Pensula şi dalta

dcp100168 · December 29, 2019

Două pictorițe, mamă și fiică

Mama: Elena Hanagic

Cu mai bine de 50 de ani în urmă, când îmi făceam ucenicia în jurnalistică la cotidianul local „Viaţa nouă”, în calitate de colaborator permanent, iar poetul din mine mă îndemna să scriu şi despre expoziţiile de artă plastică (latinii spun că „ut pictura poesis”), în manifestările colective ale plasticienilor din Galaţi, care la acea vreme erau organizaţi într-un Cenaclu al U. A. P. R., înfiinţat în 1951, am întâlnit în câteva rânduri şi lucrări realizate în tehnica acuarelei ale unei pictoriţe care semna Elena Hanagic. Revăzând cronicile mele de atunci, am constatat că prezenţa ei am semnalat-o în Expoziţia regională de artă plastică din 1967, când a expus acuarela „Cartier vechi”, inspirată din realitățile urbanistice ale Galațiului, şi în Expoziţia interjudeţeană din toamna anului 1968. L-a aceasta din urmă chiar i-am comentat lucrările „Sat de munte” şi „Poiene”, apreciind prospeţimea, transparenţa şi fluiditatea culorilor, luminozitatea şi lirismul peisajelor imortalizate pe suprafața hârtiei. A urmat o perioadă când nu am mai întâlnit lucrări de-ale acesteia, şi nici colegii de breaslă n-o mai pomeneau, mai ales că unii erau nou veniți în Galați. De la Nicolae Spirescu, stabilit în Galați de prin 1946, am aflat mai târziu că se stinsese din viaţă, nici el nu-şi mai amintea când. Tot el m-a informat că artista expusese cu grupul gălățean încă din 1948, când au început să se organizeze primele expoziţii colective în oraș. De altfel, așa cum aveam să descopăr într-o adresă de la U. A. P. R., păstrată în arhiva pictorului Spirescu, artista se numărase printre acei plasticieni care împreună cu Nicolae Mantu, Dorothea (Lola) Schmierer-Roth, Gheorghe Levcovici, Ion Bârjoveanu, Lelia Oprişan, Nicolae Spirescu, Constanţa Grigoriu şi Nicolae Stănescu au pus bazele Cenaclului din Galaţi al U. A. P. R. în 1951. Din câteva cataloage ale expoziţiilor organizate de acest cenaclu în perioada anilor 1955 – 1969, oferite de pictorul Mihai Dăscălescu, mi-am dat seama că Elena Hanagic a participat activ la viaţa artistică a Galaţiului.

Din cauză că mi-a lipsit orice informație de natură biografică și nici n-am aflat vreo sursă care putea să-mi furnizeze ceea ce ar fi fost necesar, eu nu am inclus-o în cele două ediții ale „Dicționarului artiștilor plastici gălățeni” (ediția I, Muzeul de Artă Vizuală Galați, Editura „Terra”, Focșani, 2007; ediția a II-a, Editura „Axis Libri”, Galați, 2013). În schimb, am inclus-o în cea de a II-a ediție pe fiica sa vitregă Rodica Margareta Hanagic.

Grație pictoriței Anca Tofan, muzeografă la Muzeul de Artă Vizuală, care era în relații foarte bune cu sculptorița Liana Axinte, stabilită din 1982 în Germania, am aflat că o altă fiică a Elenei Hanagic, Alexandra Drăguțescu, de profesie tot artist plastic, absolventă a Institutului de Artă Plastică „Nicolae Grigorescu” din București, Secția Artă Monumentală (1977), trăiește în Canada, la Montréal, Québec. Liana Axinte îi făcuse acesteia, când încă era studentă, un portret în tehnica teracotei, și de atunci cele două rămăseseră într-o strânsă relație de prietenie. Acest portret, intitulat „Pacea tinerei femei”, se află în colecția Muzeului de Artă Vizuală din Galați și a figurat în expoziția „Sculptură și grafică feminină”, organizată de Anca Tofan în martie 2015 în Sala „Ioan Simion Mărculescu”, despre care eu am scris în cartea mea „Fețele imaginii” (Editura „Sinteze”, Galați, 2016).

Obținând de la Anca Tofan adresa de E-mail a pictoriței Alexandra Drăguțescu, i-am scris acesteia, și cum internetul face minuni, în scurt timp, am obținut informațiile dorite, atât despre Elena Hanagic, mama sa, cât și despre ea. Ulterior, pe ambele le-am inclus în dicționarul „Arta gălățeană feminină” (Editura Centrului Cultural „Dunărea de Jos”, Galați, 2018).

Elena Hanagic (Radu, după numele părinţilor) s-a născut la 13 mai 1907 în localitatea Răducăneni (Huşi), astăzi aflată în componenţa judeţului Iaşi. Era fiica familiei Alexandrina şi Gheorghe Radu. Tatăl, farmacist de profesie, după Primul Război Mondial, atras de deschiderea europeană pe care o oferea Dunărea şi portul, a luat hotărârea să se stabilească la Galaţi cu familia. Aici şi-a întemeiat o farmacie („Farmacia Nouă”) într-un imobil de pe strada Zilei nr. 2, colţ cu strada Tecuci. A deţinut-o până la naţionalizare. Astăzi imobilul nu mai există, a fost demolat.

Elena Hanagic a absolvit Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Drept (1928) şi în acelaşi an a terminat şi Academia de Arte Frumoase, unde a avut fericirea să studieze cu pictorul Alexandru Jean Steriadi. Profesorii de la Facultatea de Drept au vrut să o reţină pentru a lucra în diplomaţie, dar ea a refuzat. Pasiunea pentru artă, pentru care fusese mult încurajată şi de Steriadi, era mai mare. Ar fi dorit să-şi continue studiile de pictură la Paris, însă tatăl s-a opus, acceptându-i întreţinerea pe toată perioada studiilor numai dacă în capitala Franţei îşi ia doctoratul în drept, lucru care pe ea nu a interesat-o.

După decesul tatălui şi trecerea în proprietatea statului a farmaciei, artista s-a înscris în Baroul de avocaţi din Galaţi şi a profesat până în 1960. Nu a abandonat pictura. A debutat în 1934 la Salonul Oficial de Pictură și Sculptură din București. La Galați l-a cunoscut şi s-a căsătorit cu Henri Serge Hanagic (n. 25 august 1907 - m. 27 august 1981), tot avocat de profesie, căruia îi murise soția și avea doi copii, o fată, Rodica Margareta, și un băiat, Mihai Viorel. Henri Serge Hanagic a fost într-un timp prefect al judeţului Covurlui, ultimul prefect înlăturat de regimul comunist venit la putere şi arestat politic în 1952. Foarte mulţi ani Elena Hanagic a locuit cu familia în casa de pe strada Al. I. Cuza nr. 46 a pictorului Nicolae Mantu, căruia i-a făcut şi un admirabil portret, reprodus în culegerea literară „Pagini dunărene” (1956), care a figurat la Expoziţia Anuală de Grafică din 1957 (Bucureşti, Sala Dalles) şi se află acum în colecţia Muzeului de Artă Vizuală din Galaţi. Rodica Hanagic (n. 29 iulie 1939, Galați) va urma și ea artele plastice, absolvind în 1968 Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București, Secția Scenografie, clasa profesorului Mihai Tofan. A lucrat ca pictor scenograf la Studiourile Televiziunii Române. O boală necruțătoare, moștenită se pare de la mama sa, îi va curma viața la 16 aprilie 1989, când nu împlinise încă 50 de ani (pentru mai multe amănunte a se vedea cartea mea „Arta gălățeană feminină”, Editura Centrului Cultural „Dunărea de Jos”, Galați, 2018, pag. 78 - 80). Mihai Viorel Hanagic a absolvit Conservatorul din București și a activat ca profesor în învățământul preuniversitar până la pensionare. Trăiește în București.

În toţi aceşti ani, în paralel cu profesia de avocat, artista a practicat şi pictura, a participat la expoziţiile colective organizate în Galaţi, Tecuci, Focşani, Brăila, dar şi la manifestările cu caracter interregional, interjudeţean şi naţional. În vacanţele de vară, îşi aminteşte fiica sa Alexandra Drăguţescu, îi plăcea să meargă cu familia la Agas, o localitate din judeţul Bacău, situată într-o zonă montană pe valea Trotuşului, între Munţii Ciucului şi Munţii Tarcăului. Acele locuri atât de pitoreşti, străbătute cândva şi de Mihail Sadoveanu, i-au oferit clipe minunate, dându-i posibilitatea să le imortalizeze frumuseţea în numeroase acuarele. A încetat din viaţă la Galaţi, la 22 ianuarie 1970. A fost înmormântată la Cimitirul „Eternitatea” alături de părinţii săi Alexandrina şi Gheorghe Radu.

În lucrările de acuarelă rămase de la Elena Hanagic identificăm cu certitudine calităţile care trebuie să le posede cel care se exprimă în această tehnică a culorilor de apă, destul de pretenţioasă, fiindcă nu suportă reveniri şi necesită condiţii speciale pentru protecţie: mare putere de observaţie, sensibilitate la variaţiile luminii, rapiditate şi precizie în execuţie, spontaneitate, rafinament şi subtilitate coloristică. Trăind în Galaţi, artista a imortalizat în numeroase lucrări imagini panoramice ale văii oraşului, secvenţe din munca gălăţenilor pentru refacerea centrului oraşului distrus în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, din activitatea constructorilor de nave, aspecte stradale, ale vechilor şi noilor cartiere în construcție, ale parcurilor, ale peisajului industrial, privelişti din port şi de pe Dunăre etc. („Galaţi, peisaj urban”, „Galaţi, cartier industrial”, „Cartier vechi”, „Sector la Fabrica de ulei Prutul”, „Dunărea la Galaţi”, „Reconstrucţia centrului oraşului Galaţi”, „Vedere spre Dunăre”, „În parc”, „Blocul M”, „Strada Republicii”, „Navă pe cală”, „Cargou de 4500 tone”, „Clădiri vechi şi blocuri noi”, „Strada Brăilei”, „Valea oraşului”). În acelaşi timp, a reţinut şi a fixat pe suprafaţa hârtiei imagini fascinante din Delta Dănării, de la Balcic, din Munţii Vrancei, de pe valea Trotuşului sau din Munţii Ciucului şi Munţii Tarcăului („Din Munţii Vrancei”, „Oraş de munte”, „Amurg”, „Ploaie de munte”, „Sat de munte”, „Poiene”, „Peisaj din Deltă”, „Peisaj din Agas”).

În general, peisajele Elenei Hanagic, gen în care a excelat, se desfăşoară pe mari întinderi spaţiale, sunt echilibrate compoziţional, culorile sunt fluente şi, în ciuda anilor care au trecut, îşi păstrează prospeţimea. Atmosfera lor creează o stare de optimism, de dragoste şi sete de viaţă, linişte şi pace adâncă. Artista a avut cu siguranţă o structură poetică, o sensibilitate aparte, a receptat frumosul din natură sau cel făurit de mâna omului şi a ştiut să-l transpună în imagini vizuale astfel încât să încânte, să emoţioneze, să provoace ample vibraţii sufleteşti. Acestor calităţi li se adaugă ştiinţa artistei în ordonarea fiecărui element care formează ansamblul tablourilor, spontaneitatea notaţiei, folosirea unei palete coloristice armonioase şi nuanţate. Din acuarelele ei se revarsă o poezie de un lirism discret, planurile se succed în adâncime sau se intersectează, culoarea este uneori mai diluată, transparentă, alteori mai consistentă, în funcţie de elementele care compun imaginile, accentul pictoriţei cade pe surprinderea spiritului locurilor imortalizate. Albul hârtiei este ingenios exploatat. Adesea, peisajele sunt însufleţite de prezenţa omului (”În parc”, „Peisaj din Galaţi”, „Clădiri vechi şi blocuri noi”, „Strada Brăilei”, „Şantierul Naval Galaţi”), astfel că fiorul vieţii se face mai bine simţit, iar sub raport plastic lucrările dobândesc o notă de dinamism.

În activitatea sa, Elena Hanagic a abordat şi genul portretului. Şi-a pictat cele două fiice la vârste diferite, soţul, şi-a făcut autoportretul, a lăsat un remarcabil portret al pictorului Nicolae Mantu. Acesta din urmă este înfăţişat la vârsta senectuţii. Culorile delicate, sobre şi linia precisă a desenului concură la crearea unui portret în care s-a urmărit atât asemănarea fizică cu modelul, dar şi pe reliefarea bunătăţii şi frumuseţii lăuntrice a acestui mare pictor animalier, emblematic pentru cultura şi arta Galaţilor. Multe alte portrete sunt risipite pe la persoane greu de identificat, fiindcă, aşa cum îmi scria fiica sa Alexandra Drăguţescu, pictoriţa avea obiceiul ca după terminarea lor să le ofere celor care i-au pozat. De asemenea, la Casa Memorială „Costache Negri” de la Mânjina, se păstrează un admirabil portret al lui Nicolae Bălcescu, pictat de artistă în ulei pe pânză.

Situându-se printre cei care au făcut muncă de pionierat la începuturile organizate ale mişcării plastice de la Dunărea de Jos, Elena Hanagic rămâne o artistă pe care gălăţenii ar trebui să o cunoască, să o venereze şi să n-o uite vreodată. Lucrările ei de la Muzeul de Artă Vizuală atestă un talent autentic şi o acuarelistă a cărei creaţie are toate calităţile tehnicii în care s-au exprimat şi au dat opere remarcabile Ştefan Luchian, Max Arnold, Steriadi, Tonitza, Pallady, Dărăscu, Schweitzer-Cumpăna, Alexandru Phoebus, Ion Murariu, Constantin Găvenea, grupul ieşean format din Mihai Cămăruţ, Ion Petrovici, Adrian Podoleanu, Constantin Radinschi, Ştefan Hotnog sau gălăţenii noştri de astăzi Nicolae Placicov, Gheorghe Mihai-Coron şi Nicolae Cărbunaru. Tot ce a rămas de la ea poartă însemnele personalităţii sale, a profesionalismului, a unui stil bine conturat şi a delicateţei sentimentelor de care a fost animată.

Fiica: Alexandra Elena Drăguţescu

Pictorița Alexandra Elena Drăguțescu face parte din galeria artiștilor plastici născuți în orașul Galați sau pe meleagurile județului Galați, care au trăit sau trăiesc dincolo de hotarele țării și despre care eu am scris de-a lungul timpului: Jeanne Coppel (Paris, Franța), frații Georgeta Arămescu-Anderson şi Constantin Emil (Ticu) Arămescu (Miami, Florida , S. U. A.), Reuven Rubin (Israel), Daniel Spoerri (Italia), Ecaterina Elian (Franța), Rodica Costianu (Elveţia), Oana Coşug (Belgia), Adina Drinceanu (Italia), Maria Dumbravă (S. U. A.), Nicolae Georgescu (Franţa), Robert Helman (Franţa), Mircea Nicolau (Germania), Neluş Oană (Australia), Nelu Pascu (Italia), Diana Schor (S. U. A. ), Simona Soare (Germania), Dorina Alexandrescu (Italia), Cristina-Iulia Popescu (Italia), Cătălin Domnițeanu (Canada), Marian Sava (Belgia), Luana Diana Matei (Italia). Pe unii i-am cunoscut personal, au venit cu expoziții personale la Galați, cu alții am corespondat prin scrisori sau prin intermediul Internetului.

Artista trăieşte la Montreal, Quebec (Canada). S-a născut în Galaţi, la 18 ianuarie 1951, în familia avocaţilor Elena şi Henri Serge Hanagic. În copilărie, a locuit cu familia în casa pictorului Nicolae Mantu din strada Cuza Vodă Nr. 46. Amintindu-şi de anii aceea fragezi, îmi scria într-o corespondenţă electronică că era „preferata maestrului şi singura care putea intra în atelierul acestuia fără să bată la uşă”. De asemenea, îmi destăinuia că într-o zi pictorul i-a dăruit familiei sale un tablou cu trandafiri galbeni, pe care într-un moment mai greu din viaţă aceasta a fost nevoită să-l înstrăineze, precizând şi cât de mult ţinea Mantu la aceste flori care erau din abundenţă în curtea sa. „În acea curte, trandafirii aveau un scop bine definit şi nimeni nu avea voie să-i atingă. Erau trandafiri de un roşu sângeriu, cei de un roşu mai cald şi cei galbeni, plus cei roz, agăţători, care flancau treptele terasei. An de an sosea un grădinar, special angajat, care altoia şi îngrijea acei trandafiri ce urmau să îşi ia locul în tablourile sale”.

După cursurile şcolii primare şi gimnaziale făcute la Galaţi la mai multe unităţi de învăţământ (Liceul de fete „Mihail Kogălniceanu”, Liceul „Vasile Alecsandri”, Şcoala Nr. 24, Liceul de Muzică şi Arte Plastice), Alexandra a urmat Liceul de Artă „Nicolae Tonitza” din Bucureşti, apoi în 1973 a fost admisă la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, pe care l-a absolvit în 1977. Aici a studiat la secţia Pictură Monumentală - Restaurare, clasa profesorului Petre Achiţenie. Încă din anul I de facultate s-a căsătorit cu colegul ei Titu Drăguţescu, student tot la clasa profesorului Achiţenie, însă în al doilea an de studii. La 7 februarie 1980 li s-a născut primul copil, Alexandru, iar la 5 iulie 1983 cel de-al doilea, Matei. Până în 1992 a activat ca profesoară, predând desenul şi pictura la Şcoala Populară de Artă din Bucureşti. În 1982 a susţinut şi examenul de definitivat în învăţământ ca profesor de arte plastice. În vacanţele de vară a participat alături de soţul său, atestat de Patriarhia României ca pictor bisericesc, la realizarea picturii în frescă la Biserica din Malaia, Vâlcea (1978 -1979), Biserica din Boteşti, Argeş (1984 – 1985), Biserica Oota (1986 – 1987) şi Biserica Sf. Nicolae cel Nou (1990 – 1991), ambele lăcaşuri de cult ortodox, monumente istorice, aflate în Craiova. De asemenea, în perioada 1979 – 1981 a făcut parte din colectivul format din Romeo Zamfirescu, Titu Drăguţescu şi Spiru Chintilă care a realizat patru mari mozaicuri ceramice care decorează Casa Ştiinţei şi Tehnicii din oraşul Câmpina. Titu Drăguțescu, în 1974, a făcut parte din grupul de artiști format din Cornelia Victoria Dedu, Aurelian Dinulescu, Teofil Ghețiu, Victor Haja, Paul George Mihail și Benone Șuvăilă, care au participat la Tabăra de Creație din Galați, organizată de Uniunea Tineretului Comunist și Uniunea Artiștilor Plastici, finalizată cu o expoziție deschisă în luna octombrie la Muzeul de Artă Românească Modernă și Contemporană.

În 1992, cei doi soţi Drăguţescu, împreună cu fiii lor Alexandru şi Matei, au părăsit România şi s-au stabilit în Canada, la Montreal. Aici, pictoriţa, pentru a-şi dobândi dreptul de a activa ca profesor de arte plastice, conform reglementărilor statului canadian, a mai făcut doi ani de studii la Facultatea de Arte Plastice de la Université du Qubéc à Montréal (UQAM), frecventând cursuri care nu fuseseră cuprinse în programa învăţământului artistic universitar din România (arta pe ordinator, istoria artelor canadiene şi a Quebecului, pedagogia pentru copiii handicapaţi şi cu probleme de comportament, limba franceză etc.). Nu a abandonat arta monumentală pentru care se pregătise în ţară, realizând împreună cu soţul său designul şi restaurarea mai multor tapiserii în Suite Royale la Hotel Ritz (Montreal, 2011), designul şi restaurarea unei tapiserii Aubusson la acelaşi hotel (2013) şi restaurarea mai multor zone ale plafonului pictat în frescă al Teatrului Corona (Montreal, 2015). În acelaşi timp a restaurat din colecţii private tablouri de Bruegel, Renoir, Chagall etc. şi a susţinut cursuri de desen şi pictură la Centrul de Artă Stewart Hall, Pointe-Chaire, pentru persoanele de orice vârstă dornice să practice arta în timpul lor liber.

În ţară, Alexandra Drăguţescu a debutat împreună cu sora sa Rodica Margareta Hanagic şi Vasile Rotaru, ambii pictori scenografi la Studiourile Centrale ale Televiziunii Române, într-o expoziţie deschisă în 1978 la Galeriile de Artă ale Municipiului Bucureşti. Cu acel prilej, criticul de artă Virgil Mocanu, în cronica sa plastică scria: „În sfârșit, Alexandra Drăguțescu, mai nou venită în destul de restrânsa familie a creatorilor de ambianțe scenice, prezintă un ciclu tematic explicit formulat ca atare - Portrete costumate „Temă Utamaro” - acceptând decis și lucid o premisă limitativă, tocmai pentru că îi oferă posibilitatea studiului cu variațiuni, justificând totodată și cel de-al doilea termen al expunerii: Dimensiuni ale expresiei umane. Aceste interpretări livrești, ca și Măștile de teatru popular românesc ne dau dimensiunea picturală a preocupărilor sale, completând turul de orizont propus de o manifestare ce trebuie reținută pentru semnificațiile ei sociale și estetice” (Virgil Mocanu, Jurnalul Galeriilor, Expoziția „Dimensiuni ale spațiului și ale expresiei umane, „România literară”, Nr. 22, 1978, pag. 18).

Ulterior, Alexandra Drăguțescu și-a organizat expoziţii personale la Banque Credit Mutuel, Nisa, Franţa (1984), Windsor Art Center, Windsor, Anglia (1987), Margart Fisher Gallery, Londra, Anglia (1987), Euro Gallery, Londra, Anglia (1987) şi a participat la mai multe manifestări colective de profil: Festivalul de artă a tineretului, La Rochelle (Franţa, 1982), Expoziţie de artă românească, Arnhem (Olanda, 1990), Le Chateau Ste-Anne, Bruxelles (Belgia, 1990), Romanian Art Exhibition, Viena, Austria, 1991), Galeria Apollo, Bucureşti (1992), Tanaka Gallery (în permanenţă), Osaka (Japonia, 1990 -1993), Stewart Hall Gallery, Pointe-Claire (Canada, 1993, 1994), La Maison d’art Fra Angélico, Montreal (Canada, 1994, 1995), Jardin des Arts, Paris (Franţa, 1992 – 1998), Canada Galerie de l’Isle (permanent), Montreal (Canada, 1993 – 1994), Galerie Claude Lafitte (permanent), Montreal (Canada, 2009). Are lucrări în colecţii private din România, Canada, Franţa, Anglia, Germania, Olanda, Belgia, Italia, Japonia, S. U. A., Emiratele Arabe Unite şi Suedia.

Opera Alexandrei Drăguţescu s-a constituit şi a evoluat de-a lungul celor peste 40 de ani de creaţie având la bază în primul rând respectul pe care-l manifestă artista pentru pictura figurativă. În lucrările din primii ani de după absolvirea facultăţii, primordiale sunt compoziţiile de dimensiuni mai mari, marcate de viziunea artei monumentale în spiritul căreia se formase, cu accente decorative şi în care elementele constitutive (fragmente de peisaj, natură statică, portret, figură umană) sunt juxtapuse ca în tehnica colajului. Ceea ce s-a întâmplat mai pe urmă, ne spune chiar pictoriţa: ”Dorind mai mult decât nişte simple exerciţii stilistice, rezolvări tehnice sau virtuozităţi plastice, am vrut să creez o lume a mea, o lume aparte, astfel că în evoluția mea ulterioară oniricul şi pictura metafizică au jucat un rol determinant. Depăşind decorativismul iniţial, am aprofundat puterea de expresivitate a perspectivei în redarea atmosferei, element primordial în care toate trăirile, emoţiile, gândurile se pot naşte şi pot exista, pot avea o mare putere de sugestie. În această atmosferă, obiectele simple, banale, prin asocierea lor în combinaţii pe aceeaşi pagină nasc gânduri noi, cu sugestii diferite de percepţia lor obişnuită, creează o lume misterioasă, enigmatică, de vis, cu conotaţii sporite”.

La Alexandra Drăguţescu, elementele concrete sunt pictate aproape hiperrealist, numai că prezenţa lor, de cele mai multe ori insolită, în acelaşi cadru al spaţiului plastic, conferă ansamblurilor un aer ce ne duce cu gândul la pictura suprarealistă. Şi aceasta numai datorită intervenţiei imaginaţiei artistei în cătarea creării misterului, a încercării de a pune în mişcare scripeţii gândirii celui care priveşte pentru descoperirea unor noi semnificaţii. Portretele marelui medic oftalmolog român Petre Vancea, a pictorului Petre Achiţenie şi „Autoportretul” sunt executate în maniera pictorului japonez Hokusai. Petre Vancea este tipul savantului, are o figură astrală, rece, părul de pe cap îi este albit complet, este îngândurat, priveşte fix prin lentilele ochelarilor, în mâna dreaptă ţine o lupă, iar în stânga o prestigioasă medalie de aur primită la Paris pentru meritele în descoperirea vindecării unei boli care, netratată, poate conduce la orbire. Pajura care veghează alături pe bara unui balansoar poate fi un simbol al tenacităţii şi curajului cu care a acţionat pentru întemeierea şi impunerea şcolii moderne de oftalmologie în România. Elementele decorative nu lipsesc, le întâlnim îndeosebi pe vestimentaţia personajului. Pictorul Achiţenie are un chip luminos, iradiază inteligenţă, străbate cu privirea spaţii ce par a nu se mai termina, poartă veşminte largi, specific japoneze, penelul din mâna dreaptă îi trădează profesia de o deosebită nobleţe, iar copacul înflorit şi planta din preajmă îi accentuează vitalitatea, sensibilitatea şi curăţenia sufletească a celui care a pictat în România şi în Republica Moldova peste 52 de biserici. „Autoportretul” o înfăţişează pe artistă ţinând o pisică în braţe, purtând pe cap un turban prins cu multe accesorii, este îmbrăcată într-un capot înflorat. Două miniaturi textile dreptunghiulare cu motive florale, din care coboară şnururi aurii cu franjuri până la baza tabloului, îi încadrează chipul tânăr, plin de candoare şi gingăşie, căutând spre o lume generatoare de bucurii. Radiografierea dimensiunii psihologice a personajelor şi reliefarea acesteia prin expresia exterioară a chipului constituie o constantă a portretisticii Alexandrei Drăguţescu, realizată ingenios cu mijloacele plastice care le are la dispoziţie. În „Clepsidra”, efemerul din prim-plan, reprezentat printr-un fluture de o coloristică foarte vie şi fire de iarbă, convieţuieşte alături de durabil – clădirile de o perfectă geometrie şi verticalitate din ultimul plan. „Catedrala” şi „Compoziţie din Montreal” sunt inspirate din realităţile canadiene. În primul tablou, elementele de natură statică sunt pictate într-un interior prin a cărui fereastră deschisă se vede faţada catedralei din Montreal. La fel procedează artista şi în „Zi de vară”, unde obiectele de recuzită au forme perfect desenate, iar pe cer, mai sus de nori, se văd plutind două baloane cu aer cald. Coloristica aici este de o sensibilitate aparte, nuanţele tonale ating rafinamentul. În „Compoziţie din Montreal”, în dreapta tabloului, catedrala se înalţă în toată măreţia ei, etalându-şi frumoasele elemente de arhitectură gotică, iar în partea stângă, aceeaşi imagine este reluată şi proiectată oblic în culori surdinizate, estompate.

Într-o serie de alte tablouri, precum „Păpuşa metafizică”, „Pantoful bunicii”, „Portret în flăcări”, „Dublu portret în flăcări”, „Cutia magică”, „Femeia cu pălărie” ş.a., libertatea de exprimare o conduce pe pictoriţă la configurarea unor plăsmuiri considerate, aşa cum însăşi mărturiseşte, ca „alcătuind o lume paralelă, guvernată de legi plastice independente de lumea reală, dar cu o egală forţă de expresie, unde imaginaţia şi visul au un rol preponderent”.

Alexandra Drăguţescu construieşte cu siguranţă şi rigoare, pictează în ulei pe pânză şi în tehnici mixte (tempera şi acuarelă), uneori împarte suprafaţa suportului în registre, intersectează sau suprapune planurile, pigmentul este răspândit cu tuşe lise şi în modulări tonale de fineţe, vibrante, în funcţie de subiect. Lucrările ei sunt realizate cu o egală preocupare a acesteia pentru formă şi culoare, sunt echilibrate compoziţional, armonioase, emoţionante şi suscită interesul privitorului pentru a le lectura cu răbdare şi a le recepta mesajul. Demersul ei este al unei artiste profund originale, interiorizată, în căutare de nou şi de soluţii plastice care să-i exprime cât mai fidel şi convingător crezul artistic, întreaga partitură de sentimente, trăiri sufleteşti şi emoţii.

Corneliu STOICA

dcp100168 · January 3, 2020

Ștefan Buțurcă - un excepțional desenator și colorist

De la absolvirea Universității Alexandru Ioan Cuza” din Iași, Facultatea de Desen, pictorul Ștefan Buțurcă a străbătut un traseu artistic lung, desfășurat pe parcursul a 46 de ani, timp în care s-a afirmat ca un important reprezentant al picturii românești contemporane.

Artistul s-a născut la 9 aprilie 1951 în comuna Nicorești, fiind al treilea din cei patru copii ai familiei Irina și Toader Buțurcă (ceilalți frați se numesc Didina, Marian și Adrian). În toamna aceluiași an, părinții s-au stabilit la Tecuci, astfel că, atunci când au venit anii de școală, Ștefan a urmat aici cursurile claselor primare, gimnaziale și liceale. Aptitudinile și talentul pentru artă l-au îndemnat să se înscrie la Facultatea de Desen din Iași. A studiat compoziția și culoarea cu profesorii Dan Hatmanu și Francisc Bartok, iar desenul cu Vladimir Florea și Corneliu Ionescu. A absolvit în 1974 și din acest an până în 2015, când s-a pensionat, a lucrat ca profesor de Educație Plastică, mai întâi în comuna Țepu și Matca, iar din 1990 la mai multe unități de învățământ din municipiul Tecuci. În această calitate a îndrumat zeci de generații de elevi pe calea frumosului artistic, obținând numeroase premii la concursuri școlare organizate pe plan național și internațional. În 1995 a donat Muzeului de Istorie „Teodor Cincu” din Tecuci o selecție de 16.000 de lucrări realizate de elevii săi din 11 unități școlare, înființând în cadrul acestei instituții Secția de Artă Plastică Infantilă „Colecția profesor Ștefan Buțurcă”.

Paralel cu munca la catedră a desfășurat o bogată activitate artistică. A debutat în iulie 1975 în cadrul Salonului anual de pictură, sculptură, grafică și artă decorativă al Filialei Galați a U. A. P. R. cu compoziția „Aspirații”.Va expune în cadrul acestei filiale până în 1984. Și-a organizat de-a lungul anilor 33 de expoziții personale în țară (la Tecuci, Suceava, Iași, București, Galați) și una în Republica Moldova, la Centrul republican de Cultură și Artă din Chișinău (martie – aprilie 1994). De asemenea, a participat la numeroase expoziții colective, de grup, omagiale, republicane și internaționale. În 2008 a fost onorat de Primăria și Consiliul Local Tecuci cu Diploma și Titlul de Cetățean de Onoare al Municipiului Tecuci. În 2004, criticul și istoricul de artă Valentin Ciucă i-a consacrat albumul de artă „Ștefan Buțurcă – viața ca un portret” (Editura Art XXI, Iași), iar în 2019 i-a apărut la R. A. Monitorul Oficial, al doilea album de artă, intitulat „Ștefan Buțurcă – O viziune asupra lumii”, cu un text critic semnat de Victoria Anghelescu. Este membru al U. A. P. R., Filiala de Pictură București din 1996. Are peste 460 de tablouri de pictură și grafică în colecții de stat și particulare din România (București, Iași, Suceava, Galați, Constanța, Tecuci, Lenauheim, Bistrița Năsăud, Sf. Gheorghe, Bârlad, Focșani, Piatra Neamț, Bacău, Buzău, Moinești, Arad, Vicovu de Jos) și din străinătate (Canada, China, Elveția, Franța, Israel, Palestina, S.U.A., Republica Moldova). Despre creația sa au scris în presă și în cataloage de expoziții criticii de artă Marin Mihalache, Aurel Leon, Dan Grigorescu, Virgil Mocanu, Valentin Ciucă, Cristina Angelescu, Radu Negru, Vasile Florea, Octavian Barbosa, Cornel Radu Constantinescu, Artur Silvestri, Maria Magdalena Crișan, Veronica Marinescu, Corneliu Stoica, Cristina Angelescu etc. Este prezent, de asemenea, în albumul „Artiști plastici gălățeni” de Maria-Magdalena Crișan (Editura „Meridiane”, București, 1986), în „Enciclopedia artiștilor români contemporani” de Alexandru Cebuc, Vasile Florea și Negoiță Lăptoiu, vol I (Editura Arc 2000, București, ediția în limba română, 1996; ediția în limba franceză, 1999), în micul dicționar enciclopedic „Nasc și la Tecuci oameni” de Vasile Ghica (Editura PIM, Iași, 2008), în monumentalele lucrări ale lui Valentin Ciucă „Un secol de arte frumoase în Moldova” (vol. II, Editura Art XXI, 2009) și Dicționarul ilustrat al artelor frumoase din Moldova, 1800 – 2010” (Editura Art XXI, Iași, 2011), ca și în cele două ediții ale ”Dicționarului artiștilor plastici gălățeni” aparținând subsemnatului (ediția I, Muzeul de Artă Vizuală Galați, Editura „Terra”, Focșani, 2007), ediția a II-a, Editura „Axis Libri”, Galați, 2013).

Format la Școala picturii ieșene, Ștefan Buțurcă a evoluat în spiritul celor mai bune tradiții ale artei românești, dovedind prin ceea ce a creat o asimilare temeinică a lecției marilor maeștri afirmați la sfârșitul secolului al XIX-lea și în prima jumătate a secolului al XX-lea, care au impus arta românească în context european. Demersul său a urmat drumul picturii postimpresioniste, uneori și cu ecouri din vocabularul foviștilor și al expresioniștilor. Într-un interviu acordat scriitorului Vasile Ghica, întrebat dacă din punct de vedere artistic nu se simte prea legat de tradiție, acesta i-a răspuns: "Nu m-a tentat avangardismul niciodată. Este adevărat, arta se intelectualizează, se abstractizează, dar unele experiențe sunt sterile. Sunt semne că marii artiști ai picturii contemporane se întorc la emoție. Fără aceasta, pictura parcă nu-și justifică statutul. Eu sunt convins că simplitatea și claritatea pot fi profunde. Accesibilitatea nu este o rușine, iar exhibiționismul nu înseamnă adâncime. Mă fascinează peisajul și culoarea".

Aşadar, simplitatea, claritatea, profunzimea şi pictura declanşatoare de emoţii și stări sufletești sunt dezideratele către care a aspirat întotdeauna Ştefan Buţurcă, iar aceste calităţi le întâlnim pe deplin în lucrările sale, fie că acestea reprezintă peisaje, portrete, naturi statice sau flori, genuri pe care el le-a cultivat cu consecvenţă şi sunt ilustrate de întreaga sa operă.

De-a lungul anilor, artistul a practicat desenul în crochiuri, portrete, ilustrație de carte și compoziții de sine stătătoare (a deschis și o expoziție intitulată "Creion și mână", 1978), a pictat în acuarelă și guașă, dar cel mai mult s-a dedicat picturii în ulei. Lucrările sale de început (perioada 1972 – 1978) stau sub semnul abordării temelor de evocare istorică. Pictorul urmărește prin tablourile realizate să reliefeze etnogeneza poporului român, unitatea și continuitatea acestuia în spațiul carpato – danubiano - pontic, plăsmuind imagini cu încărcătură simbolică și etalând din punct de vedere plastic remarcabile calități de monumentalist („Decebal”, „Obârșie”, „Mihai Viteazul”, „Rod”, „Moment moldav – Petru Rareș”, „Columnă”, „Unitate și continuitate, „Rădăcinile prezentului”, „Dăinuire”, „Ctitori”, „Prezență istorică”, „Mesager). Se îndreaptă însă și spre genul peisajului și al naturii statice, pe care le va cultiva în viitorii ani cu consecvență de invidiat. Între 1983 – 1986 întreprinde călătorii documentare în Delta Dunării în zona Sulina, Crișan, Mila 23. În 1987 se deplasează la Olănești, iar vara pictează la Nicorești (Fântâni, Sârbi, Coasta Lupei, Piscu Corbului, Poiana). Transferându-se în 1990 la Tecuci, alături de continuarea pictării unor aspecte din vechiul târg, începe să picteze imagini din împrejurimile orașului. În 1994 se documentează în zona Branului și în Sinaia, în 1999 pictează în zona Buzăului, satul Vintilă Vodă, la invitația prietenilor săi Gabriela și Eugen Beceanu, iar în 2008 descoperă peisajul din zona Bucovinei, localitățile Brodina și Vicov (satul Sofiei Vicoveanca). În 2017 – 2018 va reveni pe plaiurile natale ale Nicoreștilor, pictând în plein-air în satele Braniște, Dobrinești, Sârbi, Fântâni-Cornești, Coasta Lupei, Piscu Corbului. Explorează și zona Poiana cu așezările Piroboridava și Hulești.

Tablourile lui Ștefan Buțurcă reprezentând peisaje sunt populate de margini de sat, case, dealuri domoale, cărări, intersecții de drumuri, fântâni, arbori, gospodării țărănești, curți, pământuri fertile sau aride, amiezi însorite, amurguri, nopți înstelate etc. A reținut imagini din zona natală a Nicoreștilor, surprinse în diferite anotimpuri și în diferite momente ale zilei („Margine de sat”, „Case la Nicorești”, „Peisaj cu fântână”, „Iarnă la Nicorești”, „Toamnă la Poiana”, „Colț de sat la Poiana”, „Peisaj din Costa Lupei”, „Clopotniță la Nicorești”, „Vedere spre satul Poiana”, „Pod spre Piscu Corbului”, „Uliță în târgul Nicorești”), a pictat cu o stăruință impresionantă Tecuciul cu străduțele sale de târg cu parfum romantic, cu mahalale și noile cartiere („Case la periferie”, „Târg de altădată”, „Peisaj la marginea Tecuciului”, „Peisaj cu fabrică”, „Vara în cartier”, „Către piața veche” ș. a.). O expoziție a sa a purtat chiar numele „Vârstele orașului meu” (1980). Scriitorul și criticul de artă Aurel Leon nota cu acel prilej în prefața catalogului: „Pentru Ștefan Buțurcă, Tecuciul său autobiografic nu e decât un mare atelier, din care își iubește nu doar pe ai săi, ci priveliștile, oamenii, florile și - mai ales - aerul degajat de orice meschinărie a clipei care ne fulguiește graba spre dincolo". Tablourile cu imagini din Bucovina („Lumină de toamnă”, „Răspântie la Brodina”, „Cromatică explozivă”, „Efecte pe serul Brodinei”, ”Peisaj din Vicovu de jos”, „Albastrul înserării”, „Cărare pe marginea satului”, „Colț fermecător la Brodina„ ș.a.) sunt adevărate poeme cromatice, în care vibrează aerul Moldovei, locurile își etalează frumusețea, atmosfera lor îmbietoare și calmul oamenilor care nu sunt prezenți în cadru decât indirect, prin elementele rodului muncii lor. În Delta Dunării este atras de flora abundentă, de bărcile pescărești și de chipul pescarilor, de satele cu case joase, de aspecte dominate de o liniște adâncă.

În peisaj, pe artist nu-l preocupă atât redarea pitorescului priveliștilor, ci mai ales surprinderea acelei atmosfere a locurilor, care învăluie peisajul într-o poezie liniștită și calmă. O aură de mister plutește peste imaginile sale din lumea satelor și târgurilor, simți parcă în acordurile cromatice ale tablourilor vibrația aerului, freamătul molcom al arborilor sau șopotitul apei răzbătând prin ghizdurile fântânilor. Peisajelor din pânzele lui Ștefan Buțurcă nu le trebuie găsită neapărat o anumită identitate, fiindcă ele nu corespund întocmai reperelor strict reale, ci sunt mai degrabă proiecții ale stărilor sufletești trăite de artist în fața spectacolului naturii și ca atare un produs mai mult al fanteziei sale. Criticul de artă Valentin Ciucă scria chiar că pentru artistul tecucean, peisajul "este înainte de toate o stare de spirit" și că pictorul „recuperează prin memorie un teritoriu nu atât perceput cândva, cât mai ales imaginat". Aceasta chiar dacă de cele mai multe ori tablourile sale ne indică în titlu unele toponime, precum: Nicorești, Matca, Poiana, Fântâni, Piscul Corbului, Tecuci, Crișan. Ștefan Buțurcă reușește în așa măsură să personifice aceste peisaje, să le confere virtuți omenești, încât cei care au scris despre ele le-au considerat mai degrabă niște „peisaje portret”. Într-un alt loc și cu alt prilej, Valentin Ciucă afirmă: „Moliciunile tandre ale peisajelor de la Nicorești, Matca sau periferiile Tecuciului se potrivesc ca spații ale reflecției, liniștii și dialogului cu sinele. Fiecare tușă e o caligramă a unei stări de spirit, un ecou în afectiv al emoției iscate de motiv. Spiritualizarea emoției provine dintr-un fel personal de a deduce din imagine prezența tutelată a lui Dumnezeu" ("Lupta cu limitele", prefață la albumul „Ștefan Buțurcă”, Editura Arc 2000, București, 1995).

Cu toate că sunt de dimensiuni reduse, tablourile sale cuprind reprezentări spațiale vaste, ce se desfășoară pe mari întinderi. Acestea sunt posibile datorită faptului că pictorul găsește întotdeauna soluții compoziționale diferite pentru a reda senzația de adâncime, de perspectivă, modalități ingenioase de ordonare în pagină a elementelor care formează substanța lucrărilor. Am cita în acest sens și alte câteva tablouri: „Case la capătul satului”, „Armonie în plină vară”, „Case roșii”, „Fântână la intrarea în sat”, „Armonii de iarnă”, „Colț de sat înzăpezit”. Deși sunt mai mult imaginare, aceste peisaje par totuși desprinse din arealul zonei Moldovei de Jos, din ele se revarsă o poezie senină, stenică, lumina se cerne cu discreție, strecurând în sufletul privitorului bucuria unui om care iubește peisajul pământului natal și se simte o fărâmă din acesta. Albastrurile sunt distribuite în nuanțe ce fascinează ochiul, roșurile caselor dobândesc patina vremurilor, verzurile bat mai mult în galben, griurile colorate cântă în surdină. Artistul exteriorizează în materie sensibilă o trăire exprimată cu firescul unei simplități de-a dreptul cuceritoare.

Cu aceeași fervoare simțită pentru genul peisajului, Ștefan Buțurcă pictează și naturile statice, majoritatea fiind cu flori. Aceeaşi strălucire cromatică, aceeaşi energie a tuşelor, aceeaşi atentă elaborare, aceeaşi măiestrie în asigurarea echilibrului compoziţional. Artistul stăruie asupra redării materialităţii obiectelor de recuzită, a carnalităţii lujerelor. Corolele şi petalele sunt mai mult schiţate, figurate doar din câteva trăsături de penel. Culorile sunt calde şi dobândesc adesea sonorităţi de smalţ. Florile lui Ştefan Buţurcă sunt vii, răspândesc în jur lumină şi poezie. Lirismul lor este învăluitor („Natură statică cu flori şi ochelari”, „Flori în cană roşie”, „Petunii în cană albă”, „Trandafiri roz şi carte”, „Narcise albe”, „Natură statică cu pahar şi flori de păpădie”, „Crini”, „Cană cu petunii roşii”, „Vază cu iarba şarpelui”, „Flori de ochiul-boului”, „Trandafiri roz şi pipă”, „Gălbenele în vas albastru”).

Când abordează portretul, alt gen preferat, artistul ştie că mai mult decât reuşita redării asemănării cu modelele contează accesul la dimensiunea psihologică a acestora şi scoaterea la lumină, prin expresia fizionomiei, a adâncului lăuntric, a acelor trăsături în măsură să le definească personalitatea. Personajele din portretele sale sunt oameni simpli, chipurile lor exprimă sobrietate şi concentrare, suferinţă şi îngrijorare, nostalgie şi cufundare în gânduri, asprime, severitate şi fermitate („Bătrân pe gânduri”, „Moş Nicolae”, „Nea Săndică”, „Chip de pescar”, „Femeie odihnindu-se”, „Femeie citind în fotoliu”, „Tatăl artistului”. „Țăran din Nicorești”). Universul fermecător al copilăriei este surprins și el în portrete admirabile, expresii ale inocenţei, gingăşiei şi purităţii infantile („Copil cu eșarfă roșie”, „Băiețel cu ochelari”, „Băiat din Țepu”, „Oltica”, „Gingășie”, „Fetița cu cartea”, „Luiza”, „Băiatul în albastru”, „Alina”, „Băiețel cu eșarfă galbenă”, „Copil blond – Bogdan”, „Băiețel în balansoar”, „Expresie de copil”, „Violeta”, „Fetiță cu breton”, „Davidel”, „Cosmina”, „Copil dormind” ș.a.). Pictorul găsește de fiecare dată mijloacele cele mai potrivite prin care să scoată în evidență frumusețea și candoarea copiilor, naivitatea și puritatea acestora, dar și suferințele lor, maturizarea unora înainte de vreme. „Autoportretele” sale, realizate la vârste diferite, sunt de asemenea remarcabile pentru arta sa portretistică. Pictorul şi-a scrutat propriul chip nu dintr-o pornire narcissistică, ci din dorinţa de a se autoanaliza, de a se autocunoaşte, înfăţişându-se când visător, animat de elanuri tinereşti, când melancolic şi gânditor, frământat şi bântuit de nelinişti, privind interogativ în jur, când aspru şi colţuros, conferind figurii accente expresioniste.

Ceea ce merită remarcat pentru cele trei genuri menționate aici, ca de altfel pentru întreaga sa creație, este tehnica sa picturală. Artistul este un subtil colorist, gama sa nu este violentă, ci întotdeauna potolită, mai mult gravă. Materia picturală este orchestrată în rafinate acorduri cromatice. Ea este așternută și cu pensula, și cu cuțitul de paletă, într-o țesătură ce amintește adesea, prin consistența pastei, de pictura marelui său înaintaș Gheorghe Petrașcu. Tușa are mișcarea undelor sau este frământată și energică, după cum, în funcție de subiect, ea devine subțire și delicată sau groasă și viguroasă, chiar nervoasă. Ștefan Buțurcă își gândește cu minuțiozitate fiecare tablou, ansamblurile obținute au coerență, rețin printr-un remarcabil simț al echilibrului, prin știința construcției. Lirismul său nu este al unui exploziv, ci al unui reflexiv, al unui artist interiorizat, căruia nu-i lipsește rigoarea și nici spontaneitatea. În catalogul expoziției din 1985, deschisă la Galeria „Eforie” din București, Criticul de artă dan Grigorescu scria: „Ștefan Buțurcă e un artist care și-a înțeles bine menirea; el știe că drumul spre împlinire e lung și deloc ferit de grele eforturi. Și-a însușit, însă, acest destin al creației". De atunci au trecut 35 de ani, timp în care artistul a creat necontenit, și-a deschis alte și alte expoziții, pictura sa a dobândit câștiguri și s-a bucurat de comentariile și aprecierile unor reputați critici de artă. Numele său, asociat astăzi cu ale înaintașilor săi concitadini Gheorghe Petrașcu sau Dimitrie Hârlescu, nu i-ar fi putut decât bucura pe aceștia, știind că au un urmaș care le face cinste.

Ampla expoziție retrospectivă din iulie - august 2012, deschisă la „Galeria Artelor” din cadrul Cercului Militar Național din București, cuprinzând 176 de lucrări, prezentată la vernisaj de criticii de artă Vasile Florea și Virgil Mocanu, adusă în 2016 și la Muzeul de Artă Vizuală din Galați, cu un număr mai restrâns de tablouri din cauza incapacității spațiului expozițional (doar 93), urmată de apariția albumul de artă „Ștefan Buțurcă – o viziune închegată asupra lumii”, conținând 339 imagini alb – negru și color după lucrări ale sale de pictură și grafică, au demonstrat cât se poate de elocvent seriozitatea demersului artistic al lui Ștefan Buțurcă, punându-i în valoare originalitatea creației, calitățile de excelent desenator și colorist, sensibilitatea, sinceritatea și rigoarea discursului plastic. Evoluând de-a lungul anilor sub semnul figurativului, modern în cel mai bun sens al cuvântului, artistul este creatorul unei opere complexe, sortită să rămână și să străbată timpurile. În ea se simte din plin freamătul vieții și harul celui care a făurit-o.

Corneliu STOICA

dcp100168 · January 11, 2020

Eminescu în grafica Constanţei Abălaşei-Donosă

- 170 de ani de la nașterea Poetului -

Chipul celui mai mare poet al României, Mihai Eminescu, opera sa poetică şi în proză, meleagurile natale şi locurile pe unde a trecut în scurtul său periplu terestru, prietenii care l-au înconjurat, personalităţile culturale care l-au sprijinit sau au scris despre creaţia sa, au constituit de-a lungul anilor subiectul multor interpretări ale artiştilor noştri plastici, culminând cu acea inegalabilă statuie din bronz a lui Gheorghe D. Anghel din faţa Ateneului Român. Acesteia i se alătură alte monumente ridicate pe tot cuprinsul ţării sau peste hotare, datorate unor artişti ca Frederic Storck, Oscar Han, Constantin Baraschi, Ion Schmidt-Faur, Mihai Onofrei, Lucian Murnu, Marcel Guguianu, Ovidiu Maitec, Alexandru Pană, Nicolae Pascu-Goia, Nicăpetre, Dan Covătaru etc. Dintre pictori, primul care s-a inspirat din opera sa a fost evreul polonez Leonard Salmen. Acesta, începând din 1898 a ilustrat 94 dintre poeziile lui Eminescu în 179 de lucrări grafice, unele fiind tipărite în primii ani ai secolului al XX-lea sub forma unor cărţi poştale. De asemenea, au realizat portrete ale poetului şi ilustraţii la opera sa Ştefan Luchian, Octav Băncilă, Camil Ressu, Jean Alexandru Steriadi, Ary Murnu, Al. Poitevin Scheletty, Aurel Bordenache, Marcela Cordescu, Ligia Macovei, Jules Perahim, Eugen Bouşcă, Sabin Bălaşa, Mihai Cătrună ş.a. Gălăţenii Mihai Dăscălescu şi Nicolae Spirescu s-au apropiat şi ei cu pioşenie de Eminescu, de creaţia acestuia, ajungând la realizări demne de memoria genialului poet. Primul, originar din Hânţeşti, un sat aflat în apropierea Ipoteştilor, a pictat un ciclu cuprinzând 60 de tablouri cu caracter preponderent documentar, nu lipsite însă şi de valoare estetică, iar al doilea şi-a intitulat seria lucrărilor inspirate din creaţia Luceafărului poeziei româneşti „Ipostazele geniului”, unele dintre ele înnobilând astăzi sala de lectură „Eminescu” din cadrul Bibliotecii „V.A. Urechia”, graţie importantei donaţii făcută de artist în timpul vieţii sale. Dintre plasticienii gălăţeni, cu reuşite în a-l portretiza pe Eminescu şi a-i ilustra unele poezii, îi putem nominaliza şi pe Vasile Onuţ, Silviu Catargiu, Ioan Simion Mărculescu, Nicolae Cărbunaru, Maria Dunavăţu,Teodor Vişan, Crenguța Macarie, Mircea Cojocaru și Valentin Chibrit.

De aceleaşi nobile preocupări pentru viaţa şi opera lui Mihai Eminescu a fost însufleţită şi Constanţa Abălaşei-Donosă din Brăila (n. 4 februarie 1954), arhitectă, pictoriţă, graficiană şi poetă, artistă cu peste 60 de expoziţii personale organizate în ţară (Brăila, Botoșani, Dorohoi, Suceava, Siret, Rădăuți, Mănăstirile Putna, Sucevița, Dragomirna, Galați, București, Târgu Mureș, Mizil, Râmnicu Sărat) şi în străinătate (Franța, Canada, Republica Moldova, Japonia, Ucraina, China), participantă la peste 150 de expoziții de grup din România, Franța, Turcia, Italia, autoare a 20 de cărţi de poezie, proză, memorialistică şi eseuri, publicate în perioada 1999 – 2019, distinsă cu numeroase premii (Grand Prix pentru arta grafică, Asakusa, Japonia, 2014, 2015; „Dropia de Aur”, Călărași, 2013, 2014, 2015; Medalia „Teiul de Argint”, Botoșani, 2015; Premiul revistei „Boema@”, Galați, 2012, 2013, 2014 etc.).

În acuarelă, în peniţă sau în tehnici mixte, ea a realizat un ansamblu de lucrări care au fost publicate în cărțile sale „Avem nevoie de Eminescu” (Editura „Nico”, Tg. Mureş, 2013; prefaţată de Î. P. S. Dr. Casian Crăciun, arhiepiscopul Dunării de Jos), „În China cu Domnul Eminescu” (Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2017) și „Mărite Eminescu” ( Editura Mușatinia, Roman, 2019). Numai aceasta din urmă conține 130 de ilustrații + 130 de poezii închinate de autoare lui Eminescu, un adevărat omagiu grafic și poetic pornit, după cum însăși mărturisește, „din preaplinul sufletului”. Lucrările Constanței Abălașei-Donosă însă au putut fi admirate şi în expoziţiile personale ale artistei deschise la Brăila (Biblioteca Judeţeană „Panait Istrati”, Holul Teatrului de Stat „Maria Filotti”, Casa Memorială „D. P. Perpessicius”), la Botoșani (Galeriile de Artă „Ştefan Luchian”, Galeriile Geea”), la Dorohoi ( Muzeul „George Enescu”), la Rădăuți (Muzeul de Etnografie), la Chișinău (Biblioteca de Arte „Tudor Arghezi” ), la București (Sala „Constantin Brâncuşi” din cadrul Parlamentului României) sau la Institutul Cultural Român și Palatul Imperial din Beijing (China).

În legătură cu acest interes deosebit manifestat faţă de marele poet, artista se confesa în volumul „Avem nevoie de Eminescu”: „L-am iubit pe Eminescu de cum am terminat de învăţat alfabetul, să pot citi, să pot scrie. Nu numai că mi-a fascinat copilăria şi adolescenţa prin toată poezia sa, însă l-am iubit şi pentru frumuseţea chipului său, care mi-a părut dintotdeauna că este al unui crai de la răsărit, călătorind prin această lume cu creaţia sa literară plină de har, lăsându-ne moştenire poezia sa în limba noastră strămoşească, făcând-o cunoscută şi netulburată, printre toate scrierile din limbile lumii, încă din perioada existenţei sale”. De aici îndemnul lăuntric de pătrunde în labirinturile universului poeziei eminesciene, de a-şi exterioriza sentimentele şi trăirile produse de lectura operei poetului, de aici pasiunea şi tenacitatea cu care a căutat să găsească echivalenţe plastice semnificative, care să emoţioneze și să declanşeze ample vibraţii sufleteşti. Sau cum spune artista: „Prin linii, puncte, hașură, prin formă și culoare am cutat să intru în acord cu poezia sa, cu chipul și gândul său”.

Urmărind aceste lucrări, impresionează de la început cele care îl reprezintă pe Mihai Eminescu. Modelele le-au constituit desigur cele patru fotografii cunoscute, respectiv din anii 1869, 1878, 1884, 1888. Desenele în tuş, executate în peniţă, sunt lucrate cu multă răbdare şi meticulozitate. Linii fine, haşuri, puncte, virgule, suprafeţe albe, umbre discret conturate, alcătuiesc o ţesătură iconică din care chipul poetului răsare luciferic, aşa cum îl vedem la vârsta de 19 ani, „subţiat de gânduri şi de o înfrigurare sentimentală”, cum îl descrie George Călinescu privind fotografia de la 28 de ani, sau suferind, cu privirea pierdută şi sufletul pustiit, cum apare în fotografia din 1888, ultima, realizată în atelierul fotografic al lui Jean Bieling din Botoşani. În acuarelă, artista foloseşte o materie cromatică transparentă, fluidă, răspândită în tuşe spontane, dinamice, fără să renunţe la rigoarea şi precizia desenului, la formele clar conturate. Strălucitoare rămân imaginile executate după fotografia din 1869, făcută la Praga (atelierul lui Jan Tomas), când Eminescu era student, şi cea din 1878 (atelierul lui Franz Duschek din Bucureşti), folosită în medalion de Titu Maiorescu în tabloul membrilor Societăţii „Junimea” din 1883, ele dându-i graficienei şi cele mai variate posibilităţi de interpretare. Veronica Micle este prezentată în unele desene singură, iar în altele împreună cu Eminescu. Uneori chipul ei este introdus în compoziţii peisagistice inspirate de poezii ca „Uitarea”, „Iubind în taină”, „La steaua”, „Pe aceeaşi ulicioară”, „Eu nu cred nici în Iehova”. La fel procedează artista şi cu portretul lui Eminescu în ilustraţiile la „Luceafărul” (mai multe variante), „Sonete”, „Somnoroase păsărele”, „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”, „Rugăciune”, „De-oi adormi …”, „Codrule, Măria Ta”, „Lacul”, „Peste codri stă cetatea …”). Alte poezii ale lui Eminescu i-au prilejuit artistei configurarea unor admirabile portrete feminine, pline de candoare, eleganţă, graţie şi de o frumuseţe fizică evidentă („Floare albastră”, „Tu mă priveşti cu ochii mari …”, „La o artistă”, „Dorința”, „Iubind în taină”, „S-a dus amorul”), după cum altele i-au inspirat peisaje de un lirism exuberant sau uşor melancolic („Ce te legeni …”, „Povestea codrului”, „Lacul”, „Închinare lui Ştefan Vodă”, „Sara pe deal”, „Prin nopți tăcute”, „De-aș avea”, „Când amintirile …”). Casa părintească din Ipoteşti, Biserica Uspenia („Adormirea Maicii Domnului”), în care poetul a fost botezat la 21 ianuarie 1850, Mănăstirea Putna, meleagurile Bucovinei, Parcul „Mihai Eminescu” din Botoşani, Institutul Academic din Iași, unde Eminescu a fost profesor în anul 1874, Biblioteca Universitară din Iași, sunt întâlnite în imagini inspirate, tonice, armonioase, bine aşezate în pagină, echilibrate. Multe din compozițiile sale au încorporate în spațiul plastic versuri din creația poetului, scrise într-o grafie impecabilă și făcând un tot unitar cu țesătura grafică de mare subtilitate.

În acest ansamblu de lucrări consacrate lui Mihai Eminescu, Constanţa Abălaşei-Donosă nu a putut să nu-i aibă în vedere pe care i-au fost aproape şi pe cei care au scris despre viaţa şi opera poetului nepereche, alcătuind în acest sens o galerie de portrete în care sunt cuprinşi: Ion Creangă, Ioan Slavici, I. L. Caragiale, Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, Garabet Ibrăileanu, Dumitru Caracostea, Dumitru Popovici, George Călinescu, Edgar Papu, Lucian Blaga, Constantin Noica, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Grigore Vieru, Ion Ionescu-Bucovu. Sunt portrete executate şi ele în peniţă sau în acuarelă, expresive, în care autoarea a urmărit atât asemănarea fizionomică cu modelele, dar şi punerea în evidenţă a unor trăsături morale. Relevante pentru artistă sunt şi cărţile poştale realizate cu prilejul unor evenimente, tipărite de Clubul Filatelic din Turda, preşedinte Petre Suciu (Congresul Mondial al Eminescologilor, Chişinău 2012; 123 de ani de la moartea poetului; 140 de ani de când Eminescu a cunoscut-o pe Veronica Micle la Viena; Inaugurarea Casei Memoriale din Ipoteşti; 125 de ani de ani de la moartea lui Mihai Eminescu și a Veronicăi Micle; Aniversarea a 125 de ani de la realizarea ultimului foto-portret a lui Eminescu etc.), cuprinzând imagini cu portretele lui Eminescu şi ale Veronicăi Micle, ca şi ilustraţii la unele poezii.

Alăturându-şi numele celor care au cinstit cu dalta şi penelul memoria lui Mihai Eminescu, personalitatea şi creaţia acestuia, Constanţa Abălaşei-Donosă, prin grafica sa, a adus un modest şi pios omagiu Luceafărului poeziei româneşti, a apropiat astfel mai mult de inima şi sufletul iubitorilor de frumos pe acela care a fost legat prin zeci de mii de fibre de fiinţa sfântă a poporului său şi care a avut cu atâta luciditate conştiinţa valorii sale când a scris: „Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor, cum soarele soarbe un nour de aur din marea de amar”.

Corneliu STOICA

dcp100168 · January 13, 2020

Chipul lui Mihai Eminescu în creația sculptorilor români

În decursul anilor care au scurs de la trecerea în eternitate a lui Mihai Eminescu (15 iunie 1889), foarte mulți sculptori români au evocat în bronz, marmură sau piatră figura luminoasă și spiritualizată a poetului nostru național, fiecare având o abordare conform propriei viziuni și pe măsura talentului și harului său artistic. Așa se face că astăzi, pe teritoriul României, în mediul urban și rural, dar și în afara granițelor țării, există sute de busturi și statui ale poetului, în care chipul și spiritul eminescian sunt exprimate în interpretări dintre cele mai felurite, unele având valoarea capodoperei.

Interesul pentru chipul lui Eminescu a început chiar din a doua zi după moartea acestuia, când sculptorul Filip Marin i-a luat poetului masca mortuară la Spitalul Brâncovenesc, unde corpul neînsuflețit al acestuia fusese dus pentru autopsie. Același sculptor, a executat chiar în 1889 bustul în ghips al poetului din inițiativa lui Corneliu Botez, student la Facultatea de Drept, și al unor admiratori grupați în jurul revistei „România Literară”. Pentru strângerea fondurilor s-a organizat la Teatrul „Dacia” un festival în seara zilei de 10 noiembrie 1889. Corneliu Botez a tipărit și o broșură de omagiere a lui Eminescu, care a fost vândută pentru acoperirea cheltuielilor bustului care, finalizat, a fost predat lui Constantin Exarcu, președintele Ateneului Român, și expus în interior.

Tot Corneliu Botez, la Congresul Studenților din acel an, ținut la Ploiești, a făcut propunerea ridicării unui bust în memoria lui Eminescu la Botoșani, ceea ce s-a și întâmplat în anul următor, 1890, grație inițiativei studenților de la Universitățile din București și Iași. Bustul a fost realizat de sculptorul Ion Georgescu, artist de formație clasică, profesor la Școala de Arte Frumoase din București. A fost turnat în bronz la Paris (L. Martin) și dezvelit la 11 septembrie 1890 în fața Școlii Primare de Băieți „Marchian” cu prilejul Congresului al XI-lea al studenților, azi aflată în Parcul „Mihai Eminescu”. În modelarea chipului lui Eminescu, sculptorul a folosit fotografia acestuia de la 28 de ani, când avea, după remarca lui Petru Comarnescu, „o expresie mai puțin avântată, dar la fel de meditativă și duioasă ca în fotografia de la 19 ani”. În 1991, Ion Georgescu a executat și medalionul-relief de la mormântul poetului din Cimitirul Belu, în care chipul poetului este interpretat, după același Petru Comarnescu, „cu căldură și venerație, aducând o notă de puritate pe lângă accentul pus pe meditație, efigia nefiind lipsită nici de duioșia eminesciană”. Tot lui Ion Georgescu îi aparține Bustul lui Eminescu realizat în timpul când era primar Pache Protopopescu și aflat un timp în fața Ateneului Român.

Astăzi, la Botoșani, mai există: Statuia lui Eminescu de la Biserica Uspenia, unde el a fost botezat la 21 ianuarie 1850. Aparține lui Oscar Han, este din bronz, datează din 1967, a fost amplasată inițial la sediul Uniunii Scriitorilor din România, Șoseaua Kiseleff București, iar prin evacuarea din 1984 a clădirii de către aceasta, a fost adusă în 1989 la Botoșani și instalată în curtea Bisericii Uspenia; Bustul lui Eminescu, bronz, autor – Nora Dorian, instalat în 2001 pe locul unde s-a aflat casa lui Gheorghe Eminovici, arsă într-un incendiu; Bustul lui Eminescu, bronz, autor Ovidiu Maitec, amplasat în 1960 în fața Teatrului de Stat; Bustul lui Eminescu, bronz, autor – Richard Hette, dezvelit la 15 septembrie 1987 în fața Colegiului „Mihai Eminescu”; Bustul din piatră al poetului, sculptat de Dumitru Pasima, amplasat în parcul din fața Casei Tineretului; Bustul din bronz al Eminescu realizat de Gheorghe D. Anghel, amplasat în curtea Muzeului Memorial de la Ipotești (1958).

În anul 1902, la 14 iulie, un alt bust al lui Eminescu a fost dezvelit la Dumbrăveni (Suceava) datorită prințului Leon Ghika, proprietarul domeniului Dumbrăveni, fost deputat și poet apreciat în cercurile literare franceze. Este din bronz, a fost realizat de Oscar Spaethe. Amplasat în fața conacului, în partea din față a soclului avea montată o placă din bronz cu versuri din poezia „Valurile” Vânturile”: „Ne-nțeles rămâne gândul/ Ce-ți străbate cânturile,/ Zboară veșnic, îngânându-l/ Valurile! Vânturile!”. Astăzi bustul nu mai există, în perioada interbelică a fost păstrat de un gospodar din sat, iar în anii comunismului a dispărut. Există în schimb alte două busturi datorate sculptorilor Ion Mândrescu, turnat în bronz (1991) și Marcel Mănăstireanu (piatră artificială). Trei replici ale bustului realizat de Ion Mândrescu au fost trimise în Republica Moldova, Caracas – Venezuela și Sucevița.

Prima statuie din țară a lui Mihai Eminescu a fost dezvelită la Galați, la 16 octombrie 1911 în Parcul Municipal (azi, „Mihai Eminescu”) din inițiativa unui comitet în fruntea căruia s-a aflat magistratul, poetul și jurnalistul Corneliu Botez, autor al multor contribuții la biografia poetului. Sculptura a fost realizată de Frederic Storck din marmură de Carrara. Artistul l-a înfățișat pe Eminescu ca ieșind dintr-o stâncă, simbol al celei mai desăvârșite eternizări. „Împreunând severul cu idealul, declara el atunci unui ziarist, am înțeles ca în expresia vagă a privirii să pun mai mult din melancolia sufletului său, melancolie care răsare așa de minunat din tot ce a scris poetul acesta mare și ca minte, și ca suflet. Sufletul i se citește în priviri, mintea în geniul care, ținând în mână făclia de lumină, iese din blocul de marmură al stâncii, risipind în juru-i lumina operelor geniale, cu care Mihai Eminescu a îmbogățit gândirea și poezia românească”. Actul comemorativ al dezvelirii monumentului atestă prezența la Galați a mai multor personalități ale culturii românești: Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu, Dimitrie Anghel, Ion Minulescu. Alexandru Cazaban, Jean Bart, Emil Gârleanu, I. A. Bassarabescu, Duiliu Zamfirescu. Alexandru Stamatiad, Natalia Negru, Maria Filotti, Cecilia Cuțescu-Storck ș. a.

Dacă în 1911 s-a înălțat la Galați prima statuie a lui Eminescu din țară, în 1925, la Sânnicolau Mare, județul Timiș, în fața Gimnaziului Mixt „Principele Carol”, s-a dezvelit, la 11 octombrie, primul monument al poetului ridicat în România Reîntregită prin actul de la 1 Decembrie 1918. Bustul din bronz, așezat pe un soclu din marmură neagră, este datorat lui Ion Dimitriu-Bârlad. La serbarea de inaugurare au participat 10.000 de oameni. Printre ei: Octavian Goga, membru al Academiei Române, Ion Minulescu, director în Ministerul Cultelor, Liviu Rebreanu, președintele Societății Scriitorilor Români, poetul Aron Cotruș. Compozitorul Sabin Drăgoi, pe versuri din poezia „Doina”, a compus muzica pentru un cor mixt de 500 de persoane din șase comune bănățene.

La Mănăstirea Putna, locul unde s-a desfășurat în 1871 primul Congres al Studenților din toate provinciile românești, în organizarea căruia Eminescu a avut un rol important, s-a dezvelit în 1926 un bust al poetului, operă în bronz a sculptorului Oscar Han. Alte două replici ale acestuia au fost destinate orașelor Oradea și Timișoara. De asemenea, artistul a executat busturi pentru Grădina Botanică din Cluj-Napoca și orașul Constanța. Cu un bust al lui Eminescu a participat în 1929 la Expoziția mondială de artă din Spania. Bustul de la Oradea a fost inaugurat în 1934 în parcul de pe esplanada Crișului Repede, dar în septembrie 1940, după dictatul de la Viena, a fost dat jos și distrus de către extremiștii maghiari, dimpreună cu altele ce-i reprezentau pe Regina Maria, Regele Ferdinand ș.a. Bustul de la Constanța, considerat de Petru Comarnescu o capodoperă a sculpturii românești, a fost inaugurat la 15 august 1930 pe faleza Cazinoului în prezența Regelui Carol al II-lea. Bustul este așezat pe un soclu înalt de 3 m, în fața căruia se află figura unei femei în picioare, simbolizând Poezia. Imaginea lui Eminescu este luminoasă, tinerească, energică, inspirată de fotografia poetului la 19 ani. Pentru Comarnescu afirmă că acest monument „respectă în cea mai mare măsură tipologia eminesciană, trecând-o prin semnificațiile majore ale operei. Măreția și sobrietatea expresiei reliefează lirismul activ al poetului”. O căldură interioară și lirism profund emană și expresia chipului lui Eminescu din bustul de la Giurgiu, realizat în 1938 de Cornel Medrea, modelat în spiritul fotografiei de la 28 de ani, fără detalii naturaliste.

În capitala culturală a Moldovei, Iași, există mai multe monumente dedicate memoriei lui Eminescu. Cel mai impozant este de fapt un grup statuar din bronz care-l are ca autor pe sculptorul Ioan Faur Schmidt. A fost ridicat în 1926 prin subscripție publică din inițiativa Ateneului Popular Toma Cozma din Iași. Are o înălțime de 3,35 m și un soclu de 5,20 m. Inițial a fost amplasat în fața clădirii Universității „Al. I. Cuza”, iar în 1957 a fost mutat lângă Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu”. Poetul este îmbrăcat într-o hlamidă antică. În dreapta lui, la picioare, se află „Înțelepciunea”/ „Filozofia”, reprezentată printr-un bărbat care își sprijină capul în mână; În stânga – „Poezia” sau ”Iubirea”, reprezentate prin chipul unui personaj feminin. Pe soclu, în față – basorelief cu o scenă erotică și versurile: „Cobori în jos, luceafăr blând,/ Alunecând pe-o rază,/ Pătrunde-n codru și în gând/ Norocu-mi luminează”; în spate – basorelief cu imaginea lui Ștefan cel Mare adunându-și oastea, și versurile din poezia „Doina”: „De-i suna din corn o dată/ Ai s-aduni Moldova toată,/ De-ai suna de două ori/ Îți vin codrii-n ajutor”. Aceste versuri au fost șterse cu dalta în 1946. Alte două monumente Eminescu se află, unul în Parcul Copou, aparține lui Ion Mateescu și datează din 1943, celălalt se găsește curtea Bisericii Trei Ierarhi și este din 1997.

Mai multe monumente consacrate lui Eminescu există și în București, chiar cele mai multe. În Rotonda scriitorilor din Parcul Cișmigiu se găsește bustul sculptat de Ion Jalea în 1943. Același sculptor este autorul statuii „Eminescu stând” din curtea Ministerului de Externe. În ambele, artistul insistă în mod deosebit pe punerea în evidență a vieții lăuntrice a poetului, a zbuciumului său sufletesc. Mihai Onofrei este prezent cu o statuie din bronz în Parcul Herăstrău și un bust instalat în apropierea Liceului „Mihai Eminescu”. În fașa Muzeului Literaturii se află statuia lui Eminescu realizată de Milița Petrașcu; în Parcul Național – bustul realizat de Ionel Stoicescu (2003); la sediul PSD din Șoseaua Kiseleff – bustul executat de Doru Drăgușin (2001). În scuarul din fața Ateneului Român se află amplasată Statuia din bronz a poetului, al cărei autor este Gheorghe D. Anghel.

Pentru acest mare sculptor român, portretizarea lui Mihai Eminescu a constituit obsesia vieții sale. Statuia de la Ateneu a fost precedată de alte lucrări valoroase cu chipul poetului, considerate astăzi ca pregătitoare pentru această capodoperă a artistului și a statuarei românești. În 1938 el a realizat reliefurile narativ-simbolice „Din viața unui geniu” (triptic) și „Moartea poetului”, ambele aflate astăzi în colecția Muzeului de Artă din Râmnicu Vâlcea. În 1949 a realizat tot din bronz un bust înalt de 55 cm, dezvelit în 1950, cu prilejul Centenarului Nașterii Poetului, la Turnu Severin, în parcul Liceului „Traian”. În 1958 a realizat bustul, tot în bronz, din curtea Casei Memoriale de la Ipotești și încă un bust așezat în Parcul „N. Romanescu” din Craiova”. Despre bustul de la Ipotești, Petru Comarnescu spune că „Anghel nu ne dă un portret sintetic, în schimb ne oferă cea mai caldă, mai avântată și mai spiritualizată înfățișare ce-l caracterizează pe Eminescu. Întruchipează tinerețea fără moarte a poeziei lui și a însuși spiritului tineresc, avântat al omului”. În 1965 a realizat capodopera vieții sale: Statuia lui Eminescu din fața Ateneului Român, bronz, înalt de 3 m. În iunie 1966 statuia a fost expusă pentru public la sala Dalles, apoi așezată în fața Ateneului Român. Eminescu este înfățișat nud, cu o mantie pe umeri, chipul lui spiritualizat emană o deosebită puritate sufletească. Este ca un sfânt coborât dintr-o icoană, așa cum îl caracterizase I. L. Caragiale. În expresia feței se citește suferința celui care a îndurat și pătimit multe. „Imaginea, deși monumentală, notează Petru Comarnescu în monografia ce i-a consacrat-o (Editura Meridiane, București, 1966), nu are nimic distant, ci dimpotrivă este o prezență vie și concretă, fiind concepută la scară umană, ceea ce nu împiedică ridicarea la simbol. Este apropiată de privitori și se apropie și mai mult, în măsura în care este contemplată de către ei. Geniul eminescian nu are aici distanțarea sau plutirea luciferică, ci este o prezență între oameni și pentru oameni. Este adânc legat de viața și măreția omenească, de inima poporului”. Și concluzionează criticul de artă: „Statuia eminesciană constituie încununarea unor îndelungate și inspirate năzuințe ale sculptorului, sinteza viziunii și stilului său, mesajul spiritualității sale” (pag. 38 – 39).

La Bârlad, cea mai importantă statuie dedicată memoriei lui Eminescu aparține lui Ion Irimescu și este amplasată din 1994 în fața Teatrului „Victor Ion Popa”. La Vaslui, un bust al lui Eminescu se află în fața școlii ce-i poartă numele, autor Gabriela Manole Adoc; în Parcul din fața Muzeului Județean „Ștefan cel Mare” se găsește bustul realizat de Dumitru Pasima, iar în interiorul muzeului un bust aparținând lui Marcel Guguianu. La Sibiu există un bust Eminescu realizat de sculptorul Radu Moga, inaugurat în 1938. La Oravița bustul poetului este realizat de Romul Ladea, inaugurat în 1938. La Oradea se află Statuia lui Eminescu (bronz), înaltă de 3,80 m, autor – Ovidiu Maitec. La Blaj – bustul realizat de Mircea Ștefănescu; la Câmpulung Moldovenesc – un bust datorat lui Ion Lucian Murnu; la Cluj-Napoca – o statuie din bronz, înaltă de 3 m, din 1976, în fața Teatrului Național „Lucian Blaga”; la Reghin – un bust aparținând lui Ion Vlasiu din 2000, înlocuit cu un altul în 2018, realizat de Simion Moldovan (bronz, Î = 1,10 m); la Carei – un bust din bronz executat de Radu Ciobanu (2018). Alte monumente Eminescu se găsesc la Brăila, Arad, Brașov, Timișoara, Ploiești, Deva, Slatina, Tecuci, Suceava, Dorohoi, Focșani, Fălticeni etc.

Un monument cu totul deosebit este cel din Onești. Face parte din Top 20 cele mai creative și spectaculoase sculpturi din întreaga lume. Autorul lui este Eremia Costel Grigorescu. Chipul poetului este înscris în spațiu prin ramurile a doi copaci din fier forjat, cu tulpinile adâncite într-un soclu de marmură. Artistul a reușit să creeze un raport armonic între corpul monumentului și natura înconjurătoare, în sensul că aceasta din urmă participă din plin la punerea în valoare a expresiei fizionomiei poetului. Astfel, pe fundalul unui cer în asfințit, figura lui Eminescu îmbracă haina melancoliei; pe fundalul copacilor înverziți se vede un Eminescu tânăr și plin de viață. Iarna, când ramurile celor doi copaci ai monumentului sunt pline de promoroacă sau zăpadă, poetul pare aidoma unui bătrân. Chipul lui Eminescu de la Onești are asemănări cu renumitul „Arbore Eminescu”, lucrare realizată în anii 60 de artistul plastic basarabean Aurel David.

Peste graniță, chipul lui Eminescu se găsește imortalizat în lucrări care poartă semnătura sculptorilor Ion Vlad (Paris – Franța), Vasile Gorduz (Montreal – Canada), Nicăpetre (Câmpul Românesc din Hamilton – Canada), Virgilius Moldovan (Viena – Austria), Nicolae Pascu-Goia (New York - S. U. A), Gheorghe și Gabriela Adoc (Chișinău – Republica Moldova), Ion Mândrescu (Caracas – Venezuela) etc.

Prezența în țară și în străinătate a atâtor monumente în care sculptorii au imortalizat în bronz, marmură sau piatră chipul Luceafărului poeziei românești este plină de semnificații. Ea este expresia prețuirii fără margini pe care urmașii o acordă personalității și operei poetului, făuritorului de limbă literară, recunoașterea faptului că Eminescu este și va fi în continuare simbolul identității culturale a românilor.

Corneliu STOICA

dcp100168 · January 22, 2020

Camil Ressu, 140 de ani de la nașterea pictorului

Camil Ressu, de la nașterea căruia se împlinesc 140 de ani, este unul dintre cei mai viguroşi artişti români aparţinând generaţiei de plasticieni care a început să se manifeste înaintea primului război mondial. Pentru noi gălăţenii, numele său are semnificaţii şi rezonanţe în plus, întrucât artistul a văzut lumina zilei în oraşul nostru, într-o casă de pe strada Mavromol, cvartalul al IV-lea. Unii biografi ai artistului, printre care şi Gheorghe Cosma, dau ca zi de naştere 28 ianuarie 1880 1. Chiar şi într-o lucrare editată în 1973 la Galaţi, dicţionarul biobibliografic „Cultura, ştiinţa şi arta în judeţul Galaţi”, apare aceeaşi zi 2. Data respectivă este menționată și în enciclopedia liberă Wikipedia. Precizăm că în actul de naştere aflat la Direcţia Judeţeană Galaţi a Arhivelor Naţionale data este 26 ianuarie. Ziua de 28 ianuarie este ziua când copilul a fost declarat de tatăl său, magistratul Constantin Ressu, ofiţerului stării civile al Primăriei, în prezenţa martorilor Iancu Petrovici, de 38 de ani, funcţionar, şi George Mălinescu, de 26 de ani, funcţionar 3.

Camil Ressu şi-a descoperit de timpuriu vocaţia pentru pictură. La vârsta de 15 ani, fiind elev la Liceul „Vasile Alecsandri” şi participând la un concurs de desen, organizat la Bucureşti de Societatea „Tinerimea română”, a obţinut premiul I. De altfel, nici tatălui său, Constantin A. Ressu, fost primar al Galaţiului în patru rânduri (noiembrie 1886 - martie 1887; iulie 1888 - septembrie 1890; septembrie 1890 - februarie 1891; septembrie 1894 - octombrie 1895), nu-i era străină pictura. Însuşi artistul mărturiseşte în cartea sa „Însemnări” că tatăl său, adeseori, evadând de la preocupările profesionale zilnice, se refugia în pictură. „De la el, de copil, prin contagiune, am prins şi eu gust să zugrăvesc” 4.

După terminarea liceului (1896), Camil Ressu se înscrie la Şcoala de Belle-Arte din Bucureşti, apoi, după ce studiază doi ani în clasa profesorului G. Dem. Mirea, urmându-şi familia (tatăl său murise la 4 martie 1896, la numai 51 de ani), se mută la Iași, locuind la Haricleea Ressu, sora tatălui, profesoară și directoare la Școala femeilor române „Reuniunea”. Își continuă studiile la Şcoala de Belle Arte de aici, unde îi are profesori pe Emanoil Bardasare, Constantin Stahi și Gheorghe Popovici. Absolvind în 1902, cu medalia de argint, pentru desăvârşirea studiilor merge la München. Mediul bavarez însă nu-l satisface şi în ciuda insistenţelor lui Nicolae Mantu, care studia pictura animalieră cu profesorul Heinrich von Zügel, părăseşte la scurt timp capitala Bavariei și atelierul lui von Kaulbach de la Akademie der Kunst, îndreptându-se spre Paris. Aici frecventează atelierul lui Jean Paul Laurens de la Academia Julian.

În luna mai 1905, venind în ţară, face intervenţii pe lângă primăria oraşului Galaţi în vederea acordării unui „ajutor pentru drum şi plata taxelor şcolare”. Consiliul Comunal, în şedinţa sa din 14 mai, „luând în consideraţie multiplele şi importantele servicii aduse de defunctul Costache Ressu, tatăl pictorului, fost primar şi deputat al Galaţiului, a hotărât în unanimitate (prezenţi fiind 15 deputaţi şi consilieri) să-i dea un ajutor de 1000 lei ce se vor lua de la cap. 15, art. 101, fond pentru deschiderea de credite suplimentare şi extraordinare” 5 .

În capitala Franţei, Ressu frecventează cercurile socialiste, face parte din „Cercul studenților români”, este atras atât de capodoperele artei clasice, dar şi de creaţiile pictorilor moderni: Manet, Renoir, Pissaro, Sisley, Van Gogh, Cèzanne. În 1908 se reîntoarce în ţară, se stabileşte definitiv la Bucureşti, începe să colaboreze ca desenator la „Furnica”, „Adevărul”, „Viitorul”, „Revista celorlalţi”, „Nea Ghiţă”, „Viaţa socială”, „Facla”, „Cronica” etc. Totodată, începe seria de tablouri inspirate din viaţa ţăranilor. Invitat de colecţionarul Bogdan-Piteşti la conacul său din satul Vlaici, pictorul realizează aici tablourile „Semănătorii”, „Ţărani din Vlaici-Olt”, „Peisaj de seară, la Vlaici”, „În reculegere”, „La arat”, „Înmormântare la ţară”. Acesta din urmă, de dimensiuni impresionante (1,980 x 2,490 m), aflat în colecţia Muzeului Naţional de Artă din Bucureşti, se impune prin monumentalitatea unei compoziţii cu multe personaje, prin cromatica sobră, prin profundul mesaj social ce-l transmite. Una din variantele lui, provenită din colecţia Muzeului Toma Stelian, se află astăzi în patrimoniul Muzeului de Artă Vizuală din Galaţi.

În 1918, Camil Ressu, demobilizat din Marele Cartier General de la Iași, ia parte, alături de Tonitza, Pallady, Paciurea, Ştefan Dimitrescu, Dărăscu, Marius Bunescu, Oscar Han, la înfiinţarea Societăţii „Arta Română”, cea care a impus în plastica românească o concepţie viguroasă, strâns legată de realităţile sociale din ţara noastră, o artă opusă epigonismului postgrigorescian.

În 1925 artistul este numit profesor la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti, pe care, între 1927-1941, o conduce în calitate de rector. În 1950, la înfiinţarea Uniunii Artiştilor Plastici, a fost ales preşedinte de onoare al acesteia, în 1954 a primit titlul de Artist al Poporului, iar în 1955 a fost ales membru titular al Academiei Române. A murit la 1 aprilie 1962 în locuinţa sa din Bucureşti, strada Orlando nr. 3.

În grafica satirică, la fel ca şi Nicolae Mantu, Nicolae Vermont, Iosif Iser, Nicolae Tonitza, Francisc Şirato, Ary Murnu, Ion Bărbulescu B’Arg, Ressu a fost atras de tematica socială, de realităţile României începutului de secol XX. Ecoul răscoalelor ţărăneşti, abia înăbuşite, frământările sociale, sărăcia în care se zbăteau cei mulţi, îl determină nu numai să se inspire din momentele principale ale istoriei poporului român, de a le interpreta cu mijloace plastice proprii, dar ca artist-cetăţean, prin creaţia sa, ia atitudine faţă de tarele societăţii, îşi spune cuvântul asupra situaţiilor şi contradicţiilor existente în acel timp în ţară. Prin grafica sa de presă, alături de artiştii enumeraţi, Camil Ressu îşi aduce din plin contribuţia la evoluţia graficii satirice din ţara noastră, aceştia, cultivând acest gen al artei, nemailimitându-se doar la deformări şi exagerări ale formelor, ci surprinzând specificul unor tipologii umane, pătrunderea în psihologia personajelor, găsirea unor elemente plastice care să configureze cât mai sugestiv cadrul de desfăşurare a acţiunii.

Multe desene ale lui Camil Ressu reprezintă portrete ale unor cunoscuţi oameni politici ai vremii, precum şi ale unor personalităţi cultural-artistice. Din punct de vedere al reprezentării plastice, ele se află, aşa cum sublinia criticul de artă Doina Schobel, „la graniţa dintre şarja amicală şi caricatură, relevând acuitatea observaţiei artistului, spiritul său pătrunzător şi adesea necruţător în surprinderea caracterului şi sublinierea nervului dinamizator al unei fizionomii” 6 . În rândul acestora am aminti portretele ce-i înfăţişează pe Ion Minulescu („Viitorul”, 19 martie 1908), Alfons Castaldi („Viitorul”, 25 decembrie 1907), Cecilia Cuţescu Storck („Facla”, 10 mai 1910), Iosif Iser („Facla”, 20 aprilie 1913), Constantin Brâncuşi („Seara”, 28 aprilie 1913), Ion Lahovari („Viitorul”, 19 februarie 1908), Alexandru Marghiloman („Viitorul”, 25 februarie 1908), Tudor Arghezi („Rampa”, 14 octombrie 1912), Ipolit Strâmbu („Viitorul”, 18 februarie 1908) etc. Muzicianul Alfons Castaldi, unul dintre obişnuiţii frecventatori ai cafenelei Terasa Oteteleşanu (personaj şi al celebrului tablou în ulei „Terasa Oteteleşanu”) cu ochii afundaţi în orbitele ascunse sub o frunte osoasă şi părul vâlvoi, are o figură concepută sculptural. Pictoriţa Cecilia Cuţescu Storck îşi sprijină gânditoare capul în mâini. Pictorul Iosif Iser, aflat la vârsta tinereţii, emană siguranţă de sine şi dezvăluie un caracter decis. Ion Lahovari, portretizat pentru rubrica „Tribuna parlamentară” a cotidianului „Viitorul”, este înfăţişat într-o ipostază când discursul său devine acuzator, poziţia corpului aplecat peste tribună, violenţa gestului mâinii întinse spre cei din sală şi expresia feţei fiind evidenţiate prin linii precise, incisive. Colecţionarul Bogdan Piteşti, considerat un „mecena al artelor”, surprins cu mâinile în buzunar, detaşat, are un aer nobil de vădită mândrie. Portretul misterios al lui Ion Minulescu de la rubrica „Scriitorii noştri” („Viitorul”) este însoţit de textul: „Talentatul poet şi directorul unei noi reviste literare care va apărea zilele acestea sub titlul «Revista celorlalţi»”. Din seria desenelor publicate între 1912-1914 în „Seara” se remarcă portretele sculptorilor Dimitrie Paciurea şi Constantin Brâncuşi, al pictorului Nicolae Dărăscu sau al poetului George Bacovia, „toate realizate în trăsături cât mai particulare, ce scot în evidenţă darul de a sintetiza şi surprinde caracterul expresiilor” (Gheorghe Cosma, Camil Ressu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1967, pag. 43). Pe unele dintre aceste portrete apărute în presă, artistul le va relua în anii următori în alte variante ce se păstrează astăzi la Cabinetul de stampe al Academiei Române şi al Muzeului de Artă Naţională din Bucureşti sau le va folosi pentru portretele în ulei.

Grafica social-politică publicată în revistele şi ziarele amintite vizează aspecte dintre cele mai diferite ale societăţii timpului său. Sunt satirizaţi parlamentarii, guvernanţii, regele, reprezentanţii justiţiei şi partidelor politice. Sunt demascate mizeria în care se zbătea ţărănimea şi represaliile sângeroase ale Răscoalei de la 1907, farsele electorale, corupţia etc. O caricatură ce-l înfăţişează pe Dimitrie A. Sturdza călare pe o mârţoagă de cal, pregătit pentru a fi încununat cu lauri, are următoarea legendă: „ Eroul ziarului Adiver - de la Bistriţa, în Transilvania, unde nici măcar n-a pus piciorul eroul conferinţelor de la Haga, unde ţin-te creangă că te rupi! – a fost proclamat membru pacificator al lumii … nu însă şi al ţărişoarei lui; fost şi poate – viitor ministru de război … civil” („Don Mititză de las Sturzos”, în „Furnica”, 11 octombrie 1907). „Justiţia ambulantă” înfiinţată de ministrul justiţiei Toma Stelian este înfăţişată într-o compoziţie savuroasă, construită pe contraste puternice, cu personaje ce stârnesc hazul. Textul ce-o însoţeşte vine să întărească reprezentarea imagistică: „Prin noua sa lege d. Toma Stelian, ministru de justiţie, înfiinţează o clasă de judecători ambulanţi obligaţi să meargă din sat în sat spre a judeca procesele dintre ţărani. La o parte, oameni buni, c-a venit justiţia vagabondă! … numai 30 de bani … timbru şi oricine-i poate vorbi” („Furnica”, 31 ianuarie 1908). Sentimentele antidinastice ale artistului, care se face o portavoce a celor oprimaţi, sunt exprimate în „Călătoria regelui” („Adevărul”, 8 mai 1908), „Pregătiri pentru sezonul politic din toamnă” („Furnica”, 18 septembrie 1908), ca şi în „Întrebare indiscretă” („Adevărul”, 8 aprilie 1909). Trecerea socialiştilor la liberali, aşa cunoscuta „trădare a generoşilor”, face obiectul compoziţiei „Zece ani de la desfiinţarea socialiştilor!” („Adevărul”, 16 februarie 1909). Textul însoţitor este construit sub forma unui succint dialog: „Ţăranul – am fost socialist şi uite-mă’s ce am ajuns! Generosul – şi eu am fost un pârlit de socialist şi uite-mă’s ce am ajuns”. Lucrarea ce-l are ca personaj central pe Frantz Iosif, încadrat de două tinere fete, este însoţită de următoarea legendă: „Frantz Iosif (giugiulind Bosnia şi Herţegovina): V-am crescut mari şi frumoase. E timpul acum să fiţi ale mele” („Amor senil”, „Adevărul, 30 octombrie 1908).

Drama supravieţuitorilor răscoalelor de la 1907 este surprinsă în compoziţiile satirice „Bugetul şi ţărănimea” („Adevărul”, 21 martie 1909), „Naţionalistul român” („Facla”, 16 februarie 1910), „Excedentul bugetar” („Adevărul”, 13 decembrie 1908) sau în „Un dar al ţărănimii” („Adevărul”, 8 ianuarie 1909. Sunt imagini cutremurătoare, care îi acuză pe cârmuitorii, politicienii şi bogătaşii vremii şi provoacă compasiune pentru cei aflaţi în suferinţă şi lipsuri. „Naţionalistul român” declară că îşi „lucrează moşiile numai cu ţărani români”. În timp ce el este un burtă-verde mătăhălos, care nu-şi mai încape în piele, doi ţărani piperniciţi se opintesc trăgând într-un jug în locul boilor. O ţărancă sărmană, cu doi copii lângă ea, îi oferă proprietarului moşiei în dar un craniu, probabil al soţului ucis la 1907. Textul ce însoţeşte compoziţia „Excedentul bugetar” este pe măsura imaginii de plâns a ţăranului din imagine: „Situaţia ţării e splendidă: avem un excedent de 60 milioane şi o ţărănime … în piele şi oase!”. Primul ministru priveşte cum un jandarm îl zdrobeşte cu patul armei pe un ţăran trântit la pământ, în timp ce în centrul imagini stă scris „Bugetul 1909-1910.

Desigur, şi alte lucrări de grafică satirică ale lui Camil Ressu merită să fie comentate. Ne-am oprit doar la câteva. Dincolo de subiectul abordat, aceste lucrări reţin nu numai prin conţinutul lor, ci mai ales prin soluţiile plastice folosite de artist. Excelent desenator, fapt dovedit şi de creaţia sa picturală, Camil Ressu se opreşte în compoziţiile sale asupra elementelor esenţiale. El ajunge la expresivitate prin simplificare, prin înlăturarea a tot ce este de prisos, prin înscrierea în spaţiu a unor contururi viguroase, ferme. Jocurilor şi ţesăturilor de linii le alătură de cele mai multe ori pata neagră răspândită în mase compacte, care sporeşte contrastul imaginilor şi dimpreună cu albul suportului le conferă acestora expresivitate.

Preocupările pentru o creaţie inspirată din realitate, din componenta gravă a vieţii, vor fi continuate de Ressu cu şi mai multă forţă în pictura sa, unde a ajuns la o viziune sobră, sintetică, lăsându-ne moştenire o operă durabilă, monumentală, de o incontestabilă originalitate, care se înscrie în concertul valorilor artistice universale. Opera sa picturală, pătrunsă de la un capăt la altul de un profund umanism, cuprinde compoziţii, portrete, peisaje şi nuduri. Tema predilectă a pictorului rămâne însă reprezentarea vieţii ţărăneşti („Casași odihnindu-se), „Țărani la prânz”, „Țărănci argeșene”, „Două țărănci”, „Țărancă cu copil”, „Mocani din Vlaici”, „Țărancă în curte”, „La moară”, „Clacă la porumb”, „Țărani în barcă”, „Țărănci la troiță”, „Femei la biserică” etc.). „Ţăranii lui Ressu, notează poetul Victor Eftimiu, par tăiaţi cu barda în lemn de nuc: pomeţi şi frunţi osoase, mâini puternice, parcă turnate în mineral. Mult sentiment, dar nici un sentimentalism, nici o idealizare,nici o poetizare a făpturii sau a peisajului. Om sau colţ de natură, trăiesc prin propria lor poezie, prin viaţa robustă pe care le-o dăruieşte artistul, prin autenticitatea lor sintetizată, ridicate la potenţe maxime” 7.

Pictor al omului, Ressu a cultivat pe scară largă portretul. Dotat cu un ascuţit simţ de observaţie, artistul a ştiut să pătrundă în universul modelului şi să-i dezvăluie trăsăturile esenţiale ale personalităţii sale, să-l individualizeze. O întreagă galerie de portrete, printre care cele ale lui Ștefan Luchian, Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu, Nina Arbore, K. H. Zambaccian, Iosif Iser, Dimitrie Paciurea, Cecilia Cuţescu-Storck, Abgar Baltazar, Mihail Sorbul, Ion Brezeanu, Corneliu Medrea etc. fac din Ressu unul dintre cei mai mari portretişti ai noştri.

Alături de compoziţii şi portrete, Ressu a realizat numeroase peisaje. Fie din Vlaici-Olt, Dobrogea, Moldova, Ţara Bârsei, Ilovăţ-Mehedinţi sau din împrejurimile Bucureştiului, peisajele sale aduc aceeaşi viziune austeră a artistului, prezentă de altfel în întreaga sa creaţie. Desfăşurate pe spaţii ample, peisajele lui Ressu sunt compuse riguros, artistul, prin schema compoziţională a acestora, apropiindu-se mai mult de constructivismul cèzanian.

Pictor de o profundă viziune realistă, pedagog eminent, care timp de 30 de ani a format şi educat generaţii întregi de artişti, om de o elevată cultură, Camil Ressu ne-a lăsat o moştenire plastică bogată, care de pe simezele muzeelor sau ale galeriilor de artă, din colecţii particulare, din paginile albumelor de artă, continuă să emoţioneze şi să genereze ample vibraţii sufleteşti. Creaţia sa, aşa cum sublinia un alt titan al picturii româneşti, Corneliu Baba, „prin caracterul ei lirico-decorativ trădează rigoarea desenatorului pentru care arhitectura cromatică completa perfect asprimea hotărâtă a liniilor ce limitau forme clare şi expresive”8.

NOTE:

1. Gheorghe Cosma - Camil Ressu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1967, p. 7

2. Cultura, ştiinţa şi arta în judeţul Galaţi, Dicţionar biobibliografic, Biblioteca „V. A. Urechia”, Galaţi, 1973, redactor coordonator Nedelcu Oprea, p. 234.

3. DJAN Galaţi, Fond Primăria Galaţi, Registru stării civile pentru născuţi nr.138/1880, fila 70-verso.

4. Camil Ressu – Însemnări, Editura „Meridiane”, Bucureşti, 1967, p. 21.

5. DJAN Galaţi, Fond Primăria Galaţi, Dosar nr. 43/1907, Subvenţia acordată de comună elevilor şi studenţilor, Rola 590.

6. Doina Schobel, Catalogul expoziţiei retrospective Camil Ressu, Muzeul de Artă al Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1981, pag. 8.

7. Apud Gheorghe Cosma, op. cit., p. 15-16.

8. Corneliu Baba - „Din carnetul unui pictor”, în catalogul Expoziţiei retrospective Camil Ressu, pictură şi grafică, catalog de Doina Schobel, Muzeul de Artă al Republicii Socialiste România, Bucureşti 1981, p.10.

Corneliu STOICA

dcp100168 · February 18, 2020

Propunere

Un muzeu "Fraţii Arămescu", la Galaţi

Se împlinesc în acest an, la 25 iulie, 110 ani de la nașterea pictoriţei Georgeta Arămescu - Anderson (d. 21 aprilie 1994) şi 106 ani de la naşterea fratelui său, sculptorul Constantin Ticu Arămescu (6 mai 1914 - 19 aprilie 1966), artişti plastici născuţi la Galaţi şi afirmaţi în Statele Unite ale Americii, iar din 1968 şi în România.
Despre valoarea creaţiei fiilor profesorului de geografie George Arămescu, fost în două rânduri director al Liceului "Vasile Alecsandri", şi ai Elenei Madgearu, muziciană, sora marelui economist Virgil Madgearu, s-au scris foarte multe articole şi studii în ţară şi în străinătate, iar reputatul critic de artă Petru Comarnescu le-a consacrat o monografie, apărută în 1972 la Editura "Meridiane" din Bucureşti. Ulterior, pictoriţa Gigi Arămescu-Anderson a scris ea însăşi o carte de memorii, intitulată "De la Pacific, la Dunăre" (Editura "Junimea", Iaşi, 1978). Constantin Ticu Arămescu figurează şi în "Noul dicţionar al sculpturii moderne", Editura "Fernand Hazan", Paris, 1970).
Se ştie că astăzi cea mai mare parte a creaţiei de sculptură, pictură şi grafică a celor doi fraţi, însumând peste 400 de lucrări, a fost donată Muzeului de Artă Vizuală din Galaţi, în trei donații succesive. Tot acestei instituţii şi Bibliotecii "V.A. Urechia" le-au fost donate arhiva Arămescu, cuprinzând piese de o deosebită valoare documentară.
Despre felul cum colecţia Arămescu a ajuns la Galaţi, am relatat pe larg în cartea mea "Acorduri cromatice la Dunăre" (Editura "Simeze", Galaţi, 2011). Esenţial de reţinut este că pictoriţa Gigi Arămescu-Anderson nu a urmat sfatul lui Petru Comarnescu de a dona colecţia Bucureştiului, pentru a fi alături de Brâncuşi, Ţuculescu, Victor Brauner ş.a. într-un Muzeu de artă modernă, ci simţindu-se atât de strâns legată de oraşul natal, s-a gândit la Galaţi, sperând că ea va putea fi găzduită chiar în casa lor, de pe strada Lahovary nr. 3 sau într-un alt spaţiu stabilit de autorităţile locale. "Dorinţa domnului Petru Comarnescu, îmi scria artista la 24 februarie 1972, manifestată şi în ultima scrisoare, era ca să se organizeze un Muzeu de Artă Modernă în care lucrările noastre să figureze alături de Brâncuşi, Ţuculescu, Victor Brauner şi alţii. Desigur, la Bucureşti, prezenţa publicului ar fi mai mare, dar din punct de vedere sentimental aş fi fericită ca oraşul în care am văzut lumina zilei să adăpostească această colecţie, pe care şi fratele meu a dorit şi eu doresc să devină parte a patrimoniului artistic al României. Dacă nu găsiţi de cuviinţă ca să se utilizeze fosta casă a familiei de pe strada Alexandru Sahia (Lahovary) sau casa de la Liceu, unde s-a născut fratele meu şi am trăit o parte din copilărie, las la înţelegerea d-voastră să găsiţi un loc potrivit pentru acest Muzeu". Cum în 1971-1972 înfiinţarea unui muzeu se făcea numai cu aprobarea Comitetului Central al PCR, este lesne de înţeles că fiind vorba de doi artişti români stabiliţi în America (Miami, Florida) aşa ceva era de neconceput. Totuşi este meritoriu faptul că autorităţile locale din acea vreme, în frunte cu Constantin Dăscălescu, prim-secretar al Comitetului Judeţean de Partid şi preşedinte al Consiliului Popular Judeţean, la stăruinţa Comitetului Județean pentru Cultură şi Artă, au acceptat ca să fie donată colecţia Muzeului de Artă Vizuală (atunci, Muzeul de Artă Românească Modernă și Contemporană), instituţie care le găzduise expoziţia din 1968 şi unde din acel an exista deja o sală "Fraţii Arămescu". Doamna Arămescu a primit cu bucurie vestea, care-i dădea astfel posibilitatea să nu înstrăineze colecţia, socotind că ea face parte din patrimoniul spiritual românesc şi că de drept aparţine oraşului în care cei doi fraţi s-au născut.
Numai lucrările care au fost expediate în 1972 au fost evaluate la plecarea din America la peste 75.000 de dolari. Ulterior, în 1990, pictoriţa a mai donat 50 de lucrări de grafică şi pictură în ulei, ca mai apoi, în 1994, după moartea ei, prin testamentul lăsat, şi celelalte lucrări rămase la Miami au revenit tot Muzeului de Artă Vizuală. În plus, prin acelaşi testament, a fost lăsată suma de 5.000 de dolari pentru organizarea unor expoziţii şi tipărirea unor materiale de popularizare specifice unor astfel de manifestări.
Acum, din creaţia fraţilor Arămescu, instituţia respectivă prezintă în expoziţia sa permanentă doar câteva lucrări. Celelalte stau în depozit. Având în vedere că donatoarea a dorit totuşi iniţial ca lucrările să fie expuse într-un Muzeu "Fraţii Arămescu", oare n-ar fi cazul ca în condiţiile libertăţii şi vieţii democratice de astăzi din România să se dea curs măcar postum acestei dorinţe? Galaţiul şi aşa nu are prea multe obiective turistice (casa pictorului Nicolae Mantu, din strada Alexandru Ioan Cuza nr. 44, este astăzi o ruină, deși foarte muți ani s-a vehiculat ideea restaurării şi consolidării ei). Credem că dacă există bunăvoinţă şi preocupare din partea autorităţilor locale se poate împlini şi visul pictoriţei Georgeta Arămescu-Anderson. Oraşul Brăila a inaugurat oficial, la 2 noiembrie 2002, Centrul Cultural Nicăpetre, în care este prezentată creaţia unui mare sculptor contemporan, legat de oraş prin naştere şi stabilit și decedat în Canada, la Toronto (tot o donaţie de peste 200 de lucrări). De asemenea, scriitorilor Panait Istrati şi Perpessicius li s-au consacrat muzee memoriale. La Bârlad s-a inaugurat în ultimii ani Memorialul "Marcel Guguianu", care cuprinde întreaga colecţie de sculpturi a marelui artist născut în acest oraş.
Credem că şi fraţii Arămescu merită un muzeu la Galaţi. Creaţia lor, arhiva, celelalte bunuri donate celor două instituţii amintite pledează în acest sens. Iată de ce supunem atenţiei Consiliului Judeţean înfiinţarea acestui lăcaş cultural, obiectiv turistic atractiv în acelaşi timp, sperând că va fi găsită receptivitatea necesară. În fond este şi o datorie morală faţă de doi fii ai Galaţiului, care, deşi au trăit şi au creat în America, prin opera lor au rămas profund români şi ne-au lăsat o moştenire de mare valoare artistică. Să le-o preţuim deci cum se cuvine şi să-i cinstim pe măsura gestului lor de adevărat patriotism!
Propunem ca acest muzeu să ființeze ca secție a Muzeului de Artă Vizuală, iar ca spațiu să fie clădirea fostei Farmacii Ținc, aflată acum într-un proces de reabilitare. Destinația care i s-a dat cu câțiva ani în urmă, de Casă a Colecțiilor, în subordinea Muzeului de Istorie "Paul Păltănea", s-a dovedit a fi ineficientă, exponatele prezentate nefiind atât de atractive pentru a atrage vizitatori și turiști. Cu un Muzeu "Frații Arămescu" ar fi cu totul altceva.
Așteptăm din partea Consiliului Județean o decizie care să împlinească dorința pictoriței Gigi Arămescu-Anderson și să realizeze un obiectiv cultural prin care să fie valorificată Donația Arămescu în tot ce are ea mai prețios.
Corneliu Stoica

dcp100168 · February 18, 2020

Mihai Coțovanu – Un împătimit al esteticii impresioniste

Aflat pentru a cincea oară la Galați cu o expoziție personală, deschisă în aceste zile la Galeriile de Artă „Nicolae Mantu”, pictorul ieșean Mihai Coțovanu, unul dintre cei mai reprezentativi artiști români contemporani, cu un palmares expozițional impresionant (peste 70 de expoziții personale și peste 80 de participări la manifestări de profil cu caracter național și internațional), prezintă pe simeze lucrări realizate cu precădere anul trecut. La numai 53 de ani, care-i va împlini la 21 iulie, el este prezent în albume de artă precum „Un secol de artă ieșeană” de Valentin Ciucă, „Nudul în pictura românească” și „Pictorii portretului și orgoliul în artă” de Mircea Deac, „Pictori români la Sozopol”, editat de Muzeul Municipiului București, „Portretul în pictura românească” și „Buchetul de flori”, apărute sub egida Societății Colecționarilor din România. În același timp, creația sa face obiectul a patru albume personale: „Penelul și paleta”, „Arta întru desăvârșire”, „Tradiție și spiritualitate” și „Timpul din adâncuri”. Are lucrări în colecții de stat și private din România, Franța, Israel, Japonia, Canada, S. U. A., Germania, Italia, Grecia, Austria, Elveția, Belgia și Emiratele Arabe Unite.

La Galeriile de Artă „Nicolae Mantu” el a expus de data aceasta 21 de lucrări de pictură reprezentând peisaje, naturi statice și portrete, precum și patru copii după tablouri semnate de Nicolae Grigorescu, Ion Andreescu și Ștefan Luchian, gestul său fiind de fapt un omagiu adus celor trei mari artiști care au adus și impus în plastica românească estetica impresionistă, estetică pe care și el a îmbrățișat-o ca modalitate de creație. „Mihai Coțovanu, scrie criticul de artă Mihai Coțovanu, a luat de la impresioniști tot ce i se potrivește, dar a adăugat de la el un plus de poezie romantic-sentimentală ca reflex al disponibilităților introspective”, fapt care „îl distanțează de impresionismul pur”.

Peisajele prezintă aspecte pitorești ale naturii din arealul comunei Hârsa (astăzi, Plopu) din județul Ploiești, o localitate din bazinul mediu și superior al râului Bucovei („Peisaj”, „Peisaj de la Hârsa”, „Înainte de răsărit”, „Toamnă la Hârsa”, „Vreme ploioasă”, „Tăcere și lumină”, sau sânt inspirate de grupuri de case și locașuri de cult din Brașov („Peisaj la Brașov”), de monumente istorice din Țara Făgărașului” ( „Moara de la Șinca Veche”) și de peisajul marin. În peisajele de la Hârsa culorile predominante sunt verdele și albastru-vioriu, care induc receptorului o stare de chietudine, sete de viață și dorința de a străbate și cunoaște frumusețea unei naturi generoase. Pictorul surprinde acest peisaj în diferite momente: dimineața, când soarele încă nu a răsărit și atmosfera pare translucidă, după răsăritul soarelui, când căpițele de fân și casele își profilează cu claritate contururile, pe vreme mai întunecată, când se ivesc semnele ploii, la început de toamnă, când galbenul și ruginiul au început să păteze mantia vegetației, până mai ieri în toată plenitudinea sevelor, sau în timpul unei zile liniștite, când lumina dă peisajului o aură fermecătoare („Tăcere și lumină”). Sunt peisaje care au perspectivă spațială și aeriană și care, prin modalitățile folosite de pictor, sugerează suprafețe de mare întindere. Materia picturală este răspândită cu tușe specifice impresionismului, care asigură tablourilor dinamism și un ritm care este cel al vieții acestor plaiuri încântotoare. Mihai Coțovanu este unul dintre puținii artiști care se deplasează cu șevaletul și trusa de pictură în mijlocul naturii și practică pictura de plein-air, astfel că tablourile lui, adevărate poeme cromatice, de o sensibilitate și lirism impresionante, farmecă, sunt imnuri închinate frumuseților pământești și operei desăvârșite a Creatorului Suprem. „Peisajului din Brașov” este înfățișat ca o aglomerație de case, mărginite spre fundal de silueta unui locaș de cult cu o turlă ce pare a susține cerul pe umerii săi, totul înconjurat de o vegetație abundentă, în timp ce în „Moara de la Șinca Veche”, lucrare în care culorile închise și deschise își dispută întâietatea, pictorul configurează imaginea celei mai vechi mori cu apă din Țara Făgărașului, construită la 1873 și fiind funcțională și astăzi, apa ajungând la ea printr-un canal din Răul Șercăriței. Peisajele marine sunt și ele de o mare frumusețe, accentul artistului căzând pe punerea în valoare a imensității apei și a contopirii acesteia cu cerul de un albastru-roșiatic, cu foarte multe rafinate nuanțe cromatice. Doar mici porțiuni de uscat, cu puțini arbuști, sunt scăldate de apa mării în „Răsărit de soare”, și o limbă de stânci joase în „Marină”. Soarele , cu discul său roșiatic abia ridicat din apa mării, creează în partea centrală a tablourilor punți de unde care împart spațiul plastic în două, constituind centrii de interes ai lucrărilor.

Naturile statice expuse, șapte la număr, urmăresc îndeosebi punerea în valoare a materialității obiectelor și florilor care populează patrulaterele pictate. Aici, artistul recurge la obținerea luminii din însăși materia picturală. Este remarcabil tabloul intitulat „Natură statică cu fructe”, unde lumina este concentrată pe o gutuie, iar energia cromatică se transmite și merelor din preajmă. Mihai Coțovanu exaltă culoare până la crearea unor prețiozități de pastă intensă. La fel procedează și în lucrările „Trandafiri albi”, „Garofițe”, „Tufănele albe și galbene”, „Tufănele galbene și violete”, „Garoafe”. Florile acestui pictor sunt superbe, culorile sunt strălucitoare, muzicale, emană vitalitate și frumusețe divină. Aflându-te în fața lor, aproape că le simți și parfumul. Îți dai seama de voluptatea cu care artistul le pictează, de pasiunea care o manifestă pentru un gen în care Luchian, Tonitza, Pallady, Petrașcu, Ghiață etc. au creat capodopere.

Genul portretului este reprezentat în expoziție prin trei lucrări: „Actorul Ion Dichiseanu”, „Sonia” și „Portret în albastru”. Fiecare are specificitatea lui: Ion Dichiseanu, artist aflat în gloria carierei sale actoricești, îmbrăcat destul de lejer, cu mâna dreaptă sprijinită pe un suport, iar în cea stângă ținând între degete o țigară. Părul alb îi trădează cotele vârstei. Puțin îngândurat, privește înainte, dar parcă mai mult privește în interiorul său. Cearcănele de sub globii oculari sunt semne ale oboselii, ale unei munci care îi solicită efort intelectual consistent. O undă de melancolie îi străbate chipul și întreaga ființă; Personajul din „Sonia” este fiica cea mică a pictorului, un copil frumos, sensibil, cu ochi albaștri-verzui, cu păr șaten care-i cade peste umeri. Este îmbrăcată într-un frumos costum popular. Întreaga expresie a chipului emană candoare, blândețe, siguranța că trăiește într-o familie cu mulți frați și părinți care o ocrotesc și o înconjoară cu dragoste; „Doamna în albastru” – o persoană plăcută, cu zâmbet cuceritor și privire pătrunzătoare, care parcă cercetează, caută să-l descopere pe cel aflat în fața ei. Albastru vestimentației, de o puritate deosebită, l-a condus pe artist spre titlul cu care și-a numit tabloul. De remarcat în portretele lui Mihai Coțovanu desenul precis cu care el conturează pe cel portretizat, osatura pe care o asigură culorii prin linie, redarea atât a trăsăturilor fizionomice cât și a celor care țin de sondarea forumului lăuntric al personajelor. Și la capitolul portret ,artistul este un adevărat maestru, mai ales dacă avem în vedere și alte portrete realizate de acesta, pe care i le-am văzut cu alte prilejuri, precum cele ale Reginei Maria, Regelui Ferdinand, Mihai Eminescu la 37 de ani, Nicolae Iorga, Valentin Ciucă, Mircea Deac, actorii Mihai Coșeru, Constantin Popa, multele portrete de copii etc.

În seara vernisajului expoziției (17 februarie), Mihai Coțovanu și-a lansat și albumul de artă „Timpul din adâncuri”, apărut anul trecut la Editura „Carminis” din Pitești. O carte admirabilă, valoroasă, în care îl descoperim pe artist și ca mânuitor al cuvântului, iar cele aproape 80 de reproduceri color, excepțional tipărite pe hârtie cretată, dimpreună cu lucrările expuse, creează imagine unui pictor pentru care arta reprezintă însăși rostul existenței sale pământene, sau, parafrazându-l, „să rostuiască și să înfăptuiască, prin lumină și culoare, menirea-i în frumos”.

Corneliu STOICA

dcp100168 · February 21, 2020

Sculptorul Napoleon Tiron împlinește 85 de ani

Maestrul Napoleon Tiron, ale cărui rădăcini sunt adânc înfipte în pământul fertil al Covurluiului, împlinește 85 de ani. O vârstă frumoasă, la care artistul nu dă încă semne de oboseală. De la cotele acesteia, el poate privi retrospectiv cu deplină satisfacție la ceea ce a creat de-a lungul anilor și, cu optimismul și dragostea de viață și de oameni care-l caracterizează, să-și facă noi proiecte pentru viitor. Numele său este de mult emblematic pentru sculptura românească, fiind cunoscut atât în țară, cât și pe plan internațional.

Sculptorul s-a născut la 26 februarie 1935, în comuna Rediu (fostă Oasele), judeţul Galaţi. A avut o copilărie despre care unii au scris că este desprinsă parcă dintr-un scenariu de film. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, pe când avea doar șase ani, a ajuns copil de trupă, împreună cu alți trei copii din sat. Împrejurarea de atunci este prezentată astfel de artist într-un interviu acordat unei jurnaliste de la „Cotidianul.ro”: „Șeful unei unități militare ne-a văzut cum săream de pe un cal pe altul, în galop, și ne-au luat la armată. Eram folosiți să mergem pe dealuri, călare, și să anunțăm unde erau rușii și nemții. Când au venit rușii iar nemții au fugit, a rămas undeva, în apropiere de sat, într-un lan de porumb, un tanc al nemților. Acesta a devenit tancul meu. Trăgeam cu pistolul, cunoșteam tot armamentul unui soldat. Am trăit ceva groaznic, puteam să mor de cinci ori. Nu îmi era frică, aveam inocența copilăriei, ne jucăm cu armele așa cum alți copii se jucau cu pietricelele. În cele mai multe nopți dormeam în tancul meu” (Rona David, „Viața unui artist care a supus formele unei rigori – Napoleon Tiron”, „Cotidianul.ro”, 13 aprilie 2019).

Napoleon Tiron a urmat Școala gimnazială în comuna Pechea, iar în 1950 a reușit la Școala Normală din Galați. Aici, în anul I și II, primește primele aprecieri și încurajări pentru desenele executate, dar are și cele mai mari dezamăgiri, fiindcă în anul III, cu doar patru luni înainte de terminarea anului școlar, schimbându-se dascălii, în urma unui conflict cu profesorul de limba română, este exmatriculat, fără a mai avea dreptul timp de zece ani să-și continue studiile. Este angajat ca scenograf la Teatrul de Stat, proaspăt înființat. Desenează după natură. Într-o zi se hotărăște să-i arate lucrările cunoscutei pictorițe Dorothea (Lola) Schmierer-Roth, care în acea vreme conducea și un Cerc de pictură în cadrul Clubului „Șalom Alehem”. Evocând întâlnirea cu aceasta, sculptorul avea să scrie mai târziu: „A trecut o jumătate de secol, dar nu voi uita niciodată prima dată când am trecut pragul locuinței sale – o somptuoasă casă spre Dunăre -, îndemnat de prietenul și confratele Hary Weiss, ca să-i supun judecății încercările mele de aspirant în tainele artei. Zâmbetul ei mi-a risipit pe loc emoțiile și îndoielile. Simplul fapt că mi-a cerut să-i las câteva din acuarelele aduse a reprezentat mai mult decât orice îndemn pedagogic și a impulsionat avântul meu de începător” (Nepoleon Tiron, „Întâlniri, întâlniri …”, în „Realitatea evreiască, Nr. 251 (1051), 13 aprilie – 5 mai 2006)

Revenind la Școala Normală, pe care o absolvă, în 1964 dă examen la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București, secția pictură. Fiind locuri limitate, deși obținuse note mari, nu reușește. În anul următor, urmând sfatul unui coleg, care era deja student la sculptură, se hotărăște să susțină examenul la această secție, unde numărul candidaților era ceva mai mic. Se pregătește intens, desenează, modelează lutul, colegul îl testează, este mulțumit, asigurându-l de reușită. Este admis la clasa profesorului Boris Caragea. Termină facultatea în 1970. În 1971 a devenit membru al U. A. P. R., iar din 1990 profesor la Universitatea Națională de Arte din București.

Sculptorul a debutat la Bienala din 1970, participând apoi la anualele de stat şi la alte manifestări naţionale şi ale municipiului Bucureşti. Și-a organizat mai multe expoziţii personale: Galeria de Artă „Simeza”, Bucureşti (1976); Sala Dalles, București (1986); Galeria „City Thoughts”, Amsterdam, Olanda (1986); Galeria de Artă „Calina”, Timișoara (2012); Galeria de Artă Contemporană a Muzeului Național Brukenthal, Sibiu (2012). În afara granițelor țării, în expoziții de grup a expus la Praga - Cehia (1973), München - Germania (1972), Eastbourne - Marea Britanie, Budapesta – Ungaria, Bochum – Germania, Belgrad - Serbia, Hamburg - Germania, Karlovy Vary – Cehia (1973), Erfurt – Germania (1974), Varşovia – Polonia (1975), Veneţia – Italia (1976, 1988), Sofia - Bulgaria, Lodz – Polonia (1979), Iordania (1980), Montreal – Canada, Paris – Franța (1981), Moscova – Rusia (1982), Detroit – S. U. A., Barcelona – Spania (1983), Stuttgart – Germania, Sofia - Bulgaria, Atena – Grecia (1985), Londra – Marea Britanie, Amsterdam – Olanda (1986), Beratzhausen, Regensburg – Germania, Edinburgh – Scoția (1990) etc. În 2006, împreună cu Gheorghe I. Anghel, Marcel Bunea, Florin Ciubotaru, Darie Dup, Petru Lucaci, Vladimir Şetran şi Vasile Tolan, formează Grupul „8 ART +”, organizând expoziţii în diferite oraşe din ţară (printre ele și Galați, Galeria de Artă „Nicolae Mantu”) şi de peste hotare. În 2016 se alătură lui Aurel Vlad și Cătălin Bădărău în proiectul „Uprooted/ Dezrădăcinat”, derulat sub auspiciile Postmodernism Museum, iar în 2018 participă, dimpreună cu sculptorii Amancio Gonzales Andres (Spania) și Yoshin Ogata (Japonia), la Programul internațional de rezidență artistică de sculptură „Albastru”, inițiat de Centrul Internațional de Cultură „George Apostu” din Bacău. A realizat tripticul din lemn „Familie – mamă, copil, tată”. De asemenea, Napoleon Tiron a participat la simpozioanele naţionale şi internaţionale de sculptură de la Măgura Buzăului (1970, 1974), Moravany-Piestany, Cehia (1972); Balta, București (1973); Arcuş, Covasna; Sf. Gheorghe, Covasna (1975); Iserlohn, Germania (1983); Sighetul Marmației, Maramureș (1986); Beratzhausen, Germania (1992); Tabăra de sculptură în metal, Galaţi (1995, a realizat lucrarea „Valuri sarmatice”); „Art Fores”, Sângiorz-Băi, Bistrița-Năsăud (2009, a realizat lucrarea „Umbra tatălui”); Tabăra de la Poiana cu Schit, Buzău (2012). Pentru meritele sale a fost onorat cu mai multe distincţii: Premiul U.A.P. R, Tabăra de la Măgura, Buzău (colectiv, 1970); Bursa U.A.P. R. pentru sculptură (1971); Bursa de Atelier „Frederic Storck” (1971-1972); Premiu la Quadrienala Internaţională a Artelor Decorative, Erfurt, Germania (1974); Premiul U.A.P. R. pentru sculptură (colectiv, 1980); Premiu la Quadrienala Internațională a Artelor Decorative, Erfurt – Germania (1974); Marele Premiu al U.A.P.R. pentru activitatea artistică (1986); Ordinul Naţional Pentru Merit în grad de Mare Ofiţer (2000); Premiul U.A.P.R. pentru Excelenţă (cu Grupul „8 ART+”, 2007); Bursa „Brâncuși”, cu un sejur de trei luni la Cité Internaționale des Arts din Paris, oferită de Institutul Cultural Român pentru lucrarea „Traseele existențiale ale sculptorilor români în Franța” (2018).

Napoleon Tiron s-a manifestat încă din primii ani ai carierei sale artistice ca unul dintre cei mai înzestraţi sculptori care în deceniul al optulea al secolului trecut a adus un suflu cu totul nou în statuara românească. Alături de George Apostu, Gheorghe Iliescu-Călineşti, Ovidiu Maitec, Horia Buculei etc., el a evoluat în spiritul şcolii brâncuşiene, nu copiindu-l pe meşterul din Hobiţa, ci adoptând spiritul sculpturii sale, simplificând şi sintetizând formele şi volumele până la esenţă. Sculptura sa, originală ca viziune şi concepţie, afirmă un constructivism geometric de o profundă modernitate, înscriind în spaţiu forme rectangulare sau ovoidale expresive, bine articulate, ritmuri care impun prin rigoare şi echilibru. „Construcţii de o simplitate extremă, notează Octavian Barbosa, stau alături de altele mai complexe, îndelung elaborate, mărturisind o înclinaţie specială pentru rectitudinea geometrică a liniilor şi planurilor, cărora tind să le inculce sensuri simbolice umane. Integrându-se în spaţiu, structurile sale nu se supun pasiv acestuia, ci îşi afirmă cu fermitate natura lor proiectivă spirituală” („Dicționarul artiștilor români contemporani”, Editura Meridiane, București, 1976). La rândul său, Constantin Prut scrie despre artist: „Într-o primă perioadă a creației sale, s-a preocupat de introducerea în limbajul plastic a unor principii revoluționare, până la supunerea formelor într-o rigoare geometrică. Exercițiul de ordonare, de asceză a formelor s-a dovedit o experiență utilă, după care a început să recupereze elemente ale sensibilității, cu efectele unei cioplituri mai spontane. Deși, în general, structura lucrărilor din ultimul timp rămâne geometrică, materialul – lemnul sau piatra – suportă mai direct mișcarea imprevizibilă a luminii și a acțiunii dălții, marcate de o irepresibilă tensiune interioară” („Dicționar de artă modernă și contemporană”, Editura Univers enciclopedic, București, 2002).

La o structură geometrică apelează Napoleon Tiron şi-n lucrarea din metal de mari dimensiuni de la Galaţi, amplasată în Parcul „Cloşca”, intitulată „Valuri sarmatice”. Ea este alcătuită din trei moduli rectangulari, înclinaţi într-o parte, plasaţi simetric în spaţiu şi sudaţi între ei, vopsiţi într-o culoare de verde intens. Aceşti moduli desfăşuraţi pe orizontală, cu forme stilizate, sugerează mişcarea valurilor, creând un tot armonios cu forma de relief şi vegetaţia parcului.

La împlinirea vârstei de 85 de ani, sculptorul Napoleon Tiron, plecat în Capitală de pe meleagurile de la Dunărea de Jos, face dovada unei robusteți spirituale remarcabile, fiind o prezență activă în cultura și arta românească. Suntem siguri că îl vom reîntâlni la prima ediție din aprilie – mai a.c. a Bienalei „Camil Ressu”, la care îl așteptăm cu toată dragostea. Îi urăm ani mulți, în deplină sănătate, putere de muncă, inspirație și încă multe realizări pe tărâmul atât de fertil al artei!

Corneliu STOICA

dcp100168 · March 7, 2020

BICENTENARUL ALEXANDRU IOAN CUZA

Preocupări ale gălățenilor pentru eternizarea în bronz a chipului domnitorului

Viaţa şi activitatea lui Alexandru Ioan Cuza (n. 20 martie 1820, Bârlad – m. 15 mai 1873, Heidelberg, Germania), primul domnitor al Principatelor Unite şi al Statului naţional român, este strâns legată de municipiul nostru, oraş în care el și-a petrecut o parte din anii copilăriei, iar mai târziu a îndeplinit funcţiile de preşedinte al Judecătoriei Covurlui (1849 – 1851; 1855 – 1856) şi pârcălab, a fost ales deputat în Adunarea ad-hoc a Moldovei din partea Galaţiului. Într-o pagină de călătorie la Constantinopol, poetul Dimitrie Bolintineanu scria că oraşul Galaţi „se făleşte a fi patria domnitorului”. La fel afirma și Alexandru Vlahuță în cartea sa „România pitorească”: „Și când, de pe cele două maluri ale Milcovului, pornesc glasuri de frați să cânte: «Hai să dăm mână cu mână/ Cei cu inima română», Galații ni dau pe Costache Negri, unul dintre cei mai învăpăiați apostoli ai Unirii; iar când cele două principate ridică-n mâinile lor o singură coroană și cer un domn pământean, Galații le dau pe Alexandru Ioan Cuza” (Editura Sport – Turism, București, 1982, pag.30 – 31).

De-a lungul anilor, gălăţenii, ori de câte ori au avut prilejul, au organizat diferite manifestări prin care au cinstit memoria celui care a pus o piatră fundamentală la edificiul României moderne, şi-au exprimat recunoştinţa faţă de acest mare bărbat de stat însufleţit de fierbinte patriotism, de neţărmurită dragoste pentru poporul român. În 1879 numele său a fost dat unei porţiuni a străzii Mihai Bravu, iar la 4 noiembrie 1882, când pe strada Sfinţii Apostoli (Portului) se inaugura Şcoala primară de băieţi nr. 5, pe frontispiciul acesteia a fost aşezat bustul din bronz al lui Al. I. Cuza, primul din ţară, executat de sculptorul francez Pierre Granet (1842 – 1910), dăruit Galaţiului de doamna Elena Cuza, soţia domnitorului. Astăzi bustul se află instalat pe un soclu în parcul din fața Muzeului „Casa Cuza Vodă”, instituţie inaugurată la 24 ianuarie 1995.

Faptul că doamna Elena Cuza a donat Galațiului primul bust ridicat în țară al soțului ei, nu credem că a fost întâmplător, ci a venit ca un gest de recunoștință față de dragostea și prețuirea pe care gălățenii au manifestat-o pentru domnitor și familia sa în împrejurările dramatice de atunci. Răspunsul la telegrama de condoleanțe trimisă la Ruginoasa în 1873 la moartea acestuia, este concludent în acest sens: „Domnilor, dintre toate probele de iubire și recunoștință, care-mi vin din toate unghiurile țării, nici una nu a putut să mă înduioșeze mai adânc ca aceea trimisă de locuitorii Galațiului. Iubitul meu soț a fost mult timp cetățeanul acestui oraș, în care avea mulți prieteni. Sunt mândră pentru mine și pentru copiii noștri că amintirea principelui Cuza și a marilor sale acte au provocat o atât de duioasă manifestare” (apud Ioan Brezeanu, „Galați – biografie spirituală; personalități ale științei, culturii și artei”, Editura Centrului Cultural Dunărea de Jos, Galați, 2008, pag. 33).

Aşa cum menţionează Paul Păltănea în cartea sa „Istoria oraşului Galaţi de la origini până la 1918” (Editura Porto - Franco, Galaţi, 1995, partea a II-a, p. 308), preocupările gălăţenilor de a ridica un monument în memoria lui Al. I. Cuza datează de prin 1891. Atunci s-au făcut primele demersuri prin constituirea unui comitet ce urma să strângă fondurile necesare.

În 1893, V. A. Urechia oferă Galaţiului bustul lui Mihail Kogălniceanu (dezvelit la 24 octombrie 1893 în Parcul Municipal), iar cu acest prilej, într-o epistolă adresată primarului Virgil G. Poenaru, îşi exprimă dorinţa de a înzestra oraşul şi cu statuile lui Al. I. Cuza şi Costache Negri. În acest sens, el îi scria: „Bărbaţi ca Alexandru Cuza, M. Kogălniceanu, Negri sunt ai ţării întregi, dar nu mai puţin sunt şi îndeosebi ai gălăţenilor pe care i-au iubit şi pentru care au lucrat în toată viaţa lor. Aşa vor fi la rândul lor şi alţi bărbaţi care încă trăiesc, în frunte având pe venerabilul actual Preşedinte al Consiliului de Miniştri, Dl. Lascăr Catargiu. Pătruns de convingerea că numai acea naţiune manifestă vitalitate, care onorează şi conservă memoria bărbaţilor care au luptat pentru ea, am hotărât ca, treptat, din neajunsul pungii mele, să ridic acestor bărbaţi câte un bust la Galaţi” (DJAN, Galaţi, Fond Primăria Galaţi, dosarul nr. 18/1893, f. 1, rola 350).

Intenţiile lui V. A. Urechia nu s-au realizat până la moartea sa (22 noiembrie 1901), după cum nici banii necesari ridicării monumentului nu s-au strâns, de aceea ideea este reluată după dezvelirea, la 17 iunie 1912, în mijlocul Pieţei Regale (azi, intersecţia străzii Nicolae Bălcescu cu strada Brăilei), a statuii lui Costache Negri. La 30 august 1912, sub preşedinţia lui Constandache Constantinescu, se înfiinţează o „Societate” pentru colectarea fondurilor în vederea realizării monumentului. Activitatea societăţii a fost substanţial sprijinită de amiralul Sebastian Eustaţiu, magistratul Gh. Tanoviceanu şi avocatul-poet C. Z. Buzdugan, traducătorul în limba română, pentru prima oară, a „Internaţionalei”.

La 26 august 1924, Constandache Constantinescu a încetat din viaţă, iar activitatea „Societăţii” a intrat într-un con de umbră, banii colectaţi rămânând în posesia urmaşilor săi. În 1930, institutorul Paul Paşa a fost desemnat să preia fondurile de la urmaşii lui Constandache Constantinescu şi le-a gestionat până la 27 martie 1936, când s-a constituit un nou comitet din care făceau parte şi profesorii Ion Tohăneanu, Al. Ştefănescu-Bârsan şi pictorul Nicolae Mantu. La 14 iulie 1937 suma existentă a trecut în gestiunea Asociaţiei „Casa Cuza Vodă”, înfiinţată cu scopul răscumpărării casei domnitorului, restaurării şi transformării ei în muzeu, instituţie care a putut fi inaugurată la 24 ianuarie 1939 (Paul Păltănea, „Muzeul judeţean de istorie Galaţi”, în „Dominus”, VI, nr. 66, iulie 2005, p. 14).

În 1932, prin scrisoarea înregistrată la Primărie la nr. 22777 din 25 octombrie, sculptorul Oscar Spaethe ofertează, la iniţiativa primarului, la acea dată avocatul Christache Teodoru, o machetă pentru un monument dedicat lui Alexandru Ioan Cuza, machetă realizată la scara 1/10 din mărimea definitivă a lucrării. Aceasta se compunea „din figura în picioare a marelui Domn, aşezată pe un soclu, şi un basorelief cu imagini reprezentând Unirea Principatelor”. Proiectul era gândit pentru Parcul Municipal, iar pentru executarea machetei sculptorul solicită suma de 10.000 lei (DJAN, Galaţi, Fond Primăria oraşului Galaţi, dosarul nr. 10/1932, f. 1, rola 940). Printr-o altă scrisoare, înregistrată la nr. 29721/12 octombrie 1933, Oscar Spaethe aduce la cunoştinţă primarului că a depus la Primărie macheta în gips comandată şi solicită „numirea unei comisii de recepţie pentru a se pronunţa asupra lucrării” (ibidem, f. 3). Prin procesul-verbal încheiat în aceeaşi zi, comisia alcătuită din pictorul Nicolae Mantu, membru în Delegaţia Consiliului Comunal, N. V. Emanoil şi I. S. Anastasiu, ajutori de primar, asistaţi de arhitectul M. Popescu şi C. Oncescu, directorul serviciului contabilitate, examinând macheta, o găseşte „executată în bune condiţiuni ca concepţie şi tehnică” şi „cu mici modificări în arhitectura soclului, care se vor putea aduce şi ulterior, această machetă poate fi recepţionată” (ibidem, f. 4). În dosarul menţionat se află şi trei fotografii ale machetei monumentului, făcute din unghiuri diferite. Din păcate, ea a rămas numai la aceasta fază. Lipsa fondurilor, ca şi schimbarea în noiembrie 1933 a primarului Christache Teodoru cu dr. Al. Nestor Măcellariu, au împiedicat transpunerea ei la o altă scară şi în material definitiv. Abia în 1959 i s-a putut ridica domnitorului un bust monumental, operă în bronz a sculptorului Ioan C. Dimitriu-Bârlad. Dar până la acesta trebuie să ne referim la un alt monument, cel al „Unirii Principatelor”, a cărui parte terminală era formată din bustul unionistului Lascăr Catargiu, şi acesta atât de legat de Galaţi şi meleagurile Covurluiului.

În şedinţa Consiliului Municipal din 8 octombrie 1926, primarul oraşului, avocatul Grigore P. Mihăilescu, propune contractarea unui monument al „Unirii Principatelor”, lucrat de sculptorul Raffaello Romanelli din Florenţa (Italia), oferit oraşului la preţul de 500.000 lei. În următoarea şedinţă, din 22 octombrie, Consiliul îl autorizează pe primar să încheie cu mandatarul sculptorului Romanelli „cuvenitul contract de cumpărare a monumentului”, aprobând în acelaşi timp suma de 160.000 lei care să i se dea drept avans la semnarea documentului (DJAN, Galaţi, Fond Primăria oraşului Galaţi, dosarul nr. 2/1926, rola 888). În actul de vânzare, înregistrat la Primărie la nr. 29827/23 octombrie 1926, Ruggiantoni G. Uballdo, profesor al Academiei Italiene din Bucureşti, strada Luigi Cazzavilan, în calitate de procurator al „maistrului sculptor Raffaello Romanelli” (pe baza procurii autentificată de către notarul Riccardo Giuseppi Malenotti din Florenţa, cu data de 17 septembrie 1926) menţionează că monumentul vândut Primăriei municipiului Galaţi, reprezentată de primarul ei, Grigore P. Mihăilescu, este compus din „postament şi bază de granit rose de «Baveno», sculpturile pe cele patru laturi de bronz masiv, conform alăturatelor fotografii semnate de subsemnatul, iar deasupra bustul lui Lascăr Catargiu, de asemenea din bronz, monumentul având greutatea totală de 80.000 kg”. Se precizează în acelaşi timp că s-a primit acontul de 160.000 lei, restul de 340.000 lei urmând „a se achita contra document la sosirea monumentului la Galaţi”. Ambalajul şi transportul lucrării de la Florenţa la Galaţi privesc Primăria (DJAN, Galaţi, Fond Primăria oraşului Galaţi, dosarul nr. 4/1926, f. 93, rola 888).

Așadar, Monumentul Unirii avea ca element principal bustul fostului om politic Lascăr Catargiu, ministru în diferite guverne, președinte ale Camerei Deputaților și prim ministru al României în patru mandate, cunoscut pentru activitatea sa unionistă, în 1857 făcând parte din „Divanul ad-hoc”, o comisie aleasă conform Tratatului de la Paris din 1856, pentru a vota propunerea de unire a Moldovei cu Țara Românească. În 1859 el chiar a fost candidatul conservatorilor pentru tronul Moldovei, însă a refuzat, dorind apariția și existența unei singure țări, mai mare și mai puternică. În 1866 a făcut parte (reprezentant al Moldovei și conservatorilor), alături de Nicolae Golescu (reprezentant al Țării Românești și al liberalilor) și colonelul Nicolae Haralambie (reprezentant al Armatei), din Locotenența Domnească împuternicită să conducă statul român după abdicarea forțată a lui Al. I. Cuza (10/11 februarie 1866) până la înscăunarea lui Carol I (10 mai 1866).

Fiind înștiințați de plecarea din Florența a monumentului, serviciul administrativ al primăriei face demersuri la Bucureşti pentru scutirea acestuia de taxe vamale „având în vedere că este vorba de un cap de operă de utilitate publică”. De asemenea, se adresează Ministerului Comunicaţiilor cerând aprobarea „pentru încărcarea în regie a monumentului şi transportul lui la Galaţi pe C.F., avându-se în vedere sacrificiile făcute de acest municipiu, care a cedat gratuit pentru Casa Muncii 17 hectare teren pe moşia Ţiglina pentru construirea de locuinţe funcţionarilor C.F.R.”.

Sosite în portul Constanţa cu vaporul „Albania”, coletele conţinând componentele monumentului, ajung la 28 decembrie 1926 la Galaţi, în gara nr. 8 (patru vagoane). După 15 iunie 1927 încep lucrările la fundaţia monumentului, montarea acestuia, lustruirea lui, construcţia grilajului, efectuarea bordurii etc. Locul ales - spaţiul de pe strada Domnească, în faţa Grădinii Publice. Ultima lucrare (asfaltarea trotuarelor din jurul monumentului), efectuată de fraţii Leonardo şi Petre Aron, a fost recepţionată la 14 iulie 1928. Nedispunând de alte informaţii, este de înţeles că dezvelirea monumentului s-a făcut după această dată. De altfel şi istoricul Paul Păltănea a luat drept reper ziua respectivă când, în cartea menţionată, afirmă că monumentul a fost inaugurat în „piaţa” din faţa Grădinii Publice, în jurul datei de 14 iulie 1928 (p. 309).

Amintim că sculptorul italian Raffaello Romanelli (n. 13 mai 1856, Florența – m. 2 aprilie 1928, Florența), fiu şi elev al pictorului Pasquale Romanelli, devenit celebru prin monumentul lui Giuseppe Garibaldi (Sienna, Italia) şi al lui Carlo Alberto di Savoia (Roma), cu lucrări și în S. U. A. la Detroit și Michigan, a mai executat pentru România Bustul Regelui Carol I de la Castelul Peleș, monumentele lui Mihail Kogălniceanu şi Al. I. Cuza de la Iaşi, Monumentul Eroilor Sanitari (Bucureşti), Statuia lui Alexandru Ioan Cuza (Craiova), Statuia Dorobanţilor (Turnu Măgurele), monumentul funerar Dr. Istrati (Cimitirul Bellu, Bucureşti), precum şi monumentul funerar Voroveanu, Craiova (Mircea Deac, Sculptura în România, secolele XIX-XX, Editura Medro, Bucureşti, 2005, p. 160).

În 1948 bustul lui Lascăr Catargiu a fost dat jos de pe soclu de către autorităţile comuniste venite la putere, așa cum au fost înlăturate și statuile lui Costache Negri și Ion C. Brătianu, busturile lui Mihail Kogălniceanu și a primarului Alexandru D. Moruzzi (toate din bronz), sau a fost distrus Monumentul Eroilor de la Costangalia, din marmură de Pentelic. Fără bustul lui Lascăr Catargiu, monumentul a rămas sub un nume impropriu, acela de „Monument al muncilor agricole”, denumire datorată scenelor alegorice realizate în altorelief. Imaginile, desigur, nu reprezintă scene ale muncilor agricole, ci sunt simboluri ale Unirii Principatelor şi ale reformei agrare din 1864.

În 1959, cu prilejul Centenarului Unirii Principatelor Române, în partea superioară a soclului acestui monument a fost instalat bustul lui Al. I. Cuza, operă în bronz a sculptorului Ioan Dimitriu-Bârlad (n. 18 mai 1890, Bârlad - m. 23 septembrie 1964, Bucureşti). Tot atunci, pe fațada muzeului inaugurat la 24 ianuarie 1939 a fost montată o placă comemorativă, cu următorul text: „Pe acest loc a fost casa pârcălabului de Galați Alexandru Ioan Cuza. Această placă a fost așezată cu prilejul sărbătoririi centenarului Unirii Principatelor 1859 – 1959”.

Din cauză că bustul realizat de Ioan Dimitriu-Bârlad distona cu proporţiile întregului ansamblu, la 9 mai 1972 el a fost înlocuit cu statuia de acum, datorată lui Ion Jalea (n. 19 mai 1887, Casimcea, Dobrogea – m. 7 noiembrie 1983, București). Bustul cu chipul domnitorului a fost transferat la Tecuci şi împodobeşte parcul central care îi poartă numele.

Monumentul, aşa cum se înfăţişează astăzi, este rezultatul muncii, la intervale mari de ani, a celor doi sculptori amintiţi: italianul Raffaello Romanelli şi românul Ion Jalea (n. 19 mai 1887, Casimcea - m. 7 noiembrie 1983, Bucureşti). Compoziţia realizată în altorelief, desfăşurată în spaţiu pe trei laturi ale soclului, este o alegorie ce sugerează actul unirii Moldovei cu Țara Românească, înfăptuit la 24 ianuarie 1859 (cele două femei îmbrăţişate, dispuse pe latura frontală), precum şi urmările reformei agrare de la 1864. Este o compoziţie unitară, cu calităţi plastice incontestabile. Perechea de boi aflată în jug, precum şi oamenii sunt surprinşi în procesul muncii, efortul ce-l depun fiind imortalizat în imagini vii, dinamice. Un ţăran, aplecat, ţine strâns în mâini coarnele plugului, alţii poartă pe umeri povara sacilor încărcaţi cu cereale.

Partea terminală a monumentului o constituie statuia lui Alexandru Ioan Cuza. Domnitorul este înfăţişat în picioare, îmbrăcat în uniformă de ofițer, purtând pe umeri o mantie princiară. Mâna stângă se sprijină pe mânerul sabiei, iar în dreapta, sprijinită la rândul ei pe cea stângă, ţine un sul. Pe piept poartă patru decorații străine, conferite cu diferite ocazii, așa cum apar ele și în portretul realizat de pictorul Carol Pop de Szathmari, aflat în patrimoniul Muzeului Național de Istorie a României: Ordinele „Medjidie” , grad de Cavaler, și „Osmanié”, grad de Mare Cruce (Imperiul Otoman), Ordinul „Sfinții Mauriciu și Lazăr”, grad de Mare Cruce (Regatul Sardiniei) și Ordinul „Mântuitorului” , grad de Mare Cruce (Grecia). Întreaga atitudine a domnitorului exprimă fermitate și demnitate. Modul cum l-a conceput Ion Jalea pe Alexandru Ioan Cuza ne aminteşte de admirabilul portret pe care Jacques Poumay, consulul Belgiei la Bucureşti, i l-a făcut domnitorului : „Prințul, în vârstă doar de 38 ani, este un bărbat înalt, svelt, blond, privirea pătrunzătoare; distins în manierele sale, el posedă un original, plăcut şi serios mod de a purta discuţia. Este un soldat magnific, care poartă cu graţie uniforma și vorbește cu multă acuratețe italiana și franceza. Om de ordine, energic, a făcut asupra tuturor o excelentă impresie. Prinţul Cuza este un bărbat cum nu există altul în Principate, care vrea fericirea şi independenţa ţării sale. Hotărât, fără exaltare însă, modest şi dezinteresat, chibzuieşte cu înţelepciune. Toată lumea este de acord asupra calităţilor eminente cu care este înzestrat noul domnitor” (apud Gh. Platon, „Simbol al vroinţei naţionale”, în „Cronica”, Anul VIII, nr. 20(381), 18 mai 1973).

Memoria lui Alexandru Ioan Cuza este cinstită la Galaţi şi printr-un alt bust, dezvelit la 15 septembrie 1991, în faţa Colegiului Naţional „Alexandru Ioan Cuza”, Aleea Școlii Nr. 1(în trecut, Strada Brăilei, Fundătura Mavromol, sediu al Liceului Israelit, iar de la 15 septembrie 1959, sediu al Liceului Teoretic de 11 ani „Alexandru I. Cuza”). El provine din patrimoniul moştenit de la fosta Şcoală Comercială „Alexandru Ioan I”, înfiinţată în toamna anului 1864 de către Nicolae Kretzulescu, ministrul instrucțiunii publice din acea vreme, și care de-a lungul anilor, sub diferite denumiri (Școala Comercială, Școala Comercială de gradul I, Școala Comercială de gradul II, Școala Elementară de Comerț, Școala Comercială Superioară, Liceul Comercial „Alexandru I. Cuza”, Școala Medie Tehnică de Administrație Economică, Școala Medie Tehnică de Comerț, Liceul Teoretic de 11 ani „Alexandru I. Cuza” ș.a.), a funcționat în mai multe locații. Bustul este realizat din bronz. Nefiind semnat, până acum nu i-am identificat autorul. În anul 2018, bustul a fost strămutat din fața clădirii de pe Aleea Școlii nr. 1, retrocedată în 2005 Fundației „Caritas” a comunității evreiești, în fața clădirii în care funcționează în prezent Colegiul care-i poartă numele domnitorului (Strada Saturn nr. 26, Țiglina I). Este montat pe un soclu din marmură.

Bustul lui Lascăr Catargiu, păstrat în curtea Muzeului de Artă Vizuală, prin grija rectorului Universităţii „Dunărea de Jos” Galați, ing. dr. Emil Constantin, a fost și el montat pe un nou soclu în anul centenarului morții marelui bărbat de stat. A fost amplasat în faţa Facultăţii de Inginerie, clădirea nouă (Strada Domnească Nr. 111), dezvelit şi sfinţit în ziua de 4 octombrie 1999. S-a realizat astfel un act reparator față de memoria lui Lascăr Catargiu (n. 1 noiembrie 1823, Iași – m. 30 martie 1899, București), personalitate marcantă a vieții politice românești din secolul al XIX- lea, fost în mai multe rânduri deputat al gălățenilor în Colegiul I, care în timpul vieții a adus multiple servicii Galațiului (pentru mai multe detalii, a se vedea cartea noastră „Monumente de for public din municipiul Galați”, Editura „Axis Libri”, Galați, 2015, pag. 30 – 31).

Sculptorul de origine basarabeană Idel Ianchelevici (n. 5 mai 1909, Leova, Republica Moldova – m. 26 iunie 1994, Maisons-Laffite, Franța), deținător al Ordinului de Cavaler al Artelor și literelor primit din partea Guvernului Franței (1990), Membru de Onoare al Academiei Române (1992), pe la începutul anului 1930, în timpul când și-a efectuat serviciul militar obligatoriu la Regimentul 11 Siret din Galați, la îndemnul și solicitarea colonelului Constantinescu, comandantul regimentului, a realizat busturile a 14 voievozi români: Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Vlad Țepeș, Vasile Lupu, Dimitrie Cantemir, Alexandru Ioan Cuza ș.a. Descoperite după mulți ani în podul unei școli din oraș, unde au fost depozitate în timpul războiului, ele au ajuns în colecția Muzeului de Artă Vizuală Galați, instituție căreia artistul i-a făcut în 1991 o importantă donație (13 sculpturi și 50 de desene), urmată de o alta, de 76 de desene, din 2019, făcută de către doamna Helmi Veldhuijzen din Olanda, critic de artă și exeget al operei sculptorului cu dublă cetățenie, română și belgiană (Corneliu Stoica, „Donația Idel Ianchelevici”, în vol. „Popasuri ale privirii”, Editura „Sinteze”, Galați, 2013, pag. 114 – 116).

După bustul lui Alexandru Ioan Cuza s-a realizat o copie din piatră artificială care constituie piesa principală a unui monument inaugurat la 28 mai 2017 în localitatea Alexandru Ioan Cuza din raionul Cahul, Republica Moldova. Bustul a fost executat în cadrul atelierelor de sculptură pentru artiști plastici basarabeni, organizate într-un proiect cultural dedicat tinerilor de dincolo de Prut, cu sprijinul Institutului Cultural Român prin Direcția Românii din Afara Granițelor. Aceste ateliere s-au desfășurat sub îndrumarea managerului Muzeului de Artă Vizuală Galați, dr. Dan Basarab Nanu, și a sculptorului Denis Brânzei, restaurator la această instituție (Iulia Modiga, „Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, la loc de cinste în Republica Moldova”, în „InfoPRUT”, online, 29 mai 2017).

Alte două busturi cu chipul lui Al. I. Cuza au realizat la Galați și sculptorii Gheorghe Turcu, autor și al impozantului monument al lui Ioan Vodă cel Cumplit de la Roșcani, comuna Băneasa (bronz), și Relu Angheluță, cunoscut pentru monumentele din comuna Buciumeni – Galați, dedicate scriitoarei Natalia Negru, cărturarului Constantin Ifrim și profesorului universitar doctor Dimitrie Negru (piatră artificială). De asemenea, sculptorul Mugurel Vrânceanu a realizat un basorelief din bronz cu bustul domnitorului, care a fost montat pe peretele placat cu travertin al scării monumentale de la Faleza Dunării, alături de basorelieful cu chipul domnitorului Ștefan cel Mare, executat tot de el (dezvelit la 2 iulie 2014, cu ocazia comemorării a 510 ani de la moartea sa, domnitorul fiind considerat protector al Poliției de frontieră), ambele din inițiativa Asociației „Galați, orașul meu”. Sub basorelief, pe o placă din același material, este inscripționat următorul text: „Alexandru Ioan Cuza, Domnitor al României 1859 – 1855. Basorelief dezvelit cu ocazia împlinirii a 150 de ani de la semnarea decretului care a consfințit unirea corpurilor grănicerești din Moldova și Țara Românească, document care reprezintă actul de naștere a instituției moderne a Poliției de frontieră. 24 iulie 2014” .

Aceste noi dovezi sculpturale se înscriu în preocupările artiștilor gălățeni de a cinsti memoria primului domnitor al Principatelor Unite și al statului național România, demonstrând în același timp cât de vie este și astăzi prezența în orașul de la Mila 80 a celui sub a cărui domnie s-au pus bazele modernizării societății românești.

Corneliu STOICA

dcp100168 · March 15, 2020

Denis Brânzei, un sculptor cu mult har

Sculptura gălățeană de astăzi, îmbrățișată de un număr de 14 plasticieni, membri ai U. A. P. R., înregistrează la loc de cinste numele lui Denis Brânzei, artist care în ultimii ani a impresionat prin creațiile sale realizate în tehnici diferite, bucurându-se de aprecieri atât pe plan local, cât și național. Despre el am scris încă din 1993, când comentam în ziarul „Acțiunea” din 24 noiembrie (Nr. 525) expoziția „Peisaj vrâncean”, cuprinzând aproape 100 de lucrări ale elevilor de la Liceul de Artă „Dimitrie Cuclin” realizate în timpul practicii din vara acelui an, efectuată la Soveja. Subliniam atunci că Denis Brânzei și colega sa Ioana Hârjoghe (azi, pictoriță stabilită la București – Ioana Hârjoghe-Ciubucciu, fiica mult regretatului actor-poet Marcel Hârjoghe) „surprind în picturile lor mai ales latura dramatică a peisajului”. Din 1993, când, iată, adolescentul făcea pictură, au trecut aproape 27 de ani. Artistul se află și el la altă vârstă, la alt stadiu de evoluție, iar domeniul creației în care s-a afirmat și se manifestă este sculptura.

Denis Brânzei s-a născut la 5 noiembrie 1975, în Galaţi. A absolvit Academia de Arte Vizuale „Ion Andreescu” din Cluj-Napoca, secţia sculptură, clasa profesorului Eugen Gocan (2002). Este membru al U. A. P. R. din 2016. Lucrează ca restaurator la Muzeul de Artă Vizuală Galați. A participat la mai multe expoziţii de grup: Expoziţie jubiliară, Casa „Matei Corvin”, Cluj - Napoca (1998); „Student Art”, Muzeul de Artă Vizuală, Galaţi (1998); Saloanele Filialei Galați a U. A. P. R.(expune cu regularitate din 2016); „Artiști gălățeni”, Parlamentul României, București (2016) și Galeria de Artă „Ion Andreescu”, Buzău (2017); „În oglindă”, Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”, București (2017) și Muzeul Județean de Artă Prahova, Ploiești (2017), Saloanele Moldovei Bacău-Chișinău (2018, 2019); Bienala Internațională de Artă „Ion Andreescu”, Buzău (2018); Salonul Național de Plastică Mică, Brăila (2018, 2019, 2020), „4 Art” (dimpreună cu Carmen Mitulescu, Cornel Corcăcel și Gheorghe Miron), Muzeul de Artă „Ion Ionescu Quintus” , Ploiești, Prahova (2019). De asemenea, a participat la Taberele de creaţie de la Vişeul de Sus (1997); Căpușu Mare, Cluj-Napoca (2000); Galaţi, Muzeul de Artă Vizuală, „Arta ca viaţă” (2005, a realizat lucrarea „O prietenă”); Tabăra de sculptură în metal, Galați (2016); „Pro Boholț”, satul Boholț, comuna Beclean, județul Brașov (2017); Atelierul de sculptură în piatră de la Grădina Botanică, Galați (2017); Tabăra de sculptură de la Valea Doftanei, Prahova (2019).

Imediat după absolvirea facultății, sculptorul a lucrat pe mai multe șantiere de restaurare, conduse de pictorul-restaurator Ion Chiriac, dobândind o experiență deosebită, care îl va ajuta în activitatea sa. Printre aceste șantiere se numără: Primăria Municipiului Câmpina - „Casa cu Grifoni”, Câmpina, Prahova (2002 – 2003); Biserica veche „Adormirea Maicii Domnului” a Mănăstirii Sinaia, construită în stil brâncovenesc (Sinaia, 2008 – 2009); Mausoleele de la Mărășești și Mărăști, Vrancea (2010 – 2011); Banca Națională a României, București (2012); „Casa cu blazoane” din comuna Chiojdu, județul Buzău, proprietate a Uniunii Arhitecților din România (2012 – 2013); Biserica „Înălțarea Sfintei Cruci”, monument UNESCO, Pătrăuți, Suceava (2003 – 2015), Muzeul de Artă Ploiești (2014 – 2015); Muzeul Ceasului, Ploiești, Prahova (2014 – 2015).

În ultimi anii, Denis Brânzei a realizat și câteva lucrări de artă monumentală: „Serafim”, Galați (2016); „Monumentul dăinuirii boholțenilor”, Boholț, comuna Beclean, județul Brașov (2017), „Fereastră”, Valea Doftanei – Prahova (2018).

Pentru activitatea din domeniul sculpturii a fost onorat cu distincțiile: Premiul de Excelență pentru sculptură, Gala Artelor, Filiala Galați a U. A. P. R. (2017, 2018); Premiul Complexului Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău la „Saloanele Moldovei”, Bacău-Chișinău, Ediția XXVIII, 2018 (lucrarea „Ochii din altă lume”, lemn, 93x80x15 cm); Premiul Direcției Județene pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național Galați (2019).

Numele său figurează în monumentalele volume ale criticului și istoricului de artă ieșean Valentin Ciucă, „Un secol de arte frumoase în Moldova” ( vol. II, Editura Art XXI, Iaşi, 2009) și „Dicționarul ilustrat al artelor frumoase în Moldova 1800 – 2011” (Editura Art XXI, 2011), ca și în ediția a II – a, revizuită și întregită, a „Dicționarului artiștilor plastici gălățeni” al subsemnatului (Editura „Axis Libri”, Galați, 2013).

Denis Brânzei lucrează în lemn, în piatră și marmură, adesea combină lemnul cu marmura și sticla, înscriind în spațiu forme și volume subsumate unui discurs de o deosebită modernitate, care reprezentă obiectivarea unor teme de inspirație biblică sau care țin de existența și rostul omului în univers, de relația acestuia cu lumea materială, cu semenii și cu Divinitatea. În „Monumentul dăinuirii boholțenilor”, de pildă, realizat din piatră de Vratza (Bulgaria), motivul de la care pornește este scena biblică din „Cina cea de Taină”. Prin elementele simbolice ce-l compun (masa, plugul, Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce, inciziile săpate pe trei laturi ale mesei în formă de semicerc, de arcadă sau de nimb, sculptorul face trimitere la munca, credința și jertfa locuitorilor din Boholț, calități care i-au ajutat să înfrunte prin veacuri toate greutățile și primejdiile și să dăinuiască în timp în vatra strămoșească. Tot din mitologia biblică s-a inspirat în lucrarea intitulată chiar „Cina cea de Taină”, o adevărată metaforă plastică a legământului ucenicilor cu Învățătorul lor, Mântuitorul Iisus Hristos, precum și în lucrarea de artă monumentală „Serafim”, creată în Tabăra de sculptură în metal de la Galați, ediția 2016. O variantă a acesteia, de dimensiuni pentru interior, artistul a prezentat și la Salonul de iarnă al Filialei locale din acel an. Cuplul, fereastra (simbol al deschierii spre lume), ochiul (simbol sugestiv al pătrunderii în esența lucrurilor sau fenomenelor, al spiritului adâncurilor, dar și al avidității după spații pe care ființa umană, în permanent efort de autodepășire a limitelor sale, le nutrește), peștele, arca, fluturele, bondarul etc. sunt alte motive pe care le întâlnim în sculpturile sale ronde-bosse, cărora le găsește echivalențe plastice de o deosebită expresivitate. Impresionează insolitul imaginilor, eleganța, puritatea și dinamismul formelor și volumelor, preponderența curbelor, șlefuirea perfectă a suprafețelor, senzația de înălțare sau de fluiditate pe care o creează, aspirația spre armonie și frumusețe la care tinde întotdeauna artistul. Compoziția unora are parțial sau total un aspect mozaicat („Frumoasa care, iată, vine”, „Ochii din altă lume”), în altele structura este complicată, alcătuită din forme aglomerate (conice, cilindrice, paralelipipedice), cum se întâmplă în „Arca”, „Fluture”, „Bondarul” sau „Coconul”. „Toro”, o admirabilă compoziție în care sculptorul folosește coarne polisate de taur, ne duce cu gândul la coridă și luptele toreadorilor cu taurii. Structurile obținute de artist, cromatica acestora sunt de mare efect estetic, au muzicalitate, sonoritate. „Mă bucur de fiecare sculptură pe care o fac, ne spunea Denis Brânzei, folosind tensiunile dintre plin și gol, deschis - închis, dând naștere unui ansamblu vizual agitat, creând o imagine care să emoționeze”.

Preocupat de inovația plastică, de găsirea unui limbaj sculptural modern, care să-l individualizeze, Denis Brânzei a ajuns să-și închege un stil propriu, care a devenit deja recognoscibil pentru cine îi urmărește evoluția. El este înzestrat cu talent și mult har, dedicat cu fervoare creării unor valori artistice care să aibă durabilitate în timp, fiind o certitudine a sculpturii românești contemporane.

Corneliu STOICA

dcp100168 · March 17, 2020

Salonul de primăvară – Sub semnul lirismului

Deschis fără obișnuitul vernisaj, datorită măsurilor restrictive luate pe plan național și local pentru protejarea oamenilor de infectarea cu COVID 19, Salonul de primăvară al Filialei Galați a Uniunii Artiștilor Plastici din România, găzduit de Galeriile de Artă „Nicolae Mantu”, reunește un număr de 40 de lucrări de pictură, sculptură, grafică și artă decorativă semnate de tot atâția plasticieni.

Peisajul este și de această dată bine reprezentat în expoziție. Nicolae Cărbunaru, un maestru al genului, surprinde un început de primăvară la marginea unei păduri de brad. Este o liniște deplină, se simte parcă răcoarea momentului zilei, aerul vibrează, un drum forestier lasă privirea să înainteze spre fundalul tabloului. Totul este configurat în tonuri armonioase de albastru, asociate pe unele porțiuni cu tente de verde crud și galben pal („Dimineață”). Teodor Vișan este atras de pontoanele de pe Dunăre, pe care le figurează cu mijloacele picturii realiste. Imaginea lor se reflectă în oglinda apei, tulburată doar de zborul pescărușilor. Cerul, de a un albastru-verzui, este străbătut de pâlcuri de nori alb-fumurii. În depărtare se zărește vegetația învăluită în ceață de pe celălalt mal al fluviului („Peisaj la Dunăre”). Gheorghe Andreescu plăsmuiește pe suprafața pictată o imagine romantică, cu ecouri dintr-un timp trecut. Peisajul de pe marginea apei, cu arbori care ocupă pe verticală aproape întreg spațiul plastic, este traversat de o caleașcă trasă de șase cai albi. Este un motiv pe care artistul l-a cultivat în multe din lucrările sale, ajungând la realizări remarcabile, așa cum este de altfel și tabloul din prezenta expoziție („Nostalgii”). Roland Pangrati imortalizează o secvență a naturii, aflată în pragul regenerării și în așteptarea dezlănțuirii sevelor, într-o pânză cu titlu în limba engleză: „Texture of life”. Albastrul, cu nuanțe mai închise, dar și mai deschise, invadează spațiul plastic. Sava David („Undeva, departe”) și fiica sa Ioana David („Compoziție”) fac dovada pentru a nu știu câta oară a unei măiestrii deosebite în mânuirea griurilor colorate de mare sensibilitate. Ambii intervin în compoziția tablourilor cu puține pete de roșu incendiar, care înviorează atmosfera și creează noi centri de interes. Există multă poezie în pânzele lor, izvorâtă din intimitatea ființei și bucuriile pe care le trăiesc în fața spectacolului mirific al firii. În tabloul lui Ștefan Axente , peisajul de primăvară respiră în toată plenitudinea lui. Albul pur al copacilor înfloriți, cu ușoare accente de roz, asociat cu verdele crud al ierbii și galbenul florilor, domină suprafața patrulaterului, constituind semnele explozive ale vieții, ale naturii care, sub acțiunea căldurii soarelui, îmbracă haine de sărbătoare („Vânt de primăvară”). Sterică Bădălan, în stilul său semi-abstract, aduce în prim plan tot un fragment de natură, pictat în culori calde, subtil orchestrate. Imaginile sunt concentrate îndeosebi în zona mediană a tabloului („Armonii”). Bucuria venirii primăverii se revarsă și din compoziția metaforică semnată de Ioan Murariu-Neamț, populată cu cai fabuloși, pomi înfloriți și un soare al cărui disc se desfășoară pe fundalul lucrării într-un crescendo de cercuri concentrice. Un personaj de sex masculin, sprijinit de tulpina unui pom nins de floare, este pictat într-un gest de salut al anotimpului care face ca toată firea să se trezească la viață („Energii de primăvară”). Copacii din gravura în alb-negru a Lilianei Tofan alcătuiesc cu coroanele lor o boltă care are solemnitatea cupolei unui lăcăș sfânt. Drept pentru care artista își intitulează lucrarea „Biserică”. Ionuț Mitrofan dezvoltă, într-o interpretare personală, motivul genezei („Geneză”). Cristina Iulia Popescu imaginează o reptilă care dă fiori reci celor mai sensibili („Visând la soare”).

Figura umană poate fi întâlnită în multe lucrări expuse, semnate de Liliana Jorică- Negoescu, Mihaela Brumar, Tudor Șerban, Miruna Drăgușin, Cristiana Ștefania Culiță, Cornel Corcăcel, Horia Suceveanu, Iulia Alexandrescu și Florian Doru Crihană. Ea apare reprezentată fie sub forma portretului, fie a nudului, fie ipostaziată în situații, atitudini și împrejurări diferite. „Cronica” Lilianei Jorică-Negoescu este o îmbinare de peisaj, elemente de arhitectură și chipuri umane, evocatoare a unei lumi care trăiește în memoria afectivă a autoarei. Mihaela Brumar își continuă explorarea unui motiv care apare frecvent în lucrările sale din ultimul timp, cel al cuplului bărbat – femeie („Lumina dimineții”); Iulia Alexandrescu, pe un fundal dominat de prezența a două aripi de înger, proiectează un personaj feminin misterios, surprins în postura de balerină („Dans”). Cristiana Ștefania Culiță aprofundează studiul temei dificile a nudului, figurând o tânără văzută din spate, armonios proporționată, și încercând să obțină efecte prin includerea în spațiul plastic a unor ecrane estompate și corpuri geometrice rectangulare ( „Proces – Introspecție). Un superb nud feminin descoperim în grafica lui Cornel Corcăcel, „Fantasy”. Personajul său etalează forme rotunde, voluptoase, echilibrat înscrise în spațiu de cunoscutul pastelist, care acum se folosește doar de grafit. Miruna Drăgușin, unei scene la prima vedere banală, îi conferă semnificații de ordin moral („Paharul cu vin”). Horia Suceveanu se oprește asupra unui personaj feminin adolescentin, căruia îi pune bine în valoare trăsăturile fizice, dar încearcă să-i pătrundă și interiorul prin expresia concentrată a privirii („Miraj II”). Florin Doru Crihană, cu mijloacele umorului, surprinde idila unui cuplu nobiliar (dacă avem în vedere look - ul și ținuta vestimentară a acestora), ajuns într-un parc cu … bicicletele, care îi așteaptă pentru reîntoarcere („Atingere în parc”). Denisa Dima ne poartă prin intermediul unui triptic, pictat în tonalități coloristice închise, într-un spațiu extraterestru („Călători”). Andreea Ionașcu își populează tabloul cu personaje desprinse parcă dintr-o fabulă sau dintr-un film de desene animate („Puncte de vedere”). Olimpia Ștefan („Arcade și flori”), Basarab Pătănea („Claie”) și Xenia Botea („L x 3”) pendulează între figurativ și abstract. De apreciat expresivitatea cromatică a imaginilor și dinamismul pe care-l imprimă acestora prin mișcarea gestualistă a pensulei în cazul Olimpiei Ștefan, a geometrizării folosită de Xenia Botea și prin ordonarea pe verticală în pagină de către Basarab Păltănea.

Lucrările care reprezintă naturi statice și flori îi au ca autori pe Marcel Bejan, Jana Andreescu, Ana-Maria Cocoș, Ioana Musinchevici și Marinela Simiraș. Primul impresionează printr-un superb tablou cu trandafiri galbeni, pictați în spiritul artei post - impresioniste; Jana Andreescu, artist liric prin excelență, în culori de apă transparente, limpezi, redă frumusețea simplă a unor obiecte casnice, cărora le alătură două săbii cu mânere artistic lucrate ( „Impresie II”); „Trandafirii” Anei-Maria Cocoș, așezați într-un vas de ceramică neagră, zâmbesc cu lumina corolelor, revărsată cu generozitate, alcătuind un poem cromatic de o deosebită sensibilitate și prospețime; La Ioana Musinchevici, recuzita este sumară, reprezentată decorativ în spațiul plastic, în culori intense, strălucitoare, cu sonorități muzicale. Și la ea poezia face parte din structura sufletească a ființei („Acord – Ritm – Rimă). Marinela Simiraș, pentru a doua oară expozantă într-un salon al Filialei locale, surprinde un moment de început al primăverii, obiectivat într-un buchet în mijlocul căruia o pată de alb, înconjurată de tușe de roșu, creează un centru de interes luminos, aproape exploziv („Debutul floral al primăverii”).

Arta decorativă este prezentă doar printr-o singură lucrare a Simonei Pascale, „Fire și formă”, realizată în tehnică mixtă, cu o compoziție meticulos lucrată, închipuind structuri aparținând abstracției lirice. Din seria „obiectelor” create, axate pe motivul inimii ca simbol al sufletului și al afecțiunii, Sergiu Dumitrescu Jr. oferă spre contemplare un exponat care invită la meditație („M inima”).

Dintre sculptorii care expun, Adrian Vădeanu prezintă o lucrare cu vădit caracter umoristic, „Homo videns”, o satiră la adresa omului - prizonier al televizorului; Alexandru Pamfil șlefuiește formele până la perfecțiune, într-o compoziție viguroasă, concepută pe orizontală, cu conotații ce vizează procesul dezvoltării („Corp întrerupt”); Eduard Costandache transpune în metal o vietate veninoasă, periculoasă, un fel de viperă, dar care în sens figurat, conform DEX, poate semnifica și o „ființă șireată, înșelătoare, răutăcioasă, femeie foarte rea” („Aspida”); Gheorghe Nour se inspiră din mitologia greacă („Icar”); Bogdan Murariu plăsmuiește o forma umană stilizată, un fel de înger, armonios înscris în spațiu („Protector”); Lucian Jităriuc abordează tema animalieră, realizând din marmură artificială o pisică blândă, expresivă, căreia îi dă un titlu nobiliar: „Ducesa 2”; Denis Brânzei cucerește prin compoziția ronde – bosse „Coconul”, în care lemnul este asociat cu marmura și sticla într-o textură cu o mare aglomerație de forme, ingenios combinate, alcătuind un tot unitar, dinamic, așezat pe un soclu de pe care te aștepți ca din clipă în clipă să-și ia zborul, aidoma unei rachete. Compoziția lui continuă în mod fericit seria inspirată din viața insectelor, începută de artist cu „Fluturele” și urmată de „Bondarul”, prezentat recent la Salonul Național de Plastică Mică de la Brăila.

La sfârșitul acestor rânduri se cuvine să remarcăm că în obișnuința Filialei Galați a U. A. P. R. și ediția din acest an a Salonului de primăvară este o manifestare artistică de ținută, prezentând lucrări care dovedesc potențialul creativ superior al membrilor și colaboratorilor acestei organizații profesionale, precum și strădaniile lor de a fi în pas cu tendințele existente în arta contemporană românească și cea internațională. Cu toții așteaptă cu emoție momentul când, dimpreună cu Muzeul de Artă Vizuală, vor fi gazdele primei ediții a Bienalei Naționale de Artă „Camil Ressu”, programată pentru 23 aprilie – 17 mai, dar existând și posibilitatea ca aceasta să fie amânată dacă situația din țară, generată de COVID – 19, nu va permite desfășurarea în perioada stabilită.

Corneliu STOICA

dcp100168 · March 24, 2020

Ana-Maria Cocoș – Opțiunea pentru figurativ

Cu pictura și grafica Anei-Maria Cocoș am venit în contact pentru prima oară în 2018, într-o expoziție a studenților de la Facultatea de Arte, deschisă în holul Universității „Dunărea de Jos”. Atunci am cunoscut-o și în persoană. Printre lucrările văzute, majoritatea abstracte, tablourile ei, cinci din câte îmi amintesc, făceau o notă discordantă, se detașau net prin claritatea imaginilor, asigurată de desenul precis, compoziție și cromatica de o deosebită sensibilitate. Știu că am schimbat câteva fraze cu ea și am rămas impresionat că la acea vârstă stăpânește atât de bine meșteșugul picturii și că este adepta artei realiste. Am urmărit-o mai apoi prin lucrările prezentate la Saloanele Filialei Galați a U. A. P. R. și m-am bucurat de evoluția ei.

Ana-Maria Cocoș s-a născut la 25 iunie 1996 în Galați. Încă din copilărie a manifestat înclinații pentru desen și actorie. A absolvit Liceul de Artă „Dimitrie Cuclin’’ Galați, secția Pictură Monumentală, clasa profesoarei Gabriela Georgescu (2015) și Facultatea de Arte, Secția Pictură din cadrul Universității ”Dunărea de Jos” Galați (2018). A urmat apoi studii masterale la Universitatea Națională de Arte din București, Facultatea de Arte Decorative și Design, specializarea Artă Murală, finalizate cu lucrarea „Optic Delirium", coordonator - prof. univ. dr. Lisandru Neamțu (2020). Și-a organizat două expoziții personale ( „Contradicții artistice”, Foaierul Teatrului Național de Operă și Operetă „Nae Leonard”, Galați, 2017; „Sentimente”, grafică, împreună cu Ana-Maria Gheorghe, fotografie, Galeriile de Artă „Nicolae Mantu”, Galați, 2018), iar din 2018 expune la Saloanele Filialei Galați a U. A. P. R. De asemenea, a participat la mai multe manifestări colective de profil: „In memoriam”, Galeria de Artă , Focșani , Mărășești, Mărăști, Soveja (2017): „Mărturisitori creștini”, Muzeul Istoriei, Culturii și Spiritualității Creștine de la Dunărea de Jos”, Galați (2016, 2017); Expoziție în cadrul Universității „Dunărea de Jos Galați” – parteneriat între Facultatea de Arte, Departamentul de arte plastice și Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor, Galați (2016); Participare în cadrul Evenimentului „Noaptea cercetătorilor’’ (2016, 2018); Expoziție în cadrul Universității „Dunărea de Jos”, Galați - parteneriat între Facultatea de Arte , Muzeul de Artă Vizuală și Galeriile de Artă „Nicolae Mantu” (2018); „Suflet către suflet”, expoziție în cadrul Universității „Dunărea de Jos” Galați (2018); Expoziție la Centrul Cultural „Dunărea de Jos’’ Galați, ART STUDIO (2018); Salonul Național de Plastică Mică Brăila (2020). În 2019 a primit Premiul pentru debut al Filialei Galați a U. A. P. R. la Gala Artelor.

Între pictura figurativă și cea nonfigurativă, pe care le-a cultivat un timp concomitent dintr-un impuls al entuziasmului vârstei, Ana-Maria Cocoș a optat pentru prima, modelul urmat fiind mentorul său, pictorul Gheorghe Miron, adept al novorealismului, curent fundamentat de pictorul american de origine rusă Alexey Steele din Los Angeles, care respinge arta elitistă din secolul al XX-lea, pune accent pe măiestria artistică și consideră că frumusețea este esențială pentru viață, iar promovarea frumuseții prin creație reprezintă însăși întâlnirea cu divinul. „Veșnic în căutarea frumosului, a identificării acestuia, mărturisește Ana-Maria Cocoș, am ales drumul figurativului, care m-a surprins prin amploarea, diversitatea și complexitatea lui, dar a constituit în același timp și o provocare pentru mine, un artist tânăr, la început de drum, care non-stop s-a lăsat ghidat de vise și ambiții”.

Cu un astfel de crez artistic, este de așteptat ca în creația ei să întâlnim subiecte și motive în reprezentarea cărora tânăra pictoriță să cultive frumosul natural și uman cu mijloacele plastice pe care le are la dispoziție. Portretul, natura statică și florile sunt genurile în care s-a exprimat într-o măsură mai mare până acum, lăsând să se vadă calitățile ei de bună observatoare a realității, de stăpânire a științei desenului și artei coloristice, de pătrundere în psihologia personajelor sau de redare a materialității obiectelor în cazul naturilor statice.

În portretistică, am apreciat tablourile ale căror protagoniste sunt regretata actriță americană Ava Gardner și Madonna, regina muzicii pop, cărora artista le-a pus în valoare frumusețea și sexualitatea feminină, chipul tinerei din „Domnișoara în alb-negru”, cufundată în gânduri și cu o privire melancolică, inocența copilului din „Dulcele vis al unei nopți de vară” sau figura aproape împietrită de dezamăgire (ca urmare a unui vis spulberat) a doamnei din „Cândva … regina ta”, o compoziție portretistică expresivă, cu multe elemente decorative, figurate cu o ingenioasă fantezie. De asemenea, portretul pictorului Gheorghe Miron, unde acesta este înfățișat într-o ipostază meditativă, este remarcabil. Numai în alb-negru, folosind tehnica clar-obscurului, Ana-Maria Cocoș a creat nu numai un admirabil portret fizic al artistului, ci, pătrunzându-i în forumul lăuntric, a reușit să-i reliefeze în expresia chipului și trăsături de ordin moral, precum înțelepciunea, demnitatea, capacitatea de a face bine semenilor, dăruirea cu care își călăuzește discipolii pe drumul adevăratei arte. În aceeași tehnică sunt realizate și portretele celor două personaje feminine din lucrările intitulate „Lirica privirii” și „O dorință”. Dacă în prima, autoarea apelează la o redare gradată a umbrelor și luminii, în cea de a doua, ea folosește contraste puternice între zonele luminoase și cele întunecate. Autoarea și-a scrutat și propriul chip, tabloul „Extazul Anei” fiind un autoportret, în care figura acesteia răsare ca o efigie luminoasă de pe un fundal întunecat.

Naturile statice și florile, lirice prin excelență, sunt compuse cu o sensibilitate deosebită. Poezia se revarsă cu dărnicie din fiecare lucrare. Recuzitele folosite trădează o preferință pentru obiecte cu o vădită încărcătură simbolică sau ascunzând sub haina metaforei taine și semnificații adânc umane (pocale, clepsidre, sfeșnice, vase din ceramică neagră, rame somptuoase etc.). De aici și titlurile lor: „Enigma”, „Legendă”, „De drag și de durere”, „Dă-i timp, timpului!”, „Efemer”, „Dor de nestemate”, „Trădare înainte de apus”, „Confruntarea”. Corolele florilor, tijele lor, frunzele, toate elementele care alcătuiesc compoziția tablourilor sunt configurate cu meticulozitate în cele mai mici detalii, în stil hiperrealist. Ana-Maria Cocoș este o excelentă desenatoare și o coloristă a cărei materie picturală este luminoasă și strălucitoare, proaspătă, transparentă, așezată în acorduri armonioase, exprimând vitalitate, puritate și eleganță. Putem spune că frumosul spre care năzuiește este omniprezent.

Ana-Maria Cocoș se află la începutul carierei sale artistice. Breasla plasticienilor și nu numai îi apreciază prezența lucrărilor ei în manifestările colective organizate pe plan local și național. Premiul pentru debut, primit la sfârșitul anului trecut în cadrul Galei Artelor, este o dovadă convingătoare în acest sens. Ea este o speranță a plasticii gălățene, însuflețită de dorința de a crea opere de artă care să o reprezinte, să emoționeze și să rămână în timp. „Prefer, declară tânăra pictoriță și graficiană, să fiu un artist responsabil, dornic să dau la iveală în creația mea trăiri, sentimente, taine, într-un limbaj plastic cât mai realist cu putință, considerând că nu o pată de culoare, aruncată pe o pânză, care creează un efect accidental mai mult sau mai puțin înțeles, poate fi numită artă”. Îi urăm mult succes și împliniri pe măsura aspirațiilor și eforturilor investite în nobila dar greaua activitate pe care și-a asumat-o, de slujire a frumosului!

Corneliu STOICA

dcp100168 · March 26, 2020

Celebrul artist Daniel Spoerri, la 90 de ani

Celebrul artist plastic și scriitor Daniel Spoerri, originar din Galați, mai cunoscut pe plan mondial decât în țara și urbea natală, împlinește în această lună venerabila vârstă de 90 de ani. O viață tumultuoasă, trăită în România, Elveția, Franța, Austria, Germania, în insula grecească Symi și Italia, unde a exercitat diferite profesii, găsindu-și însă împlinirea deplină ca artist plastic, impunându-se în istoria artei prin introducerea și dezvoltarea conceptului de „Eat Art”.

Artistul s-a născut la 27 martie 1930 la Galați, în familia pastorului protestant Isaac Feinstein, misionar al Bisericii Luterane norvegiene, și al Lydiei Feinstein-Spoerri. În 1941 tatăl său a căzut victima pogromului de la Iași. Rămasă văduvă, mama emigrează în 1942 cu cei șase copii ai săi în Elveția, la Zürich.

Daniel este adoptat de fratele mamei, profesorul Theophile Spoerri, rectorul Universității din acest oraș. Timp de doi ani urmează cursurile unei şcoli de dans, apoi, la Paris, studiază baletul clasic cu celebra balerină rusă Olga Preobrajenska. În 1954 ajunge prim-balerin în cadrul companiei „City Theatre” din Berna. În acelaşi timp realizează proiecte scenografice şi lucrează ca maestru coregraf. Între 1957-1959 a fost asistent al directorului de la Landesrtheatre din Darmstadt. În paralel, a lucrat la ziarul cultural „Material”, în care erau publicate poezii aparţinând noului curent concret, el însuşi oferind tiparului poeme concrete. În 1959 Spoerri pleacă la Paris, unde fondează Editura MAT (Multiplication d’Art Transformable), care producea și vindea copii ale operelor tridimensionale produse de Duchamp, Jean Tinguely, Man Ray, Dieter Roth, Pol Bury, Yacov Agam, Victor Vasarely etc. Cu Jean Tinguely şi Yves Klein se numără printre cei care semnează în 1960 manifestul grupării „Nouveau réalisme”, fondată de Pierre Restagny, o variantă europeană a pop-art-ului american. Acum creează tablouri-capcană, de fapt niște colaje din resturile rămase după prânzul unor artiști celebri, cum este, de pildă, cel rezultat dintr-un prânz al lui Marcel Duchamp, vândut în 2008, la o licitație, cu suma de 200.580 de dolari sau cel realizat din micul-dejun al prietenei sale Kichka. Aceste tablouri-capcană el le-a explicat astfel: „Obiectele găsite în poziții întâmplătoare, în ordine sau dezordine, pe mese sau în cutii, sunt fixate pe un suport similar, exact în poziția în care au fost găsite, și atârnate pe un perete. Sigur planul e schimbat și, de vreme ce poziția orizontală devine acum verticală, obiectul astfel creat ar putea fi numit pictură”. Ele erau expuse la Palais des Expositions de la Porte de Versailles, în cadrul Festivalului de Avangardă de la Paris. În 1964 deschide la New York expoziția „31 de variațiuni la un prânz”. El a servit masa pentru 31 de artiști, printre care și cei mai importanți exponenți ai Pop-Art-ului, Andy Warthol și Roy Lichtenstein, după care, din farfuriile murdare și resturile rămase după prânz, a creat colaje pe care le-a expus pe perete pentru a le conferi statutul de obiecte artistice. La Paris, publică volumul „Topografia anecdotică a hazardului” (1962), o carte de mare succes, astfel că ea este tradusă la New York, mai întâi în engleză (1966), apoi în germană (1968). În 1990, cu prilejul unei retrospective Spoerri, Centrul Cultural „Georges Pompidou” a reeditat originalul francez din 1962.

Daniel Spoerri aderă şi la gruparea „Fluxus”, mişcare care a luat naştere la începutul anilor ’60 în New York şi urmărea, după excesele subiective ale abstracţiei lirice, o reinserţie în real. Galeria germanului Addi Koepcke este transformată în aprozar, de unde publicul putea cumpăra, la preţul real, diferite conserve pe care Spoerri a aplicat eticheta „Atenţie: operă de artă” şi le-a semnat. În 1966-1967 a trăit pe insula Symi din Marea Egee, unde a realizat asamblaje. Mutându-se la Düseldorf, deshide un restaurant. Fondează mişcarea „Eat Art”/„Mănâncă arta!”. Creaţia se axează pe mâncare şi obiceiurile alimentare ale oamenilor. Banalitatea este ridicată la nivel de operă de artă. La etajul restaurantului deschide galeria „Essenkunst” / „Arta mâncării”), unde organizează expoziţii de „mese-capcană”. În 1970, iau naştere „Banchetele Eat Art”. În jur de 30 de artişti expun aici. În timpul expoziţiilor, obiectele de artă pot fi mâncate. Aceste „obiecte comestibile” sunt realizate de el, dar şi de Arman (Armand Fernandez), Joseph Beuys, Cézar Baldaccini, Niki de Saint Phalle etc. Între 1977 -1982 este profesor la Școala de Artă din Köln, iar din 1983 este profesor și mai apoi președinte al Academiei de Artă din München, funcție la care în 1989 renunță pentru a se dedica în întregime creației. În 1984 Spoerri concepe în bronz obiecte de bucătărie, prezentându-le sub titlul „Războinicii nopţii”; se consacră apoi unor „sinteze etnosincretice”, adăugând, de pildă, măşti africane unor sculpturi occidentale. După 1989 a realizat „palete de artişti”, asamblând pe panouri mari tot ce întâlnea pe mesele de lucru ale prietenilor săi artişti. La începutul anului 1990 pleacă în Italia şi se stabileşte în Toscana, la Seggiamo. Aici, într-o zonă paradisiacă de la poalele muntelui Amiata, pune bazele unei grădini-expoziţie pe care o intitulează „Il Giardino di Daniel Spoerri” („Grădina lui Daniel Spoerri). Ea se întinde pe o suprafaţă de 16 ha, a fost deschisă pentru public în 1997 şi în afară de lucrări ale sale cuprinde sculpturi şi instalaţii aparţinând unui mare număr de artişti: Eva Aeppli, Arman, Kimitake Sato, Erik Dietmann, Karl Gerstner, Luciano Ghersi, Bernhard Luginbühl, Dieter Roth, Pavel Schmidt, Alfonso Hüppi, Esther Seidel, Patrik Steiner, Paul Wiedmer, Katharina Duwen, Paul Talman, Jean Tinguely etc. Ideea de la care artistul a pornit în realizarea proiectului său a fost aceea a legăturii foarte vechi care există între artă şi natură. Spoerri consideră că multe locuri, foarte frumoase, din cauza unor dezvoltări nenaturale, îşi pot pierde identitatea, or salvarea lor nu poate fi făcută decât prin intermediul artei. „Spirit mobil, nonconformist, amendând poeticile picturale constituite, scrie criticul de artă Constantin Prut, Daniel Spoerri este încrezător doar în posibilităţile de semnificare ale realului însuşi. El convoacă în imagine obiecte din imediata apropiere nu pentru a formula o negaţie dadaistă, şi nici pentru a denunţa saturaţia obiectuală care a generat arta pop. Rostul acestei atitudini este de a reface drumul artistului spre natură. Banale şi efemere, lucrurile din sfera consumului cotidian (articole de pictat, veselă, hrană etc.) menţin exerciţiul luării în posesie a realităţii”.

De-a lungul anilor, Daniel Spoerri și-a organizat numeroase expoziții personale și a participat la manifestări colective de profil din Franța, Elveția, Germania, S. U. A., Italia, Danemarca, Japonia, Finlanda, Spania, Austria. În ultimii ani, creația lui a început să pătrundă și-n țara noastră, prin casele de licitație din București, dar și prin organizarea unor expoziții personale, ca cele organizate în 2017 la Muzeul de Artă din Cluj-Napoca, intitulată „Daniel Spoerri: Partea din spate a Păsării Paradisului. Mănâncă arta!”, și din 2018, când în Spațiul Expozițional de Artă Contemporană MAGMA din Sfântu Gheorghe au fost prezentate 35 de lucrări originale ale artistului.

Experienţele din domeniul artei i-au adus lui Daniel Spoerri o notorietate mondială, opere ale sale aflându-se în majoritatea muzeelor de artă contemporană. În România, numele său figurează în Dicţionar de artă modernă şi contemporană a lui Constantin Prut (Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002), în Dicţionarul Avangardelor de Dan Grigorescu (Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003), în monumentalele volume ale lui Valentin Ciucă Un secol de arte frumoase în Moldova, (vol. II, Editura „Art XXI”, Iaşi, 2009) și Dicţionarul ilustrat al artelor frumoase din Moldova 1800-2010 ( Editura „Art XXI”, Iaşi, 2011), precum și în cele două ediții ale Dicționarului artiștilor plastici gălățeni al subsemnatului (ediția I, Editura „Terra”, Focșani, 2007; ediția a II-a, Editura „Axis Libri”, Galați, 2013).

La împlinirea venerabilei vârste de 90 de ani, de pe meleagurile sale natale, îi urăm lui Daniel Spoerri, acest mare și ultim avangardist, multă sănătate, putere de muncă, inspirație și rod încă bogat pe tărâmul atât de fertil al artei. La mulți ani, Maestre!

Corneliu STOICA

dcp100168 · March 29, 2020

Miruna Drăgușin – Realitate și metaforă

După absolvirea instituțiilor de învățământ artistic superior din București, Cluj-Napoca sau Iași, unii dintre foștii elevi ai Liceului de Artă „Dimitrie Cuclin” din Galați au rămas în Capitală sau s-au stabilit în alte localități din țară și de peste hotare, alții, dimpotrivă, s-au reîntors în orașul natal, unde activează ca profesori în învățământul preuniversitar sau la firme unde ocupă posturi care au tangență cu arta. Așa s-a întâmplat și cu cea căreia îi consacrăm rândurile de față, pictorița și graficiana Miruna Drăgușin, în prezent asistent universitar la Facultatea de Arte din cadrul Universității „Dunărea de Jos”, dar și coordonator și profesor al Școlii de Artă „Leonardo” din Galați.

Artista s-a născut la 26 aprilie 1980 în Galați. A absolvit Liceul de Artă „Dimitrie Cuclin” (1999) și Universitatea Națională de Arte din București, secția Pictură monumentală, clasa profesoarei Marilena Preda Sînc (2003). Din 2017 urmează studii doctorale la aceeași universitate. În paralel cu munca didactică, desfășoară și o bogată activitate artistică în cadrul Filialei Galați a U. A. P. R., a cărei membră este din anul 2018, secția pictură. Expune cu regularitate la Saloanele acesteia, participând în același timp la multe manifestări colective de profil organizate pe plan național: „Orașul”, expoziție de fotografie, gravură și pictură, Institutul Goethe, București (2003); Simpozionul Internațional A. R. T. E., Universitatea „Dunărea de Jos” Galați (2017); Salonul Național de Plastică Mică Brăila (2018, 2019, 2020); „Dragobete Art.Ro”, Galeria de Artă „Victoria”, Iași (2018, 2020); „Masca și Perla” expoziție organizată în cadrul celei de a III-a ediții a Bienalei Artelor „Poveștile inorogului” – in memoriam Ioan Octavian Penda, Sala „Constantin Brâncuși”, Palatul Parlamentului, București (2018); Bienala Internațională de Arte Miniaturale, ediția a III –a,Timișoara (2018); „Atelierele marilor artiști”, Biblioteca Franceză „Eugene Ionesco”, Galați (2018); Bienala Internațională de Artă Contemporană „Nicolae Tonitza”, ediția a II –a, Bârlad (2018); „Dialoguri interculturale și artistice – Centenar Theodor Pallady, Iași (2018); „Valul grecesc”, ediția a VII-a, Biblioteca Națională a României, București (2019); „AD LIBITUM”, expoziție organizată de Asociația Filiala de Artă Plastică Religioasă și Restaurare (A. F. A. P. R. R) din cadrul U. A. P. din România (2019); Expoziția anuală de Artă Religioasă, A. F. A. P. R. R. a U. A. P. R. (2019); Bienala Internațională „Alexandru Ciucurencu”, Muzeul de Artă, Tulcea (2019); Expoziția Internațională „Micul Prinț”, ediția XXIV, Muzeul de Artă, Botoșani (2019); Expoziția Bienalei de Pictură, ediția a VI – a, Muzeul de Artă al Moldovei, Chișinău (16 mai -23 iulie 2019) și Palatul Culturii, Muzeul de Artă, Iași (2 iulie – 10 august 2019).

Din anul 2014, pictorița Miruna Drăgușin îndeplinește funcțiile de coordonator și profesor al Școlii de Artă „Leonardo” din Galați, instituție privată care se adresează copiilor și care urmărește, ca prin deprinderea tehnicilor de desen, pictură, grafică și modelaj, să le dezvolte acestora capacitatea de a comunica prin formă și culoare. Rezultatele muncii cu micii artiști au fost concretizate prin organizarea unor expoziții, precum: „Culorile copilăriei”, Coșbuc Bussines Centre, Galți (2014); Expoziția de icoane pe sticlă „Icoana în sufletul copiilor”, Biblioteca „V. A. Urechia” Galați (2015); „Nicolae Tonitza și iarna portretelor de copii”, Biblioteca „V. A. Urechia„ Galați (2018); „Magia picturii românești prin ochii micilor artiști”, Biblioteca Franceză „Eugene Ionesco”, Galați (2018).

Lucrările expuse de Miruna Drăgușin în cadrul manifestărilor artistice de profil lasă să se vadă preocuparea pictoriței de a se exprima într-un limbaj plastic modern, figurativul și abstractul coexistând deopotrivă în creația ei ca moduri de materializare vizuală a realității, a ideilor, sentimentelor și gândurilor care o frământă. Nu lipsesc nici alunecările în expresionism sau în suprarealism. Fie că abordează tema frumuseților României și a rădăcinilor noastre rurale, fie că înalță o rugă a omului către Divinitate pentru a-i opri prăbușirea din drumul spre mântuire, fie că figurează mâna dreaptă a lui Iisus Hristos în ipostaza de a binecuvânta sau fie că încearcă să găsească echivalențe plastice unor motive livrești, Miruna Drăgușin recurge la o reprezentare metaforică și simbolică de o mare sensibilitate și cu o mare încărcătură ideatică și emoțională. Copaci stilizați, forme de relief, structuri geologice, elemente de arhitectură populară în care își are originea și „Coloana infinită” a lui Brâncuși (prezentă și ea în spațiul plastic al tablourilor), obiecte de uz casnic confecționate de meșteri populari, vase liturgice, scara, pomul vieții, motive antropomorfe și avimorfe etc. populează lucrările sale, alcătuind compoziții unitare, armonioase, echilibrate. În lucrarea intitulată „Amin”, mâna lui Iisus Hristos, figurată în stilul iconografiei bizantine, în gestica binecuvântării, se înalță dintr-un vas liturgic, având pe el înscrisă monograma Acestuia (IC XC). Aceeași monogramă o întâlnim și în „Pocal”, ca și în „Conștiința eului”, ceea ce ar putea semnifica „nimic nu există fără Dumnezeu, fără El nu am putea fi niciodată nimic”. Compoziția „Sărutul” amintește de sculptura lui Brâncuși cu același titlu, prin modul cum configurează personajul masculin, și de „Domnișoara Pogani”, în conceperea chipului personajului feminin. „Ploaie de vară” pare mai mult un spațiu al recluziunii, decât unul al fertilității și rodniciei; „Enigma Otiliei” sugerează o atmosferă în care domină discreția și misterul; imaginile din „Discuții aprinse” și „Umbra aurului” dobândesc valențe ale picturii suprarealiste. În compoziția „Paharul cu vin”, unei scene la prima vedere banală, îi conferă semnificații de ordin moral. Există în creația Mirunei Drăgușin o încărcătură semantică care se cere descoperită cu răbdare, artista își ia o mare libertate în a desena și picta, de a compune imaginile după o logică proprie, încercând să-și închege un stil care să fie numai al ei și să o reprezinte. Într-o recentă corespondență electronică, ea îmi scria: „În lucrările mele încerc să rezolv problema eului, a interiorului. Abordez des motivul uman, fragmentat, ca fiind singura legătură naturală cu Divinitatea. Demersul meu artistic conduce către un rezultat ce combină planul cromatic cu traseele compoziționale de tip monumental și metafizic. Având o formație de monumentalist, compozițiile mele se remarcă prin suprafețe delimitate ce redau volume stilizate, pornind de la ideea umană, într-o cromatică preponderent de tonuri reci”.

Chiar dacă artista, declarativ, este atrasă de culorile reci, ea le utilizează și pe cele calde atunci când este cazul. Formele sunt întotdeauna dinamice, iar cromatica lucrărilor sale este proaspătă, vie, strălucitoare, materia picturală este așezată uneori în contraste puternice, juxtapuse, alteori doar într-o combinație de griuri colorate. Lirismul ei este când exuberant, exploziv, când meditativ și discret, în funcție de natura subiectului și a stărilor prin care trece artista în timpul actului de creație. Inventivitatea de care dă dovadă pictorița, imaginația productivă, soluțiile plastice propuse sunt tot atâtea motive pentru care discursul plastic al acesteia trebuie urmărit în evoluția lui.

Corneliu STOICA

dcp100168 · May 1, 2020

Paraschiva (Paşa) Smirnov - 10 ani de la trecerea în eternitate

Paraschiva Smirnov, Paşa, cum îi spuneau colegii de breaslă, prietenii şi cei apropiaţi, de la moartea căreia se împlinesc 10 ani, trecea în lumea dascălilor gălăţeni, ca şi în cea a artiştilor plastici, drept o fiinţă delicată, delicată şi la chip şi la suflet, mai mult sobră decât veselă, mai mult interiorizată decât expansivă, întotdeauna fiind însă un partener agreabil, o distinsă doamnă strângând în structura fiinţei sale ceva din frumuseţea aparte a Dobrogei natale. În atelierul ei modest, cândva aflat în Ţiglina I, mai apoi în plin central oraşului, în spatele Farmaciei “Carol Davila” (Aleea Independenţei nr. 20), lucrările ei, elaborate cu răbdare, te invitau să le priveşti îndelung, să le receptezi mesajul, să meditezi sau să te bucuri de ritmul liniilor şi armonia cromatică.

Prin 1986, când eram colegi de cancelarie la Şcoala Gimnazială Nr. 29 din Galaţi, fiind solicitat să-i scriu câteva rânduri pentru un catalog, spuneam: “Cunoscută publicului gălăţean mai ales din participarea la expoziţiile colective din ultimii ani, Paraschiva Smirnov cultivă în creaţia sa un lirism discret, reţinut, care, uneori îmbracă haina redării cu mijloacele proprii picturii a specificului unor locuri de care artista se simte legată sufleteşte, aşa cum se întâmplă, de pildă, în peisajele dobrogene, alteori, ea transcrie doar reacţiile sale în faţa elementelor din natura înconjurătoare. Portretele, realizate în acorduri cromatice sobre, ne-o arată preocupată de sondajul psihologic, acestea fiind, prin viziunea ce ne-o propune artista, mai aproape de grafica sa în alb-negru, unde lirismul este mai grav, meditativ, nu lipsit de accente dramatice, comunicând sensuri majore ale existenţei umane atât de complexe”.

Rândurile citate aici nu au mai apărut în catalogul respectiv. Ele au fost rătăcite de un prieten al lui Bachus, care “veghea” la destinele culturii gălăţene. Anii au trecut, creaţia artistei a evoluat, s-a împlinit, însă ceea ce am scris atunci şi-a păstrat valabilitatea.

Paraschiva Smirnov s-a născut la 3 noiembrie 1946 în comuna C. A. Rosetti, judeţul Tulcea. A absolvit Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, promoţia 1972. A lucrat ca profesoară de Educaţie plastică în învăţământul preuniversitar din Galaţi la Şcoala Gimnazială nr. 29 „Sfânta Ana” şi la Şcoala Gimnazială nr. 11 „Mihail Sadoveanu”, iar timpul liber şi l-a consacrat picturii de şevalet şi graficii. Şi-a deschis mai multe expoziţii personale la Galeriile de Artă „Nicolae Mantu” (1984, 1986, 1989, 1994, 1998, 2002), a participat la numeroase manifestări de grup şi colective organizate pe plan local, interjudeţean şi naţional, a realizat lucrări de artă vestimentară şi ilustraţie de carte. Lucrări ale ei se găsesc în colecţii de stat şi particulare din România, Anglia, Austria, Franţa, Israel, Germania, Grecia, Olanda, S.U.A.. Ultimii ani de viaţă i-au fost foarte dramatici. O boală necruţătoare a măcinat-o până când, la 5 mai 2010, a răpus-o.

În pictură şi în grafică, în întreaga sa carieră artistică, Paraschiva Smirnov a cultivat cu consecvenţă peisajul, natura statică, portretul şi nudul. În faţa spectacolului naturii, fiinţa artistei a vibrat profund, iar penelul său a imortalizat imagini de un lirism discret, reţinut. Peisajele, mai ales cele din zonele montane sau colinare, au o anumită austeritate, o poezie sobră. Liniile urcă în pantă, şerpuiesc pe suprafaţa pictată, desfăşurând un spaţiu pe înălţimea tablourilor. „Paşa Smirnov, notează criticul de artă Maria Magdalena Crişan, receptează natura în sonoritatea ei gravă, cu acea frumuseţe adâncă, întotdeauna însoţită de un sentiment nostalgic”. La rândul său, Valentin Ciucă scrie că Paraschiva Smirnov „face din peisaj tema unor comentarii plastice unde substanţa poematică are a face cu elementele femininului. Porneşte de la datele concrete ale motivului şi transfigurează apoi, în spirit personal, o atmosferă. Ansamblul determină simpatii imediate prin sugestie şi convinge prin vibraţia petelor de culoare dense şi aeriene totodată. Starea de peisaj poate elimina stimulii reali, deoarece imaginea ignoră uneori geografia locurilor. Unduirile cu trimiteri mioritice, deal-vale, fac ca privirea să urmeze spontan aceste caligrame terestre şi astrale, cu efect asupra declanşării reveriilor posibile. Deplina stăpânire a mijloacelor îi îngăduie libertăţi imaginative şi chiar reconfigurarea peisajului în ansamblu”.

Unele imagini ale peisajelor din tablourile sale par mai degrabă sondaje în geologic, dezvăluind taine ale lumii adâncurilor, ale straturilor suprapuse sau ale rocilor spălate de apele timpului. O suită de tablouri au în centrul lor figurarea casei, fie că este vorba de casa părintească sau de cea a bunicilor. Casa este un simbol al statorniciei, al vieţii aşezate, paşnice, temeiul unei familii de buni gospodari, iar fereastra, mai ales când este deschisă, cum se întâmplă în tablourile pictoriţei, constituie spaţiul pe unde pătrunde dar se şi revarsă lumina, evocând poate ospitalitatea oamenilor ce locuiesc acea casă, sufletul lor curat şi deschis („Casa bunicilor”, „Fereastră cu lalele”, „Fereastra bunicii”, „Grădina bucuriei”, „Flori în fereastră).

Portretele realizate de Paşa Smirnov, pictate în acorduri cromatice sobre, ne-o arată pe artistă preocupată de pătrunderea resorturilor ascunse ale psihicului uman, de reliefarea unor trăsături definitorii ale modelelor. Sunt edificatoare în acest sens tablouri ca „Fevronia”, în care personajul feminin, de o deosebită delicateţe, este prezentat într-un moment de intensă concentrare, „Trecând prin toamnă”, un autoportret de fapt, unde pictoriţa, în părul şi pe faţa căreia timpul şi-a lăsat amprentele, s-a înfăţişat îngândurată, părând că priveşte mai mult în trecut, sau „Privind depărtarea”, „Alma”, „Arina”, „Rochia galbenă”, „Blândeţea zilei”, „Misterul umbrei” – portrete în care expresia modelelor emană o evidentă linişte sufletească.

Lucrările de grafică, majoritatea desene în peniţă, dezvăluie şi ele un univers bogat, motive ce par desprinse mai degrabă dintr-o lume a lecturilor, a visului. Dramaticul („Coşmar”, „Clown”, „Timp oprit”) se asociază cu contemplativul („Toamna câmpului”, „Vegetală”), cu candoarea sau cu poezia copilăriei („Portret”, „Amintiri”), cu vraja nostalgică a memoriei („Casa cu amintiri”). Imaginile construite se disting prin ştiinţa compoziţională, prin folosirea echilibrată a contrastelor. Liniile sunt fine, conduse cu siguranţă, alcătuind o ţesătură de un lirism reţinut. În grafica de şevalet, artista portretizează nu atât chipuri, cât mai ales stări. Paleta de sentimente este variată, pendulând între nelinişte, angoasă, încremenire. Uneori personajele au înfăţişări ciudate, expresioniste, sunt apăsate de povara vieţii, se simt ameninţate sau suportă cu greu spaţiul îngust al recluziunii. Alteori fizionomia lor este redată caricatural, umorul sau ironia plutind în atmosferă mai mult acuzator decât jovial.

Paraschiva Smirnov nu mai este printre noi ca persoană fizică. A rămas pictura şi grafica ei să ne mângâie şi să ne încălzească sufletele, a rămas o operă creată cu sinceritate, sacrificiu şi respect pentru artă. Avem datoria morală să i-o reunim într-o retrospectivă, să o facem să circule, să o cunoască marele public!

Corneliu STOICA

dcp100168 · June 1, 2020

GinaCiobotaru-Popa, o pictoriță dedicată copiilor și creației personale

Cunoscută în rândul gălățenilor mai ales ca profesoară, pentru dragostea pe care o manifestă pentru copii și pentru răbdarea și pasiunea cu care se dăruiește pentru dezvoltarea și cultivarea aptitudinilor acestora din domeniul artelor plastice (desen, pictură, modelaj), Gina Ciobotaru-Popa este în egală măsură și o pictoriță afirmată, cu un bogat palmares expozițional, apreciată nu numai de colegii de breaslă, dar și de iubitorii de frumos sau de membrii juriilor manifestărilor de profil la care participă pe plan național.

Artista s-a născut la 30 iunie 1977 în Galați. A absolvit Liceul de Artă „Dimitrie Cuclin”, Secția Pictură Monumentală, clasa profesorului David Sava (1995) și Universitatea „Dunărea de Jos” Galați, Facultatea de Arte (2011). Între 2001 – 2009 a lucrat ca pictor la Teatrul de Păpuși „Gulliver” Galați. Începând cu 2012 a predat opționalul de pictură în mai multe instituții de învățământ preșcolar din Galați (Grădinița „Tom & Jerry”, Grădinița „Omul de Zăpadă”, Grădinița & Școala „Carmens”, Grădinița „Otilia Cazimir”, Grădinița cu program prelungit nr. 36, Grădinița „Codruța” etc.). Din 2015 este profesor și coordonator al Atelierului de dezvoltare a creativității „Acces Visual Art”, Galați. Până acum și-a organizat o singură expoziție personală, intitulată „Structuri”, deschisă la Galeria de Artă „Victoria” din Iași (2018) și a participat la numeroase expoziții de grup cu caracter local, național și internațional: „Muguri”, Galeriile de Artă ale Filialei Galați a U. A. P. R. (1992); Salonul National de Artă Plastică „Atitudini Contemporane”, ediția a IV-a (2011); „Expresii”, Galeria de Artă a Filialei Brăila a U. A. P. R. (2013); „Balcic”, Galeria de Arta Ruse, TRUICART Events (2013); Salonul Național de Plastică Mică Brăila (2013 – 2018); Salonul de acuarelă, Galeria de Artă a Filialei Brăila a U. A. P. R. (2013); „Armonii”, Foaierul Teatrului Dramatic „Fani Tardini”, Galați (2013); Expoziția – Concurs International de Creație Plastică „Eminesciana”, ediția a III și a IV-a Iași (2013, 2014); Salonul de iarnă, în cadrul Festivalului International ARTE, ediția a IV a Iași, Galeriile de Artă „Theodor Pallady” (2014); Participare cu lucrarea „Iluzie” (donație) la expoziția permanentă a Muzeului de Istorie și Etnografie din orașul Tg . Bujor (2015); Salonul International al Profesorilor de arte vizuale, ediția a XVI –a, Centrul Cultural „Dunărea de Jos „ Galați, Sala „Sergiu Dumitrescu “ (2017); Expoziția internațională „Salonul profesorilor de arte vizuale“, ediția a VI-a, Centrul Expozițional „C. Brâncuși “,Chișinău (2018); „Interferențe“, Foaierul Ateneului din Iași “ (2018); „Careu de Dame“, ediția a IV- a, Galeria de Arta „Ion Neagoe “, Casa Corpului Didactic „Spiru Haret “Iași (2018); „Salonul International de Primăvară “, ediția a V- a, iART, Iași (2018). Expoziția Internațională „Micul Prinț “, ediția a XXIII- a, Muzeul de Artă Satu Mare (2018); Festivalul International A.R.T.E,. Galeriile de Arta „Victoria“, Iași (2018); Bienala Internațională de Arte Miniaturale, Timișoara (2018); „Salonul International de Vară“, ediția a V- a i.ART, Iași (2018); Expoziția de Artă Vizuală „Identități ieșene “, ediția a VII- a Galeriile de Artă „Ion Neagoe “, Casa Corpului Didactic „Spiru Haret “, Iași (2018); Simpozionul National cu participare internațională „Dimitrie Cantemir și vocația europeană a gândirii românești”, ediția a XV- a, Aula Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu “ Iași (2018); Expoziția Internațională „Micul Prinț“, ediția a XXIV –a, Muzeul de Artă Satul Mare (2019). Din 2018 expune la Saloanele Filialei Galați a U. A. P. R. În 2013 a luat parte la Tabăra ecologică „Altfel”, organizată de Gruparea „Athanor” în cadrul proiectului „Circuitul Turistic Muzeal în județul Galați”, iar în 2014 s-a numărat printre artiștii gălățeni care au participat la Schimbul cultural România – Franţa, desfășurat la Dreux și Galați (Facultatea de Inginerie, Universitatea „Dunărea de Jos”). Pentru Editura Centrului Cultural „Dunărea de Jos” a executat instalația de carte la vol. „Umbra fulgului” de Victoria Fonari, apărut în colecția cArtESENȚE și lansat la Salonul Artelor (2013). La manifestările de profil cu caracter național la care a participat, pentru conținutul și calitatea artistică a lucrărilor sale, a fost onorată cu mai multe Diplome de Merit, Diplome de Excelență și Premii . Amintim doar cele două Premii pentru pictură primite în 2018 la expozițiile „Careu de Dame” (ediția a IV- a) și „Identități ieșene“ (ediția a VII- a).

În calitate de profesor, a realizat multe proiecte, concretizate în organizarea unor expoziții cu creații ale copiilor, deschise în diferite instituții din Galați. Iată câteva dintre ele: „Joacă și creativitate” (Biblioteca Franceză „Eugene Ionesco”, cu creații ale copiilor din Grădinița „Tom & Jerry, 2013); „Primăvară multicoloră” (Foaierul Teatrului Dramatic „Fani Tardini”, cu creații ale copiilor de la Grădinița „Omul de Zăpadă”, 2014); „Vacanța în culori” (City Mall Galați, cu creații ale copiilor de la Grădinița „Tom & Jerry”, 2014): „Boboceii creativi”, Complexul Muzeal de Științe ale Naturii „Răsvan Angheluță” , Galați (cu creații ale copiilor de la Grădinițele Nr. 9, 36, 39, 40, 47, „Otilia Cazimir”, „Codruța”, „Arlechino”, „Omul de Zăpadă”, 2017); „Primăvara Copilăriei” (Foaierul Teatrului Dramatic „Fani Tardini”, cu creații ale copiilor care frecventează Atelierul de Creație „Acces Visual Art”, 2019). De asemenea, Gina Ciubotaru-Popa, a trimis lucrări ale copiilor la diverse expoziții și concursuri naționale pentru preșcolari și școlari („Culorile Toamnei” – Iași; Iarna”, Biblioteca „Gheorghe Asachi”, Iași; „Primii fulgi de nea” Iași; „Între talent și dăruire”, ediția a VI-a, București; „Micul Prinț”, ediția a XXIV-a, Muzeul de Artă Satu Mare etc.), unde aceștia au primit mai multe premii și mențiuni.

În creația personală, aflată într-o permanentă căutare de exprimare plastică, Gina Ciobotaru-Popa explorează diferite tehnici, de multe ori combinându-le. În pictură se simte atrasă de tehnica laviurilor, de transparențe, suprapuneri, întrepătrunderi, grafisme, folosirea petelor de culoare decorative. În perioada cât a lucrat ca pictor la Teatrul de Păpuși „Gulliver” din Galați a realizat decoruri, butaforie și păpuși pentru spectacolele adresate copiilor, a deprins și și-a însușit tehnica prelucrării polistirenului, fapt care mai apoi, în perioada octombrie 2011 – mai 2012, i-a permis, ca printr-o colaborare cu firma „Escenomatica S. R. L.” din Oradea (denumirea actuală „Theming And Animatronics Industries S. R. L.), să realizeze sculpturi din acest material, reprezentând personaje din desene animate, destinate parcurilor de distracții din Europa de S – E.

Lirice prin excelență, lucrările Ginei Ciobotaru-Popa sunt inspirate din peisajul atât de fermecător al României, sau elementele din natură sunt folosite pentru obiectivarea vizuală a unor idei, plăsmuiri care devin metafore plastice foarte sugestive („Colivia”, „Constatare”, „Credință”, „Cuibul”, „Stabilitate”, „Răsărit”, „Închinare”, „Iubire divină”, „Între alb și negru”). Întâlnim în compoziția lor păsări stilizate, fragmente de broderie populară, arbori în verdele cărora se simte forța dezlănțuită a sevelor pământului, motive fitomorfe, toate folosite într-o țesătură grafică și cromatică decorativă, emanând poezie și palpitul din plin al vieții. Imaginile atrag prin forma și coloristica lor vie, încântă ochiul și înalță spiritul. Din ele răzbat plăcerea cu care artista pictează și claviatura de emoții, sentimente și trăiri din timpul actului de creație. Gina Popa abordează și portretul, uneori doar voalat („Iluzie”), alteori cu maximum de expresivitate a figurii și pătrunderii în psihologia personajului feminin („Între cer și pământ”). „Inocență”, înfățișând un copil mânuind o marionetă cu fire, este un ecou al activității sale de pictor la Teatrul de Păpuși „Gulliver” Galați. Este o compoziție echilibrată, mai mult sobră, accentul pictoriței căzând mai ales pe chipul copilului, pe reliefarea concentrației cu care micul artist păpușar, din spatele unui paravan, mânuiește marioneta. Adesea, în spațiul plastic al unor tablouri își fac loc înscrisuri indescifrabile, care creează o notă vădită de mister, de încercare de dezlegare a unor enigme.

Gina Ciobotaru-Popa, un pedagog dedicat cu desăvârșire dezvoltării creativității copiilor, descoperirii, cultivării și promovării talentelor, care face totul cu pasiune, dragoste, dăruire și răbdare, o artistă sensibilă, receptivă la frumosul din jur, cu o structură intimă a ființei deschisă spre poezie, gata oricând să aducă semenilor, prin pictura și grafica ei, mari bucurii estetice, care să-i înnobileze și să-i facă mai buni.

Corneliu STOICA

dcp100168 · June 10, 2020

Pictorul Gheorghe Mihai-Coron a încetat din viață

A încetat din viață, la vârsta de 82 de ani, pictorul Gheorghe Mihai-Coron personalitate notorie a culturii şi învăţământului gălăţean, un artist care, venit cu ani în urmă la Galaţi cu repartizare guvernamentală, a adus un suflu nou în mişcarea plastică de la Dunărea de Jos, bucurându-se de aprecierile iubitorilor de frumos nu numai de pe aceste meleaguri, dar şi ale celor din alte centre culturale ale României, din Franţa sau din Germania, ţări unde şi-a organizat expoziţii personale. A slujit zeci de ani cu dăruire şi maximă responsabilitate învăţământul din oraşul nostru în calitate de profesor de educaţie plastică, de inspector metodist și de coordonator de lucrări de gradul I la această disciplină. Fire sociabilă și optimistă, a considerat întotdeauna că destinul i-a fost favorabil, de unde şi adausul la patronimul său a cuvântului Coron, care este de fapt inversul lui Noroc.

Născut la 19 aprilie 1938 în comuna Todireni, judeţul Botoşani, pictorul a urmat mai întâi Institutul Pedagogic de Învăţători din Bârlad, apoi a absolvit Facultatea de Arte Plastice din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași (profesori, Adrian Podoleanu şi Petru Hârtopeanu) şi Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, Facultatea de Muzeologie. A fost membru al Uniunii Artiştilor Plastici – Filiala Galaţi, din 1990. Din 1969 a participat la toate expoziţiile colective şi de grup ale Filialei Galaţi a U.A.P.R. şi la alte manifestări colective deschise de aceasta în capitală şi în alte localităţi din țară. Şi-a organizat expoziţii personale la Galaţi (între 1973-2020, peste 45 de expoziţii), Braşov (1974), Brăila (1978, 1980), Iaşi (1979, 1983, 1987), Bucureşti (1983), Botoşani (1983), Tecuci (2003, 2005). Ultima expoziție personală din Galați și-a organizat-o în aprilie 2018, cu prilejul aniversării vârste de 78 de ani. De asemenea, a expus în străinătate: Germania, Muzeul de Artă din Bad Neustadt (1992); Banca din Bad Neudstadt (1993); Franţa, Saint Amand Montrond, Galeriile „Isabel Goldin” (1995); Bordeux, Centrul Cultural (1995); Andrézieux-Bouthéon; Blaye- Gironde (1995); Pessac (1996); Aytré-Charente (1996). Pe plan naţional a participat la Saloanele republicane ale profesorilor de desen, Sala Dalles, Bucureşti (1971, 1973, 1976, 1981); Saloanele republicane de grafică, Sala Dalles (1973, 1974); Anuala şi Bienala de pictură şi sculptură, Sala Dalles (1979, 1986); „Voroneţiana”, Suceava (1978, 1979); Bienala „Ion Andreescu”, Buzău (1998, 2002, 2004, 2006); Saloanele Moldovei Bacau-Chişinău (2012) etc. În 2008, Muzeul de Artă Vizuală i-a organizat o mare expoziţie retrospectivă, iar în 2016 a fost onorat de Filiala Galați a UAPR cu Premiul de Excelență pentru întreaga activitate. Lucrări ale sale se găsesc în colecţii de stat şi particulare din ţară şi din străinătate: Canada, Siria, Franţa, Germania, Israel, Austria, Danemarca, S.U.A.

Pe Gheorghe Mihai-Coron l-am urmărit în expoziţii încă de la debutul său gălățean din 1969, iar prima personală din 1973, din foaierul Casei de Cultură a Sindicatelor, am avut onoarea să i-o prezint la vernisaj. Eram atunci inspector la Comitetul de Cultură şi Artă al Judeţului Galaţi şi aveam în responsabilitatea mea sectorul muzee, monumente şi artă plastică. A început să se afirme expunând îndeosebi peisaje. În paralel a cultivat şi portretul, compoziţia, natura statică cu flori, nudul. În genul peisajului, două sunt motivele care apar cu pregnanţă: satul din nordul Moldovei, aparţinând unor zone colinare aducătoare de calm, linişte, pace sufletească, şi priveliştile acvatice, surprinse pe spaţii vaste, unde de cele mai multe ori nu ştii unde se termină apa şi de unde începe cerul. Lirismul său este cald, emanator de poezie şi euritmii parcă desprinse din şoapta izvoarelor sau freamătul codrilor. În faţa marelui spectacol al naturii el nu devine exuberant, nu urmăreşte înregistrarea frustă a datelor realului. Impresiile nu violentează spaţiul tablourilor, ele sunt supuse cenzurii propriului eu, astfel că peisajele par mai degrabă niște meditații asupra naturii, totul învăluit în hlamida unei melancolii ce-și are originea în structura intimă a fiinţei artistului. Priveliştile natale şi-au pus în aşa măsură amprenta pe anii copilăriei şi adolescenţei artistului, încât, reîntâlnindu-se cu ele la o altă vârstă, el nu poate să le picteze decât păstrând regretul şi nostalgia adultului pentru planeta părăsită („Satul copilăriei”, „Dorul meu”, „Lumea satului”, „Şapte fântâni”, „Tăcere adâncă”, „Loc natal”, „Lumină lină”, „Bătătura satului”, „Ora amurgului” etc.). Culorile predominante sunt brunurile, griurile colorate, verdele aluziv sau limoniurile nostalgice. Aceleaşi imagini, surprinse iarna sau vara, sunt pictate în culori mai luminoase, iar formele sunt conturate atât prin modulaţii tonale cât şi prin grafisme. Albul şi galbenul dau o notă distinctă tablourilor, creând senzaţia de puritate. Există în aceste peisaje o ritmică a petelor de culoare, o aşezare a elementelor în aşa fel încât spaţiul bidimensional câştigă în adâncime, oferind privitorului ample deschideri perspectivale. Când se îndreaptă spre mediul acvatic, pictorul păstrează aceeaşi paletă coloristică potolită, lucrările sale evidenţiind şi aici simţul clasic al organizării spaţiului pictural, ştiinţa aşezării în pagină, structura echilibrată a compoziţiei, suprafeţe vibrate cu pensulaţii fine, rafinate. Doar în acuarele tonurile sunt mai exuberante şi se întrepătrund, iar sugestiile converg spre descoperirea unui univers fascinant, încărcat de mister şi poezie.

Un moment care a atras atenţia în activitatea sa a fost acela când, în 1995, artistul a expus tablouri cu subiecte inspirate din arta măştilor populare. El le-a pictat nu numai pentru semnificaţia lor simbolică, dar mai ales pentru multiplele posibilităţi cromatice. În aceste tablouri pasta este mai groasă, mai expresivă, desprinsă parcă din paleta expresioniştilor şi foviştilor. Formele sunt şi ele mai robuste.

Motivul floral l-a preocupat de asemenea în permanenţă şi întotdeauna a surprins cu ingeniozitate gingăşia şi inepuizabila poezie a florilor. Culorile au o mare prospeţime, sunt intense, strălucitoare, ordonarea compoziţională a lujerelor şi corolelor este făcută numai pe verticală. În multe tablouri florile sunt grupate în două-trei până la patru-cinci sau chiar mai multe vase de forme diferite şi din material diferit. Efectul obţinut este al unei simfonii cromatice bine orchestrate, în care albul, violetul, roşul, verdele, galbenul, oranjul dialoghează într-o armonie firească. Uneori, tijele sunt întrerupte şi reluate, încât corolele răsar ca nişte inflorescenţe. Se creează astfel în spaţiul plastic o atmosferă de imponderabilitate, florile par a ieşi din materialitatea lor, tinzând să zboare, să se înalţe.

Prezent întotdeauna pe simezele gălățene alături de ceilalți confrați din cadrul Filialei Galați a UAPR, Gheorghe Mihai-Coron a contribuit din plin la dezvoltarea plasticii gălățene, la cunoașterea și afirmarea acesteia pe plan național și internațional. Consecvenţa, dăruirea şi sinceritatea cu care a lucrat l-au condus la realizări valoroase, care sânt înregistrate ca acumulări benefice în concertul artei româneşti contemporane. Plecarea lui, când încă nu ne așteptam, în călătoria fără întoarcere, lasă un mare gol în cultura și arta de pe plaiurile noastre.

Dumnezeu să-l ierte și să-i odihnească sufletul în Împărăția Sa!

Corneliu STOICA

dcp100168 · July 18, 2020

In memoriam

Georgeta Arămescu-Anderson – 110 ani de la nașterea pictoriței

S-au împlinit anul acesta, la 25 iulie, 110 ani de la nașterea pictoriței Georgeta Arămescu-Anderson, artistă care s-a afirmat și s-a impus în Statele Unite ale Americii, iar din 1968 şi în România, anul când a expus pentru prima oară în țară la invitația Consiliului National al Culturii și Educației Socialiste din acea vreme.

Ca şi în cazul fratelui său, sculptorul Constantin Emil (Ticu) Arămescu, cât timp s-a aflat în ţară nu a făcut studii în domeniul artelor plastice şi nici nu a dat semne că ar manifesta vreun interes pentru desen, deși artista amintește că mama sa, care luase și lecții de pictură, îi punea să picteze „farfurii ori cofițe, cu motive românești”. Fiică a profesorului Gheorghe D. Arămescu, fost director în două rânduri al Liceului „Vasile Alecsandri” (între anii 1914 – 1920 și 1928 – 1932) şi a Eufrosinei Cleopatra Elena Madgearu, muziciană, sora celebrului economist Virgil Madgearu, după absolvirea liceului la Şcoala Ortodoxă din Galaţi, a urmat Facultatea de Drept şi Economie Politică la Universitatea din Grenoble, Franţa (1930-1934). Reîntoarsă în ţară, timp de mai mulţi ani a îndeplinit funcţia de administrator de producţie la Oficiul Cinematografic din Bucureşti. În 1946, la 24 septembrie, se căsătoreşte cu colonelul american Pierson Anthony Anderson, expert în electronică şi radiocomunicaţii, aflat în misiune militară la Bucureşti, iar la 19 octombrie 1947 părăseşte ţara, stabilindu-se mai întâi la New York, apoi din 1950 la Miami (Florida). Vocaţia pentru pictură (în copilărie primise o educaţie artistică aleasă, învăţând cu mama sa să cânte la pian de la vârsta de 5 ani, Elena Arămescu practicând în acelaşi timp şi pictura) şi-o descoperă la maturitate, într-o împrejurare destul de dramatică. În urma unei operaţii care s-a soldat cu extirparea unui rinichi, în perioada de convalescenţă, petrecută aproape şase luni într-o pensiune din oraşul Saranak Lake, din nordul statului New York, pentru a-şi ocupa timpul cu ceva creator, începe să deseneze sub supravegherea unui profesor, preocupare ce făcea parte integrantă din programul de recuperare a bolnavilor. Realizează felicitări şi fel de fel de desene copiate după cărţi româneşti sau cu imagini din copilărie, aşa cum ele îi apăreau în memoria afectivă (figuri de țărani, care cu boi, scene din Delta Dunării, de pe canalul Măcinului). Este apreciată, încurajată să picteze după natură şi chiar sfătuită să se ocupe cu toată seriozitatea pentru a-şi cultiva aptitudinile. În acest sens, la Miami, frecventează mai întâi o şcoală publică numită Lindsey Hopkins, devine membră a Clubului de Artă din Coral Gables, apoi între 1953-1956, împreună cu prietena sa Annick du Charme, urmează cursurile unei faimoase şcoli de artă din New York, Liga de Artă a Studenţilor (Art Student League of New York), care vara îşi desfăşura cursurile în localitatea Woodstock, în munţii Catskill. Aici studiază cu Sigmund Menkes, Vaclav Vytlacil şi Ed Chavez. În una din veri, la Provincetown, în New Enggland, i-a avut profesori la Şcoala de Artă şi pe Willem de Kooning şi Hans Hofmann.

Amintindu-şi de primul său dascăl, Sigmunt Menkes, renumit profesor şi pictor de origine poloneză, căruia îi arătase câteva tablouri cu imagini românești, artista precizează în cartea sa de memorialistică „De la Pacific, la Dunăre” (Editura „Junimea”, Iaşi, 1978) că de la acesta a învăţat să nu copieze realitatea, citând textual cuvintele acestuia: „Nu văd nici un merit în a copia. El rezidă numai în creaţia nouă, originală, în travaliul fanteziei de a crea imagini unice, capabile să trăiască în sine ca o imagine nouă”. Este perioada anilor 1953 – 1963, când în America, prin Hans Hofman, De Kooning, Franz Kline, Barnett Newman, Adolph Gottlieb, Jackson Pollock etc., se afirmă expresionismul abstract şi gestualismul.

Frecventând şcolile de artă amintite şi influenţată mai ales de cubism, artista realizează lucrări semiabstracte în care formele sunt descompuse şi ordonate după o logică subiectivă, adoptând soluţii plastice moderne, impresionând prin dinamismul liniilor şi al petelor de culoare. În 1953 expune pentru prima oară trei lucrări la Lowe Gallery de pe lângă Universitatea din Miami. Tabloul în ulei intitulat „Singură” („Alone”), reprezentând o femeie într-un decor abstract, primeşte premiul publicului în valoare de 100 de dolari (The Public's Choice). Pentru prima dată presa scrie despre ea (ziarul „The Miami Herald”). Este un moment hotărâtor, acest premiu determinând-o definitiv pe artistă să contiunue pictura. În 1954 îşi organizează la Mirell Gallery prima epoziţie de desene realizate în tehnică mixtă. Critica de artă îi apreciază originalitatea imaginilor, eleganţa şi prospeţimea culorilor, stilizarea, înzestrarea deosebită pentru pictură. Urmează alte participări la manifestări de grup şi alte expoziţii personale. În 1960, împreună cu pictorii Dorothy Gillespie, Bill Clarke, Sebastian Trovato, William Ward şi Leon Willig înfiinţează grupul „Şase pictori abstracţi din sudul Floridei” (Six South Florida Abstract Painters), ale cărui expoziţii introduc în Miami pictura abstracţionistă şi pictura gestică (action painting). Din 1962, când îşi organizează o expoziţie la Norton Gallery din West Palm Beach, Florida, expune împreună cu fratele său. Curând, Georgeta Arămescu va imprima lucrărilor sale un specific tot mai românesc, apelând la folclorul şi stilistica noastră populară. Unele tablouri chiar le intitulează „Dacia Felix”, „Bizantină”, „Triptic”, „Bluză românească”, „Tapiserie albastră”. Critica de artă americană sesizează noua evoluţie a artistei. În prefaţa catalogului expoziţiei avute în octombrie 1967 la Harwood Gallery, Vito Caggiano, decanul Departamentului de Artă al Colegiului Drury, notează: „Lucrările sale reflectă culoarea şi bogăţia moştenirii româneşti. Aceste picturi sunt ca nişte covoare ţesute cu măiestrie. Picturile sale sunt de o semnificaţie majoră pentru arta contemporană şi pentru păstrarea culturii româneşti”. La rândul său, Bernard Davis, directorul Muzeului de Artă Modernă din Miami, remarcă: „Picturile lui Gigi Arămescu, artista care a făcut o profundă impresie în cercul artistic de la Miami şi în cele din Florida, au fost influenţate vădit de folclorul şi stilul popular al ţării sale natale, România”.

În 1968 pictoriţa este invitată în România cu o expoziţie cuprinzând lucrări ale sale şi ale fratelui decedat, sculptorul Constantin Ticu Arămescu, manifestare găzduită de oraşele Galaţi, Bucureşti, Iaşi şi Cluj-Napoca. Succesul este răsunător. Marile muzee din România achiziţionează lucrări. La rândul ei, pictoriţa face donaţii muzeelor de artă din Galaţi, Bucureşti, Iaşi, Cluj, ca şi celui din Dorohoi, oraşul natal al tatălui său. Reîntoarsă în America, în paralel cu activitatea de creaţie, artista predă lecţii de pictură la Grove House, Merrick Community Scholl şi Miami-Dade Junior College.

Spre sfârşitul anului 1971, soţul pictoriţei, Pierson Anhony Anderson, se îmbolnăveşte şi ea, îngrijorată, neavând copii, începe să se gândească la soarta lucrărilor ei şi ale fratelui decedat. Petru Comarnescu o sfătuise într-o scrisoare din octombrie 1970 să doneze colecţia Bucureştiului, pentru a figura într-un viitor Muzeu de Artă Modernă din România, alături de Constantin Brâncuşi, Victor Brauner, Ion Ţuculescu etc. Dragostea faţă de oraşul natal o determină să-şi îndrepte gândurile către Galaţi, visând un Muzeu „Fraţii Arămescu” chiar în casa lor de pe strada Lahovary nr. 3. „Dorinţa domnului Petru Comarnescu, îmi scria artista la 24 februarie 1972, manifestată şi în ultima scrisoare, era ca să se organizeze un Muzeu de Artă Modernă în care lucrările noastre să figureze alături de Brâncuşi, Ţuculescu, Victor Brauner şi alţii. Desigur, la Bucureşti prezenţa publicului ar fi mai mare, dar din punct de vedere sentimental aşi fi fericită ca oraşul în care am văzut lumina zilei să adăpostească această colecţie, pe care şi fratele meu a dorit şi eu doresc să devină parte a patrimoniului artistic al României. Dacă nu găsiţi de cuviinţă ca să se utilizeze fosta casă a familiei de pe strada Alexandru Sahia (Lahovary) sau casa de la Liceu, unde s-a născut fratele meu şi am trăit o parte din copilărie, las la înţelegerea d-voastră să găsiţi un loc potrivit pentru acest Muzeu”. Cum în 1971-1972 înfiinţarea unui muzeu se făcea numai cu aprobarea Comitetului Central al P.C.R., este lesne de înţeles că fiind vorba de doi artişti români stabiliţi în America (Miami, Florida) aşa ceva era de neconceput. Totuşi este meritoriu faptul că autorităţile locale din acea vreme, în frunte cu Constantin Dăscălescu, prim-secretar al Comitetului Judeţean de Partid şi preşedinte al Consiliului Popular Judeţean, la propunere și stăruinţa Comitetului Județean pentru Cultură şi Artă (eu lucram în acea perioadă la această instituție ca inspector cu probleme de artă plastică și muzee), au acceptat ca să fie donată colecţia Muzeului de Artă Vizuală (atunci, Muzeul de Artă Românească Modernă și Contemporană), instituţie care le găzduise expoziţia din 1968 şi unde din acel an exista deja o sală „Fraţii Arămescu”. I-am comunicat doamnei Arămescu hotărârea autorităților gălățene și ea primit cu bucurie vestea, care-i dădea astfel posibilitatea să nu înstrăineze colecţia, socotind că ea face parte din patrimoniul spiritual românesc şi că de drept aparţine oraşului în care cei doi fraţi s-au născut.

După stingerea din viață, la 2 aprilie 1972, a lui Pierson Anderson, pictorița a început să facă demersurile ca lucrările ei și ale fratelui să ajungă în țară. Aşa se face că la 15 august 1972 ea a donat Muzeului se Artă din Galaţi 200 de lucrări de pictură şi grafică ale sale şi 66 de sculpturi ale fratelui său, lucrări evaluate de experţi în artă la plecarea din America la 75.000 de dolari. Aceste lucrări au fost prezentate publicului în expoziţia deschisă la 21 octombrie 1972, la al cărei vernisaj artista a participat. În 1973 ea este alături de populaţia sinistrată de inundaţiile din acel an, deschizând la Ateneul Român din Bucureşti o expoziţie de desene cu vânzare în folosul celor care au avut de suferit de pe urma stihiilor dezlănţuite ale naturii. În 1990 a urmat o altă donaţie, făcută aceleiaşi instituţii gălăţene, de 50 de uleiuri pe pânză şi pe hârtie, pentru ca după moartea sa, întâmplată la 21 aprilie 1994, prin testamentul lăsat, şi celelalte lucrări proprietate personală, rămase în America, să revină tot Muzeului de Artă Vizuală din Galaţi. Arhiva „Arămescu” a intrat în patrimoniul Bibliotecii „V.A.Urechia”. În felul acesta, gestul pictoriţei, aşa cum sublinia criticul de artă Virgil Mocanu încă de la donaţia din 1972, „a căpătat semnificaţia unui omagiu adus oraşului natal şi culturii româneşti, reintegrând prin operă două existenţe ce nu au părăsit niciodată spaţiul spiritual originar”.

Ca şi în creaţia fratelui său, dar într-o măsură mult mai mare, în opera Georgetei Arămescu-Anderson se simte influenţa puternică a folclorului românesc, a artei noastre medievale. Tablourile sale sunt concepute într-o viziune modernă, în forme şi ritmuri de o vădită amprentă expresionistă. Multe dintre picturile şi desenele artistei confirmă măiestria cu care ea se inspiră din folclorul românesc nu numai în alegerea motivelor picturale, dar chiar în modul de tratare al acestora. „Moldova”, „Odăjdii”, „Din strămoşi”, „Tradiţie”, „Zestre ţărănească”, „Zid de mănăstire”,”Tapiserie”, „ Sfântul Gheorghe”, „Sfânta Maria”, „Altar” sunt tablouri în care preocuparea pentru folclorul românesc, pentru arta noastră iconografică şi medievală este evidentă. Vestmântul modern în care artista îmbracă subiectele, linia şerpuitoare a desenului, geometrizarea abstracţionistă conferă lucrărilor originalitate, le individualizează. „Imaginile lui Gigi Arămescu, scrie Petru Comarnescu, par a ieşi din vechi ziduri patinate de vremuri, din scoarţe şi costume populare, având uneori graţia acestora ori a icoanelor pe sticlă sau a vitraliilor”.

De multe ori Gigi Arămescu pictează în registre verticale, la fel ca în picturile pe sticlă ale vechilor icoane, sau în pătrate şi dreptunghiuri, la fel ca în covoarele din Maramureş. Lucrările sale sunt alcătuite astfel din secvenţe, fiecare cu o anumită semnificaţie. Adeseori, pentru a sugera vechimea motivelor picturale sau pentru a aminti de broderiile româneşti, artista recurge la colaje de hârtie, tifon şi chiar pânză de sac. Uleiul este şi el amestecat uneori cu nisip, ciment sau alte ingrediente. Imaginile se aglomerează în cadrul tablourilor, înfăţişând aspecte din munca de odinioară a locuitorilor acestor meleaguri, ziduri vechi, jocuri populare sau crâmpeie din natura fermecătoare a patriei de obârşie, arbori, călăreţi, flori, siluete umane, motive geometrice întâlnite pe broderiile şi crestăturile populare româneşti. „Moldova”, de pildă, este o ingenioasă evocare a spaţiului geografic şi spiritual al locurilor natale ale pictoriţei. Lucrarea este împărţită în patru registre orizontale. Harta României închide în salba de argint a apelor munţii acoperiţi cu păduri. Brazi stilizaţi, diferite elemente de port popular, scene din ocupaţiile locuitorilor delimitează geografic şi spiritual Moldova de restul provinciilor româneşti. În „Zid de mănăstire” pictoriţa transpune într-un limbaj modern vechile fresce de pe zidurile mănăstirilor din nordul Moldovei. Coloritul este viu, exuberant, desenul şerpuitor. Tabloul intitulat „Crăciun” impresionează prin felul în care artista se foloseşte de forţa sugestivă a culorii, în special a albului pentru redarea zăpezii şi mai ales pentru surprinderea atmosferei caracteristice iernii. Remarcabil este şi tabloul „Cosmos”, pictat într-o pastă mai densă, în care simţi parcă gravitatea planetelor, cântecul misterios al stelelor.

Există multe lucrări în creaţia sa care constituie un omagiu adus fratelui pierdut, subiectul lor rezultând din transpunerea pe pânză, în stilul caracteristic artistei, a unor lucrări aparţinând sculptorului, pe care ea, uneori, le descompune, abstractizându-le („Fratele şi sora”, „Omagiu sculptorului”, „Sculptură electronică”, „Atelierul sculptorului”, „Icoană pierdută”, Sfântul”, „Roata”, „Fantezie românească”, „Tapiserie cu sculpturi”, „Abstracţie din sculpturi” ş.a.). Se suprapun teme şi procedee ce aparţin spaţiului românesc, dar şi spiritului universal al artei. Ştiinţa savantă a compoziţiei, acordurile rafinate de culoare, patina de frescă obţinută, preţiozităţile de pastă, toate ne duc cu gândul la o mare artistă, la un spirit căruia arta a însemnat însăşi justificarea existenţei. Lecturând aceste lucrări, înţelegem mai bine de ce Bill von Maurer de la ziarul „Miami News”, fascinat, scria în numărul din 4 martie 1971 al acestuia: „Expoziţia de la Galeria Bacardi este bogată în lucrări inspirate din bogatul tezaur folcloric al ţării de naştere, România. Pictoriţa a ştiut să redea în aşa fel aceste motive, încât expoziţia îmbracă o aură complet diferită de modernitatea bulevardului Biscayne. Totul e aproape dintr-o altă lume. Pânzele pun pe americani - care cunosc prea puţin din istoria şi datinile românilor - în imediat contact cu acea ţară, prin conţinutul emoţional al lucrărilor. Culorile întrebuinţate sunt miraculoase. Picturile sunt esenţe ale unei culturi receptată de artistă şi pusă în valoare pentru văzul tuturor”.

Desenele colorate ale Georgetei Arămescu precum şi cele în alb-negru, mai puţin cunoscute gălăţenilor, se disting printr-o tematică foarte diversă, prin ritmica sinuoasă, dinamică, prin linia şerpuitoare, precisă, viguroasă sau mlădioasă, traducând o mare libertate a spiritului. Artista este preocupată de mişcare, figurile umane, mai ales cele feminine, sunt descompuse. Trupurile acestor personaje trăiesc prin vitalitatea lor, prin dinamismul şi tensiunea ce le animă.

La expoziţia retrospectivă organizată în iulie-august 1992 de Muzeul de Artă Vizuală pictoriţa ar fi dorit să revină în oraşul natal, pe care l-a iubit atât de mult şi căruia a ţinut să-i rămână, aproape în întregime, opera ei şi a fratelui. Vârsta înaintată şi boala de care suferea (Parkinson) nu i-au mai permis, astfel că ea s-a strămutat la cele veşnice fără a ne da posibilitatea ca noi, gălăţenii, să o revedem. Ne mângâiem cu gândul că lucrările pe care ni le-a lăsat îşi vor revărsa în continuare lumina de pe simezele acestei prestigioase instituţii şi ale altor muzee din ţară, încălzind sufletul celor ce le vor admira.

Corneliu STOICA

dcp100168 · July 18, 2020

Aniversări

Eugen Holban - Între pictură și etnologie

(La împlinirea vârstei de 85 de ani)

Pictorul și etnologul Eugen Holban, decanul de vârstă al artiştilor plastici gălăţeni, a împlinește în ultima decadă a lui Cuptor 85 de ani, o vârstă venerabilă, care constituie un bun prilej pentru o retrospectivă a activității desfăşurată pe tărâmul culturii şi artei, domenii pe care le slujește de peste 50 de ani cu profesionalism, sinceritate, devotament, responsabilitate și în care a obținut rezultate de notorietate națională și nu numai.

Artistul s-a născut la 26 iulie 1935, la Vâlcele, judeţul Buzău, într-o familie de țărani cu șapte copii, Grigore și Olga Holban, oameni simpli, dar cu foarte mare dragoste față de pământ și față de muncă. Mama era vestită și într-ale țesutului. „Primele lecții de combinare și de armonizare a colorilor, își amintește artistul, le-am primit lângă războiul de țesut. Priveam firele de lână colorată în diverse tonuri și nuanțe care erau strecurate cu ajutorul suveicii și al degetelor printre firele de urzeală, scriitura miraculoasă care se zămislea treptat, și imaginația mi se aprindea”.

După absolvirea școlii elementare, întrucât părinții îi fuseseră declarați chiaburi de autoritățile comuniste venite la putere, singura șansă de a-și continua studiile a fost înscrierea la Școala Medie Tehnică Veterinară din Brăila, care funcționa în cadrul Grupului Școlar Agricol. În vacanțe, pentru a se putea întreține (un loc asigurat în internat și hrană pe tot timpul anului școlar), lucra la ferma agricolă a acestei instituții de la marginea Brăilei. Un coleg de școală, care în timpul liber scria firme și picta cărți poștale ilustrate pentru anumite sărbători, îi stimulează dorința de a încerca și el. Mai întâi folosește hârtia și culorile colegului, apoi, satisfăcut de ceea ce face și încurajat de coleg, își cumpără și el hârtie, câteva tuburi de culori și vreo două pensule. Realizează felicitări ilustrate pentru sărbătorile religioase. Clientela îi este asigurată în special de colegele din Grupul Școlar Agricol. Încet, încet, îndrăznește mai mult, face copii după tablouri ale lui Nicolae Grigorescu și Ion Andreescu, pentru care va manifesta și mai târziu o deosebită admirație.

După ce absolvă Școala Medie Tehnică Veterinară, timp de opt ani a lucrat ca tehnician veterinar la ferma de porci a I.A.S. „Zorile” și în mai multe comune din fostul raion Tecuci (Brăhășești,Țepu, Gohor, Negrilești, Corod, Cerțești). În toată această perioadă nu a încetat să picteze. „Practicam meseria de tehnician veterinar, dar camera în care locuiam era un adevărat atelier de pictură”, spune artistul. Se hotărăște să dea examen la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București. Se interesează de condițiile de admitere și cu ajutorul tatălui viitorului poet Cezar Ivănescu, și el tehnician veterinar în comuna Tutova din județul Vaslui, ajunge să o cunoască pe verișoara acestuia din București, pictorița Cici Constantinescu, absolventă a Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București. De la ea a luat primele lecții de pictură și de la ea a înțeles în ce fel se face pictura adevărată.

În urma susținerii examenului de admitere, în 1961 este admis la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, secţia Artă Monumentală, clasa profesorului Costin Ioanid. Studiază, printre alții, cu Gheorghe Popescu (artist care la restaurarea din perioada 1950 – 1957 a Catedralei Episcopale din Galați, împreună cu Nicu lina Dona-Delavrancea, a executat pictura în stil bizantin a acesteia), Simona Vasiliu Chintilă, Ștefan Szöny, Eugen Schileru, Adina Nanu. Costin Ioanid, un dascăl foarte aplicat, își îndemna studenții să frecventeze și cursurile altor secții în atelierele de ceramică, sculptură și textile pentru a deprinde și alte tehnici. Și tot el i-a îndrumat spre studierea și înțelegerea valorilor spiritualității țărănești.

În grupa de studiu din care făcea parte se afla și studenta Angela Tomaselli, cu care s-a împrietenit și cu care în anul V de facultate s-a căsătorit. La 31 martie 1967 li s-a născut unicul copil, Alexandru (astăzi cunoscut instrumentist și cântăreț de muzică pe ritmuri napolitane și de blues). În vacanța de vară a anului universitar 1965 – 1966, cei doi soți sunt cooptați într-o echipă care urma să restaureze pictura unei biserici din secolul al XVIII-lea din satul Jugur, comuna Poienarii de Muscel, județul Argeș. Sunt fascinați de frumusețea picturii neobizantine pe care o descopereau după înlăturarea stratului de negreală de pe suprafața pereților afumați. În zilele de duminică și sărbătorile religioase fac vizite în gospodăriile țăranilor. Au prilejul să cunoască alte valori artistice, create chiar de ei: covoare, lăvicere, prosoape, fețe de pernă etc. De la aceștia află că în timpul marilor exproprieri din 1948, echipe de activiști au scos din conacele boierești icoane și tablouri, dându-le foc la marginea satului. În același timp constată că în procesul de transformare a societății rurale contemporane se produce disoluția culturii arhaice țărănești și în mintea lui Eugen Holban încolțește ideea că acolo unde va fi repartizat după terminarea facultății să înceapă o luptă de salvare a unor valori care încă nu fuseseră distruse, mai ales că unele aspecte le cunoștea încă din perioada când lucrase ca tehnician veterinar.

În 1967, după absolvirea Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, soții Holban, la repartizarea guvernamentală, aleg posturile de muzeograf de la Muzeul de Artă Modernă și Contemporană din Galați, întemeiat în acel an prin schimbarea profilului Muzeului de Artă înființat în 1956 și stabilirea sediului în Palatul Episcopal din Strada Republicii (azi, Domnească) Nr. 141. În paralel cu activitatea de muzeograf, Eugen Holban începe să întreprindă o amplă cercetare a etnografiei și artei populare din zonele Covurlui și Tutova, considerate de specialiștii de până atunci pete albe pe harta etnografică a țării. Ulterior, se transferă ca metodist la Centrul Judeţean de Îndrumare a Creaţiei Populare şi a Mişcării Artistice de Masă (azi, Centrul Cultural „Dunărea de Jos” Galați, Secția Cercetare, Conservare și Valorificarea Creației și Tradiției Populare), iar mai apoi lucrează la Oficiul Județean pentru Patrimoniul Cultural Național, care funcționa în cadrul Muzeului Județean de Istorie.

În 1974, Eugen Holban, împreună cu soţia sa, pictoriţa Angela Tomaselli, sub egida Comitetului de Cultură și Educație Socialistă al Județului Galați și a Centrului Județean de Îndrumare a Creației Populare și a Mișcării Artistice de Masă. au publicat albumul „Arta populară din judeţul Galaţi”, cuprinzând secțiunile: „Țesături – Cusături” (Prosopul, Fața de pernă, Prostirea); „Țesături – Alesături” (Lăicerul, Scoarța sau covorul păpușat); „Ceramica”. Apariţia acestuia a constituit la vremea respectivă a adevărată revelaţie, fiindcă era pentru prima oară când doi tineri cercetători demonstrau că judeţul Galaţi deţine un tezaur stilistic de mare valoare în arta populară românească, contrazicând astfel părerile unor specialişti de la nivel naţional, care considerau zona Covurluiului ca fiind săracă sub aspect etnofolcloric. Etnologul Paul Petrescu, cercetător științific la Institutul de Cercetări Etnologice și Dialectologice din București, scria după lecturarea albumului: „Pe dealurile domoale dintre Siret, Prut și Dunăre, în satele răzășești de sub poala codrilor moldovenești, de atâtea ori pavăză, au fost descoperite splendide țesături, adevărate tapiserii conținând istorii din vremi de demult, populate cu o lume întreagă de ființe, oameni și animale, plante și motive geometrice, ordonate într-un anumit fel, mărturisind străvechi tradiții. Alături de arborele vieții, figurat în forme oriental-persane sau în cele locale traco-dacice, ale bradului, se află țesute în nenumărate variante simbolul solar, mai ales în acea formă geometrizată a rombului numit de țărani „roată”, dovadă a însuși tipului inițial, rotund, al motivului”. Comentariul continuă, cercetătorul conchizând că pictorii Eugen Holban și Angela Tomaselli „au descoperit aceste scoarțe și le-au dat prin aceasta un statut precis în familia mare a scoarțelor românești, punând scoarța de Covurlui alături de cele oltenești, maramureșene sau central-moldovenești” (Paul Petrescu, „Arcade în timp”, Editura Eminescu, 1983, art. „Scoarța de Covurlui” , pag. 73 – 75).

Ca artist plastic, Eugen Holban a debutat la Galaţi în expoziţia interjudeţeană din septembrie-octombrie 1968, şi de atunci participă la Saloanele Filialei Galați a U. A. P. R. şi la alte manifestări de grup sau colective ale acesteia. Şi-a deschis doar două expoziţii personale la Galeriile de Artă „Nicolae Mantu” (1970; 2012) şi a participat la mai multe expoziții de grup cu caracter naţional; „Promoţia 1967”, ediţia I, Bacău, Tg. Ocna (1973); „Promoţia 1967”, ediţia a II-a, Suceava (1976); „Salonul moldovenilor”, Galaţi (1991); Bienala de Grafică, Bucureşti (1993); „Saloanele Moldovei”, Bacău – Chișinău (1993, 1994); Salonul Naţional de Grafică, Muzeul de Artă Vizuală Galaţi (1994); „Sacru şi profan”, Galeriile de Artă „N. N. Tonitza”, Bârlad (2007); Expoziția „In activitas”, Muzeul de Artă Vizuală, Galați (2014); „Mozaic plastic – Artiști etnici italieni și invitații lor”, Palatul Parlamentului, București (2015); „Artiști gălățeni”, Galeria de Artă „Ion Andreescu”, Buzău (2017). În 1996 a devenit membru al U. A. P. R., Secţia Pictură. Are lucrări în colecții de stat și private din România, Germania, Israel, Italia. Pentru meritele sale, la Gala Artelor din 2016, a fost distins cu Premiul de Excelență al Filialei Galaţi a U. A. P. R. pentru întreaga activitate.

Rezultatele muncii sale de cercetare a etnografiei și artei populare din Moldova de Jos, după publicarea albumului amintit, au îmbrăcat forma unor studii și articole apărute de-a lungul anilor în publicațiile „Viața liberă”, „Datini şi sinteze”, „Mioriţa”, „Şcoala gălăţeană”, „Akademia”, „Călăuza ortodoxă”, „Danubius”, „Dunărea de Jos”, „Buletin cultural”, „Danubius Universitas”, „Antares”, „Porto-Franco”, „Axis Libri”, „Buletinul Fundației Urechia Galați”, „Anuarul Științific al Bibliotecii V. A. Urechia Galați” etc. În același timp, în funcțiile îndeplinite ca metodist și muzeograf, a stăruit ca o serie de ţesături (covoare, lăvicere, prosoape etc.) descoperite în satele Ţepu, Corod, Gohor, Matca, Cerţeşti, Cudalbi, Bălăbăneşti, Cavadineşti, Corni să fie achiziţionate, intrând astfel în colecţia Muzeului Judeţean de Istorie, instituție în cadrul căreia în decembrie 1978, într-o clădire din Strada Domnească Nr. 77, s-a înființat o secție care constituia doar nucleul a ceea ce trebuia să devină Muzeul de Artă Populară și Etnografie al Județului Galați. Erau expuse numai țesături din lână (covoare) și într-un număr mai mic și prosoape. Acțiunea este primită cu entuziasm de vestiți cercetători științifici în domeniu, cei care, în 1974, fuseseră încântați de apariția albumului: Paul Petrescu, Romulus Vulcănescu, Tancred Bănățeanu, Ion Ghinoiu de la București, sau Vasile Adăscăliței, Ion H. Ciubotaru, Lucia Cireș, de la Iași. Institutul de Istoria Artei din cadrul Academiei Române și Uniunea Artiștilor Plastici din București organizează vizite la Galați pentru a viziona comorile descoperite de Eugen Holban. Poeta Ana Blandiana, prezentă la inaugurare împreună cu soțul său, scriitorul Romulus Rusan, impresionată de ceea ce văzuse, scrie un articol laudativ în revista „România literară” din 11 ianuarie 1979, intitulat „O catedrală de lână la Galați”.

Bucuria lui Eugen Holban nu avea să dureze mult, fiindcă după aproape doi ani, în urma unor schimbări politice făcute la Comitetul de Cultură și Educație Socialistă. secția avea să fie desființată din dispoziția unor activiști locali ai P. C. R., care în incultura lor, considerau exponatele „niște cârpe, niște zdrențe”, care n-au ce căuta într-un muzeu. Eugen Holban, deși umilit, nu s-a descurajat, și-a continuat munca și cu mai multă pasiune și determinare. Îl interesează în cercetările sale nu numai țesăturile, dar și ceramica, arhitectura exterioară și interioară a locuințelor, uneltele folosite în industria casnică și muncile din diferite domenii ale vieții satului, datinile și obiceiurile, ritualurile practicate în varii împrejurări, semantica unor denumiri și cuvinte ieșite din uz etc. Este cooptat de conducerea Institutului de Cercetări Etnografice și Dialectologice (ICED) în colectivul de cercetători etnografi în campania de teren organizată pentru documentarea în vederea elaborării „Atlasului Etnografic Român”, având astfel posibilitatea să-și extindă cercetările și în afara perimetrului județului, în mod deosebit în sate din Moldova.

Pe baza cercetărilor lui Eugen Holban a fost reconstituit și costumul naţional specific zonei noastre, așa numitul „costum cu catrință”, provenit din comuna Cerțești, dar a cărui existență îndepărtată a fost semnalată și la Suceveni, și la Șendreni. Ulterior, după 1990, etnologul şi-a adus substanţial contribuţia la elaborarea documentaţiei privind înfiinţarea şi organizarea Muzeului Satului „Petru Caraman” de la Pădurea Gârboavele, instituţie care funcţionează în cadrul Centrului Cultural „Dunărea de Jos” şi care reconstituie sub aspect etnografic tipul de locuinţă specific zonei noastre, prezentând trei gospodării tradiţionale din comunele Corod, Măstăcani, Cavadineşti şi una din raionul Cahul (Republica Moldova).

Aceste preocupări de a cerceta şi de a face şi altora cunoscute valorile artei româneşti din această zonă etnofolclorică, ignorată altădată, nu au rămas fără ecou în creaţia sa picturală, „spiritul modern al tablourilor lui Eugen Holban, subliniază Paul Petrescu în cartea amintită, hrănindu-se fără îndoială şi din rafinamentul şi din stilizarea dusă uneori până la abstractizare a covoarelor moldoveneşti”.

În pictură, grafică și tapiserie Eugen Holban a pendulat între temele de inspiraţie folclorică, mitologică, istorică, legendară şi compoziţia abstractă. Un timp, elementele din realitatea concretă și citatul folcloric au fost pregnante şi lucrul acesta este foarte vizibil în uleiuri precum „Festival folcloric gălăţean”, „Legendă”, „Baladă”, „Sărbătoarea recoltei”, „Eliberarea ogoarelor”, „Grup de femei”, „Sărbătoare la Roşcani”, „Zi de sărbătoare”, „Alaiul caprei”, „Măști populare” ş.a. În „Baladă”, tablou pictat în ulei pe carton, într-o dominantă de griuri, pe lângă motive ca pomul vieţii, calul şi călăreţul, păpuşi stilizate, rombul în cârlige, pictorul aduce în prim-plan şi imaginea abia conturată a Cavalerilor Danubieni. Personajele din „Grup de femei” alcătuiesc o compoziţie monumentală, fiind aşezate în pagină într-o formă de piramidă. Broboadele mari, care reţin insistent atenţia pictorului, îi dau posibilitatea folosirii unor motive decorative specifice artei populare. Spațiul plastic din „Festival folcloric gălățean” este împărțit în registre verticale, iar motivele antropomorfe sunt asociate cu cele zoomorfe și vegetale. Femeia din prim-plan are un chip care emană puritate, frumusețe fizică și morală. În „Sărbătoare la Roșcani”, formele concrete, coborâte parcă de pe suprafața scoarțelor moldovenești, stau alături de forme abstracte, care, prin sobrietatea lor, creează o atmosferă de solemnitate. Funcția lor simbolică este evidentă. În alte lucrări ca „Germinație” „Solstițiu”, „Echilibru”, „Primăvară”, „Dimineţi”, „Mirabila sămânţă”, „Plăsmuiri interastrale”, „Vis de luceafăr”, sau cele din ciclul „Jocuri secunde” formele sunt abstractizate, doar ritmul de desfăşurare a acestora şi masele cromatice sugerează ideea cuprinsă în titlu. Exprimarea metaforică și simbolică îl preocupă într-un grad foarte înalt pe Eugen Holban. La fel procedează artistul şi în „Întâmplare cu Erinii”, lucrare în care el reuşeşte să sugereze ingenios dezlănţuirea unei furtuni, graţie acordurilor de negru, galben, roz şi albastru, culori aşezate cu virtuozitate în straturi transparente, de mare rafinament.

O bună parte a creației lui Eugen Holban este realizată în tehnici mixte (acrilic, acuarelă, tempera, creioane colorate) și în tehnica pastelului („Vremea cuibăritului”, „Marţaloi şi Joimăriţa”, „Nelinişte I, II, III, IV”, „Zbor”, „Zbor întrerupt”, „Lebăda”, „Melancolie”, „Echinocțiu”, „Noaptea lupului”, „Sân Toader”, „Somnoroase păsărele”, „Mărul discordiei”, „Noaptea licuricilor”, „Precipitații”, „Linişte”, „Pasărea Măiastră”, „Început de anotimp”, „Un basm se înfiripă”). Sunt structuri abstracte, multe avându-și sorgintea în mitologia populară românească, aflate, prin textura lor, în zodia poeticului. Sugestiile și trimiterile sale la arta populară, la motivele întâlnite pe scoarțele moldovenești, pe ștergare, pe fețe de pernă sau pe vestimentația portului popular de la Dunărea de Jos sunt foarte discrete, făcute cu ingeniozitate. Ele abia mai pot fi sesizate în subtilităţile şi rafinamentele cromatice, în acordurile surdinizate de griuri, în atmosfera de nobilă spiritualitate pe care o creează. Eugen Holban plăsmuiește imagini care să-i pună în valoare individualitatea stilistică, transpuse pe suportul de hârtie sau de carton cu mijloace sintetice, sensibile, de mare finețe, bazate pe simbol și metaforă plastică. Poetica sa este a unui liric de substanță, care pune pe primul plan reflexivitatea, înălțarea spre zonele rarefiate ale spiritului. Compozițiile rezultate au coerență, sunt echilibrate, construite cu impecabilă știință, declanșează în sufletul privitorilor o claviatură de sentimente care-i tonifică și le trezește interesul pentru cunoașterea culturii acestui popor.

Prin lucrări ca „Urme traco-dacice”, „Obiceiuri traco-dacice”, „Memoria pietrei” și „Muntele Sacru”, artistul ne poartă în timpuri imemoriale, pe vremea geto – traco - dacilor. Dacă în primele două, formele sugerează rămășițe ale unor vestigii arheologice sau evocă obiceiuri, în cea de a treia sunt prezentate printr-o suită de imagini aspecte din timpul lui Decebal și a confruntărilor cu romanii, iar în cea de a patra este configurată imaginea misterioasă a muntelui sfânt Kogaion, care adăpostea peştera în care marele zeu Zamolxis şi mai apoi marele preot Deceneu se izolau pentru a medita în linişte şi singurătate, încercând să afle cunoaşterea supremă. Folosind o gamă de griuri rafinate şi forme care sugerează structura geologică a Muntelui Sfânt, Eugen Holban a reuşit să creeze acea atmosferă de mister a locului unde-şi aveau sihăstria cei doi, loc pe care istoricii noştri au căutat să-l localizeze unii în Munţii Orăştiei, iar alţii în Munţii Bucegi, în Masivul Ceahlău sau pe înălţimile altor munţi. Valoarea simbolică a lucrării lui Eugen Holban este evidentă, iar preocuparea lui pentru istoria neamului, pentru etnografie şi folclor, pentru tot ce reprezintă cultura acestui popor îmbracă forme artistice cu importante semnificaţii.

La împlinirea celor 85 de ani, deşi fizic simte povara vârstei și o boală nemiloasă a făcut să nu mai poată părăsi de câțiva ani domiciliul, Eugen Holban dă dovadă de o robusteţe spirituală remarcabilă, scrie, acordă interviuri și consultații de specialitate celor care îl solicită, este prezent cu articole în paginile revistelor gălățene, valorificând materialele și informațiile adunate în timpul cercetărilor etnologice, elucidând multe aspecte inedite ale tradiţiilor artistice şi etnografice din arealul Moldovei de Sud. De asemenea, pictura și grafica sa ne bucură de fiecare dată şi ne înalţă sufleteşte când îi întâlnim tablourile pe simezele Galeriilor de Artă „Nicolae Mantu” sau ale Muzeului de Artă Vizuală.

La zi aniversară, îi urăm sănătate, putere de creație, inspiraţie şi să găsească un editor care să-i publice într-un volum studiile și articolele risipite prin publicațiile amintite sau aflate în manuscris!

Corneliu STOICA

dcp100168 · July 23, 2020

Sculptorul Relu Angheluță s-a înălțat la Ceruri

După pictorul Gheorghe Mihai-Coron, care a decedat la 10 iunie a.c., un alt membru definitiv al Filialei Galați a Uniunii Artiștilor Plastici din România, a încetat din viață în ziua de 21 iulie: sculptorul Relu Angheluță.

Artistul s-a născut la 6 iulie 1956 în comuna Buciumeni, judeţul Galaţi. A absolvit Şcoala de Arte din Galați, unde a studiat cu profesorii Gheorghe Andreescu şi Alexandru Pamfil, precum şi Universitatea „Dunărea de Jos” Galaţi, Facultatea de Arte Plastice, Decorative şi Design (2012). De-a lungul anilor și-a organizat mai multe expoziții personale la Galaţi (1994, 1995,1986, 1988, 1991, 1996, 2004, 2011, 2013, 2014, 2016), Tecuci (1996, 2011), Brăila (2008) și a participat la numeroase expoziții colective de la Galaţi (1982, 1983, 1984, 1986, 1988, 2010, 2012); Tecuci (2007); Focşani (2010); Padova, Italia (1997); Bienala de Artă Plastică „Gheorghe Petraşcu”, Târgovişte (2010); Bienala Artelor „Ion Andreescu”, Buzău (2010, 2012); Bienala „Cezar Ivănescu”, Muzeul de Artă Vizuală, Galaţi (2009); Saloanele Moldovei, Bacău-Chişinău (2000, 2005, 2009, 2010, 2011, 2012, 2018, 2019); Salonul Naţional de Arte Plastice, Bârlad (2000); Sculptura Românească Contemporană, Muzeul de Artă Vizuală, Galaţi (1998, 2000, 2001, 2002); Bienala de Sculptură Mică, Arad (1998, 2000); Salonul Naţional de Artă Plastică, Piteşti (1995, 1996, 1997); Festivalul concurs „Poezia Dunării”, Brăila (1996); Salonul Național de Plastică Mică, Brăila (2012, 2013, 2020) etc. A fost onorat cu distincții precum: Premiul I pentru sculptură, Piteşti (1997); Premiul special pentru sculptură, Brăila (1996); Laureat al Festivalului Naţional Bucureşti (1983, 1985, 1987); Laureat al Festivalului Naţional Studenţesc (1983, 1985, 1987); Premiul de Excelență al Filialei Galați a U. A. P. R. (2018). A realizat următoarele lucrări de artă monumentală: Troiţă (lemn de stejar), ICMRS Galaţi (1996); Troiţă (lemn de stejar),Ţigăneşti, Galaţi (1997); Troiţă (lemn stratificat), Folteşti, Galaţi (1998); Busturile scriitoarei Natalia Negru şi ale lui Constantin Ifrim şi Dimitrie Negru (piatră artificială), Buciumeni, Galaţi (1992); „Iisus” (marmură de Carrara), „Izvorul vieţii” (fântână, calcar), „Fecioara Maria” (marmură de Carrara) şi „Padre Pio” (relief, travertin), Roma, Italia (2006), „Martiri” (lemn, Ianca, judeţul Brăila); „Sistem”, „Dinamica sufletului” (metal), Facultatea de Inginerie a Universității „Dunărea de Jos”; „Renaştere” (metal, Colecţia Cătălin Fetecău, Galaţi, 2013). Numele său este inclus în cele două volume monumentale ale istoricului și criticului de artă Valentin Ciucă („Un secol de arte frumoase în Moldova”, Editura Art XXI, Iaşi, 2009 și „Dicţionarul ilustrat al artelor frumoase din Moldova 1800-2010”, Editura Art XXI, Iaşi, 2011), precum și în cele două ediții ale „Dicționarului artiștilor plastici gălățeni” al subsemnatului (ediția I, Muzeul de Artă Vizuală Galați, Editura „Terra” Focșani, 2007; ediția a II-a revizuită și întregită, Editura „Axis Libri”, Galați, 2013).

Creaţia lui Relu Angheluţă este rodul unei pasiuni deosebite pentru sculptură, a muncii unui artist care-şi pune probleme de compoziţie şi de limbaj, de ordonare armonioasă a formelor şi volumelor în spaţiu, investindu-şi lucrările cu sensuri şi semnificaţii majore ale problematicii omului. Dacă la începuturile activităţii sale s-a oprit mai ales la genul portretului bazat pe un modelaj clasic ( „Daniela”, „Reculegere”, „Pe gânduri”), mai apoi recurge la stilizare şi simplificare, abordează nudul feminin şi compoziţia cu conotaţii simbolice. Utilizează în egală măsură bronzul, duraluminiul, marmura, piatra, lemnul, căutând să le înţeleagă şi să le valorifice cât mai bine specificitatea fiecărui material, calităţile structurii lor. Ceea ce reţine de la primul contact cu lucrările sale este grija pentru formă, capacitatea de a esenţializa, ceea ce le conferă acestora un aer de puritate, de nobleţe spirituală. Preocupat de punerea în evidenţă a frumuseţii corpului feminin, înscrie forme rotunde în spaţiu, este atent la integrarea în textura lucrărilor a zonelor de lumină şi umbră, modelajul este fin, sensibil, linia suplă. Un lirism cald şi discret învăluie aceste sculpturi, în care rafinamentul şi aspiraţia spre puritate, armonia şi echilibrul îşi dau mâna într-o fericită logodnă. Când abordează tema maternităţii, tratarea este diferită uneori, suprafeţele nu sânt netede, ci buciardate, vibrate, încât lucrările au un aer de primitivism, de arhaic, dând senzaţia de greutate. Atunci când materialul folosit este lemnul, formele sunt mai elansate, dinamice, creând sentimentul de înălţare („Madona cu pruncul”, „Dialog”, „Monolog”, „Tinereţe”, „Sfânta familie”). În ultimii ani, Relu Angheluţă a fost preocupat tot mai mult de fructificarea valenţelor unui material nou folosit de el - marmura transparentă din Italia. Temele cărora le dă viaţă sunt cele ale genezei, creaţiei, sacrificiului, misterului vieţii, devenirii etc. Acestora le găseşte echivalenţe plastice pe măsură, materializându-le în lucrări care subliniază aceeaşi grijă pentru forme şi volume sintetice, epurate de excrescenţe inutile, pentru un joc subtil al plinurilor şi golurilor ( „Ioana d'Arc”, „Geneză”, „Puritate”, „Miracol”, „Extaz”, „Arcă”, „Simfonie”, „Ambiţie” etc.).

Sculptorul Relu Angheluță s-a stins din viață la numai 62 de ani. O vârstă când avea încă multe de oferit iubitorilor de frumos. Prin înălțarea lui la Ceruri, cultura și arta gălățeană sunt mai sărace. Din ziua de 23 iulie, trupul său neînsuflețit odihnește în pământul cimitirului din satul natal, Buciumeni. Dumnezeu să-l ierte și să-i ocrotească sufletul lui bun și generos în Împărăția Sa!

Corneliu STOICA

dcp100168 · August 4, 2020

Corneliu Stoica: „Incursiuni în lumea formelor și culorilor”

Editura gălățeană „Axis Libri” a Bibliotecii „V. A. Urechia” a publicat recent o nouă carte semnată de istoricul și criticul de artă Corneliu Stoica, „Incursiuni în lumea formelor și culorilor”, un volum consistent, de 378 de pagini, care cuprinde studii, articole, medalioane, cronici plastice, cronici de carte și multe, foarte multe imagini alb-negru și color.

Cartea se deschide cu trei studii dedicate celebrării lui Mihai Eminescu, scrise cu prilejul împlinirii, la 15 ianuarie a acestui an, a 170 de ani de la nașterea genialului poet. Primul, „Mihai Eminescu în memoria gălățenilor”, se referă la manifestările culturale și artistice organizate în anul 1909 în orașul nostru, printre care și editarea volumului „Omagiu lui Mihail Eminescu” (Atelierele Grafice Socec & Co, București; reeditat în 2008, la propunerea regretatului istoric Paul Păltănea, de Editura Centrului Cultural „Dunărea de Jos” Galați), manifestări care au constituit un imbold pentru întreaga țară pentru a-l sărbători pe Luceafărul poeziei românești și pentru a-i valoriza opera. „Cinste vouă gălăţenilor!, scria atunci A. D. Xenopol. Ați luat cei dintâi inițiativa sărbătoririi marelui geniu național al poeziei […] Prin acest frumos început, dovediți că Galațiul este nu numai un centru mare de viață materială, ci că și răsunetul celei intelectuale găsește în el un puternic ecou. După voi s-a deșteptat toată lumea spre sărbătorirea marelui poet”. Se face istoricul Statuii realizată de Frederic Storck, ridicată în 1911 în Parcul Central (azi „Mihai Eminescu” ) și o prezentare substanțială a felului cum chipul poetului, meleagurile natale, locurile pe unde a trecut în scurtul său periplu terestru și opera sa au constituit surse de inspirație pentru plasticienii gălățeni Mihai Dăscălescu, Nicolae Spirescu, Nicolae Cărbunaru, Vasile Onuț, Silviu Catargiu, Ioan Simion Mărculescu, Teodor Vișan, Crenguța Macarie, Mircea Cojocaru și Valentin Chibrit. Celelalte două studii vizează sculptura românească dedicată eternizării chipului „poetului nepereche” („Chipul lui Mihai Eminescu în creația sculptorilor români”) și grafica în peniță și acuarelă a artistei Constanța Abălașei-Donosă din orașul vecin, Brăila, o mare iubitoare a poetului, căruia i-a închinat și volumul de versuri „Mărite Eminescu” (Editura Mușatinia, Roman, 2019).

Aniversarea în 2018 a Centenarului Marii Uniri i-a prilejuit lui Corneliu Stoica să evoce participarea artiștilor plastici din România la luptele eroice ale bravilor ostași români din Al Doilea Război Mondial, aceștia fiind mobilizați în Marele Cartier General de la Iași cu scopul de a executa desene cu imagini de pe câmpul de luptă în vederea realizării mai apoi a unor lucrări definitive ce aveau să figureze în Muzeul Național Militar, pe care generalul Constantin Prezan năzuia să-l înființeze. La același eveniment se referă și articolul „Monumentul Apărării Orașului Galați, 7/20 – 9/22 ianuarie 1918”, monument ridicat în 1923 la intersecția străzilor Brăilei cu Balaban (azi, I. L. Caragiale), demolat în 1962 și refăcut în 2018, inaugurat la 20 ianuarie.

Alte studii ample au ca titluri „Sculptura românească, racordată la valorile artei mondiale”, „Nina Arbore, personalitate marcantă a artei avangardiste românești”, „Gina Hagiu, între tradiție și modernitate”, „Două pictorițe, mamă și fiică” (Elena Hanagic, Alexandra Drăguțescu), „Bicentenarul Alexandru Ioan Cuza – Preocupări ale gălățenilor pentru eternizarea în bronz a chipului domnitorului” și „Artiști plastici tecuceni de azi (Nicolae Placicov, Dan Mateescu, Ștefan Buțurcă, Mircea Cojocaru și Eduard Sandu).

Cronicile plastice sunt consacrate comentării expozițiilor personale ale artiștilor plastici Sergiu Dumitrescu Jr., Olimpia Ștefan, Simona Pascale, Lucian Jităriuc, Silvia Ichim, Florin Stoiciu, Leontin Păun, Eduard-Cristian Coman, Teodor Vișan, Ioniță Benea, Mircea Cojocaru, Sorin George Purcaru, Mihai Coțovanu, a expoziției Societății Artiștilor Figurativi din România, găzduită în octombrie 2019 de Muzeul de Artă Vizuală (Liviu-Adrian Sandu, Cornel Corcăcel, Raul Popa, Theodora Daniela Capăt, Călin Raul Anton, Constantin Crenganiș, Lucian Constantin Smău) și a Saloanelor Filialei Galați a U.A. P. R.

Din cărțile nou apărute au intrat în atenția criticului albumul de artă „Ștefan Buțurcă - o viziune închegată asupra lumii (Editura Monitorul Oficial, autor - Victoria Anghelescu), monografiile dedicate de criticul craiovean Dodo Niță caricaturistului Gabriel Bratu și celebrului creator de B. D. Puiu Manu, ”Lexiconul” doctorului Leonard D. Domnișoru, albumul de artă „Timpul din adâncuri” a pictorului ieșean Mihai Coțovanu și albumul omagial consacrat maestrului caricaturist Gabriel Bratu la împlinirea vârstei de 85 de ani („Clepsidra cu minutare”, Editura Napoca Star Cluj, 2019, coordonator – scriitorul, dramaturgul și jurnalistul Cornel Udrea).

Medalioanele prilejuite de unele comemorări și aniversări îi privesc pe Vasile Onuț (25 de ani de la moarte), Lucia Cosmescu-Vasiliu (50 de ani de la moarte), Mihail Gavrilov (120 de ani de la naștere), Napoleon Tiron (la împlinirea vârstei de 85 de ani), Daniel Spoerri ( la aniversarea vârstei de 90 de ani), Paraschiva (Pașa) Smirnov (10 ani de la trecerea în eternitate), Georgeta Arămescu-Anderson (110 ani de la naștere) și Gheorghe Mihai Coron (la încetarea din viață, 10 iunie 2020).

Din cuprinsul cărții mai semnalăm și articolele-portret consacrate unor artiști gălățeni din generații mai tinere, Denis Brînzei, Ana-Maria Cocoș, Miruna Drăgușin și Gina Ciobotaru-Popa.

Majoritatea textelor din volum sunt ilustrate cu imagini alb-negru (140), reprezentând documente de arhivă și opere de artă, iar la sfârșit, sub titlul „Album”, autorul publică reproduceri color după lucrările artiștilor plastici, multe dintre ele fiind din expozițiile personale ale acestora și din Saloanele din 2019 -2020 ale Filialei locale a U.A.P.R. (114). În total 254 imagini.

Scrisă cu acribie, bogată în prețioase informații, comentarii și analize, noua carte a lui Corneliu Stoica, a 24-a din domeniul artelor plastice, oferă cititorilor și iubitorilor de frumos o lectură plăcută, constituind în același timp o invitație la cunoașterea a ceea ce s-a creat și se creează valoros pe meleagurile de la Dunărea de Jos.

Silvia DUMITRIU

dcp100168 · August 27, 2020

O manifestare de anvergură

Bienala Națională de Artă „Camil Ressu”, ediția I

Muzeul de Artă Vizuală și Galeriile de Artă „Nicolae Mantu” găzduiesc până pe data de 18 octombrie a.c. lucrările ediției I a Bienalei Naționale de Artă „Camil Ressu”, eveniment cultural de mare anvergură organizat la Galați, care își propune să promoveze cele mai valoroase opere de pictură, sculptură și grafică ale artiștilor plastici din întreaga țară.

Vernisajul expoziției a avut loc în ziua de 21 august pe esplanada din fața Muzeului de Artă Vizuală în prezența domnului Costel Fotea, președintele Consiliului Județean, a membrilor comisiei de jurizare (Acad. Răzvan Theodorescu, istoricul și criticul de artă Pavel Șușară, sculptorul Cristian Paul Bedivan, managerul Muzeului de Artă Vizuală, dr. Dan Basarab Nanu și președintele Filialei Galați a U. A. P. R., pictorul-profesor David Sava), a unor plasticieni locali și din țară, precum și a unui public disciplinat, care a purtat mască și a păstrat distanțarea fizică, măsuri impuse de restricțiile pentru evitarea infectării cu virusul Sarcov 2.

Din lucrările primite, au fost admise și expuse pe simeze un număr de 260 de opere de pictură, sculptură și grafică, aparținând unor stiluri și abordări tematice și tehnice diverse, în consonanță cu tendințele care există în prezent în plastica contemporană românească. Toate la un loc alcătuiesc un tablou larg, foarte edificator, al artei românești din zilele noastre, al multitudinii expresiilor vizuale, fac dovada existenței în toate zonele geografice ale țării a unor artiști plastici valoroși din toate generațiile, care se bucură de aprecieri atât pe plan național cât și internațional. Concepția și panotarea lucrărilor sunt datorate pictorului - muzeograf Gheorghe Miron.

Pentru organizarea ediției I a Bienalei Naționale de Artă „Camil Ressu”, Consiliul Județean a alocat suma de 149.000 lei, incluzând și fondul de premiere în valoare de 75.000 lei, premiile individuale variind între 11.000 lei (Premiul I – sculptură) și 6.000 lei (Premiul III – Grafică).

Dată fiind organizarea unei Bienale Naționale de Artă de o asemenea amploare în orașul în care trăiesc, artiștii care activează în cadrul Filialei Galați a U. A. P. R., fie membri definitivi, fie stagiari, s-au pregătit cum se cuvine, având o participare foarte bună, din rândul lor fiind admise lucrările a 43 de plasticieni (23 – pictură; 12 – sculptură; 8 – grafică).

În urma acțiunii de jurizare, membrii comisiei amintite au nominalizat la fiecare din cele trei secțiuni câte zece lucrări, iar în final au desemnat câștigătoare nouă din ele. Secțiunea Pictură: Premiul I - Marilena Murariu, Filiala București, „Undeva”, u. p., 120 x 130 cm; Premiul II – Carmen Poenaru, Filiala Bacău, „Rezonanță”, acrilic pe pânză, 120 x 120 cm (artista este născută pe meleagurile gălățene, în comuna Barcea); Premiul III – Dalina Bădescu, Filiala București, „Întunecare”, u. p., 90 x 90 cm. Secțiunea Sculptură: Premiul I – Mihail Botnari, Filiala București, „Metamorfoză”, lemn, 90 x 160 x 55 cm: Premiul II – Ana Rus, Filiala București, „Reverie”, bronz/piatră, 79 x 30 x 25 cm; Premiul III – Marian Petre, Filiala București, „Homo Virtualis”, lemn/metal, 70 x 40 x 25 cm.

Secțiunea Grafică: Premiul I – ZuZu Caratănase (pe numele său adevărat Răzvan-Constantin Caratănase), Filiala București, „Imago Mundi”, xilogravură, 70 x 50 cm: Premiul II – Suzana Fântânariu, Filiala Timișoara, „Manuscris pentru Ovidius”, xilogravură, 60 x 80 cm: Premiul III – Adrian Cornel Corcăcel, Filiala Galați, „Reflexions éphémères”, grafit pe hârtie, 80 x 100 cm.

Au mai fost acordate premii speciale din partea Filialei Galați a U. A. P. R. plasticienilor: Mihai Țopescu – Filiala Gorj; Gabriela Georgescu – Galați; Mugurel Vrânceanu – Galați; Viorel Cosor – Timișoara, Maria Petcu – București; Constantin Tanislav – București; Denis Brînzei – Galați. De asemenea, Asociația „Pro Boholț” i-a acordat un premiu sculptorului gălățean Liviu-Adrian Sandu.

Conform regulamentului Bienalei, lucrările premiate rămân în patrimoniul Muzeului de Artă Vizuală și vor fi expuse în expoziția permanentă din noul sediu al instituției aflat în construcție. Tot în regulament se precizează că artiștii ale căror lucrări nu au fost premiate, dacă doresc să doneze lucrarea participantă la acest salon Muzeului de Artă Vizuală, pot să o facă adresându-se în acest sens conducerii instituției.

Act cultural de importanță majoră în viața locuitorilor de pe meleagurile gălățene, Bienala Națională de Artă „Camil Ressu”, ediția I, este o mărturie grăitoare a cotelor la care se află arta contemporană românească și o invitație adresată tuturor iubitorilor de frumos de a viziona expoziția, care le oferă cel mai bun prilej de a se întâlni cu creația unor pictori, sculptori și graficieni consacrați sau aflați în plin proces de afirmare, o manifestare consistentă, care de acum înainte se va organiza la Galați din doi în doi ani. După mutarea muzeului în noul sediu, ea va putea căpăta și dimensiuni internaționale, ceea ce nu poate decât să bucure și să conducă la creșterea și mai mult a prestigiului Muzeului de Artă Vizuală și a Filialei locale a U. A. P. R, organizație profesională care din data de 24 august are un nou președinte în persoana pictorului și graficianului Gheorghe Andreescu.

Corneliu STOICA

dcp100168 · August 30, 2020

Dodo Niță: „Marga Ştefănescu – incredibilul destin al unei artiste centenare”

Deși a trăit 102 ani, din care peste 50 în Galați, puțini din intelectualii orașului, chiar din rândul artiștilor plastici, știu cine a fost Marga Ștefănescu (Margareta Ștefănescu – Ciurdăreanu), știu că ea a fost în perioada interbelică o excelentă ilustratoare de carte, de reviste pentru copii și s-a numărat printre primii graficieni români care au cultivat banda desenată (BD). Însuși eu nu

i-am cunoscut trecutul artistic până în 2013, cu toate că o vizitasem în ziua de 12 ianuarie 1979, însoțit de scriitorul Apostol Gurău și de un grup de elevi de la Școala Gimnazială Nr. 29, redactori la revista școlară ”Petale de lumină”, pentru a-l întâlni pe poetul simbolist Eugeniu Ștefănescu-Est, tatăl graficienei, care în acea vreme avea 98 de ani, era orb și trăia în familia fiicei, căsătorită cu doctorul endocrinolog Ionel Ciurdăreanu. Gazda nu ne-a vorbit atunci nimic despre ea, nu ne-a spus că este absolventă a unei Academii de Arte Frumoase, că în tinerețe a ilustrat cărți și reviste pentru copii și tineret în București, că a publicat desene satirice.

Redescoperind-o în ziua de 30 martie 2013, la o a doua vizită, însoțit de artistul-fotograf Ilie Stan, am scris mai apoi în presa gălățeană culturală despre activitatea pe care a desfășurat-o în domeniul graficii, am inclus-o în „Dicționarul artiștilor plastici gălățeni” (Editura „Axis Libri”, Galați, 2013) și în volumul „Arta gălățeană feminină” (Editura Centrului Cultural „Dunărea de Jos”, Galați, 2018).

Recent, cunoscutul istoric și critic de BD, craioveanul Dodo Niță, înlăturând vălul uitării de pe numele graficiene, a publicat la Fundația - Editura „Scrisul Românesc”, în colecția „Oltenia Culturală”, o monografie de 122 de pagini, format 20 x 12 cm, intitulată „Marga Ştefănescu – incredibilul destin al unei artiste centenare”, în care, așa cum subliniază Ovidiu Pecican în „Prefață”, autorul conturează „silueta unei graficiene interbelice de excepție, a unei artiste care s-a bucurat și de recunoaștere, și de longevitate, rămânând până la capăt lucidă și senină, în pofida hopurilor istorice ce au lăsat urne în traseul ei de viață”.

Într-un prim capitol, Dodo Niță schițează un portret al tatălui artistei, magistratul Eugeniu Ștefănescu-Est, manifestat în timpul vieții ca poet, prozator, pianist, pictor și caricaturist, insistând asupra operei sale literare, dar și a publicisticii din domeniul graficii satirice, adunată în volumul „Politicienii noștri” (2002) sau găzduită de reviste umoristice pariziene, precum „L’ Assiette au Beurre”, „L’ Indiscret”, „La Chronique Amusante”, de revistele „Moș Teacă” a lui Anton Bacalbașa, „Furnica” lui George Ranetti și N. D. Țăranu etc. Portretul scriitorului, și el uitat astăzi de edituri, este conturat pe fundalul epocii în care a trăit, a celor două războaie mondiale, a transformărilor din viața societății românești. „Astăzi, conchide monografistul, Eugeniu Ștefănescu-Est pare uitat de editori și de publicul obișnuit. În timpul vieții a fost însă suficient de important pentru a fi inclus în mai multe antologii de poezie ca unul dintre reprezentanții de seamă ai simbolismului românesc, alături de Ștefan Petică, Dimitrie Anghel, Ion Minulescu, N. Davidescu, Emil Isac, Elena Farago, George Bacovia și alții”.

Viața și activitatea Margăi Ștefănescu este evocată în ceea ce Dodo Niță consideră esențial în capitolele II, III și IV ale cărții. Informațiile sunt bogate și foarte multe inedite, însoțite de referiri la climatul cultural, activitatea revuistică și editorială, de fotografii de familie și reproduceri după desene și benzi desenate apărute în revistele vremii, precum și după coperți ale cărților ilustrate.

Născută la Bucureşti, la 25 martie 1913, Margareta Ștefănescu a fost pasionată de desen încă din copilărie. După studiile liceale, urmate la Liceul de fete „Notre Dame de Sion” din București, frecventează între 1936 – 1940 Academia de Arte Frumoase din Bucureşti, unde îi are profesori pe Constantin Artachino şi Camil Ressu. Lucrează ca graficiană la „Straja Ţării”, organizaţie înfiinţată în 1935 de Regele Carol al II-lea pentru a combate pătrunderea influenţei nefaste a Gărzii de Fier în rândul tineretului din România. În 1938 șefii acestei organizații hotărăsc să înființeze revista lunară „Cuibul nostru”, iar Margareta Ștefănescu, semnând Margareta Mavrodin, realizează coperțile acesteia în culori și lustrațiile de interior în alb-negru. În 1940, când Carol al II-lea a abdicat, organizaţia a fost desfiinţată. Margareta Ştefănescu este angajată la Editura „Bucur Ciobanul” S.A., condusă de scriitorul Mihail Drumeş. Aici a realizat coperţile şi ilustraţia la peste 100 de volume pentru copii şi tineret. Colaborează şi cu Editura „Universul”, realizează în întregime , începând din martie 1943 (Nr. 992) grafica revistei „Ziarul Copiilor”, publicaţie în paginile căreia îi apar ilustraţii şi benzi desenate. În 1947 revista a apărut chiar sub îngrijirea şi conducerea ei. Este prezentă cu desene și în săptămânalele umoristice „Păcală” şi „Nastratin”, ca şi în revistele „Bucuria Copiilor” şi „Mariana”, publicație lunară pentru femei. În „Ziarul Copiilor” au văzut lumina tiparului până în 1948 şi unele seriale de benzi desenate: „Rică, poznașul”, „Poznele lui Rică”, „Năzdrăvăniile lui Rică”, „Rică buclucașul” „D-ale lui Pătruţ”, „Bimbirică”, „Aventurile elevului Hai-Hui”, „Profesorul Nota 3”, „Tândală turist”, „Caramela cea isteață” etc. Despre serialul „Poznele lui Rică”, Dodo Niță notează că acesta „dincolo de umorul său de calitate, ar putea reprezenta pentru cititorii de azi o frescă veridică a vieții unei familii din Bucureștiul interbelic. Ea este desenată cu acuratețe de Marga Ștefănescu, care practică un grafism minimalist, dar delicat și sugestiv. Din câteva linii ea desenează un personaj sau un obiect de decor, iar hașurile le folosește doar pentru umbre sau pentru a scoate în evidență acel personaj sau decor” (pag. 74 – 75). În 1943 începe să colaboreze și cu Editura ABC din Craiova, al cărui patron, Nicky Bădescu, inițiază colecția de broșuri pentru copii și tineret „Biblioteca Bucuriile lui Catrinel”, din care apar: „Aventurile lui Gruel” (prelucrare după Rabelais), „Steaua cu coadă de la Scara-Diavolului (după J. de Roques, „Omul fără umbră” (după Ad de Chamisso), „Robinson în China” (după Daniel de Foe). Mai colaborează în 1944 și la revista „Graiul Copiilor, în paginile căreia publică banda desenată „Întâmplări de Paști” (text Minodora Panaitescu).

După desfiinţarea în 1948 a presei particulare de către regimul comunist venit la putere, Marga Ştefănescu (aşa îşi semna ilustraţiile), lucrează ca graficiană la Ministerul Agriculturii. Este trimisă pentru scurt timp ca profesoară de desen tehnic la Facultatea de Îmbunătăţiri Funciare din Galaţi, înfiinţată în 1948, prima instituţie din ţară cu acest profil. Nu va mai părăsi însă acest oraş. Aici îl cunoaşte pe medicul endocrinolog Ionel Ciurdăreanu, cu care se recăsătoreşte după un mariaj eşuat la Bucureşti. În cadrul acestei facultăţi a editat gazeta „Ghimpele”, publicând caricaturi şi desene satirice, pe care, la 30 martie 2013, dată când am vizitat-o la locuinţa sa din cartierul Mazepa I (Strada Prelungirea Traian, Blocul C-2, ap. 4), le mai păstra într-un voluminos album. În 1959, Facultatea de Îmbunătăţiri Funciare a fost transferată în cadrul Institutului Agronomic din Iaşi, iar Margareta Ciurdăreanu va funcţiona, până la pensionarea din 1971, ca profesoară de desen şi limba franceză în învăţământul preuniversitar din Galaţi. Activitatea îmbrăţişată până în 1948 şi prelungită, sub o altă formă, până în 1959, nu va mai constitui un scop al carierei sale, ea se limitează la ceea ce a realizat până atunci. Numele său însă, ca şi creaţia sa nu sunt şi nu pot fi ignorate. „Deşi a publicat grafică şi benzi desenate o perioadă scurtă de timp, Marga Ştefănescu, subliniază același Dodo Niţă în „Dicţionarul Benzii Desenate în România”, rămâne în istoria benzii desenate româneşti datorită stilului ei grafic delicat şi expresiv, al personajelor sale bine conturate, care au făcut deliciul multor copii în timpul războiului şi al anilor tulburi de după”. Că este aşa, o dovedeşte şi prezenţa unor lucrări ale sale în expoziţia „77 de ani de bandă desenată românească”, organizată de Institutul Cultural Român la Centrul Belgian al Benzii Desenate din Bruxelles în perioada 26 octombrie 2011 – 20 mai 2012 (curator, Alexandru Ciubotariu, unul din reprezentanţii de marcă ai tinerei generaţii de desenatori B D). Printre cărţile ilustrate de Marga Ştefănescu se numără: „Fata moşului cea cuminte”, basm popular în versuri de Teodor Castrişanu (Editura „Universul”), „Sirena cea mică”, poveste de Andersen, adaptare de Moş Ene (unul din multele pseudonime ale lui Mihail Drumeş), „Prâslea” de Petre Ispirescu, „Meşterul Manole – Legenda Mănăstirii Curtea de Argeş” de Moş Ene, „Ibrahim cârpaciul”, poveste din „O mie şi una de nopţi”, adaptare de Moş Ene (Editura „Bucur Ciobanul” S.A.) etc. Marga Ştefănescu este o excelentă desenatoare. Linia sa este mlădioasă, elegantă, condusă cu siguranţă. Pata, punctul, virgula, haşurile sunt ingenios folosite. Când se exprimă în culoare, artista îşi alege pigmentul în funcţie de natura subiectului, de situaţiile create în desfăşurarea acţiunii.

Numeroasele caricaturi şi desene satirice publicate pe parcursul mai multor ani în gazeta „Ghimpele” a Institutului Agronomic din Galaţi lasă să vedem în persoana artistei un spirit incisiv necruţător. Este o bună observatoare a realităţilor mediului universitar, iar şfichiul satirei sale vizează anomalii, atitudini, comportamente ale celor care nu făceau cinste instituţiei în care îşi desfăşurau activitatea. Caricaturile ei privitoare la masa studenţilor şi la personalul tehnic-administrativ şi de îngrijire, executate cu spontaneitate, urmăreau atât să stârnească hazul, dar mai ales să vindece, să îndrepte aspectele criticate. Paleta subiectelor este largă, de la frecvenţa la cursuri, atmosfera examenelor, dezordinea din camerele din căminele studenţeşti, higiena spaţiilor de învăţământ, serviciul la cantină, studiul în bibliotecă, împrumuturile de cărţi, până la seratele culturale, repetiţiile formaţiilor artistice sau desfăşurarea alegerilor U.T.M. Desenele sunt însoţite întotdeauna de texte savuroase, cu trimiteri concrete la persoanele şi la stările asupra cărora caricaturista şi-a focalizat obiectivul umorului şi satirei sale.

Talentată ilustratoare de carte şi creatoare de benzi desenate, pedagog de o înaltă ţinută profesională şi morală, Margareta Ştefănescu-Ciurdăreanu a trăit din 1948 printre gălăţeni, părăsind această lume cu puţin înainte de a împlini venerabila vârstă, pe care foarte puţini o ating, de 102 ani, la 1 februarie 2015. A fost înmormântată la Cimitirul „Eternitatea”.Va rămâne pentru cei care au cunoscut-o o amintire frumoasă şi un model de comportament uman pe care mulţi dintre discipolii săi l-au urmat. Dodo Niță, monografistul ei, restituie, prin cartea care i-a consacrat-o, o personalitate care nu merită să fie dată uitării, fiindcă a făcut dovada unui „talent extraordinar și deși nu a publicat decât zece ani, și-a câștigat un loc binemeritat în Panteonul Artei Românești”.

Corneliu STOICA

dcp100168 · September 19, 2020

Corneliu Stoica – Albumul de artă „Eugen Holban”

Pictorul și etnologul Eugen Holban, personalitate notorie a culturii românești, decanul de vârstă al artiștilor plastici gălățeni, a împlinit la 26 iulie 85 de ani. Istoricul și criticul de artă Corneliu Stoica a ținut să-l omagieze la aniversarea acestei venerabile vârste prin elaborarea și publicarea unui album de artă, apărut în aceste zile la prestigioasa editură „Axis Libri” a Bibliotecii „V. A. Urechia”. El se adaugă astfel altor albume de același fel ale autorului, pe care le-a consacrat în anii anteriori pictorilor Nicolae Mantu (2003; 2015), Mihail Gavrilov (2010), Teodor Vișan (2003; 2012), Nicolae Einhorn (2008) și Sterică Bădălan (2019).

Albumul (format 19 x 21 cm, 150 pagini, tipărit pe hârtie cretată, coperte de carton cretat laminat) cuprinde în structura sa Texte critice (semnate de Corneliu Stoica, etnologul Paul Petrescu, criticii de artă Maria Magdalena Crișan, Valentin Ciucă și scriitorul Romulus Rusan), un amplu Interviu acordat autorului albumului de Eugen Holban în perioada 15 octombrie 2015 – 10 februarie 2016), Bibliografie, Rezumate în limbile franceză și engleză, un Grupaj de 23 de fotografii în care artistul este prezentat la diferite vârste, cu membrii familiei sale, cu prieteni sau a fost surprins la vernisaje și în activitatea de cercetare a etnoculturii din Moldova de Sud, precum și Reproduceri (83 de pagini cu imagini color ale lucrărilor de pictură, grafică și tapiserie ale artistului).

Textul de prezentare a lui Eugen Holban este bogat în informații de ordin biografic și cuprinde o analiză temeinică a activității sale etnografice și artistice. Reținem că timp de peste 50 de ani el a cercetat etnocultura din Moldova de Sud cu o pasiune și rigoare rar întâlnite, iar rezultatele acestei munci au fost materializate în publicarea în 1974, împreună cu soția sa, pictorița Angela Tomaselli, a albumului „Arta populară din județul Galați”, în scrierea și publicarea a zeci de studii și articole în reviste locale și naționale de prestigiu, în achiziționarea și îmbogățirea colecției Muzeului de Istorie cu sute de piese de artă populară și etnografie inestimabile, salvându-le astfel de la dispariție, în reconstituirea costumului popular specific zonei județului Galați, în elaborarea documentației privind înființarea și organizarea Muzeului Satului „Petru Caraman” din Pădurea Gârboavele etc. Corneliu Stoica reliefează însă și greutățile întâmpinate de Eugen Holban în timpul cât a lucrat ca metodist la Centrul Județean de Îndrumare a Creației Populare și a Mișcării Artistice de Masă și apoi ca muzeograf la Muzeul Județean de Istorie din partea unor persoane aflate vremelnic la conducerea unor instituții, care, în ignoranța lor, au făcut în anii comunismului mai mult rău culturii gălățene decât bine.

Referitor la creația sa artistică, Corneliu Stoica subliniază că aceasta „a pendulat între temele de inspirație folclorică, mitologică, istorică, legendară și compoziția abstractă”. Predominante în pictura, grafica și tapiseriile sale sunt motivele aparținând abstracției lirice. „Sunt structuri abstracte, notează criticul, multe avându-și sorgintea în mitologia populară românească sau în mitologia greacă și romană, aflate, prin textura lor, în zodia poeticului. Sugestiile și trimiterile sale la arta populară, la motivele întâlnite pe scoarțele moldovenești, pe ștergare, pe fețe de pernă sau pe vestimentația portului popular de la Dunărea de Jos sunt foarte discrete, făcute cu ingeniozitate. Ele abia mai pot fi sesizate în subtilităţile şi rafinamentele cromatice, în acordurile surdinizate de griuri, în atmosfera de nobilă spiritualitate pe care o creează. Eugen Holban plăsmuiește imagini care să-i pună în valoare individualitatea stilistică, transpuse pe suportul de hârtie sau de carton cu mijloace sintetice, sensibile, de mare finețe, bazate pe simbol și metaforă plastică. Poetica sa este a unui liric de substanță, care pune pe primul plan reflexivitatea, înălțarea spre zonele rarefiate ale spiritului. Compozițiile rezultate au coerență, sunt echilibrate, construite cu impecabilă știință, declanșează în sufletul privitorilor o claviatură de sentimente care-i tonifică și le trezește interesul pentru cunoașterea culturii acestui popor”.

Amplul interviu publicat sub titlul „Pentru mine arta țesăturilor era mai apropiată de pictura monumentală” constituie prilejul parcurgerii unei incursiuni impresionante în universul vieții și activității atât de bogate a artistului, iar textele critice semnate de Paul Petrescu, Maria Magdalena Crișan, Valentin Ciucă și scriitorul Romulus Rusan completează în chip fericit portretul acestuia, aureolat de rezultate care fac cinste culturii locale și naționale, apreciate de cei mai autorizați specialiști români.

Din grupajul de fotografii, atrag atenția prin valoarea documentară și ineditul lor imaginile de la vernisajul expoziției de la Muzeul de Artă a pictoriței Georgeta Arămescu-Anderson (12 septembrie 1968), cele în care artistul și soția sa, Angela Tomaselli, sunt în compania scriitorilor Ana Blandiana și Romulus Rusan, cele de la vernisajele expozițiilor personale și de la alte manifestări culturale sau care îl surprind în acțiunile sale de cercetare etnografică întreprinse în satele județului.

Imaginile color incluse în album, provenind din colecțiile Muzeului de Artă Vizuală Galați, din redacția ziarului „Viața liberă”, din arhiva autorului, de la mai mulți colecționari din Galați, București, Suceava, Râmnicu Vâlcea, Cluj-Napoca și Germania sau aflate la membrii familiei sale sunt reprezentative pentru opera pictorului și sunt foarte bine imprimate tipografic, reproducând cu fidelitate forma și cromatica lucrărilor originale. Prin intermediul lor, iubitorul de frumos are posibilitatea să cunoască o parte din opera acestuia, să urmărească evoluția lui pe drumul atât de spinos al artei.

Realizare editorială și tipografică superioară, albumul „Eugen Holban” cucerește prin bogăția informațiilor despre acest vrednic slujitor al cercetării științifice și al artei plastice din România, înțelegând la sfârșitul lecturii de autorul afirmă că pictorul, membru marcant al Filialei locale a U. A. P. R., este „unic prin contribuția adusă la cercetarea, descoperirea și cunoașterea tezaurului inestimabil al culturii materiale și spirituale a locuitorilor satelor din județul Galați, care, până la el, a fost considerat ca inexistent”. Un album care dovedește încă odată constanța cu care neobositul istoric și critic de artă Corneliu Stoica urmărește ca și prin astfel de instrumente să promoveze artiștii plastici gălățeni și creația acestora.

Silvia DUMITRIU

dcp100168 · October 21, 2020

Catalogul-album consacrat Bienalei Naționale „Camil Ressu”, ediția I, 2020

Sub egida celor trei instituții organizatoare – Consiliul Județului Galați, Muzeul de Artă Vizuală și Asociația „Uniunea Artiștilor Plastici din Galați” – a apărut zilele acestea catalogul-album de artă consacrat ediției I a Bienalei Naționale de Artă „Camil Ressu”, manifestare culturală de mare anvergură, găzduită în perioada 21 august – 18 octombrie de Muzeul de Artă Vizuală și Galeriile de Artă „Nicolae Mantu”. Este un volum de proporții, însumând 190 de pagini, format 30 x 22 cm, tipărit color pe hârtie cretată.

Albumul se deschide cu un text datorat domnului Costel Fotea, președinte al Consiliului Județean Galați, urmat de altele semnate de Acad. Răzvan Theodorescu, președinte al juriului, Pavel Șușară, critic și istoric de artă, Cristian Bedivan, sculptor, Dan Basarab Nanu, manager al Muzeului de Artă Vizuală, Sava David, președinte al Filialei Galați a U. A. P. R. (membri ai juriului), și subsemnatul, în calitate de critic de artă.

„Într-o lume care are atâtea metode de dezbinare, cultura este printre puținele care ne unește, ne face mai buni și mai toleranți”, subliniază dl. Costel Fotea, motiv pentru care Consiliul Județean Galați, cunoscând potențialul creativ al gălățenilor și luând în considerație faptul că aici se construiește un nou sediu al Muzeului de Artă Vizuală, „singurul din istoria recentă a României” și care va fi „cea mai frumoasă casă a artelor din țara noastră”, a îmbrățișat cu căldură propunerea conducerii muzeului și a Filialei locale a U.A.P.R. pentru organizarea acestui foarte important act artistic, destinat promovării celor mai valoroase opere de pictură, sculptură și grafică ale artiștilor plastici din întreaga țară. În acest scop a și fost alocată suma de 149 lei, incluzând și fondul de premiere în valoare de 75.000 lei, cele nouă premii individuale variind între 11.000 lei (Premiul I - Sculptură) și 6.000 (Premiul III – Grafică).

Academicianul Răzvan Theodorescu remarcă și domnia sa „vitalitatea culturală a Galațiului – constantă a urbei dunărene -, demonstrată de ani buni prin prezența aici a singurului muzeu de arte vizuale din România”, iar ca președinte al juriului face mențiunea că „premiile și nominalizările au mers către creatori consacrați și către tineri plini de fantezie și vigoare veniți din toate colțurile țării”. Criticul și istoricul de artă bucureștean Pavel Șușară apreciază faptul că în viitor Muzeul de Artă Vizuală „va avea cel mai modern și mai spectaculos sediu”, evidențiind eforturile acestuia pentru organizarea Bienalei, ale cărei lucrări „au oferit nu numai imaginea sintetică a artei românești de astăzi, pe toate palierele ei stilistice, formale și de generație, ci și un lucru mai greu de observat la prima vedere, dar mult mai semnificativ decât panoramarea însăși, anume fenomenul de congruență și de continuitate dintre patrimoniul muzeului și formele artei contemporane”.

După celelalte texte, semnate de Dan Basarab Nanu, Sava David și subsemnatul, albumul prezintă, pe domenii (pictură, sculptură, grafică), lucrările premiate și nominalizate, precum și pe autorii acestora, cu scurte fișe biografice și portretul fiecăruia. Ceilalți expozanți, sunt prezentați în ordine alfabetică doar cu fotografia-portret și lucrarea expusă, indicându-se titlul, tehnica în care a fost executată și dimensiunile. Îi descoperim printre participanți și pe membrii Filialei Galați a U. A. P. R.: Gheorghe Andreescu, Ștefan Axente, Sterică Bădălan, Mihaela Brumar, Nicolae Cărbunaru, Eduard Cristian Coman, Andreea Ionașcu Costandache, Cristiana-Ștefania Culiță, Ioana David Ciocănaru, Miruna Drăgușin, Gabriela Georgescu, Tudor Ioan, Marius Vasile Lupu, Ioan Murariu-Neamî, Ioana Musinchevici, Liliana Jorică Negoescu, Antonio Pălie, Roland Pangrati, Simona Pascale, Raul Popa, Teodor Vișan (Pictură); Denis Brânzei, Adrian Vădeanu, Relu Angheluță (postmortem), Eduard Costandache, Ilie Lucian Jităriuc, Bogdan Murariu, Valentin Popa, Liviu-Adrian Sandu, Gheorghe Terescenco, Mugur Vrînceanu (Sculptură); Adrian Cornel Corcăcel (Premiul III), Jana Andreescu, Cornelia Burlacu, Ana-Maria Cocoș, Liliana Tofan, Florian Doru Crihană, Tudor Șerban( Grafică). Este de remarcat calitatea tipografică a reproducerilor, astfel că și iubitorii de artă care nu au reușit din varii motive să vadă expoziția, pot să urmărească tendințele care există în prezent în plastica românească contemporană, pot să aibă în fața lor tabloul larg, foarte edificator, al picturii, sculpturii și graficii naționale din zilele noastre, multitudinea expresiilor vizuale, existența în toate zonele geografice ale țării a unor artiști plastici valoroși, aparținând tuturor generațiilor.

Albumul se încheie cu o Galerie foto cuprinzând aspecte din timpul vernisajului (21 august) și imagini de pe simezele Muzeului de Artă Vizuală și ale Galeriilor de Artă „Nicolae Mantu”. Concepția catalogului-album aparține pictorului-muzeograf Gheorghe Miron, cel care a făcut și panotarea lucrărilor pe simeze în expoziție, iar tehnoredactarea computerizată și Foto sunt semnate de Eduard Wisechegg. Pe supracoperta a IV-a sunt imprimate imagini ale Proiectului noului sediu al Muzeului de Artă Vizuală (arhitect, Dan Ujeucă).

Cu mențiunea făcută de managerul muzeului, dr. Dan Basarab Nanu, că ediția a II-a a Bienalei de Artă Națională „Camil Ressu” va fi găzduită de în noul sediu al instituției, aflat în construcție în Parcul Rizer (Strada Traian), deci în spații foarte generoase, catalogul primei ediții a acestei manifestări este un excelent album de artă, un document și un instrument de lucru foarte prețios, util atât specialiștilor în domeniu, cât și tuturor iubitorilor de artă interesați de fenomenul mișcării plastice din România contemporană.

Corneliu STOICA

Pensula şi dalta

Recommended Posts

Link to comment

Share on other sites

Link to comment

Share on other sites

Link to comment

Share on other sites

Link to comment

Share on other sites

Link to comment

Share on other sites

Link to comment

Share on other sites

Link to comment

Share on other sites

Link to comment

Share on other sites

Link to comment

Share on other sites

Link to comment

Share on other sites

Link to comment

Share on other sites

Link to comment

Share on other sites

Link to comment

Share on other sites

Link to comment

Share on other sites

Link to comment

Share on other sites

Link to comment

Share on other sites

Link to comment

Share on other sites

Link to comment

Share on other sites

Link to comment

Share on other sites

Link to comment

Share on other sites

Link to comment

Share on other sites

Link to comment

Share on other sites

Link to comment

Share on other sites

Link to comment

Share on other sites

Link to comment

Share on other sites

Create an account or sign in to comment

Create an account

Sign in

Important Information