte bine din punct de vedere profesional și ca om, subliniind potențialul artistic special al acesteia, stilul bine definit, diversitatea temelor abordate, capacitatea creației sale de a conduce imaginația receptorilor „spre surprinzătoare trăiri”, fie că tablourile sunt populate de „păsări, animale, clădiri, munți, oameni sau flori”.

Prefața catalogului este scrisă de criticul de artă Pavel Șușară și se intitulează „Un dans baroc și jubilatoriu/ Una danza barocca e giubilante”. Este o introducere sintetică în universul picturii Angelei Tomaselli, o analiză pertinentă a operei sale, care la prima vedere „creează premiza unei lecturi complice și seducătoare”, dar care, la „un contact adevărat”, când „iluzia realului se destramă și ea iremediabil”, face ca starea de confort să se risipească. „Nimic din ceea ce apare familiar și recognoscibil în discursul plastic al Angelei Tomaselli, notează criticul, nu trebuie luat în sensul propriu, totul fiind doar o capcană subtilă pe care artista i-o întinde privitorului ingenuu și neavizat”. Deși compozițiile ei „par a se înscrie într-un demers figurativ, ele sunt construcții energetice de factură abstractă, cu o bidimensionalitate ostentativă, de aluzie prerenascentistă și răsăriteană. Ele nu analizează structurile și morfologia unor modele exterioare, de la peisaj până la portret și la natură moartă, ci propun atitudini și deconspiră complicate mișcări interioare și imponderabile stări de conștiință”.

Textul „O scurtă discuție biografică/ Una breve discussione biografica” constituie o remarcabilă incursiune, prin intermediul unui consistent dialog realizat de Cosmina Chituc, în biografia pictoriței, din care aflăm multe informații despre descendența italiană a artistei, despre părinții săi Elvira și Ferdinand Tomaselli, despre anii de școală și profesorii care i-au descoperit talentul la orele de desen și au îndemnat-o să urmeze artele plastice, despre studiile la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București (amintirea profesorilor Simona Vasiliu Chintilă, Ghiță Popescu, Eugen Schileru, Costin Ioanid), despre căsătoria cu Eugen Holban și editarea împreună, în 1974, a albumului „Arta Populară din județul Galați”, despre activitatea ca muzeograf și profesor, despre prietenia cu scriitorii Ana Blandiana și Romulus Rusan, despre expozițiile organizate și participarea la numeroase tabere de creație, despre Simpozionul de creație pe care împreună cu Primăria îl organizează în fiecare an, începând din 2015, la Brezoi, cu scopul de a pune bazele unui muzeu de artă contemporană în această localitate etc. Privitor la pictura sa, la modul cum își gândește și realizează tablourile, Angela Tomaselli mărturisește: „Nu m-a atras arta abstractă decât în măsura în care echilibrează pe suprafața compoziției culorile și transmit, cu ajutorul mijloacelor de expresie specifice, un anumit sentiment, o anumită trăire. Eu, care sunt o narativă, după ce fac o compoziție abstractă a culorilor și valorilor, vin pe deasupra cu grafismul cu care povestesc ceva. Într-o anumită perioadă acest grafism îl obțineam printr-un soi de dicteu automat, suprarealist, căruia, în momentul când îl transpuneam pe pânză, încercam să-i dau totuși un sens, nu rămânea la stadiul de dicteu automat. Pictura mea cred că se apropie mai mult de poezie și de muzică decât de natură. Printr-un limbaj metaforic se poate spune mai mult, cel puțin așa simt eu, se poate transmite acel ceva de dincolo de simțuri, de văz, de auz, de aparențe”.

Textele care urmează, cu considerații critice substanțiale, obiective, sunt semnate de Constantin Prut („Între real și imaginar/ Tra reale e immaginario”), Corneliu Antim („Amintirile Angelei Tomaselli/ I ricordi Angela Tomaselli”), Petru Bejan („Ispite ascensionale/ Tentazioni ascensionali”), Cristiana Radu („Amintiri suprapuse/ Ricordi sovrapposti”) și Maria Magdalena Crișan („Esența lucrurilor/ L’esenza dei lavori”). Constantin Prut, de pildă, arată că dacă o bună perioadă de timp dominantă în pânzele Angelei Tomaselli a fost „efuziunea lirică, dezvoltată deopotrivă în ductul grafic și în regimul cromatic”, artista manifestând „o anumită înclinare spre tensiunea expresionistă”, materializată „printr-o agitare a tușelor și prin nervul liniei”, ulterior ea a optat pentru un „imaginar sintetic, izvorul plăsmuirilor sale fantastice trebuind a fi căutat „în propria zestre spirituală, hrănită de lecturi și de cercetări ale lumii arhaice, arta populară fiind unul din depozitele cele mai bogate în supraviețuiri din vechile mitologii, din vechile sisteme decorative și simbolice”. La rândul său, Corneliu Antim remarcă „natura meditativă și aplombul confesiv al artistei”, situând-o pe aceasta în „ilustra falangă a păstrătorilor valorilor și mijloacelor specifice, apte să certifice, cu tact și temperanță novativă, respectul pentru artă”. Petru Bejan subliniază că lucrările Angelei Tomaselli „pot fi atașate unui expresionism liric temperat, ironic și ficțional, deopotrivă, care se eschivează atât dramatismului figurativ excesiv, de inspirație continentală, cât și soluțiilor eminamente abstracte, de felul celor existente peste Ocean”, în timp ce Cristiana Radu consideră că „amprenta sa stilistică inconfundabilă o constituie grafismele nervoase și stilizările foarte personale alcătuind prezențe ambigue, un adevărat bestiar subiectivizat ai cărui exponenți trec cu ușurință dintr-un regn în altul”.

Imaginile color după lucrările artistei, foarte multe la număr, de o calitate tipografică remarcabilă, sunt reproduse în ordinea ciclurilor create de-al lungul anilor: „Aripi și flori/ Ali e fiori”, „Fabule/ Favole”, „Muzicieni/ Musicisti”, „Dealuri cu amintiri/ Colline con ricordi”, „Mitologii subiective/ Mitologie soggettive”, „Amintiri suprapuse/ Ricordi sovrapposti”, „Arhitecturi suprapuse/ Architetture sovrapposte”, „Călătorii imaginare/ Viaggi immaginari”, „Portrete și nuduri/ Ritratti e dudi”, „Chipuri și închipuiri ale muntelui. Scoicile Doabrei/ Volti e fantasie della montagna. Le Conchiglie della Doabra” și „Chipuri și închipuiri ale muntelui. Țurțudane/ Volti e fantasie della montagna. Țurțudane”. La fiecare ciclu sunt incluse și scurte extrase din textele critice apărute în presa românească cu prilejul unor expoziții, semnate de Corneliu Ostahie, Olga Bușneag, Ana Blandiana, Valentin Iacob, Ioan Popa, Alexandra Titu, Luiza Barcan, Petre Tănăsoaica, Cornel Radu Constantinescu, Valentin Ciucă, Adrian Chișiu, Veronica Bodea Tatulea, Veronica Marinescu etc.

Capitolele „Biografie”, însoțit de o bogată ilustrație fotografică cu caracter documentar, și „Biografie selectivă”, cuprinzând peste 200 de titluri, încheie albumul Angelei Tomaselli, el însuși un extraordinar obiect artă, la capătul căruia cititorul constată că a sfârșit o lectură plăcută și a putut cunoaște aspecte semnificative din viața, activitatea și opera unei artiste fascinante, care așa cum subliniază editorul coordonator Ioana Grosaru, „nu-și dezamăgește admiratorii și că respectul pentru arta pe care o slujește cu devotament și permanenta conectare la prezent o menține mereu în atenția publicului și a numeroșilor ei prieteni, de a căror prețuire se bucură”.

Corneliu STOICA

dcp100168 · 8 Martie 2019

În lumea culorilor lui Nelu Pascu

Meleagurile judeţului Galaţi au dat artei plastice româneşti şi universale nume celebre: Gheorghe Petraşcu, Nicolae Mantu, Camil Ressu, Dorothea (Lola) Schmierer-Roth, Lucia Cosmescu, George Apostu, Aurel Vlad ș. a. Unii artişti născuţi aici s-au afirmat şi s-au împlinit în ţările unde s-au stabilit: fraţii Constantin Emil (Ticu) Arămescu şi Georgeta Florica Arămescu-Anderson, Diana Schor în Statele Unite ale Americii, Jeanne Coppel, Robert Helman, Ecaterina Elian, Nicolae Georgescu şi Iulian Mereuţă în Franţa, Reuven Rubin în Israel, Daniel Spoerri în Elveţia şi Italia. Alţii, cum sunt Neluş Oană, Rodica Costianu, Oana Coșug, Diana Nour și Simona Soare se află în plin proces de afirmare în Australia, Elveția, Belgia, Anglia şi, respectiv, Coreea de Sud. În Italia trăiesc și activează Dorina Alexandrescu, Cristina Iulia Popescu, Adina Drinceanu și Nelu Pascu. Acesta din urmă, căruia îi consacrăm rândurile de față, pictor cu o biografie comparabilă cu a lui Panait Istrati sau a lui Constantin Brâncuşi, se bucură astăzi de o notorietate deosebită în țara de adopție și nu numai.

Artistul s-a născut la 6 decembrie 1963, în comuna Cosmeşti, judeţul Galaţi. După absolvirea Liceului Industrial Nr. 3 din Galaţi, a lucrat ca sudor la Combinatul Siderurgic, apoi s-a specializat în cazane recuperatoare de energie. Chemarea către artă îl face ca în puţinul timp liber să ia lecţii de desen şi culoare în atelierele pictorilor gălăţeni David Sava şi Gheorghe Miron. Se bucură, de asemenea, de prietenia şi îndrumările lui Ioan Tudor şi Sterică Bădălan. După o primă expoziţie deschisă la Librăria „Central”, în 1995, dându-şi seama că posibilităţile de afirmare a unui pictor autodidact sânt restrânse în România, iar conducerea breslei gălăţene din acea vreme manifesta un fel de ostilitate pentru o astfel de categorie de plasticieni, a părăsit ţara şi s-a stabilit în Italia, mai întâi la Padova, iar apoi, din 2008, la Milano. În Ţara Frumuseţii, în paralel cu prestarea unor munci care nu aveau nimic comun cu arta (confecţioner de fotolii şi paturi, preparator de brânză, lustruitor de metale, descărcător de camioane etc.), a continuat pe cont propriu aprofundarea picturii. Modelul de muncă şi dăruire i-a fost Vincent van Gogh, cu care astăzi critica italiană de specialitate îl compară uneori. A întâmpinat multe obstacole, a dus-o foarte greu, a locuit într-o casă părăsită. Datoriile acumulate îi strecuraseră gânduri negre. Într-o bună zi a avut norocul să fie descoperit şi remarcat de galeristul Renzo Spagnoli, unul dintre vechii şi marii galerişti ai Florenţei. Întâlnirea cu acesta i-a schimbat total viaţa. Lucrările au început să i se vândă, permiţându-i să trăiască numai din pictură. Cota tablourilor i-a crescut considerabil. Şi-a organizat mai multe expoziţii personale la Padova, Vicenza, Bologna, Veneţia, Pordenone, Firenze, Vigevano, Udine, Pontedera, Palermo, Roma, iar în România, la Cluj-Napoca (Galeria „Casa Artelor” 2007, 2008). În acelaşi timp a participat cu lucrări la expoziţii colective deschise în Italia, în România („Dialog vizual”, Galeria de Artă „Constantin Brâncuși”, Palatul Parlamentului, București, 2010; Salonul de iarnă „Carpatica”, Cluj-Napoca, 2011), în Grecia (Festivalul de Artă și Știință din Patras, ediția a II-a, 2010), ca şi în alte ţări europene și în S. U. A. Dragostea şi respectul pentru Van Gogh l-a determinat să meargă şi să picteze pe urmele acestuia la Arles şi Saint-Rémy. În august 2007 a fost prezent în Tabăra de creaţie „Arta ca viaţă”, ediţia a IV-a, organizată de Muzeul de Artă Vizuală din Galaţi, iar în luna aprilie 2009 aceeaşi instituţie i-a găzduit expoziţia „Visul Culorilor”, deschisă împreună cu o altă plasticiană de origine română stabilită în Italia, Cristina Lefter. Atunci a venit în Galaţi şi colecţionarul Renzo Spagnoli. Artistul are lucrări în colecţii de stat şi particulare din România, Anglia, Franţa, Germania, Spania, Suedia, Statele Unite ale Americii.

Nelu Pascu şi-a câştigat o reputaţie deosebită în Italia. Criticul de artă Giovanni Faccenda i-a dedicat şi un prim album monografic: „ Nelu Pascu, Colori come stati d’animo” (Editura Masso delle Fate, Padova, Italia, 2005). Aceeaşi editură i-a tipărit în 2009, în condiţii grafice excelente, în colecţia „Collana arte contemporanea”, un voluminos catalog-album („Nelu Pascu – fabbricanti di colori”) prefaţat de Giovanni Faccenda şi Alan Jones, cuprinzând în cea mai mare parte lucrările care au fost prezente şi în expoziţia de la Galaţi.

Repertoriul creaţiei lui Nelu Pascu este divers. El cuprinde naturi statice, flori, peisaje, portrete, nuduri, compoziţii, obiecte pictate. Cu aceeaşi fervoare cultivă atât pictura figurativă cât şi pe cea abstractă. Artistul utilizează o cromatică bazată pe contraste puternice, şocante. Materia picturală este aşezată din abundenţă cu cuţitul de paletă în straturi groase. Adesea, mai ales în compoziţiile abstracte, ea formează o masă compactă, saturată, cu reliefuri şi basoreliefuri ce ies pregnant în evidenţă. Tablourile cu flori sunt adevărate simfonii cromatice. Fondurile sunt mozaicate sau alcătuite din dreptunghiuri verticale de alb, roşu aprins şi negru. Uneori suprafeţele de galben sunt armonizate cu oranj, ocru şi roşu cadmiu. Coloristica exaltată exprimă vitalitate, optimism, robusteţe sufletească şi spirituală. Alteori pictorul împarte suportul de pânză în patru pătrate şi în fiecare configurează câte un vas cilindric cu flori. Corolele iau forma unor roţi zimţate sau a rozetelor. Decorativismul acestor lucrări este de bună calitate, culoarea este sensibilă, apropiindu-se prin intensitatea tonurilor de pictura expresionistă şi cea fovistă. Pânzele cu flori de măr au în ele multă delicateţe, gingăşie şi poezie. Peisajele, redând apusuri ale zilelor de vară, nocturne, arbori, aspecte ale anotimpurilor de primăvară şi toamnă, nopţi feerice de iarnă, secvenţe marine, montane sau urbanistice, arbori, poduri arcuite peste oglinda apelor etc., reţin prin spaţiul vast cuprins în patrulaterul pictat, prin construirea ingenioasă a planurilor, prin bogăţia vegetaţiei, toate redate într-o coloristică luminoasă, strălucitoare, vibrantă, în care intuim plăcerea cu care pictează artistul şi bucuria pe care o trăieşte în faţa crâmpeielor de natură imortalizate pe pânză. Portretele de femei au în ele şi frumuseţea şi prospeţimea vârstei adolescentine, dar şi concentrarea şi frământările adulţilor. Se observă preocuparea artistului pentru sondajul psihologic, pentru exprimarea unor stări tensionate şi chiar dramatice. Compoziţiile aflate sub semnul picturii abstracte se impun prin cromatica de maximă intensitate, şocantă, materia picturală (ulei sau acrilice), distribuită din abundență, fiind exaltată până la violenţă. Există în aceste tablouri o ritmică şi un dinamism de mare efect al petelor de culoare, grafisme de mare subtilitate. Un tablou de mari dimensiuni (2 x 3 m), intitulat „Din văzduh privind pământul”, realizat în Tabăra de creaţie de la Galaţi, este foarte sugestiv pentru ideea exprimată. Coloarea, aşezată în straturi groase, în armonii muzicale, colajele introduse pe unele porţiuni, grafismele cu valoare decorativă, basoreliefurile, unele subtilităţi tonale, toate evocă diversitatea lumii vii, aspectul caleidoscopic al Terrei văzută de la mari înălţimi. Pictorul este un orchestrator de forţă al materiei picturale, un creator pentru care culoarea este o stare de suflet. Câteodată artistul se exprimă pe suprafeţe mari doar într-o singură culoare, de pildă, alb, gri, oranj, roşu sau negru, lăsând în compoziţie unele reliefuri ce sugerează petale, corole de flori, arbori sau secvenţe peisagistice. Nelu Pascu este un pictor viguros, spontan, impetuos, o voce inconfundabilă, un artist cu un stil personal, a cărui operă se află în plin proces de elaborare. Ziarul „Făclia de Cluj”, numărul din 1 septembrie 2007, consemna prin condeiul Michaelei Bocu faptul că mai bine de jumătate din lucrările lui Nelu Pascu din expoziţia de la Casa Artelor (B-dul Eroilor nr. 16) s-au vândut chiar la vernisaj. Acelaşi lucru s-a repetat şi în 2008, când a fost invitat de arhitectul Ionel Vitoc de la Fundaţia „Carpatica”, iar artistul a prezentat şi picturi cu imagini din Cluj: Catedrala Ortodoxă, Bulevardul Eroilor, Biserica Sf. Mihail sau zone din Piaţa Unirii. Criticul de artă Negoiță Lăptoiu nota cu acel prilej: „Artistul promovează un gen de pictură spontană. proaspătă, operând cu împăstări viguroase, în relief, ce imprimă suprafețelor un aspect tonic, cu efecte tridimensionale de mare tensiune și vitalitate. Într-o viziune personală de evidentă specificitate recompune imaginativ spații, atmosferă, trăiri iscate din resursele unei tumultuoase interiorități. E descătușarea debordantă a unui spirit energic, furnizor de luminozitate, bucurie, încredere în rosturile pozitive ale vieții” („Făclia de Cluj”, 27 august 2008).

Succesul pe care Nelu Pascu îl cunoaște atât în Italia cât și în alte țări, faptul că tablourile îi sunt achiziționate, și la prețuri destul de consistente, demonstrează că arta compatriotului nostru care trăieşte şi lucrează acum la Milano este valoroasă, place şi tot mai mare este numărul iubitorilor de frumos care vor să aibă în interiorul locuințelor lor tablouri semnate de acest artist. Ca gălățeni, notorietatea europeană a pictorului nu poate decât să ne bucure și ne exprimăm dorința ca el să revină în orașul nostru cu alte expoziții. Îl așteptăm cu emoție!

Corneliu STOICA

dcp100168 · 8 Aprilie 2019

110 ani de la nașterea profesorului și pictorului Gheorghe Levcovici

Dintre dascălii de ieri care au slujit cu pasiune și devotament școala gălățeană, profesorul și pictorul Gheorghe Levcovici, de la nașterea căruia se împlinesc luna aceasta 110 ani, a rămas în memoria celor care l-au cunoscut ca o personalitate luminoasă a învățământului și culturii din această parte a țării, numărându-se printre fondatorii Cenaclului Artiștilor Plastici din Galați, nucleu din care s-a dezvoltat actuala filială locală.

S-a născut la 14 martie 1909, la Tighina – Bender, Basarabia. A absolvit Academia de Arte Frumoase din Iaşi, unde a avut parte de maeștri iluștri. În 1945 s-a stabilit împreună cu familia în Galaţi. A funcţionat ca profesor de desen la Liceul „Vasile Alecsandri” (1945 – 1967), Seminarul Teologic „Sf. Apostol Andrei” (1940 - 1941; 1946 – 1947), Liceul „Mihail Kogălniceanu” (1953 – 1960), Liceul Sportiv, Liceul Nr. 5 şi în alte unităţi de învăţământ preuniversitar.

În perioada anilor 1955-1959, fiind elev la Liceul „Vasile Alecsandri”, l-am avut și eu profesor la desen. În amintirea mea păstrez imaginea unui bărbat distins, cu mustaţă tunsă scurt, înalt, cu o ţinută impecabilă, care păşea întotdeauna în clasă cu paşi largi. Nu vorbea mult. Era un temperament interiorizat, un dascăl de o corectitudine exemplară, apropiat de elevi şi totuşi distant, în sensul că ştia să se facă iubit, apreciat, dar să şi impună un mare respect.

În paralel cu activitatea desfăşurată la catedră, s-a dedicat picturii, integrându-se în rândul celor care alături de maestrul Nicolae Mantu, începând cu 1948, au făcut posibile în Galaţi organizarea primelor expoziţii colective. Despre câteva din ele a scris chiar el la acea vreme în presa locală. Într-un articol intitulat „În aşteptarea expoziţiei de pictură din oraşul nostru”, publicat în ziarul „Dezrobirea” (Anul IV, nr. 1227, 3 octombrie 1948), solicita autorităţilor administraţiei gălăţene concursul pentru fondarea unui Salon de artă plastică şi a Pinacotecii oraşului.

După ce prin Decretul-Lege nr. 266 din 25 decembrie 1950, la Bucureşti, s-au pus bazele Uniunii Artiştilor Plastici din România, al cărei preşedinte de onoare a fost ales Camil Ressu iar ca preşedinte executiv sculptorul Boris Caragea, şi la Galaţi, în 1951, a luat fiinţă Cenaclul Artiştilor Plastici. Membri definitivi ai acestuia erau Nicolae Mantu şi Gheorghe Levcovici, ultimul îndeplinind şi funcţia de preşedinte. Membri stagiari erau: Dorothea Schmierer-Roth, Nicolae Stănescu, Lelia Oprişan, Nicolae Spirescu, Ion Bârjoveanu, Elena Hanagic şi Constanţa Grigoriu (conform adresei U.A.P. nr. 1210 din 28 iunie 1951, arhiva pictorului Nicolae Spirescu; a se vedea şi Corneliu Stoica, „Artişti plastici de la Dunărea de Jos”, Editura Alma, Galaţi, 1999, pag. 6).

Gheorghe Levcovici a participat cu lucrări la expoziţiile organizate pe plan local, ca şi la manifestările interregionale şi naţionale. În 1956 s-a înfiinţat Muzeul de Artă, iar în Sala Paşilor Pierduţi din Palatul Culturii (fostul sediu din strada Domnească al Palatului Justiţiei, iar în prezent al Universităţii „Dunărea de Jos”) am putut admira şi lucrări ale profesorului meu de desen. Parcă văd şi acum un tablou ce reprezenta o sobă ţărănească, în vatra căreia mijeau nişte cărbuni încă nestinşi. Tablou care acum se află în colecția Muzeului de Artă Vizuală Galați. Se intitulează „Vatră din Tarcău” și a fost prezentat publicului în expozițiile „In memoriam” (organizată în 2014 de muzeografii Gheorghe Miron și Liviu-Adrian Sandu) și „Destine artistice” din 2017 (este reprodus și în această pagină). Din păcate, după 1965, din motive rămase necunoscute, pictorul nu a mai participat la viaţa artistică a breslei, limitându-se numai la activitatea de profesor. A încetat din viaţă la 26 martie 1984.

Gheorghe Levcovici a practicat pictura în ulei, desenul în creion şi în cărbune, monotipul. Câteva desene ale lui le-am întâlnit și în unele publicații ale vremii: „Martie 1907. Se trage în manifestanți” (în „Viața nouă”, anul 13, nr. 3520, 18 martie 1956, p. 2); „Muncitori la lacul Brateș în 1907” (în „Gazeta literară”, anul 4, nr. 7 (153), 14 februarie 1957, p.1 și în „Viața nouă”, anul 14, nr. 3811, 22 februarie 1957, p. 1); „Petre Osanu din Cavadinești făcând agitație printre soldați, 1907 (în „Contemporanul”, nr. 9 (543), 1 martie 1957, p. 1). Fuseseră create cu prilejul comemorării a 50 de ani de la Răscoala țăranilor din 1907.

Repertoriul tematic al lucrărilor sale cuprinde aspecte urbanistice, secvenţe din munca pescarilor, din activitatea locuitorilor Galaţiului pentru refacerea centrului oraşului distrus de bombardamentele din timpul celui de-al doilea război mondial, peisaje acvatice, evocări cu caracter istoric, scene de interior, naturi statice, flori. Imaginile sunt compuse în spiritul artei realiste, prioritate având atât desenul cât şi culoarea. Pasta este aşezată în tonalităţi calde, liniştitoare, respectul pentru redarea materialităţii obiectelor mergând mână în mână cu cel pentru ştiinţa compoziţiei. Lirismul şcolii ieşene, în spiritul căreia se formase, se simte în tablourile sale, dialogul cu vizibilul se încheagă firesc, iar stăpânirea meşteşugului îl ajută pe artist să configureze ansambluri armonioase, care plac ochiului şi fac să vibreze coardele sufletului.

Distinsul critic de artă Valentin Ciucă, referindu-se la Gheorghe Levcovici, scria: „Pictorul a făcut școlaritate corectă cu maeștrii ieșeni, i-a prețuit și le-a respectat îndemnurile. Pictura lui are aerul picturii românești de atunci, nici mai bună, dar nici mai rea. Simțea cu antene fine motivul și nu se grăbea ca impresioniștii altădată. Timpul lucra în favoarea sa. Peisajele gălățene din timpul războiului sunt tulburătoare mărturii ale dezastrului și absurdului, imagini corecte și impresionante. Această vocaţie confesivă se întâlneşte şi în interioarele ţărăneşti unde se simte aripa suavă a pastelurilor luchianeşti. În alte compoziţii, portretele au fizionomii tratate ca nişte icoane. Evocându-l, înseamnă că nu va fi uitat de concitadini, ci preţuit cu bucuria pe care pictorul ne-a dăruit-o” (Valentin Ciucă, Un secol de arte frumoase în Moldova, vol. II, Editura Art XXI, Iaşi, 2009, p. 160).

Corneliu STOICA

dcp100168 · 8 Aprilie 2019

Cristian Radu - Rigoare și subtilitate cromatică

Tânărul artist plastic brăilean Cristian Radu este un obișnuit al simezelor gălățene. În mai multe rânduri el a expus la Galeriile de Artă „Nicolae Mantu”, Muzeul de Artă Vizuală și Galeria Mon D’Art”, fie singur, fie împreună cu tatăl său, pictorul Ion Radu, fie în cadrul manifestărilor colective organizate în orașul nostru de Filiala Brăila a U. A. P. R. Noua sa expoziție, deschisă în aceste zile la Galeriile „Nicolae Mantu” (vernisaj, 1 aprilie), poartă un titlu în limba engleză, ca de altfel și lucrările prezentate. Se numește „Silent Watcher”, ceea ce în traducere ar echivala cu „Privitorul tăcut”. Sunt lucrări de pictură, grafică și colaj selectate din cele create în ultimii trei ani, care ni-l relevă pe artist preocupat în mai mare măsură de obținerea unor efecte cromatice subtile, dar și de lărgirea registrului tematic al lucrărilor sale.

Cristian Radu s-a născut la 5 noiembrie 1982 în municipiul Brăila. A absolvit Liceul de Artă ”Hariclea Hartulary Darclée“ din oraşul natal (2001) și Universitatea de Arte ”George Enescu“ din Iaşi, Facultatea de Arte Plastice, Decorative și Design, clasa profesorului Dragoş Pătraşcu (2005). La aceeași instituție de învățământ superior a urmat și studiile de masterat, pe care le-a terminat în 2008, cu lucrarea „Compoziția secolului XX”. Din anul 2006 este membru al U. A. P. R. Lucrează ca profesor la Școala Populară de Arte „Vespasian Lungu” din Brăila. În perioada 2003 – 2019 și-a organizat 18 expoziții personale de pictură și grafică la Brăila, București, Galați, Târgoviște, Câmpulung Muscel, Ploiești și a participat la numeroase manifestări colective de profil cu caracter național și internațional de la Brăila, Buzău, Iași, Tecuci, Sibiu, Bârlad, București, Bacău, Chișinău, Piatra Neamț, Drobeta Turnu Severin, Giurgiu, Constanța, Slobozia, Târgoviște, Pucioasa, Râmnicu Vâlcea, Arad, Sighișoara, Budapesta, Szeged (Ungaria) etc. De asemenea, a participat la Taberele de creație de la Galați (2007), Lerești – Argeș (2009), Câmpulung Muscel (2010, 2011) și Sighișoara (2014). Are lucrări în colecții de stat și private din România, Canada, Grecia, Germania, India, Norvegia, Olanda, Spania, Suedia și S. U. A.

Ceea ce impresionează de la primul impact în actuala lui expoziție de la Galeriile „Nicolae Mantu” sunt mai ales lucrările de pictură, majoritatea constituind diptice, triptice și polipticuri. Sunt de dimensiuni monumentale, viu colorate, de o mare acuratețe și de o finețe exemplară a execuției. Artistul dă dovadă de o deplină siguranță în stăpânirea suprafețelor mari, are rigoare în arhitecturarea ansamblurilor compoziționale, se mișcă dezinvolt, dinamic și-și manifestă aproape obsedant preferința pentru liniile curbe și formele ovoidale. Similitudini cu lucrările din expoziția „Tandem”, cea din noiembrie 2017, deschisă împreună cu tatăl său, sunt îndeosebi în privința frecvenței chipului uman, în special a nudului feminin, numai că acum el nu mai folosește colajul de hârtie, ci numai tehnica picturii. De asemenea, rețin asociațiile ingenioase pe care le găsește. De pildă, pornind de la nudul feminin, prin reluarea și repetarea unor elemente ale corpului ajunge la crearea unor forme de peisaj care evocă ondulații și vârfuri de munte, așa cum se întâmplă în tripticul „Montana”, sau reușește să creeze o anumită atmosferă de tristețe, de deprimare, ca în polipticul ”Melancholia”. Nudul văzut din spate, planturos, cu forme voluptoase, incitante, este învăluit în mister („Mist Lady”). Prin nud exprimă starea de levitație („Levitation”), de izolare („Auto Exile”), sugerează forma unei insule aflate într-o imensă întindere acvatică, mărginită la orizont de stânci roase de trecerea timpului („One Man Islans”) și chiar forme și volume care ne duc cu gândul la lumea insectelor („Cocoon”).

În alte tablouri de pictură, Cristian Radu abordează mitul lui Icar, fiul lui Dedal, prezentat într-o interpretare personală ( „Icarus”) sau încearcă să-l poarte pe iubitorul de artă prin adâncul unei nopți de o deosebită frumusețe („Night Dive”). Acesta din urmă, deși realizat în cheie abstractă, este un superb poem cromatic, în care pictorul, folosindu-se de forța expresivă a culorii, obține efecte tonale ce ating sublimul. De altfel, toate lucrările de pictură pe pânză sunt în măsură să vorbească despre rafinamentul și sensibilitatea coloristică a autorului lor, de utilizarea unei materii picturale care își păstrează prospețimea, transparența și strălucirea, de răspândirea pastei cu tușe lise, uneori fiind suprapusă pe unele porțiuni prin pulverizare, astfel că efectele obținute pur și simplu fascinează.

În tablourile de dimensiuni mai mici, minuțios lucrate, în care Cristian Radu intervine și cu colaje din hârtie, întâlnim personaje surprinse în ipostaze și medii diferite, cu expresii fizionomice asupra cărora artistul nu insistă, elemente din natură, forme decorative, toate organizate în compoziții bine individualizate, echilibrate și cu un coloriaj care adesea șochează („Metallic Landscape”, „Nocturnal”, „Mono”, „Lady”, „Dreams”, ”The Watcher”, ”The Glamorous”, „The Sleep”, „A Different Kind of Silence Nr. 2). Pe lângă calitățile de bun colorist, le descoperim și pe cele de desenator redutabil, care mânuiește mijloacele grafice cu precizie de geometru, dar și pe cele de constructor de imagini care suscită din plin resorturile gândirii pentru a le înțelege mesajul îmbrăcat de cele mai multe ori în haina metaforei sau a simbolului.

Împărțindu-se cu totală dăruire între pictură, grafică și arta colajului, tânărul artist Cristian Radu a ajuns la realizări plastice remarcabile, care-i consolidează poziția în cadrul Filialei Brăila a U. A. P. R., al cărei membru este, dar și în mișcarea plastică națională, creația sa fiind cea mai elocventă dovadă a unui drum parcurs cu răbdare, determinare, responsabilitate și dorința ca ceea ce iese de sub penelul său să placă iubitorilor de frumos și să rămână. Este o bucurie să-i întâlnim și să-i admirăm lucrările pe simezele gălățene, fiindcă ele sunt expresia muncii unui talent autentic și a unui adevărat profesionist, cu profund respect pentru artă și pentru beneficiarii acesteia.

Corneliu STOICA

dcp100168 · 8 Aprilie 2019

Adina Moldova Țitrea – Bucuriile picturii

Gălățeanca Adina Moldova Țitrea, stabilită de mai mulți ani în București, a manifestat o pasiune deosebită pentru desen și pictură încă din anii copilăriei și adolescenței. Talentul i-a fost apreciat de învățătoarea clasei, de profesorii de Educație Plastică, de juriile concursurilor școlare la care a participat. Era o elevă bună la toate disciplinele de învățământ, olimpică la Limba și literatura română și Matematică, avea predispoziții chiar și pentru teatru. Cum părinții săi, medicii Gheorghe Marin și Gela-Macedonia Marin (n. Popescu-Vaidomir), știau că în vremea aceea la facultățile cu profil artistic se intră foarte greu, locurile fiind extrem de limitate, și-au orientat fata spre Liceul „Vasile Alecsandri” din Galați, instituție cu profil de Matematică - Fizică. În 1980, după absolvire, și-a continuat studiile la Institutul Politehnic, Facultatea Tehnologia Construcțiilor de Mașini. Vocația pentru artă a determinat-o ca în paralel să urmeze și cursurile Școlii de Arte din localitate la clasa pictoriței Angela Tomaselli, artistă al cărei nume are astăzi rezonanțe naționale și internaționale.

La terminarea facultății, în 1985, prin repartiție guvernamentală, a ajuns să lucreze ca inginer la o întreprindere din orașul Câmpia. Aici și-a întemeiat o familie cu Virgil Țitrea, a dat naștere unui băiat, Mihai Teodor, iar în 1990 s-a stabilit în București. A frecventat și Școala de Arte din Capitală, și-a reluat activitatea artistică, pe care nu o abandonase total nici la Câmpina, dedicându-se în întregime picturii și muncii curatoriale,
pentru care a urmat cursuri speciale.

Rodul strădaniilor ei din fața șevaletului și l-a fructificat în mai multe expoziții personale: „Un alt fel de amintire, un alt fel de mulţumire …” (expoziţie dedicată memoriei părinţilor săi), Galaţi, Sediul Comunităţii Elene (2012); „Atât de simplu”, Centrul Militar Naţional, Bucureşti (2014); „Pictura, iubire fundamentală”, Centrul Naţional Militar, Bucureşti (2015); „Renașterea Cetății Rupea”, incinta Cetății Rupea, Rupea, Brașov (2015): „Dialog imaginativ”, Cercul Militar Național, Sala Foaier (2016); „Povești vizuale”, Biblioteca Metropolitană, Sediul Grivița, București (2018); „Apă și Foc” ( împreună cu Daniel Munteanu, Primăria Sectorului 2, București, Centru Cultural „Mihai Eminescu”, 2019). De asemenea, a participat la peste 50 de expoziții de grup și colective cu caracter naţional şi internaţional din România (București, Iași, Târgoviște), Bulgaria (Balcic, Silistra, Russe) și Italia (Roma, Taranto).

În calitate de curator a inițiat proiecte și a organizat expoziții ca: „Senzație și culoare”, „Atât de românesc”, „România – oameni și locuri”, „Popas în Transilvania”, „Regăsire în abstract”, „Carmen Moldaviae”, ”Identități picturale”, „Acualela – pasiunea mea”, „Povești vizuale. Punte peste ani, culori și stiluri”, „Din moștenirea Moromeților”, „Concertul primăverii”, „Anotimpurile României”, „Portativ cromatic”, „Magic Balcic” etc.

Are lucrări în colecţii private din România, Franţa, Italia, S. U. A., Ungaria.

Repertoriul creației Adinei Moldova Ţitrea este bogat și divers. Artista cultivă ca genuri îndeosebi peisajul, dar abordează şi portretul, natura statică cu flori şi compoziţia cu mai multe personaje. În pictura ei se simte din plin palpitul vieţii, exteriorizarea unor puternice sentimente, emoţii şi trăiri sufleteşti, plăcerea şi bucuria cu care pictează, conştientă că în artă îşi regăseşte propriul eu şi împlinirea unui ideal pe care l-a nutrit întotdeauna. Peisajele sale, cu aspecte din zone colinare, montane și acvatice din România, de la Balcic, Veliko Târnovo (Bulgaria), din Veneția (Italia), din Grecia sau din oricare altă parte a lumii pe unde şi-a purtat paşii, imortalizează cu sensibilitate privelişti şi aspecte cu largi desfăşurări spaţiale, cu o atmosferă în care chietudinea şi poezia sunt la ele acasă. Toamnele din pânzele ei sunt blânde, aurul, argintul și purpura ramurilor încântă privirea, dar strecoară în suflet și un sentiment de nostalgie după anotimpul estival, când vegetația era în toată plenitudinea forțelor sevelor. Artista este preocupată să redea specificul acelor locuri, să le scoată în relief trăsăturile care le individualizează.
Culorile sunt vii şi armonioase, aşezate cu un penel generos, mânuit cu siguranţă. Se simte freamătul frunzişului copacilor, vibraţia aerului, clipocitul undelor. Adesea, în peisajele sale întâlnim şi siluetele unor case cu arhitectură interesantă şi lăcaşuri de cult care aşteaptă în tăcere enoriaşii la sfânta liturghie. Un ciclu important din creația sa îl constituie cel care cuprinde lucrări inspirate de unele monumente istorice: „Vila Minovici” (construită în 1905 după planurile arhitectului Cristofi Cerchez, proprietatea fraților Mina și Nicolae Minovici, ctitori ai Institutului Național de Medicină Legală, clădire reprezentativă pentru stilul neoromânesc, cu multe elemente inspirate din arhitectura populară, în prezent sediul Muzeului de Artă Populară „Dr. Nicolae Minovici”), „Biserica Stavropoleos” (ridicată în stil brâncovenesc la 1724 în timpul domniei lui Constantin Mavrocordat), „Castelul din Parcul Carol I” (construit în 1906 cu prilejul aniversării a 40 de ani de domnie ai regelui Carol I), „Ateneul Român” (admirabilă combinație a stilului neoclasic cu cel eclectic), „Castelul Cantacuzino de la Bușteni” (construit în 1911 după proiectul arhitectului Grigore Cerchez), „Abatia de la Cârța” (așezământ monahal din Țara Făgărașului datând din Evul Mediu), „Cazinoul de la Constanța” (reprezentativ pentru stilul Art Noveau), ”Cetatea Rupea” (atestată documentar la 1324, înălțată pe un masiv de bazalt la 50 km de Brașov), „Biserica în piatră Basarabov” (singurul lăcaș sfânt săpat în stâncă, încă funcțional din Bulgaria), ”Castelul Reginei Maria de la Balcic” etc. Dând dovadă de un ascuțit spirit de observație, artista a știut să pună în valoare frumusețea acestor monumente istorice, să scoată în evidență elementele care le dă fiecăruia identitate, contribuind astfel la cunoașterea acestora și prin intermediul artei.

Ca mai toți slujitorii penelului, în creația ei de până acum, Adina Moldova Țitrea nu a neglijat nici motivul floral, neavând în acest sens ezitări față de un gen în care de-a lungul timpului s-au realizat tablouri celebre, iar nume ca Ștefan Luchian, Gheorghe Petrașcu, Theodor Pallady, Nicolae Tonitza, Dumitru Gheață, Vasile Grigore sau Constantin Piliuță, ca să cităm doar câteva nume din arta românească, sunt emblematice.
Florile plăsmuite de ea sunt pictate cu mare dragoste, își păstrează gingășia, puritatea, frăgezimea carnală și prospețimea coloristică. Ele privesc cu discreție din buchetele așezate în recipiente din lut sau din sticlă, făcând sufletul privitorului să vibreze, insuflându-i acestuia optimism și sete de viață. Fiindcă orice s-ar spune, în ciuda efemerității lor, florile sunt totuși simboluri ale împlinirii cromatice în natură, dar și al bucuriilor și împlinirilor umane.

Foarte atrăgătoare în pictura artistei sunt şi compoziţiile cu cai, în care frumuseţea anatomică a acestui animal, bun prieten al omului, reţine de la primul impact. Caii Adinei Moldova Ţitrea sunt configuraţi cu fantezie, sunt năzdrăvani şi par coborâţi din basmele noastre populare. În felul cum îi înfățișează, ea face și dovada unei foarte bune cunoaşteri a psihologiei animaliere, ceea ce nu este la îndemâna oricui. Pictoriță sensibilă, evoluând în spiritul celor mai frumoase tradiții ale picturii românești, Adina Moldova Ţitrea îşi limpezeşte cu fiecare nouă expoziţie tot mai mult
drumul în artă, are un parcurs artistic coerent, încât este în continuare capabilă de realizări care să-i exprime întregul potenţial creativ şi să le ofere iubitorilor de frumos tot atâtea prilejuri de încântare și înălțare spirituală.

Corneliu STOICA

dcp100168 · 12 Aprilie 2019

Expoziția „Pro Boholț”, ediția a VII-a, 2018

Tabăra de creație „Pro Boholț”, inițiată în 2012 de inginerul-colecționar Vasile Joantă în satul natal (Boholț, comuna Beclean, județul Brașov) cu scopul de a realiza lucrări în vederea înființării unui muzeu de artă contemporană în casa părintească, a continuat în 2018 cu ediția a VII-a, organizată într-o formă deosebită față de edițiile anterioare, inedită chiar. Facem această precizare, deoarece alături de artiștii profesioniști Cornel Corcăcel, Lucian Prună și Liviu-Adrian Sandu, membri ai Societății Artiștilor Figurativi din România, au fost invitați Irina Șelaru și Sebastian Ștefan, studenți la Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca, precum și elevele Denisa Ionela Andreiu (clasa a VII-a, Școala gimnazială Nr. 3 „Alexandru D. Ghica” din satul Căciulați, comuna Moara Vlăsiei, Ilfov), Olimpia Corcăcel (clasa a VIII-a, Liceul Teoretic „Emil Racoviță” Galați) și Smaranda Mănduc (clasa a VII-a, Colegiul Național „Radu Negru”, Făgăraș, Brașov). Așadar, participanți cu vârste cuprinse între 13 – 50 de ani. De asemenea, pentru prima oară s-au executat în tabără lucrări în tehnica gravurii și în pix pe hârtie. Rațiunea organizatorului a fost aceea de a da posibilitatea efectuării unui schimb de experiență fructuos între generații, de a-i obișnui și pe cei care bat la porțile artei cu atmosfera taberelor de creație, de a participa direct la documentarea la fața locului și la discuțiile asupra modalităților de abordare plastică a celor văzute, sau așa cum menționa pictorul-muzeograf Gheorghe Miron la vernisaj (10 aprilie), „măiestria artistică a celor mai în vârstă să fie împărtășită celor tineri”.

Lucrările de pictură, grafică și sculptură realizate, care mai întâi au fost expuse la Muzeul Țării Făgărașului „Valer Literat” din orașul Făgăraș, pot fi vizionate acum și de iubitorii de frumos din orașul nostru în expoziția deschisă în Sala „Ioan Simion Mărculescu” a Muzeului de Artă Vizuală. Sunt lucrări executate într-o varietate de tehnici: ulei pe pânză, pastel, acuarelă, grafit pe hârtie, pix, tuș, sepia, linogravură, acvaforte, acvatinta. Ele dau și particularitatea ediției din 2018 a taberei, în cadrul căreia preponderența a fost deținută de grafică.

Prezent pentru a treia oară la Boholț, Cornel Corcăcel (n. 17 septembrie 1972, Negrești, Vaslui), profesor la Liceul de Artă „Dimitrie Cuclin”, asistent universitar din 2018 la Facultatea de Arte din cadrul Universității „Dunărea de Jos” și doctorand din același an la Școala Doctorală a Universității de Arte „George Enescu” din Iași, este semnatarul a nouă lucrări, realizate în pastel pe hârtie, tuș, grafit, sepia și gravură. Cunoscut ca un veritabil portretist, el atrage atenția și în această expoziție prin felul cum a imortalizat chipul unor bătrâni ai satului în tablourile „Emilia din Boholț”, „Poarta sufletului”, „Umbra timpului” și „E. Hașu – martiră”. Artistul este un fin observator al ființei umane, studiază cu atenție personajelor, știe să pătrundă în forumul lor interior și să concentreze în expresia figurii acestora trăsături morale precum suferința, îngândurarea, seninătatea și bucuria unei vieții trăită în cuplu, dârzenia, sensibilitatea sau robustețea și curățenia sufletească. Portretele sale sunt realizare cu minuțiozitate, cu elemente de detalii care scapă adesea ochiului. Sunt chipuri de țărani ardeleni autentici, obișnuiți cu munca câmpului, pe fața cărora timpul și-a lăsat pe deplin amprentele, uneori îmbrăcați în portul popular specific zonei, alteori doar în veșminte destinate treburilor gospodărești. În peisajele prezentate, Cornel Corcăcel a reținut aspecte în centrul cărora se află biserica din sat și casele din jurul acesteia („Turlă din Boholț”, „Dătătoarea de viață”) sau, folosindu-se de expresivitatea culorilor, a surprins momentul înserării la Boholț („Spectacolul serii”) și opoziția dintre ceea ce este vechi și nou în sat („Contrastul timpului”), totul învăluit în culori închise, armonizate cu pete de alb și griuri colorate. Remarcabilă este și natura statică cu mere intitulată „Roșu de Boholț”, o compoziție echilibrat paginată, de o mare forță realistă.

Bucureșteanul Lucian Prună (n. 15 februarie 1990, Drăgănești, Olt), absolvent al Facultății de Teologie Ortodoxă din București, Secția Artă Sacră – Restaurare, beneficiar în 2015 a unui stagiu de studii la Academia de Artă din Florența (Italia), participant și la ediția din 2017 a taberei de la Boholț, figurează în expoziție cu cinci uleiuri pe pânză, toate reprezentând naturi statice, unele purtând titluri metaforice: „Parfum oranj”, „Gusturi românești”, „În tihnă”, „Cloșca cu pui” și „Natură moartă cu lămâi”. Recuzita utilizată este compusă din vase din sticlă și din ceramică (unele având motive ornamentale simple), fructe, legume, cărți vechi bisericești, ștergare și obiecte de uz în bucătărie. Compozițiile nu sunt încărcate, elementele sunt astfel ordonate pe suportul de pânză încât să creeze o perspectivă spațială în adâncime și o atmosferă de liniște și pace adâncă, de cămin armonios. Formele obiectelor, a căror materialitate sau transparență este bine pusă în valoare, sunt conturate în spirit hiperrealist, cromatica este vie, cu străluciri de smalț.

Sculptorul Liviu-Adrian Sandu (n. 3 ianuarie 1968, Galați), lector universitar la Facultatea de Arte din cadrul Universității „Dunărea de Jos”, membru din 2013 al Societății Sculptorilor Portretiști Figurativi din Americi, secțiunea Internațional, inițiator și fondator în 2016 al Societății Artiștilor Figurativi din România, din motive de ordin tehnic nu a reușit să finalizeze compoziția alegorică „La început a fost Cuvântul”, concepută pentru a fi executată în tehnica teracotei și dedicată omagierii dascălilor satului și Școlii din Boholț, instituție care în 2015 a aniversat împlinirea a 250 de ani de existență. El este însă prezent în expoziție cu tabloul „Uliță la Boholț”, în care a înfățișat o imagine a centrului acestui sat. Casele, cu acoperișuri țuguiate, învelite cu olane roșii, sunt așezate de o parte și de alta a drumului, care la un moment dat șerpuiește la stânga, lăsând ca în fundal să se vadă coama unui deal acoperit cu vegetație abundentă. Liviu- Adrian Sandu dovedește că nu este numai un foarte bun mânuitor al dălții și ciocanului, un modelator desăvârșit al lutului, ci și un pictor de factură realistă, capabil să creeze lucrări care să emoționeze și să facă sufletul să vibreze. Ipostază deloc singulară, întrucât artistul a mai expus pictură și în cadrul unor manifestări ale Filialei Galați a U. A. P. R.

Studenții Irina Șelaru (n. 26 mai 1997, Galați) și Sebastian Ștefan (n. 11 decembrie 1998, Galați), absolvenți ai Liceului de Artă „Dimitrie Cuclin”, studiază ambii la Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca, secția Grafică, Irina în anul III, Sebastian în anul II. Ei au în palmaresul lor multe participări la expoziții de grup și premii obținute la concursuri și olimpiade naționale de Arte Vizuale. Irina a beneficiat în perioada 2018 – 2019 și de o bursă de studii prin programul „Erasmus +” la Universitatea Granada din Spania. Tablourile lor din actuala expoziție lasă să se vadă că ei se exprimă cu claritate și că sunt stăpâni pe mijloacele tehnicilor în care și-au realizat lucrările, Irina folosind pixul pe hârtie, acuarela și uleiul pe pânză, iar Sebastian – gravura în acvaforte și linogravura. Irina Șelaru a fost inspirată de șurile vechi, aflate multe pe cale de dispariție („Trecător„), de casele și porțile gospodăriilor țărănești („Drumuri spre casă”, „Mai mult decât pare”), dar și de femeile satului. Dacă lucrarea „Harnica” (pix pe hârtie) ipostaziază o bătrână mergând, ținând în mâna dreaptă o pălărie de paie, cu bor mare și panglică la mijloc, specifică portului din Țara Făgărașului, „Mama Doina” aduce în prim plan portretul unei femei de vârsta a treia, a cărei cămașă și ilic sunt reprezentative pentru portul popular de aici. Irina este o bună desenatoare, linia ei este viguroasă, iar cromatica aparține unui registru de culori sobre. Sebastian Ștefan este autorul a patru peisaje („Uliță la Boholț I și II”, „Biserica din Boholț”, „La Cetate”) și a compoziției „Năluca”. Peisajele sunt de largă respirație, cu desfășurări spațiale ample, deși ca suprafață sunt de mici dimensiuni. „La Cetate” este un omagiu grafic adus Cetății Făgărașului, cunoscută ca existând de la începutul secolului al XIV-lea, care de-a lungul timpului a avut diferite destinații, iar în prezent fiind sediul Muzeului Țării Făgărașului „Valer Literat și a Bibliotecii Municipale.

Cele trei eleve, Ionela Denisa Andreiu (n. 4 noiembrie 2005, București), Olimpia Corcăcel (n. 1 septembrie 2004, Galați) și Smaranda Mănduc (n. 17 noiembrie 2005, Făgăraș), deși sunt încă la ciclul gimnazial, ele sunt posesoarele unor reale aptitudini pentru arta plastică și dacă acestea vor fi cultivate prin studii sistematice, de specialitate, vor putea îmbrățișa în viitor cariera de artist plastic. Lucrările semnate de Denisa Ionela Andreiu sunt realizate în grafit pe hârtie („Curte din Boholț”, „La bunici”, ”Drumul copacilor”); Olimpia Corcăcel a lucrat în acuarelă (”Venirea ploii”, „Casă la intrarea în sat”) și grafit („Galopul”); în aceleași tehnici a desenat și Smaranda Mănduc („Mere din grădină”, „Casă veche”, „Bătrâna satului”). Candoarea și prospețimea vârstei se simt în felul cum și-au ales motivele figurate în creațiile lor, în linia desenului, ca și în coloristica din care poezia nu lipsește. Suntem siguri că prezența lor în tabără a fost de bun augur, că au avut multe de învățat și că vor căuta cu mai multă stăruință să pătrundă în tainele artei.

Catalogul expoziției a apărut în excelente condiții grafice, este tipărit pe hârtie cretată și cuprinde informații biografice despre participanți, portrete ale acestora, imagini din timpul activităților desfășurate în tabără și reproduceri după aproape toate lucrările realizate. Prelucrarea imaginilor, concepția, realizare coperților și machetarea catalogului aparțin sculptorului Liviu Adrian Sandu, care semnează și un admirabil text („Tot ce-i românesc nu piere”) în care se referă îndeosebi la importanța pe care Tabăra de Creație de la Boholț a avut-o în viața organizatorului și finanțatorului ei, inginerul Vasile Joantă, a locuitorilor satului, dar mai cu seamă a artiștilor prezenți la cele șapte ediții de până acum. Cât despre câștigul tuturor celor trei categorii de participanți, sculptorul a ținut să evidențieze „relația de colaborare dintre elevi, studenți și artiști, aceștia din urmă angajându-se în dialoguri constructive, secondate de mici demonstrații menite să aducă clarificări de ordin tehnic sau compozițional”. Ceea ce nu poate decât să bucure, iar lucrările din expoziție confirmă pe deplin.

Corneliu STOICA

dcp100168 · 17 Aprilie 2019

Albumul de artă Sterică Bădălan

Ca istoric și critic de artă, Corneliu Stoica a consacrat plasticii gălățene câteva cărți de referință, cum sunt, de pildă, „Artiști plastici de la Dunărea de Jos” (1999), „Identități artistice” (2004), „Dicționarul artiștilor plastici gălățeni (două ediții, 2007; 2013), „Monumente de for public din municipiul Galați” (2015), „Destine artistice. Membri și colaboratori ai Filialei Galați a U. A. P. R. care au fost, 1951 – 2017” (2017), „Arta gălățeană feminină” (2018), „Artiști gălățeni interbelici” (2018). Acestora li se adaugă importantele albume de artă dedicate vieții, activității și operei pictorilor Nicolae Mantu (2003; 2015), Mihail Gavrilov (2010), Teodor Vișan (2003; 2012), Nicolae Einhorn (2008) și Sterică Bădălan. Acesta din urmă a apărut recent la prestigioasa editură a Centrului Cultural „Dunăre de Jos” Galați în colecția „Artiști români contemporani”. Este o realizare editorială și tipografică de calitate, care reține atenția cititorilor iubitori de artă prin bogăția informațiilor referitoare la acest foarte cunoscut pictor, iar foto-reproducerile sunt edificatoare pentru cunoașterea și înțelegerea operei de până acum a artistului și a contribuției sale la dezvoltarea plasticii locale și naționale.

Albumul „Sterică Bădălan” are o structură des întâlnită în literatura de specialitate: Text critic, Cronologie, Bibliografie, Rezumate în limbile franceză și engleză și Reproduceri. El se bucură, de asemenea, de un cuvânt introductiv, intitulat „Sterică Bădălan și Simfonia Culorilor”, semnat de dr. Dan Basarab Nanu, managerul Muzeului de Artă Vizuală din Galați, din care reținem: „Am urmărit pictura lui Sterică Bădălan timp de aproape 30 de ani și nu pot să nu constat profesionalismul abordărilor și eterna căutare a soluțiilor de la arta contemporană în stil tradițional, până la sublimarea totală a imaginii prin accentul debordant al culorii”; „De la dealurile molcome, peisaje, ape, flori, aspecte rustice, Sterică Bădălan ajunge la o frenezie cromatică simfonică, bănuită, așteptată, împlinită”; „Albumul realizat de Corneliu Stoica, cu sprijinul Centrului Cultural «Dunărea de Jos», scoate în evidență amplitudinea operei sub semnătura «simfonicului» Sterică Bădălan”.

După ce fixează coordonatele biografice ale pictorului, care nu a avut deloc un drum neted în artă, intrând „în atenția criticii de specialitate, a presei și chiar a unor colegi de breaslă mai ales după 1998, când a fost primit în rândurile membrilor U. A. P. R.”, deși el și-a organizat expoziții personale încă din 1976, Corneliu Stoica nu analizează creația artistului din perspectiva timpului care a trecut, ci având în vedere că de-a lungul anilor a scris despre mai toate expozițiile personale ale pictorului, îl lasă „pe cronicarul de artă al momentului să-și spună cuvântul așa cum a perceput și a receptat lucrările prezentate în cadrul acestor manifestări” deschise singur sau împreună cu sculptorii Dan Mateescu (Tecuci) și Relu Angheluță sau cu fiii săi Cristian și Ciprian, ambii artiști plastici, primul – pictor bisericesc, al doilea – grafician și designer. Îi urmărim astfel prezentarea operei lui Sterică Bădălan prin 16 cronici plastice apărute în perioada 1996 – 2016 în ziarele „Independentul”, „Jurnalul de Galați”, „Viața liberă”, ca și în revistele „Porto-Franco”, „Școala gălățeană”, „Dominus” și „Dunărea de Jos”.

Modalitatea aceasta de abordare a lui Corneliu Stoica ni se pare destul de interesantă, fiindcă alături de comentarii asupra lucrărilor din expozițiile respective, întâlnim și informații referitoare la climatul artistic al Galațiului din anii trecuți, la factorii culturali sau la participanții la evenimentele organizate sub auspiciile unor instituții (Muzeul de Artă Vizuală, Muzeul de Istorie, Inspectoratul Județean pentru Cultură (azi, Direcția Județeană pentru Cultură și Patrimoniu Național).

Referitor la opera pictorului căruia i-a consacrat albumul, Corneliu Stoica subliniază: „Creația lui Sterică Bădălan se revendică în ceea ce are mai important de la datele realului. Originar dintr-o localitate scăldată de ape, el a abordat cu predilecție peisajul, căutând să surprindă frumusețea, poezia și pitorescul acestuia, dar a cultivat cu aceeași dăruire și compoziția, natura statică și florile. Dacă într-o primă etapă s-a dovedit un continuator al tradițiilor clasice ale picturii, ale impresionismului și postimpresionismului, pe măsură ce a devenit stăpân pe mijloacele de limbaj plastic, pictura sa a devenit mai elaborată, accentul căzând pe interpretarea realității, pe transfigurarea acesteia. Datele realului vor constitui doar puncte de pornire pentru realizarea unor compoziții în care abstractizarea, sinteza și stilizarea sunt preponderente. Culoarea devine și ea mai rafinată, câștigă în sonoritate. Tonurile se subtilizează, se nuanțează, artistul apelează mai mult la griuri colorate ce emană o poezie de mister, ca mai apoi să revină la o cromatică foarte puternică, chiar șocantă, și la o pictură vădit abstractă (care solicită și un efort intelectual mai mare pentru receptarea mesajului ei), dar neabandonând nici factura realistă, mai ales în lucrările realizate în taberele de creație la care a participat”.

Imaginile color incluse în album, în număr de peste 140, realizate de fotograful Ilie Stan sau provenind din arhivele pictorului și autorului albumului, constituie o selecţie reprezentativă pentru opera artistului și pentru tehnicile în care s-a exprimat. Ele sunt bine imprimate tipografic, reproducând în cea mai mare parte cromatica lucrărilor originale. Prin intermediul acestora avem posibilitatea să parcurgem traseul unei opere făurită cu trudă, dăruire, pasiune şi probitate profesională, să urmărim evoluţia unui pictor care a făcut din arta sa însuşi rostul major al existenţei sale pământeşti. Aceste imagini, dimpreună cu textele menţionate, ne dau dimensiunea drumului străbătut până acum de Sterică Bădălan în domeniul atât de fascinant al artei, constituind pentru toţi cei care vor avea plăcerea să răsfoiască albumul un prilej de satisfacţii estetice. O listă cuprinzând titlurile cărților scrise de Corneliu Stoica din domeniul artelor plastice și fotografia autorului încheie acest album de artă, care cu siguranță constituie un important instrument de lucru pentru cunoașterea vieții, activității și creației pictorului Sterică Bădălan, dar și a evoluției mișcării plastice de pe aceste meleaguri, una dintre cele mai dinamice din România, cu o existență în formă organizată de peste 70 de ani. Felicităm Editura Centrului Cultural Dunărea de Jos pentru frumoasa inițiativă de a publica astfel de albume și ne exprimăm speranța că ea va continua în viitor cu prezentarea și a altor artiști și a creației acestora.

Silvia DUMITRIU

Notă: Albumul va fi lansat Vineri, 3 Mai 2019, ora 11,00 la Centrul Cultural „Dunărea de Jos” Galați, Salonul Artelor (Strada Domnească Nr. 61, lângă Teatrul Dramatic „Fani Tardini”).

dcp100168 · 12 Mai 2019

Gina Hagiu-Popa, o aristocrată a plasticii românești

Am aflat cu foarte mare întârziere, nu de zile, nu de luni, ci de ani, despre moartea pictoriței și graficienei Eugenia (Gina) Hagiu-Popa, personalitate de notorietate națională și internațională a plasticii contemporane, pornită pe drumul spinos dar nobil al artei de pe meleagurile binecuvântate ale Covurluiului. S-a întâmplat să se stingă din viață la 29 iulie 2014, la București. Nimeni nu a dat la acea vreme niciun comunicat, nici presa, nici Uniunea Artiștilor Plastici din România nu au consemnat trecerea artistei într-o altă dimensiune. Așa se face că noi, cei care trăim în provincie, nu am știut, o credeam încă în viață. O știre, destul de vagă, a ajuns totuși pe la începutul acestui mai până la poetul Sterian Vicol, organizatorul Festivalului „Grigore Hagiu” de la Tg. Bujor. El m-a rugat pe mine, care scrisesem în mai multe rânduri despre artistă, să aflu eu dacă știrea este adevărată sau nu. Apelând la unele surse, în două zile am putut obține numărul de telefon și să o contactez pe nepoata pictoriței, doamna Oana Despina Moșteanu, profesoară la Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza” din Capitală, singura moștenitoare a mătușii sale, care a confirmat știrea și mi-a comunicat data decesului, cea menționată mai sus.

Cu patru ani înainte de a părăsi această lume, în 2010, Gina Hagiu își organizase o mare expoziţie retrospectivă la Galeria Căminul Artei din Bucureşti, cuprinzând peste 200 de lucrări create începând din 1947. Manifestarea a constituit expresia cea mai grăitoare a înaltului ei potenţial creativ şi a contribuţiei aduse la îmbogăţirea cu noi valori a patrimoniului plasticii noastre. Iolanda Malamen, poetă şi cronicar plastic, scria atunci că pictoriţa „ne-a oferit o expoziţie cât foarte multe lecţii de viaţă, cum rareori ne este dat să vedem prin galerii”, viaţă în cazul Ginei Hagiu însemnând şi „artă la cote înalte” („Luceafărul”, nr. 22, 12 mai 2010). Cu acel prilej a fost editat la Tipografia „Everest” şi un substanţial catalog-album (format 26 x 18 cm, 154 pag., hârtie cretată), care conține un bogat material iconografic (reproduceri color și alb-negru după lucrări de pictură şi grafică, fotografii, scrisori), lista tablourilor din expoziţie cu toate datele muzeale şi o selecţie de texte critice din presa naţională şi internaţională.

Sora mai mare a regretatului poet Grigore Hagiu, pictoriţa s-a născut la 11 noiembrie 1924, în oraşul Tg. Bujor. După studii la Institutul Ortodox din Galaţi, a absolvit Academia de Arte Frumoase din Bucureşti (1948), unde i-a avut profesori pe Jean Al. Steriadi, Nicolae Dărăscu şi Simion Iuca, iar între 1944-1949 a frecventat şi a absolvit şi Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică. Până în 1958 a lucrat ca actriţă la Teatrul Naţional şi Teatrul Tineretului din Bucureşti. A debutat în pictură la expoziţia anuală de stat din 1958, cu compoziţia „La moartea poetului Nicolae Labiş”. Între 1960-1962 a trăit şi a lucrat în China, împreună cu soţul său, pictorul Eugen Popa, la Institutul de Artă din Hangzhou. În 1963, timp de şase luni, a lucrat la Paris, în atelierul pictoriţei Magdalena Rădulescu. A obţinut o bursă din partea Muzeului de Artă Modernă „Stedelijk” din Amsterdam şi la recomandarea acestuia a lucrat în stagii de câte trei luni, în anii 1975, 1977, 1979, 1990, în Olanda şi S.U.A. În 1987 şi 1988 a organizat, împreună cu soţul său, în localitatea de naştere a acestuia, Săvârşin (judeţul Arad), un Muzeu de Artă, realizat prin donaţiile sale, ale lui Eugen Popa şi ale învăţătorului Iosif Dohangie. După moartea lui Eugen Popa, întâmplată în 1996, s-a ocupat de valorificarea operei acestuia prin organizarea unei expoziţii retrospective (2004, Palatul Parlamentului, Sala „Constantin Brâncuşi”) şi a editării unui album de artă („Eugen Popa văzut de el însuşi şi de contemporani”, R. A. „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 2004), iar în 2008, casa părintească a soţului, de la Săvârşin, a donat-o Consiliului Judeţean Arad şi transformată în Casă Memorială. O importantă donaţie, cu lucrări ale ei şi ale lui Eugen Popa, a făcut artista şi Muzeului Național al Agriculturii din Slobozia.

De-a lungul anilor, Gina Hagiu şi-a organizat mai multe expoziţii personale la Hangzhou şi Pekin (China, 1962), Bucureşti (1962, 1973, 2010), Cluj (1963), Tg. Mureş (1963), Paris (Franţa, 1966), Padova, Abano-Terme (Italia, 1970), Olanda (1974, 1975, 1977, 1979, 1980, 1982, 1984, 1985, 1987, 1990, 1991), München (Germania, 1992), Denver (SUA, 1990) etc. Este autoarea unor lucrări de artă murală aflate la Bacău (Casa de Cultură a Sindicatelor, 1964, mozaic ceramic, 65 mp), Turnu-Severin (Fabrica de industrializare a lemnului, 1966, mozaic ceramic, 120 mp), Tg. Jiu (Consiliul Popular, 1968, mozaic ceramic, 16 mp), Buzău (Casa de Cultură, 1973, mozaic marmură, 76 mp) şi Giurgiu (Fabrica Danubiana, 1978, mozaic ceramic). A fost onorată cu mai multe distincţii: Premiul II la Festivalul Mondial al Tineretului de la Viena, Moscova, Bucureşti pentru lucrarea de pictură „Cursa păcii”(1959); Diploma şi Medalia Meritul Cultural Chinez (1962); Premiul II şi titlul de laureat pentru lucrarea de artă murală de la Fabrica „Danubiana” din Giurgiu (1978); Premiul II pentru machete şi schiţe la concursul decorării Teatrului Naţional din Bucureşti (1972); Titlul de Cetăţean de Onoare al localităţii Săvârşin (2008); Titlul de Cetăţean de Onoare al oraşului Tg. Bujor (2011). Artista este şi personaj în filmul „Biserica în Poezie” (1998, regia - Grid Modorcea), documentar închinat generaţiei 1960, ale cărui filmări s-au făcut îndeosebi în Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Tg. Bujor (ctitorie din 1895 -1896 a lui Lascăr Catargiu şi a soţiei sale Eufrosina), unde Grigore Hagiu a fost botezat, şi unde în fiecare toamnă poeţilor acestei generaţii (Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Gheorghe Pituţ, Marin Sorescu, Cezar Baltag ş.a.) li se face o slujbă de pomenire în cadrul Festivalului „Grigore Hagiu”. A realizat şi ilustraţie de carte, iar lucrări ale sale se află în muzee şi colecţii particulare din România, Franţa, Italia, S.U.A, Belgia, Germania, Olanda etc. Despre creaţia sa au scris elogios Eugen Schileru, Petru Comarnescu, Ionel Jianu, Ion Frunzetti, Jack Brutaru, Mircea Popescu, Ion Brad, Bernard Blancotte, Dan Grigorescu, Marin Mihalache, Radu Bogdan, Gabriela Melinescu, Octavian Barbosa, Virgil Mocanu, Pop Simion ş.a. Nichita Stănescu i-a dedicat poezia „Ea”: „Suavă, tu, de-a pururi îmbrăcată/ în bluza cea oranj/ când noi trăiam din altădată/ în cine ştie ce oraş/ Ne desenai cu un cuvânt/ când surâdeai ca orizontul/ pe care-l vede un pământ/ pe care-l vede orbul/ când ţinte de aramă noi băteam/ în tronul cel de piele/ din care Femios păream/ scăpând din trei măcele/ când zeul peste cântec ne stătea/ de-aceea însuşi pe Ulise/ mai ne părea, mai apărea/ că plânsu-ni-se”.

Pictura şi grafica Ginei Hagiu au cunoscut de-a lungul anilor mai multe etape de evoluţie, de la lucrările de început (perioada 1940 – 1960), strâns legate de peisajul şi oamenii locurilor natale, păstrate ca o nestemată în memoria afectivă, perioada chineză, până la cele de transpunere în viziune folclorică a unor motive sau bazate pe un decorativism abstract (ciclurile „Păsări şi fluturi”, „Deal). Opera artistei cuprinde în repertoriul ei peisaje, naturi statice, portrete, nuduri, compoziţii cu mai multe personaje. Ca tehnici, a cultivat pictura în ulei şi acrilice pe suport de pânză, carton, placaj, sticlă, desenul în cerneală chinezească, tuş, cărbune, creioane colorate, tehnici mixte etc. Începuturile în pictură stau sub semnul unei neţărmurite iubiri pentru meleagurile natale de la Tg. Bujor, pentru casa părintească de pe dealul Chităroaia, pentru obiectele de utilitate gospodărească, pentru persoanele care i-au fost apropiate în anii frumoşi ai copilăriei şi adolescenţei. Moara din Umbrăreşti, şoseaua care duce spre Vârlezi şi Galaţi, lunca populată de sălcii, dealurile Bujorului, bucătăria şi magazia casei părinteşti, scene ce ţin de universul domestic sunt evocate cu căldură şi vibraţie poetică, în acorduri cromatice care strecoară în suflet nostalgie (”Moara de la Umbrăreşti”, „Furtună pe şes – Tg. Bujor”, „Sălciile”, ”Şesul cu sălcii”, „Lunca Bujorului”, „Dealul Chităroaia”, „Mamaia”, „Eva, fetiţa cu părul roşu”, „Oalele negre – Chităroaia”, „Coşul de papură”, „Gutuile”, ”Farfuria cu peşte”, „Bucătăria de la Chităroaia”). Aceste imagini, care apar în tablouri pictate între 1940 – 1957, vor fi amplificate cu altele din desene realizate îndeosebi în 1963 („Tg. Bujor – Panorama”, „Tg. Bujor – Biserica”, „Casa de Cultură „Mihai Eminescu” Tg. Bujor”, „Pe dealul de la Chităroaia”, „Scaieţi pe deal la Bujor”, „Păpuşoi”, „Floarea soarelui”, „Dealurile Bujorului I, II, III, IV” etc.). Sunt desene în tuş, executate cu dezinvoltură şi precizie, linia este energică şi are fluiditate, viguroasă sau suplă, elementele ce alcătuiesc ansamblurile sunt configurate sintetic, reduse la ceea ce este esenţial.

Cei doi ani petrecuţi în sud-estul Chinei la Hangzhou i-au permis Ginei Gagiu să descopere o lume necunoscută şi miraculoasă, depozitară a unei culturi străvechi, pe care a căutat să o cunoască şi să o înţeleagă în profunzimea ei. Fină observatoare a realităţilor din jur, pictoriţa a reţinut peisaje şi oameni surprinşi în activităţile lor zilnice, chipuri de copii şi adulţi, case construite pe canale, străzi înguste, ambarcaţiuni caracteristice, poduri, temple, pagode, Marele Zid, feţele lui Budha, monumente, locuri care poartă amprenta specificului ţării respective. Atât în lucrările de pictură cât şi în cele de grafică din această fertilă perioadă din activitatea sa, pictoriţa dovedeşte remarcabile calităţi de compoziţie, desen şi culoare, o matură abordare a subiectelor. Tablourile conţin o atmosferă tonică, lirismul este învăluitor, iar exprimarea sinceră şi directă. Totul contribuie la crearea unei impresii de autenticitate, de lucru bine gândit şi făcut, de cunoaştere a unui popor cu o străveche cultură.

Lucrările conţinând impresii din călătoriile făcute de artistă prin ţară sau prin Italia, Olanda, Franţa, Rusia, Germania, Bulgaria etc., despre care Ion Frunzetti scria că „sunt recoltele trecerii prin zone de civilizaţie foarte diferite, surprinse fiecare cu caracteristicile ei, în desene nervoase, sintetice, de virtuozitate, unele, ori în adevărate broderii migăloase de tuş, îndelung elaborate” („Contemporanul, 30 martie 1973), ca şi cele din ciclurile „Păsări şi flori”, „Capra”, „Deal” sunt de notorietate în creaţia Ginei Hagiu. Dacă în ciclul „Păsări şi flori” (1970 – 1976) decorativismul abstract este preponderent, iar în „Capra”(1976 - 1980) artista explorează în tehnici diferite (pictură pe sticlă, acrilice, tuşuri, creion) motivul unui obicei atât de cunoscut în tradiţia populară românească, în „Deal” (început de prin 1980 şi continuat şi astăzi), ea dă viaţă, într-o manieră foarte personală, ce aminteşte de scoarţele şi lăicerele ţărăneşti, unei teme care a preocupat pe mulţi artişti, cea a dealului, formă de relief caracteristică pentru meleagurile copilăriei sale. „Dealurile” Ginei Hagiu sunt adevărate poeme cromatice, în care liniile ondulate şi curbe sugerează desfăşurări spaţiale domoale, specifice reliefului moldovenesc. Materia picturală este aşezată în tuşe expresive şi dense, în ritmuri ce conferă suprafeţei pictate sonorităţi muzicale. Titlurile sunt date în majoritate în funcţie de culoarea dominantă: „Deal roz”, „Deal galben”, „Deal verde”, „Deal brun”, „Deal negru”, „Deal rioşu”. Motivul dealului este prezent şi în „Dealurile Dobrogei”, „Deal la Săvârşin (Cetăţuia)”, „Deal la Temeşeşti I, II, III”. Adesea, ansamblul colinar dă impresia unui spaţiu cosmic („Deal I – Peisaj cosmic”). Admirând aceste tablouri ale Ginei Hagiu, ele ne deşteaptă în minte imaginea dealurilor conturată metaforic în versuri de fratele său, Grigore Hagiu, şi el un poet de viziune picturală: „Pline de taine,/ de neînţelese aleanuri,/ cusute cu cea mai subţire/şi trainică rază,/ bătute cu arbori,/ cu flori, şi cu iarbă,/ cu grâne,/ dealurile de acasă.// Ai putea să strici/ culorile toate,/ să istoveşti/ creioane,/ pensule, bidinele,/ e ceva ce nu se poate spune/ nici desena/ în sufletul purtat/ cu ele.// Ţesute de mâini/ cu mult mai gingaşe,/ par covoare-nflorate/ căzute din cer,/ cu mătasea plutindă/ lipită de pământ/ sudată/ pe lună şi rouă,/ să nu se mai dezlipească/ niciodată, niciodată” („Dealurile”, în vol. „Desemne pe sticlă”, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1983, pag. 15).

Pictoriţă şi graficiană de o sensibilitate aparte, modernă ca viziune şi expresie plastică, din stirpea celor hărăziţi să rămână, aparţinând familiei spirituale a marilor aristocraţi ai artei româneşti, Eugenia (Gina) Hagiu-Popa, personalitate complexă, cu un discurs inconfundabil, rămâne o creatoare care în timpul vieții s-a dăruit cu sinceritate, pasiune şi responsabilitate artei, creând o operă vastă şi durabilă, fără de care plastica românească ar fi desigur mai săracă. Moștenirea artistică lăsată, aflată în muzee, galerii de artă și colecții private, trebuie valorificată în tot ce are ea mai prețios, promovată și, prin diverse mijloace, să ajungă la inima iubitorilor de frumos!

Corneliu STOICA

Pensula şi dalta

Postare recomandata

Link spre comentariu

Distribuie pe alte site-uri

Link spre comentariu

Distribuie pe alte site-uri

Link spre comentariu

Distribuie pe alte site-uri

Link spre comentariu

Distribuie pe alte site-uri

Link spre comentariu

Distribuie pe alte site-uri

Link spre comentariu

Distribuie pe alte site-uri

Link spre comentariu

Distribuie pe alte site-uri

Link spre comentariu

Distribuie pe alte site-uri

Link spre comentariu

Distribuie pe alte site-uri

Link spre comentariu

Distribuie pe alte site-uri

Link spre comentariu

Distribuie pe alte site-uri

Link spre comentariu

Distribuie pe alte site-uri

Link spre comentariu

Distribuie pe alte site-uri

Link spre comentariu

Distribuie pe alte site-uri

Link spre comentariu

Distribuie pe alte site-uri

Link spre comentariu

Distribuie pe alte site-uri

Link spre comentariu

Distribuie pe alte site-uri

Link spre comentariu

Distribuie pe alte site-uri

Link spre comentariu

Distribuie pe alte site-uri

Link spre comentariu

Distribuie pe alte site-uri

Link spre comentariu

Distribuie pe alte site-uri

Link spre comentariu

Distribuie pe alte site-uri

Link spre comentariu

Distribuie pe alte site-uri

Link spre comentariu

Distribuie pe alte site-uri

Link spre comentariu

Distribuie pe alte site-uri

Creați un cont sau conectați-vă pentru a comenta

Creează un cont

Autentificare

Informații importante