Jump to content

Pensula şi dalta


dcp100168
 Share

Recommended Posts

In memoriam

Dimitrie Hârlescu – un destin tragic

(150 de ani de la nașterea pictorului)

Dimitrie Hârlescu, de la nașterea căruia se împlinesc în această toamnă 150 de ani, este unul dintre primii pictori români expresionişti, artist care a trăit cea mai fertilă perioadă din viaţa sa în municipiul Tecuci.

S-a născut la 5 noiembrie 1872 în oraşul Fălticeni, judeţul Suceava, ca al patrulea copil al familiei Iorgu şi Elena Hârlescu. Între 1891-1897 studiază la Şcoala de Arte Frumoase din Iaşi, având ca profesori pe Emanoil Bardasare, C. D. Stahi, Sever Mureşanu ş.a. După absolvire este numit maestru de desen şi caligrafie la Gimnaziul clasic (ulterior devenit Liceul „Mircea cel Bătrân”) din Constanţa. Din 1901 predă şi la Institutul „Mircea Vodă”, şcoală comercială de gradul II. În acest oraş, Dimitrie Hârlescu îi cunoaşte pe Ion Jalea şi pe Marius Bunescu, cărora le predă primele lecţii de desen şi pe care îi îndrumă spre cariera artistică. Între 1902-1903, 1905-1906 şi 1911-1912 studiază la Academia Regală de Arte Frumoase din München cu profesorii Johann Kaspar Herterich şi Wilhelm von Diez. Aici are posibilitatea să cunoască transformările artei din capitala Bavariei şi din alte centre culturale ale Germaniei. Pictura secesioniştilor Fritz von Uhde şi Max Liebermann, iar ulterior cea a norvegianului Edward Munh îl determină să renunţe la canoanele clasic-academice, orientându-se spre impresionism şi expresionism. În 1904 debutează cu grafică în revista „Luceafărul” din Budapesta. La München o cunoaşte pe pictoriţa Elena Rusu Mitrea, şi ea aflată la studii, cu care se căsătoreşte la Tecuci, la 2 iulie 1906. Revenit la Constanţa ca profesor, rămâne aici până în 1907, când se transferă la Gimnaziul „Dimitrie Sturdza” din Tecuci şi apoi la Liceul „Gheorghe Roşca Codreanu” din Bârlad. În toamna anului 1909, neputând ocupa o catedră la Academia de Arte din Iaşi şi nici să se stabilească la Bucureşti, se reîntoarce la Tecuci, unde soţia sa îşi avea familia. Tecuciul, notează Gheorghe Macarie în albumul de artă monografic ce i l-a consacrat (Editura Meridiane, Bucureşti, 1986, format 19 x 16,5 cm, 48 pagini, 51 reproduceri alb-negru şi color), „va fi martor al celei mai fertile şi originale perioade de creaţie (1907-1918)”. Funcţionează ca profesor şi un timp şi ca director al Liceului „Dimitrie A. Sturdza”. În 1917 este mobilizat în echipa de artişti plastici de pe lângă Marele Cartier General din Iaşi, alături de Ion Jalea, Corneliu Medrea, Nicolae Mantu, Oscar Han, Camil Ressu, Marius Bunescu, Aurel Băeşu ş.a. Participă cu lucrările „Parc de artilerie” şi „Prizonierii” la expoziţia artiştilor mobilizaţi, deschisă la 27 ianuarie 1918 în sala Şcolii de Belle Arte din Iaşi.

Reîntors la Tecuci,își continuă activitatea didactică, iar la 23 noiembrie 1923, într-un moment de dezechilibru psihic, s-a spânzurat chiar în clădirea liceului pe care-l slujea de atâţia ani. A fost înmormântat la Cimitirul „Eternitatea” din localitate. În 1967, Muzeul de Artă din Constanţa i-a organizat o expoziţie retrospectivă cuprinzând 71 de lucrări (39 pictură, 32 grafică), care mai apoi a fost deschisă şi la Tecuci.

Ca pictor a expus din 1907 până în 1916 la Tinerimea Artistică şi la Salonul Oficial, unde în 1912 a fost distins cu Premiul II în valoare de 1000 lei. Chiar de la debut, pictura sa a fost foarte bine apreciată, critica de specialitate văzând în el „un talent robust, o adevărată forţă printre artiştii noştri tineri” (B. Brănişteanu), un pictor ale cărui lucrări purtau „pecetea unei inestimabile originalităţi” (Max Jeanjaquet) şi care putea „să atace chiar cele mai aride subiecte” (Calendarul Minervei), un creator care folosea într-un mod personal învăţămintele impresionismului şi expresionismului.

Restrânsă şi insuficient cunoscută marelui public, opera sa cuprinde portrete, scene din viaţa cotidiană, peisaje marine şi urbane, compoziţii. Reprezentativ pentru creaţia sa, portretul permite să se urmărească evoluţia pictorului de la „poza academică”, rigidă, deprinsă în timpul studiilor ieşene, până la desprinderea totală de convenţiile acesteia. Hârlescu este un bun psiholog iar rezultatele introspecţiilor sale se răsfrâng în reliefarea vieţii interioare a personajelor, a unor trăsături morale ce le caracterizează („Portretul magistratului Marin O. Dumitrescu”, „Doamnă în fotoliu”, „Portretul profesorului Hilt”, „Portretul criticului de artă Marc A. Jeanjaquet”, „Portretul poetului George Tutoveanu”, „Baba Catinca”, „Chip de ţăran” etc.). Aceeaşi stăpânire a artei portretului şi aceeaşi benefică acţiune a secesionismului münchenez şi a expresionismului pot fi urmărite şi în compoziţiile sale „Bunicul şi nepotul”, „Cântăreţi ambulanţi”, „Jucătorul de maimuţe”, „Partida de şah”, „Colţ de cafenea”, „La gară”, „Sala de aşteptare”, „Prizonierii”. În acest din urmă tablou, expresie apăsătoare a fricii, a groazei de care sunt cuprinşi protagoniştii, Hârlescu foloseşte o tehnică a unghiularităţii, linii ascuţite sau sinuoase, pasta este aşezată în acorduri de verde-pământiu, brunuri-cenuşii, ocruri întunecoase şi albastru stins. Spre deosebire de unii confraţi ai săi, epigoni ai lui Grigorescu, ce pictau ciobănaşi şi ciobăniţe, ţigănci şi ţigăncuşe, evrei, scene idilice, Hârlescu aduce în pictura sa o viziune dramatică asupra vieţii, rezultat şi al condiţiilor în care a fost nevoit să trăiască artistul, al vieţii monotone din târgurile de provincie, al acelor „locuri unde nu se întâmplă nimic”. O dată cu aprofundarea psihologiei personajelor şi accentuarea elementului dramatic, Hârlescu realizează şi o deplasare de la valorile sensibil-optice ale culorii la cele expresiv-psihologice ale acesteia. Tuşa dobândeşte dezinvoltură, nervozitate, preferinţa cromatică a pictorului înclină spre acorduri de brunuri-verzui, galben lutos şi griuri „murdare”, în stare să exprime atmosfera de însingurare, recluziunea, tensiunile, să creeze o stare de spirit gravă. Alături de Lascăr Vorel, Dimitrie Hârlescu este unul dintre primii şi valoroşii pictori expresionişti români, artist care într-un alt mediu decât cel al provinciei, cu o adevărată emulaţie artistică, ar fi putut să aibă cu totul un alt destin.

Corneliu STOICA

1. Dimitrie Harlescu, Autoportret .jpg

2. Dimitrie Harlescu, Doi prieteni .jpg

3. Dimitrie Harlescu, Portret de batrana.jpg

6. Dimitrie Harlescu, Doamna in fotoliu.jpg

Link to comment
Share on other sites

Corina Năvălici, la prima expoziție personală

Galeriile de Artă „Nicolae Mantu” găzduiesc timp de două săptămâni, începând din ziua de 6 noiembrie, expoziția personală de pictură a artistei Corina Năvălici, un nume recent apărut în mișcarea plastică de pe meleagurile de la Dunărea de Jos.

Pictorița s-a născut în Galați, a manifestat aptitudini pentru desen încă din clasele primare și gimnaziale, însă nu a urmat un liceu de profil, ci a frecventat și absolvit Liceul „Vasile Alecsandri”, după care și-a continuat studiile la Facultatea de Inginerie din cadrul Universității „Dunărea de Jos”. După ce mai mulți ani a activat ca inginer, pasiunea pentru arta plastică a determinat-o să urmeze și Facultatea de Arte, secția pictură de șevalet, de la Universitatea Dunărea de Jos, înființată după cum se știe în toamna anului 2008. A absolvit-o în 2021, an când a început să expună la Saloanele Filialei Galați a U. A. P. R. În același timp a prezentat lucrări în mai multe manifestări de profil colective, organizate în Galați, dar și în alte centre culturale din țară: „Atelier”, Galeriile de Artă „Nicolae Mantu”, Galați și Galeriile de Artă Focșani (2021), Salonul de Miniatură, Galeria Cluj Art (2021), „Lumină, Culoare, Rugăciune”, Muzeul Istoriei, Culturii și Spiritualității Creștine de la Dunărea de Jos, Sala „Sergiu Dumitrescu”, Galați (2021), „Careu de Dame”, Iași (2021), „Dragobete Art.Ro”, Iași (2022); „Artiști de la Dunărea de Jos”, Galeria Căminul Artei, București (2022), Salonul Național de Plastică Mică Brăila (2022); Panorama International Arts Festival cu tema „Război și Pace”, Italia (2022); Bienala Națională de Artă „Camil Ressu”, Galați (2022). La aceasta din urmă a fost distinsă cu Premiul de Excelență, acordat de conducerea Uniunii Artiștilor Plastici din România tuturor plasticienilor din Galați care au participat la această manifestare de anvergură. Are lucrări în colecții private din România, Belgia, Italia și Germania.

Expoziția de la Galeriile de Artă „Nicolae Mantu” cuprinde 33 de lucrări de pictură reprezentând portrete, peisaje, naturi statice și compoziții executate în cheie abstractă. Sunt lucrări realizate îndeosebi în ultimii doi ani, fapt care evidențiază talentul, fantezia și capacitatea de creație a acestei artiste al cărui demers plastic pendulează între arta figurativă și cea abstractă. Remarcăm, de asemenea, caracterul decorativ al majorității tablourilor, unele pretabile chiar și pentru compoziții al unor vitralii.

Simezele abundă în portrete feminine, cărora artista nu le-a dat un anumit titlu, cum de altfel nici pe celelalte lucrări aparținând altor genuri nu și le-a intitulat. Doar trei tablouri, unul înfățișând o mireasă îngândurată, altul prezentând o tânără iradiind de bucurie și un altul ipostaziind un clovn la sfârșit de spectacol, amintesc de genul clasic al portretului, în rest, celelalte nouă, sunt construite folosindu-se modalități aparținând unor tendințe moderne. După ce configurează fața ovoidală a personajului, ochii, gura, nasul, artista împarte suprafața expresiei chipului în mai multe zone, pe care aplică culori diferite, intense, așezate prin juxtapunere în straturi consistente, strălucitoare. Podoaba capilară, vizibil decorativă, este alcătuită din forme cu motive florale, geometrice sau abstracte. În ansamblurile acestor portret impresionează cromatica de o mare intensitate tonală, vigurozitatea și spontaneitatea desenului, mișcarea gestuală a tușelor. Această fragmentare a chipului personajelor, varietatea culorilor, armonia pe care ele o creează, decorativismul exprimă vitalitate, energie, dinamism, calități care atrag și încântă privirea iubitorilor de frumos, creează emoții și declanșează sentimente.

Peisajele, mai puține la număr, redau fie aspecte din natură, cum este, de pildă acea secvență acvatică, cu multe bărci trase la mal, priveliștea unui întins lan colorat în galben, la capătul căruia se disting siluetele caselor unei așezări umane, fie artista le prezintă abstractizant, mizând pe forța expresivă a culorii. În cele două „Naturi statice” elementele de recuzită sunt puține (ghivece cu flori, o sticlă, un pahar, fructe), accentul artistei convergând pe evidențierea materialității obiectelor și crearea unui ambient plăcut.

În compozițiile abstracte ale Corinei Năvălici se simte influența picturii gestuale a lui Jackson Pollok, din creația căruia pictorița a realizat cu ceva timp în urmă și unele reinterpretări. Există în aceste lucrări o orchestrație cromatică bine strunită, obținerea unor ritmuri ale petelor cromatice care creează o mișcare dinamică și emană o energie tonică.

Aflată la prima expoziție personală, Corina Năvălici face dovada unei artiste talentate, muncitoare, preocupată pentru a-și forma un stil propriu de exprimare și suntem siguri că în viitor va reuși, fiindcă actuala personală de la Galeriile de Artă „Nicolae Mantu” poartă în ea germenii care ne dau speranța optimismului de care și artista este însuflețită. Îi adresăm un călduros bun venit în rândul comunității artiștilor plastici gălățeni și-i urăm să aibă parte de împliniri artistice pe măsura înălțimii gândului, sensibilității și strădaniilor sale!

Corneliu STOICA

0. Corina Navaliuci, Fotografia artistei.jpg

2. Corina Navalici, Portret 2.jpg

3. Corina Navalici, Natura statica.jpg

6. Corina Navalici, Portret 7, untitled46.jpg

Link to comment
Share on other sites

Pictorul Mircea Nicolau, 90 de ani de la naștere

Mircea Nicolau, unul dintre cei mai valoroși scenografi și pictori români, a cărui activitate s-a desfășurat timp de 22 de ani în orașul Galați, împlinește în această toamnă venerabila vârstă de 90 de ani.

Artistul s-a născut la 19 noiembrie 1922, la Brăila. Pe când era elev în clasele primare, tatăl său, exportator de cereale, a încetat din viață, astfel că familia s-a mutat la București. După absolvirea liceului s-a înscris la Facultatea de Chimie Alimentară. Pasiunea pentru desen și pictură îl determină ca după trei ani de studii s-o abandoneze. Devine elev și mai târziu asistent al unor mari scenografi români, Mircea Marosin şi Dan Nemţeanu. A debutat în teatru ca scenograf în 1964, când a realizat pentru Teatrul Nottara din București costumele pentru piesa „Prima zi de libertate” a dramaturgului polonez Leon Kruczkowski (regia, Sanda Manu). Între anii 1964-1986 a activat ca pictor scenograf la Teatrul de Păpuşi din Galaţi, a executat decoruri şi costume şi pentru unele spectacole de la Teatrul Dramatic şi Teatrul Muzical de aici. În 1986 s-a transferat la Teatrul „Ţăndărică” din Bucureşti, iar în 1987 a emigrat în Germania, stabilindu-se la Wuppertal, unde trăieşte şi creează şi în prezent. Aici s-a dedicat pe deplin picturii de şevalet. Este membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România din 1968 şi al B.B.K. (Uniunea Artiştilor Plastici din Germania).

În perioada cât s-a aflat în ţară, Mircea Nicolau a creat scenografia la 121 de spectacole de teatru, operă, muzical, balet, Televiziune şi teatru pentru copii, a participat la numeroase festivaluri şi concursuri de scenografie din România şi de peste hotare, fiind distins cu mai multe premii. Printre acestea: Premiul pentru scenografie – Festivalul internațional P.I.F Zagreb, Croația (1982); Premiul A.T.M. pentru scenografie - București (1983); Premiul pentru scenografie – Ion Creangă – Bacău (1985); Premiul pentru scenografie – Festivalul internațional Klagenfurt, Austria (1993); Premiul pentru scenografie – Festivalul internațional Kragujevac, Serbia (1994). În 2007 i s-a conferit Premiul de Excelenţă pentru întreaga activitate de către Asociaţia UNIMA (Union Internationale de la Marionette).

De-a lungul anilor a expus în galerii, la Bienale, Trienale și la mari Saloane Internaționale din Germania, Franța, Belgia, Japonia, Spania, Luxemburg, România etc. În 2010, Muzeul de Artă Vizuală din Galați i-a organizat o expoziție retrospectivă al cărei vernisaj a avut loc în prezența pictorului. Ea a fost deschisă apoi la Muzeul Județean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus” din Ploiești și la Muzeul de Artă din Constanța.

Mircea Nicolau cultivă o pictură de mare sensibilitate şi acurateţe cromatică, fascinantă de la primul impact, în care figurativul convieţuieşte cu abstractul, realul dobândeşte accente suprarealiste, alegoricul îmbracă veşminte lirice, iar problemele existenţiale, cu tensiunile şi neliniştile inerente ale vieţii, iau forma unor echivalenţe plastice vădit simbolice, a căror interpretare solicită din plin urcuşul scripeţilor gândirii. Profesorul Dan Nemţeanu, de la Iowa University – S.U.A., afirmă în prefaţa catalogului ce a însoţit expoziţia retrospectivă de la Galaţi că picturile lui Mircea Nicolau, a căror „primă impresie este una cosmogonică, deschid un drum necunoscut, o cale secretă intergalactică secretă pentru spaţiile cunoscute până acum, doar teoretic”. La rândul său, Dorel Schor, scriitor şi critic de artă israelian de limbă română, arătând că germanii au dreptate numai în parte când îl consideră pe artist suprarealist, observă în creaţia acestuia „o tranziţie elegantă de la figurativ către o lume abstractă, apoi de la abstract la fantastic, de la fantastic către o interpretare filozofică a vieţii şi a morţii, a genezei, a cosmosului”. Oul, masca, scoica, tabla de şah, fluturii, florile, spirala, statuia, cercul, sfera, edificiul etc. sunt motive frecvent întâlnite în compoziţiile pictorului, fiecare închizând conotaţii ce se cer descifrate cu răbdare. Unele sunt folosite cu semnificaţiile deja omologate în istoria civilizaţiei omeneşti, pe altele artistul le investeşte cu înţelesuri şi tâlcuri noi. Se simte în pictura lui Mircea Nicolau zbuciumul materiei, respiraţia cosmosului, nevoia de echilibru, aspiraţia spre o mare libertate a imaginii şi spre zonele eterate ale spiritului. Multe lucrări ale sale, deşi abstracte, prin titlurile foarte sugestive, în consonanţă cu iconica plăsmuită, deschid porţi de interpretare nebănuită, care îndeamnă să dai frâu imaginaţiei, să faci asociaţii. În tablouri ca„Fata Morgana”, „Imagine virtuală”, „Încrucişare”, „Întâlnire”, „Vertical”, „Ploaia de aur”, „Echilibru”, „Nebuloasă”, „Scurtcircuit”, „Crater”, „Focul”, „Dansul vântului”, „Două lumi”, pictorul se bazează pe forţa expresivă a culorii şi pe capacitatea formelor configurate în spaţiul plastic de a declanşa emoţii şi procese ale gândirii care să-l conducă pe receptor la înţelegerea mesajului pe care artistul a dorit să-l comunice. Pensulaţia este generoasă şi spontană, impresionează largheţea gestului şi eleganţa curbelor, culorile sunt armonizate cu ştiinţă, structurile compoziţionale au un eşafodaj impecabil arhitecturat. Roşurile sunt folosite de Mircea Nicolau în tonalităţi diferite, întotdeauna strălucitoare. Albastrul, verdele, albul, negrul, pământul de Siena, auriul, griurile colorate sunt asociate în orchestraţii măiestrit conduse de penelul pictorului atât de familiarizat cu piscurile artei universale. Uneori, materia picturală este amestecată cu diferite ingrediente, iar efectele plastice obţinute înregistrează câştiguri ce sporesc expresivitatea tablourilor. Alteori, tonurile mai întunecate sau surdinizate creează o atmosferă enigmatică, după cum introducerea în cadrul aceluiaşi tablou a unor rafinate ecrane cromatice, care se intersectează, se suprapun sau se succed, compun ingenioase geometrii, pe care ochiul le receptează şi le reţine pentru mult timp pe retină. Nu lipsesc din unele lucrări ale pictorului nici undele de ironie, aluziile la fragilitatea şi limitele fiinţei umane.

Catalogat ca suprarealist de către critica de artă germană, Mircea Nicolau este greu de încadrat într-o singură formulă stilistică, el şi-a creat o mitologie proprie în pictura sa, se exprimă după cum simte şi îi dictează frământările propriului eu, fiind şi dramatic, tensionat, dar şi senin şi liniştit, preocupat să-şi obiectiveze într-un limbaj personal propriile idei, senzaţii, sentimente şi trăiri sufleteşti. În acest sens, el declara într-un interviu acordat Marinei Nicolaev: „Am fost etichetat ca suprarealist, dar eu nu m-aș situa ca făcând parte dintr-un anumit curent artistic. Formația mea ca scenograf mi-a deschis nenumărate căi în felul de a gândi o lucrare și de aici și diversitatea de direcții în care pictez. Pentru că eu nu pictez imagini, ci idei. Fiecare tablou spune o poveste cu încărcătura ei dramatică, ca o piesă de teatru într-un singur act. Ideea de la care pornesc mă face să mă exprim în felul cel mai potrivit pentru ea: suprarealist, abstract, fantastic etc.”.

La împlinirea venerabilei vârste de 90 de ani, de pe meleagurile de la Dunărea de Jos, îi urăm lui Mircea Nicolau multă sănătate, putere de muncă, inspirație și rod încă bogat pe tărâmul atât de fertil al artei. La mulți ani, Maestre!

Corneliu STOICA

1. Mircea Nicolau, Fotografia artistului.jpg

4. Mircea Nicolau, Vara, 75x60cm.jpg

3. Mircea Nicolau, Fata Morgana, 125x300cm.jpg

7. Mircea Nicolau, Don Quijotte de la Mancha.jpg

Link to comment
Share on other sites

  • 2 weeks later...

In memoriam

Gheorghe Petraşcu, 150 de ani de la naștere

Gheorghe Petraşcu, de la nașterea căruia se împlinesc 150 de ani, este nu numai unul dintre cei mai mari artişti plastici pe care i-au dat meleagurile binecuvântate ale judeţului Galaţi, ci unul dintre cei mai importanţi pictori români a cărui valoare a fost recunoscută pe plan internaţional încă din timpul vieţii sale. El este creatorul unei opere robuste, profund originale, durabile, care prin ineditul exprimării l-a singularizat pe artist în contextul picturii româneşti din prima jumătate a secolului al XX-lea. Sculptorul Oscar Han îl considera „un magic şlefuitor de diamante”, iar Nicolae Tonitza afirma despre el „că are așa cum foarte puțini la alte neamuri și nimeni încă la noi, cultul materiilor prețioase și rare, impresionând prin vigoarea penelului său, prin savoarea colorației și prin noutatea viziunii”.

Născut în oraşul Tecuci la 1decembrie 1872, după absolvirea gimnaziului în oraşul natal şi al liceului în Brăila, artistul se înscrie în 1893 la Facultatea de Ştiinţele Naturale din Bucureşti şi în paralel studiază şi artele plastice la Şcoala de Arte Frumoase. Înţelegând însă că singura sa vocaţie este pictura, i se consacră definitiv acesteia. Remarcat de Nicolae Grigorescu în atelierul profesorului Gh. Dem. Mirea, obţine, prin intervenţia acestuia la Spiru Haret, ministrul Instrucţiunii Publice, o bursă de studii în străinătate. În 1898 pleacă la München, apoi din capitala Bavariei ajunge la Paris, unde urmează cursurile Academiei Julian, unde îi are profesori pe William-Adolphe Bouguereau, Benjamin Constant și Gabriel Ferrier. Vacanţele şi le petrece în ţară, la via părintească de la Nicoreşti şi la Agapia. Capodoperele din marile muzee din capitala Franţei, înnoirile pe care le aduce în pictură impresionismul, postimpresionismul, şcoala de la Pont-Aven, pictura lui Van Gogh, precum şi desele călătorii întreprinse în Italia şi Egipt, îi vor prilejui o aprofundare temeinică a artei, acumularea unor experienţe care, sintetizate şi trecute prin filtrul propriei personalităţi, vor face din Petraşcu un pictor unic în peisajul plasticii româneşti. Expune la Tinerimea artistică, începând cu 1904, la expoziţiile Asociaţiei Arta, la Bienala de la Veneţia, la expoziţiile de artă românească organizate la Bruxelles, Haga, Amsterdam, Berna, Basel, Stockholm, Zürich etc. Expoziţiile personale din 1900, 1907, 1909, 1911 reprezintă tot atâtea izbânzi. Maturitatea concepţiei, stăpânirea deplină a mijloacelor de expresie plastică sunt calităţi des remarcate de critica de artă. „Simplitate, forţă, execuţie largă şi păstoasă, colorit în acelaşi timp cald şi discret - nimic nu-i lipseşte”, notează academicianul George Oprescu, referindu-se la expoziţia din 1907. Dar anii deplinului triumf al creaţiei lui Petraşcu sunt cuprinşi între cele două războaie mondiale. Acum pictura sa atinge maturitatea spirituală, culorile sunt aşternute pe pânză sau pe carton cu o fervoare ce ne lasă să vedem pasiunea pictorului pentru materie, pentru lucrul bine făcut, cu răbdarea făuritorilor de giuvaeruri. În 1921 este numit director al Pinacotecii statului, în 1925 primeşte Premiul naţional pentru pictură, în 1932 guvernul francez îi acordă Legiunea de Onoare, în 1936 este ales membru al Academiei Române, alături de George Enescu, iar în 1937 i se acordă Marele premiu la Expoziţia internaţională de la Paris (în cadrul Pavilionului României). A încetat din viaţă la 1 mai 1949 la Bucureşti.

Opera lui Gheorghe Petraşcu dezvăluie frumuseţi estetice pe care timpul nu numai că nu le-a alterat, dar le-a sporit semnificaţiile şi încărcătura emoţională. În faţa tablourilor sale, bine hrănite cu pastă, a viziunii grave, interiorizate, tinzând spre marea sinteză, îţi vin în minte cuvintele rostite cândva de artist: „Pictura trebuie să fie ca vinul de calitate, pe măsură ce se învecheşte să devină mai bună”.

Bun cunoscător al artei noastre populare, al picturii românești și universale (mare admirator al lui Giorgione, Tițian, Boticeli, Veronese,Tintoreto, Goya, El Greco, Velasquez, Rembrandt, Renoir, Sisley, Pissaro, Cezanne, Delacroix, Daumier ), artistul a pictat de preferinţă peisaje (de la Târgovişte, Turtucaia, Silistra, Mangalia, Balcic, Viforâta, Plumbuita, Câmpulung, Sighişoara, Braşov, Târgu Ocna, Văleni etc., dar şi din Italia, Egipt, Spania, Franţa), scene de interior, naturi moarte, flori, portrete şi autoportrete. Dacă la început, influenţat de Grigorescu, a realizat o pictură luminoasă, caldă, tinerească, entuziastă („Seară de toamnă”, „Lumină nouă”, „Raze de septembrie”, „Răsărit de lună”, „La vii, toamna”), de prin 1913 încep să predomine în tablourile sale tuşele grave de roşu, negru, gri, albastru, verde, pentru ca în aşa-numita perioadă neagră, care ţine până în 1925, pasta să dobândească preţiozitate, căpătând reflexe de smalţ şi de agată. Artistul caută acum esenţa în interiorul lucrurilor, relevarea sensurilor adânci ale acestora. Chiar şi peisajele sale sunt lipsite de pitoresc şi spectaculos. Veneţiile, de pildă, sau peisajele din Spania, casele vechi de la Sighişoara, pe zidurile cărora se citeşte patina timpului, aduc în faţa privitorului ecoul unei lumi apuse, evocând-o într-o cromatică gravă şi reţinută, de un dramatism tulburător. Pereţii unei case ţărăneşti capătă luciri de porţelanuri, un buchet de flori seamănă cu vitraliile sau cu scoarţele noastre populare. „La el, sublinia N. Tonitza, în fiecare lovitură de cuţit, în fiecare urmă de penel, e o nesfârşit de variată lume cromatică, trăind aparte şi totuşi legându-se cu o surprinzător de logică incursiune pentru nunta feerică a întregului”. La rândul său, criticul de artă Radu Bogdan nota: „Satisfacția facilă, pitorescul, anecdota i-au rămas străine. Impulsul său interior îl îndemna spre concret, spre substanță, spre savorile materiei, o materie densă, aproape minerală, pe care penelul său o spiritualiza, dăruindu-i – o dată cu strălucirile smalțului popular – ceva din tensiunile dramei”. Sub penelul lui Petraşcu, şi un recipient de aramă, şi o carte roasă şi îngălbenită de vreme, şi cel mai umil obiect casnic dobândesc un veşmânt somptuos, se încarcă de o stranie lumină siderală.

În mai 1969, cu prilejul comemorării a 20 de ani de la moartea pictorului Gheorghe Petrașcu, aflându-mă la Tecuci în compania fiilor săi, graficiana Mariana Petrașcu-Riegler și arhitectul Gheorghe (Pichi) Petrașcu, a avocatului Nicolae N. Petrașcu, nepot de frate, fiul diplomatului, scriitorului, publicistului, istoricului și criticului Nicolae Petrașcu, precum și a istoricului și criticului de artă Ion Frunzetti, am avut prilejul să privesc printr-o lupă specială a acestuia câteva tablouri ale lui Petrașcu, aduse special de la Muzeul de Artă din Galați. Un adevărat microcosmos mi se înfățișa privirilor. Ţesătura cromatică părea de domeniul miracolului. Tuşele sunt în aşa fel aşezate, pasta este atât de frământată şi strălucitoare, dar o strălucire minerală şi grea, încât în faţa pânzelor sale încerci sentimentul unui travaliu artistic ce nu cunoaşte limite, a unei elaborări meticuloase. Fiecare tuşă parcă este aşezată de mâna unui iscusit zidar care în loc de tencuială folosește smalţ şi piatră nestemată. Un tablou de Petraşcu este într-adevăr un ansamblu arhitectonic durat să înfrunte eternitatea.

Tot atunci, fiica sa, graficiana Mariana Petrașcu, mi-a declarat în interviul pe care i l-am luat și l-am publicat în cotidianul „Viața nouă”, nr. 7616 din 8 iunie 1969: „Am venit la Tecuci cu sentimentul regăsirii locurilor copilăriei bunului meu părinte. Mergând pe urmele lui, prin oraș, la Nicorești, la Coasta Lupei sau pe dealul Rateș, mare mi-a fost surpriza descoperirii unei identități a atmosferei locurilor cu cea din tablourile sale din primii ani de activitate. Aceasta dovedește că imaginea peisajului admirat în copilărie l-a urmărit pe Petrașcu de-a lungul anilor până a căpătat materializare în pânzele sale. Am văzut la Tecuci multe garduri roșii, dar un roșu, să nu credeți că exagerez, ca acela care apare în primele tablouri ale tatălui meu”.

Maestru neîntrecut al picturii românești, Gheorghe Petrașcu ne-a lăsat moștenire o operă extrem de bogată, despre care criticul de artă Vasile Florea scria că este, „o supremă laudă adusă lucrurilor simple”. Ea este mărturia probităţii desăvârşite, expresia discursului unei puternice individualităţi, care a dat strălucire picturii româneşti moderne şi a făcut-o admirată pe toate meridianele lumii.

Corneliu STOICA

1. Gheorghe Petrascu. Autoportret.jpg

5. Gheorghe Petrascu, Pod la Venetia, u.p. lipita pe carton, 23,5 x 31 cm.jpg

7. Gheorghe Petrascu, Case la Balcic, u.c., 25 x 24 cm.jpg

13. Gheorghe Petrascu. Targ la Sighisoara (MANR).jpg

Link to comment
Share on other sites

TECUCI

Bustul parașutistei-pilot Smaranda Brăescu

Prin Lege, 2022 a fost proclamat de Parlamentul României ca „Anul Smaranda Brăescu”. Un an prilejuit de împlinirea a 125 de ani de la nașterea „Reginei aerului”, cum a fost denumită de presa americană, și 90 de ani de la stabilirea recordului mondial absolut la parașutism. Un an dedicat la nivel național celebrării, prin diferite manifestări, a memoriei și recunoașterii meritelor Smarandei Brăescu, prima femeie parașutist și a treia aviatoare din România, campioană europeană la parașutism (2 octombrie 1931, salt de la 6200 metri înălțime) și campioană mondială (19 mai 1932, la un concurs de la Sacramento, S.U.A. obține recordul mondial absolut la parașutism, deținut de un ofițer american, sărind cu o parașută de fabricație românească de la 7400 metri, record nedoborât până în 1951).

Pentru gălățeni, numele Smarandei Brăescu are o rezonanță cu totul specială, fiindcă ea a pornit pe drumul marilor realizări aeronautice de pe plaiurile noastre binecuvântate, fiind născută în satul Hănțești, comuna Buciumeni, la 21 martie 1897. La Tecuci, orașul pe aerodromul căruia s-a născut încă din copilărie visul Măndiței (așa i se spunea în familie) de a deveni aviatoare, în cadrul Festivalului ce-i poartă numele, ediția a III-a, în curtea Muzeului Aeronauticii Moldovei din localitate, s-a dezvelit la 21 mai 2022 bustul parașutistei, eroina căreia după prima ei mare performanță, la 3 octombrie 1931, Regele Carol al II-lea i-a conferit Ordinul „Virtutea Aeronautică”, clasa „Crucea de aur” cu două barete.

Montat pe un soclu din beton armat, înalt de 1,80 m, bustul, realizat din rășină acrilică (un material foarte rezistent, obținut din pulbere minerală și o rășină acrilică pe bază de apă), este opera sculptorului gălățean Liviu-Adrian Sandu. El a fost comandat acestuia de Filiala locală a Asociației Române pentru Propaganda și Istoria Aeronauticii (ARPIA), al cărei președinte este comandorul în rezervă Dorel Chiș, membru al Asociației Aviatorilor Europeni. Bustul o prezintă pe „Regina Înălțimilor” îmbrăcată într-o jachetă de aviator cu un bogat guler de blană. Pe cap poară casca și ochelarii de pilot. Fața îi este rotundă, iar zâmbetul larg și întreaga înfățișare a chipului exprimă modestie, inteligență, fermitate, neînfricare, răspândind în jur o lumină binefăcătoare, izvorâtă din adâncul ființei. Imaginea ei insuflă încredere și curaj celor care o privesc, puterea de a învinge greutățile vieții oricât ar fi ele de mari.

În finisarea lucrării, sculptorul i-a imprimat acesteia o patină care o apropie de culoarea bronzului. O copie a monumentului a fost amplasată și în curtea Școlii Gimnaziale „Smaranda Brăescu” din Hănțești.

Temerara parașutistă-pilot, cea pe care tecucenii au reușit să o nemurească și prin ridicarea acestui bust, a avut un destin tragic. Deși a fost recordmenă națională și mondială la saltul cu parașuta, deși s-a numărat printre puținii instructori de parașutiști militari, activând ca instructor la Batalionul 1 de parașutiști de la Băneasa, iar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a participat ca pilot în cunoscuta Escadrilă Albă de avioane sanitare, salvând viața soldaților români răniți pe frontul de Est și apoi pe cel din Vest, după sfârșitul conflagrației mondiale, comuniștii au acuzat-o că ar face parte dintr-un grup de parașutiști care se opuneau noului regim instalat la 6 martie 1945i, au condamnat-o la doi ani de închisoare, s-a ascuns de autorități pentru a nu fi arestată, refugiindu-se la o mănăstire sub un nume fals, s-a îmbolnăvit de cancer mamar, a fost operată și a încetat din viață, la 2 februarie 1948, în Clinica Universității din Cluj. A fost înmormântată în Cimitirul Central al acestui oraș de Congregația Maicii Domnului sub numele de Maria Popescu.

Autoul bustului de la Tecuci, sculptorul Liviu Adrian-Sandu, s-a născut în Galați la 3 ianuarie 1968. A absolvit Academia de Arte „George Enescu” din Iași, Facultatea de Arte Plastice, Decorative și Design (1997). Este doctor în Arte Plastice și Decorative a Universității de Vest, Timișoara (2011); membru al Grupului „Axa” (2001); membru al Societății Sculptorilor Portretiști din Americi (Portrait Sculptors Society of the Americas), Secțiunea „Internațional”; fondator al Societății Artiștilor Figurativi din România (2016). A lucrat ca profesor la Școala de Arte Galați (1997-1998), asistent universitar la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iași, Facultatea de Teologie Ortodoxă, secția Artă Sacră (1997 – 2000), profesor asociat la Liceul de Artă ”Dimitrie Cuclin” Galați (2005 -2015); muzeograf la Muzeul de Artă Vizuală Galați (2005 – 2017). În prezent este conferențiar universitar la Facultatea de Arte din cadrul Universității „Dunărea de Jos” Galați. S-a remarcat ca un redutabil portretist, cunoscute fiind portretele care îi reprezintă pe Regele Ferdinand, Prințesa Margareta, dr. Aristide Serfioti, scriitorul Octavian Paler sau pe unii dintre slujitorii culturii gălățene: actorii Marcel Hârjoghe și Lică Dănilă, pictorul Gheorghe Miron, istoricul Dan Basarab Nanu, criticul de artă Corneliu Stoica, colecționarul Vasile Joanta etc. Are lucrări în spații publice din Iași, Agigea, Bacău și Galați. Este autorul cărții „Emoții, expresii și fizionomii în sculptura statuară occidentală” (Editura Cartex, București, 2020). A fost distins cu Premiul I la Concursul de creație plastică „N. Tonitza”, Iași (1996); finalist la Concursul Internațional de Artă Realistă Contemporană, organizat de Art Renewal Center din S. U. A. (2013); Premiul Direcției Județene pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Național Galați (2013); Premiul Asociației „Pro Boholț” la Bienala Națională de Artă „Camil Ressu” Galați (2020).

Corneliu STOICA

Liviu- Adrian Sandu, Fotografia artistului.jpg

1 (1). Liviu-Adrian Sandu, Bustul Smarandei Braescu.jpg

2 (1) Liviu-Adrian Sandu, Bustul Smarandei Braescu, Tecuci.jpg

Link to comment
Share on other sites

  • 1 month later...

Amintirea lui Ioan Simion Mărculescu - 80 de ani de la nașterea pictorului -

La 80 de ani care i-ar fi putut împlini în ziua de 12 ianuarie, pictorul Ioan Simion Mărculescu este deja amintire. O amintire dintre cele mai frumoase pentru noi gălăţenii, în mijlocul cărora a trăit 34 de ani din cei 58 cât i-a fost existenţa sa pământeană. Un accident nefericit întâmplat în ziua de 6 aprilie 2001 în propriul atelier de creaţie din Ţiglina I, accident numai de Dumnezeu ştiut cum s-a produs, fiindcă martori oculari nu au existat, i-au provocat pictorului un multiplu traumatism cranian. Transportat la un renumit spital din capitală, medicii s-au văzut neputincioşi pentru a-i salva viaţa. Moartea a survenit numai după trei zile, la 9 aprilie. În urma lui a rămas o operă bogată, pe care Muzeul de Artă Vizuală, instituţie pe care a condus-o mai bine de zece ani, a restituit-o publicului în lunile ianuarie-februarie 2003 în dimensiunile unei mari retrospective şi mai apoi în câteva expoziţii de mai mică anvergură.

Născut la Cernăuţi, într-o familie de intelectuali (mama – profesoară, tatăl – medic militar chirurg), Ioan Simion Mărculescu, după terminarea Liceului „Emanuil Gojdu” din Oradea, a urmat Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj-Napoca, unde a studiat cu pictorii Kadar Tibor şi Abodi Nagy Bela. Absolvind, în 1967 a venit la Galaţi ca muzeograf la Muzeul de Artă Românească Modernă şi Contemporană. Între 1974-1990 a lucrat ca pictor scenograf la Teatrul Muzical „N. Leonard”, perioadă când a realizat decorurile şi costumele la peste 50 de spectacole de operă, operetă, balet, cabaret etc., a predat pictura la Şcoala de Arte şi la Colegiul Universitar „Studium”. În 1990 a fost numit director al Muzeului de Artă Vizuală, funcţie pe care a deţinut-o până la trecerea sa la cele veşnice. Din 1970 a devenit membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România. Timp de mai mulţi ani a îndeplinit şi funcţia de preşedinte al Filialei Galaţi a U. A. P. Începând cu 1968, aproape anual şi-a organizat expoziţii personale la Galaţi. De asemenea, la Bucureşti (1975, 1978, 1981), Constanţa (1999), Călăraşi (2000), Bârlad (2001), în Bulgaria (Vidin - 1972, Silistra - 1998), Polonia (Wroclav - 1997, Katowice - 1998), Germania (Ulm - 1998). A participat la numeroase expoziţii colective şi de grup ale Filialei Galaţi a U. A. P. , la manifestări organizate pe plan naţional, precum şi peste hotare, la Milano, Torino, Cuneo (Italia, 1992), Paris (Franţa, 1997), Veneţia (2001). În 1995, împreună cu Jana şi Gheorghe Andreescu, David Sava, Anca Tofan, Sergiu Dumitrescu, Gheorghe Miron şi Tudor Ioan a întemeiat grupul „Axa”, participând cu lucrări la expoziţiile acestuia, intitulate „Corpul uman”, „Natura statică, altfel” (1995), „Gest, idee, sacrificiu”(1996) , „Oglinda”, „Eu” (1997), „Fără temă”, „Agora act”, „Imposibila întoarcere”(1998), „246” (1999), „Echilibru” (2000). Tablouri ale sale se află în muzee şi colecţii particulare din ţară, ca şi din Israel, Anglia, Bulgaria, Italia, Franţa, Germania, Elveţia.

Atent la lecţia oferită de marii maeştri ai picturii româneşti, la înnoirile aduse de unele curente precum constructivismul, cubismul, expresionismul, pop-art-ul, gestualismul, arta abstractă, Ioan Simion Mărculescu a preluat şi a asimilat în mod creator ceea ce a convenit temperamentului său şi i-a permis să-şi contureze un univers plastic personal, un limbaj inconfundabil. Încă de la debutul său din 1968, el atrăgea atenţia prin lucrările ce anunţau câteva teme ce vor fi urmărite pe tot parcursul vieţii: muzica de jazz, civilizaţia automobilistică, citadinismul. Ulterior, l-a preocupat şi aducerea în compoziţii a unor detalii arhitectonice, cultivarea cu fervoare a portretului şi nudului. A abordat într-o mai mică măsură pictura de evocare istorică, peisajul natural şi industrial, natura statică. Creaţia sa a evoluat în mod organic, câştigurile adăugate de fiecare dată s-au manifestat îndeosebi sub raportul calităţii, al aprofundării în adâncime a subiectelor abordate şi al exprimării lor într-un limbaj plastic expresiv, sintetic, modern şi convingător. Sunt în opera sa foarte multe tablouri populate cu instrumentişti, surprinşi fie în formaţii, fie individual (seria Chitariştilor, Bateriştilor, Saxofoniştilor, Trompetiştilor). În multe, expresia chipului acestora nu-l interesează, figura apare doar ca o pată de culoare. Îl atrage însă mişcarea, dinamica trupului, starea lor de concentrare. Instrumentiştii săi încetează să mai fie doar nişte personaje ale unor tablouri, ei se confundă cu însăşi muzica pe care o cântă. Unii cântăreţi sunt nume celebre: Jimmy Hendrix, Louis Armstrong, Ella Fitzgerald, Tina Turner. Tablourile sale se bazează pe un desen viguros, linia, îndeosebi cea curbă, este mânuită cu siguranţă şi dezinvoltură. Materia picturală este consistentă, bine hrănită. Predomină culorile bazate pe contraste puternice, şocante: roşu, negru, albastru, galben, alb, verde. Compoziţia se încheagă având ca punct de plecare o structură geometrică, ingenios construită, cu simţ al echilibrului. De multe ori ansamblurile sunt alcătuite din piese modulare, panotate diferit, dar în care formele au fluenţă şi sunt într-o strânsă legătură. În seria tablourilor din ciclul „Citadină”, pictorul este atras îndeosebi de traficul stradal. Maşini, motociclete, pietoni aşteptând la semafoare sau traversând pe benzile permise, semne de circulaţie, căşti, săgeţi etc. sunt elemente caracteristice acestor pânze aflate sub semnul pop-art-ului. Ele sunt decupate din realitatea imediată şi ordonate după o logică proprie, ce urmăreşte să şocheze vizual. Alteori întâlnim şi elemente de arhitectură (coloane, capiteluri, arhitrave), balcoane cu dantelării metalice, pe care artistul le asociază cu imagini ale peisajului natural (arbori, ramuri proiectate pe cer), cu figuri umane sau chiar cu instrumente muzicale. Culoarea este acum diluată, aşternută pe unele porţiuni ale pânzei aproape grafic, iar pe altele cu un rafinament ce imprimă lucrărilor un lirism învăluitor. Acest lirism este şi mai evident în puţinele peisaje realizate: „Sălcii” (trei lucrări), „Ceaţa”, „Marină”, „Peisaj de baltă”, „Castelul”. Pasta este transparentă şi proaspătă, apa împrumută reflexele vegetaţiei din jur. O poezie cu o ritmică ce se ridică la valenţele sonore ale muzicii există şi în compoziţiile sale abstracte, alcătuite uneori modular, din două-trei-patru pânze ( „Zbor”, „Arcade”, „Arc”, „Triptic”, „Curcubeu”, „Compoziţie I-IV”). Mişcarea pe care o descrie pensula este largă, dinamică, predomină formele curbe şi zig-zagate. De fapt aceste compoziţii sunt tot ecouri ale muzicii rock sau hard, materializate vizual în registre de culoare transpuse geometric, în armonii ce cuceresc prin cromatica strălucitoare, de o deosebită intensitate.

Portretul l-a preocupat într-un înalt grad pe Mărculescu. Artistul a pictat îndeosebi femei, urmărind să pună în evidenţă gingăşia şi frumuseţea fizică a modelelor, dar şi anumite însuşiri morale şi atitudini. Materia picturală este aşezată când în straturi groase, strălucitoare, când abia acoperă suprafaţa pânzei, rămânând aproape la stadiul de eboşă. Predomină mai ales lucrările din prima categorie, unde liniile de contur sunt puternice, uneori chiar şocante. Personajele au fizionomii provocatoare, tentante, o atmosferă de mister le învăluie chipul („Violeta”, Katia”, „Nicole”, „Portret în albastru”, „Portret cu evantai”, „Portret”).

Tablourile reprezentând nuduri lasă şi ele să se vadă concepţia clară a pictorului în tratarea acestei teme extrem de dificile, viziunea sa aflată la interferenţa dintre clasic şi modern. Alegându-şi personajele dintre modele cu forme rotunde, voluptoase, artistul le surprinde în ipostaze şi atitudini diferite, scoţând în evidenţă concreteţea materială a corpului, savoarea cărnii şi a pielii catifelate, într-un cuvânt, frumuseţea anatomică, dar în acelaşi timp şi pe cea interioară, aceasta ca o emanaţie a celei dintâi („Privire gri”, „Jobenul”, „Lăutul”, „Pantofii roşii”, „Codana”, „Dresul negru”, „Jaluzeaua” etc.).

Pictor a cărui viaţă s-a consumat la înalte combustii lăuntrice, Ioan Simion Mărculescu rămâne unul dintre cei mai activi și valoroși artişti plastici pe care i-a avut Galaţiul vreodată. El s-a manifestat în contextul artei româneşti contemporane ca o „voce” originală, inconfundabilă. A fost în acelaşi timp un desăvârşit scenograf, pedagog, maestru în arta fotografiei, manager. Opera sa trebuie să fie cunoscută în viitor în întregul său, iar memoria lui merită să fie cinstită în Galaţi şi prin alte modalităţi, cum ar fi, de pildă, atribuirea numelui său unei străzi, unei tabere de pictură cu organizare anuală, înălţarea unui bust etc.

Corneliu STOICA

1. Ioan Simion Marculescu, foto art.jpg

5. Simion Marculescu, Chitarist.jpg

3. Simion Marculescu, Anca (sotia artistului).jpg

2. Simion Marculescu, Leda.jpg

Link to comment
Share on other sites

Doina Moss – Respectul pentru forme și culoare

În ultimii ani, la Saloanele Filialei Locale a U. A. P. R., alături de membrii și colaboratorii acesteia, au expus și unii artiști plastici născuți în Galați dar care trăiesc pe alte meleaguri din țară și din străinătate. Printre aceștia se numără și Doina (Maravela) Moss, arhitect și pictor care din 1987 s-a stabilit în Marea Britanie, având dublă cetățenie română și britanică.

Artista s-a născut la 2 februarie 1960 în Galați. A învățat la Școala Gimnazială nr. 26 și Liceul „Mihail Kogălniceanu”, apoi și-a continuat studiile la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București (1982 – 1987). După absolvire, s-a îndreptat spre Londra, unde a urmat cursurile unei instituții celebre de învățământ, Școala de Arhitectură a Asociației Arhitecturii/ Architectural Association School of Architecture (1989). Și-a luat licența de practică profesională la Westminster University (1990). După finalizarea studiilor a devenit membră RIBA (Royal Institute of British Architects ) și a RSA (Royal Society of Arts). În 1986, pe când era studentă la București, a avut prilejul să lucreze într-un colectiv care a realizat proiectul pentru clădirea Teatrului Național din Tokio. La Londra, din 2020 lucrează ca șef al Departamentului de conservare și arhitect de proiect în cadrul SIAW. Este specializată în arhitectura comercială (birouri, magazine, hoteluri) și rezidențială. Toate proiectele ei sunt axate pe intervenții contemporane în contextul istoric, mai ales în arhitectura clădirilor protejate, realizând o arhitectură hibridă. Între 2013 – 2017 a fost examinator extern la South Bank University Londra, iar din 2011 face parte dintr-un Juriu Internațional pentru evaluarea diplomelor la nivel de Master în Arhitectură.

Reluându-și pasiunea și preocupările pentru desenul artistic și pictură, manifestate din cei mai fragezi ani, iar în timpul școlii gimnaziale a beneficiat și de îndrumările profesorului Nicolae Cărbunaru, Doina Moss, începând din 2016, a urmat mai multe forme de master la Școala de Arte Frumoase Hetheley, una din cele mai vechi instituții independente de artă din Marea Britanie și printre puținele care sunt axate pe studierea și cultivarea portretului, a picturii figurative, graficii și sculpturii.

Ca artist plastic a debutat în 2017 la Salonul Refuzaților din cadrul Academiei Regale din Londra. Acestuia i-au urmat alte multe participări la expoziții de grup: Salonul anual al artiștilor români din Marea Britanie, Institutul Cultural Român din Londra (2017, 2022); PAM Perfect Art Math, Zurich Art Gallery, Elveția (2017), Landmark Artt Centre, Londra; Ukrainian Cathedral, Londra (2018) Muzeul de Artă al Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”, București (2018); „Consonanțe autumnale”, Palatul Parlamentului României, Sala „Constantin Brâncuși”, sub egida Fundației Mihai Gîtlan și a Centrului Contemp-Art (2018): Salonul de Primăvară, Leigh Gallery Hampton, Londra (2019); Richmond Art Open Studio, Londra (2019); Salonul refuzaților, Londra (2018, 2019); „Sinteză între spiritualitatea românească și cea universală”, Palatul Șuțu, București (2019); Momart, Galeria Hanul cu Tei, București (2019); Galeria UArt, București (2020); „Summer Art Salon, Landmark Arts Centre, Londra (2020); „Art Unlocked”, Orleans Museum Gallery, Twickenham, Londra (2020); „Reflecții”, Centrul Cultural Româno – Pan Arab și Galeria UArt, București (2022)., „Magic Balcic”, Muzeul de Artă Balcic, Bulgaria (2021, 2022), „Arta românească de azi”, Eka Moor Art Gallery, Madrid, Spania (2022); Salonul de vară, Leigh Gallery, Hampton Hill, Londra (2021); „Ecouri Regale”, Uniunea Arhitecților din România, imobilul din Strada Jean Louis Calderon, nr. 48, Sectorul 2, București (2022); „Dragobete Art.Ro”, Iași (2022); „Antidot”, Galeria Occidentului, București (2022); „Homagium et Aedificia”, Sala de expoziții a Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”, București (2022); Expoziția Internațională „Interferențe Balcanice”, ediția a II-a, Muzeul Național al „Țăranului Român, București (2022); „Expoziția de iarnă”, Muzeul Orleans, Londra (2023). La unele din aceste expoziții Doina Moss a fost ea însăși curator. Din anul 2022, artista participă și la Saloanele Filialei Galați a U. A. P. R.

Lucrări ale pictoriței se găsesc în colecții private și muzee din București, Londra, Paris, New York, Houston (Texas) și Zurich.

Influențată în primele lucrări expuse („Picnic în Richmond”, „Răsărit de soare pe Tamisa”) de pictura lui Eduard Manet, creația Doinei Moss a evoluat sub semnul neoimpresionismului, ea introducând în discursul său plastic, după cum însăși mărturisește, și unele elemente din limbajul abstract al artiștilor contemporani, cum ar fi, de pildă, germanul Gerhard Richter. Artista este o împătimită a picturii de plein-air, de aceea vom întâlni în creația sa cultivate cu predilecție peisajul natural și peisajul urban, pe care le reprezintă în imagini tonifiante, de o deosebită frumusețe și prospețime. Imagini care creează iubitorilor de frumos o stare de chietudine și le induce dorința de a călători, de a petrece cât mai mult timp în mijlocul naturii, de a cunoaște meleagurile patriei și ale altor țări, de a vedea ceea ce au făurit oamenii mai prețios de-a lungul timpului.

Cartierul londonez Richmond în care locuiește, așezat pe malul râului Tamisa, cu multe parcuri și spații deschise, cu zone protejate, împrejurimile acestuia, alte locuri din Londra i-au fost o inepuizabilă sursă de inspirație. Întâlnim, de asemenea, în pictura sa imagini din Italia, Spania, Muntenegru, Grecia, Franța, S. U. A., din țara natală. Tablourile Doinei Moss sunt populate de priveliști din Munții Alpi („Răsărit în Alpi”, „Apus de soare în munți”, „Vedere la apus de soare”), de aspecte acvatice („Reflexe”, „Răsărit de lună”, „Cluster de nuferi”, „Podul Richmond”, „Viața în heleșteu”, „Coasta de Smarald”), de fântâni arteziene („Întinerire”), de vegetație abundentă („Poartă spre Paradis”, „Renașterea pădurii”, „Plantația Isabella I, II, III”, „Casa din pădure”, „Tunelul magic”), de flori de diferite specii („Dalii”, „Magnolii”, „Brândușe” etc.). Uneori, artista se inspiră din mitologia antică („Oceanide”), din creația marilor maeștri ai Renașterii, Sandro Botticelli și Leonardo da Vinci („Venus a lui Botticelli”, „Calul lui Leonardo în floare albă”, „Calul lui Leonardo în floare roz”), alteori compozițiile ei sunt adevărate metafore plastice („Ușa secretă”, „Sufletul primăverii”, „Bucuria de a trăi”, „Sevele verii”, „Lumina de la capătul tunelului”, „Catedrală vegetală”, „Fereastră magică”, „Arc vegetal”) sau sânt construite în cheie abstractă („Alizee abstracte I, II”). Artista a abordat și compoziția cu mai multe personaje („Lecția de Tangou”, „Regata pe Tamisa”, „Picnic în Richmond”) și nu a ocolit nici pictura animalieră („The Bond/ Prieteni”, „Happy Bunnies I, II/ Iepurași fericiți I, II”, „Luna - Câine din rasa Husky”, „Isolation- Izolare”). Peisajele ei au în general deschideri perspectivale generoase, sunt pictate cu un penel sigur, tușe spontane, expresive și o coloristică în care lumina joacă un rol important în punerea în valoare a elementelor compoziționale.

Într-o serie de tablouri, pictorița evocă pitorescul plaiurilor românești, splendorile naturii acestora („Dimineață în Bucegi”, „Bătrânul Neptun”, „Conacul Drahneilor”, „Vama Veche - Casa curcubeu”, „După amiază la mănăstire”), monumente emblematice din țară („Castelul Peleș”, „Peleș - Turnul cu ceas”, „Castelul Bran”) și din Bulgaria („Cuibul liniștii – Castelul Reginei Maria de la Balcic”, „ Balcic - Turnul Reginei Maria”, „Balcic - Grădina de trandafiri a Reginei Maria”, „Balcic – Perspective marine”).

Prezentate în expoziția „Ecouri Regale”, deschisă la București în perioada 19 ianuarie – 4 februarie 2022 la sediul Uniunii Arhitecților din România, lucrările din această ultimă categorie au constituit expresia modului în care Doina Moss a căutat să cinstească evenimentul de la 15 octombrie 1922, când Regele Ferdinand și Regina Maria au fost încoronați la Alba Iulia ca suverani ai României Mari. În cronica la această expoziție, Alexandra Teacă, ea însăși arhitect și cunoscut artist plastic, scria: „Doina Maravela Moss, o artistă cu dublă cetățenie, româno-engleză, al cărei talent este dublat de patriotism, impresionează prin surprinderea unor peisaje insolite, accentuând fiecare element al percepției, dând naștere unor lucrări rafinate, ce vibrează prin juxtapunerea tonurilor de culoare. Experiența de a picta împreună cu Doina Moss sub soarele Balcicului m-a făcut să descopăr nu numai talentul, dar și prețiozitatea cu care observă fiecare detaliu, ambiția de a picta mereu în picioare, cu paleta în mâna stângă, pentru a nu pierde ceva din imaginea realității, privirea mereu neobosită și dedicată în totalitate experienței en plein air” (Alexandra Teacă, „Ecouri Regale – în amintirea Reginei Maria”, în „Buletinul informativ al Uniunii Arhitecților din România, nr. 1 – 2, ianuarie – iunie 2022, p. 48).

Profesionistă de notorietate ca arhitect, artista își direcționează discursul în pictură în special pe evidențierea cât mai exactă a specificului locurilor și obiectivelor imortalizate pe pânză, tablourile ei fiind adevărate omagii cromatice aduse celor care au durat frumuseți ce străbat veacurile, imnuri închinate naturii mirifice, care i-a încântat privirea și a inspirat-o în demersul său plastic. Remarcăm totodată în tablourile Doinei Moss precizia cu care ea înscrie formele pe suprafața pictată, lirismul peisajelor, coloristica de mare sensibilitate, uneori reținută, surdinizată, alteori exuberantă, echilibrul compozițional și felul în care respectul pentru tradiție se îmbină armonios cu modernul. Fără îndoială, pictorița este o valoroasă reprezentantă a artiștilor plastici români care trăiesc în Marea Britanie și o arhitectă care cultivă pictura la nivel profesionist. De aici și aprecierile de care se bucură creația ei în rândul colecționarilor, criticilor de artă, oamenilor de cultură și a tuturor celor care vin în contact cu rodul muncii sale.

Corneliu STOICA

1. Doina Moss, fotografia artistei.jpg

2. Doina Moss, Regina Maria a Romaniei.jpg

4. Doina Moss, Castelul Peles.jpg

14. Doina Moss, Rasarit în Grecia.jpg

Link to comment
Share on other sites

  • 3 weeks later...

In Memoriam

Sculptorul MIRCEA ENACHE

Sculptorul Mircea Enache, unul dintre cei mai valoroși artiști români contemporani, ar fi împlinit 70 de ani la 3 februarie. Timpul nu a mai avut răbdare și în ziua de 24 martie 2020, când abia împlinise 67 de ani, el a părăsit această lume în plină putere creatoare.

Născut în Galați, a absolvit Liceul de Muzică şi Artă Plastică din oraşul natal și Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti (1979), clasa profesorilor Lucia Ioan şi Nicolae Adrian Adam. A fost membru al U. A. P.R. (1979) și membru fondator al Fundaţiei HAR (Habitat și Artă în România) (1997). La terminarea studiilor a rămas în București, iar în 1990 s-a stabilit, alături de soția sa, pictorița Angela Bocu, în municipiul Constanţa.

Debutul în artă și l-a făcut la Galați cu două desene în peniță („Aglomerare urbană” și „Orologiul orașului”) la Salonul de toamnă din 1974 al Filialei locale a U. A. P. R., continuând să expună și-n anii următori aici, atât desene cât și lucrări de gravură în acvaforte. Tot la Galați și-a deschis și prima expoziție personală în 1979, după care au urmat altele organizate la Bucureşti (1984, 1995, 2000), Constanţa (1995, 2000); Brașov (2006), „40 de ani de desen”, Sala „Ion Nicodim”, Pavilionul Mamaia (2010). Din 1991 a participat la toate expoziţiile organizate de Filiala Constanţa a U. A. P. R., precum și la numeroase manifestări cu caracter național: Bienale de sculptură, Expoziţii de sculptură mică, Quadrienale ale artelor decorative (1978-1997); Salonul Naţional de Artă „Realitatea ca imagine a imaginii (realitatea înscenată)”, Bucureşti (2006); Bienala Naţională de plastică mică „Vârsta de bronz”, Muzeul de Artă Cluj-Napoca (2009); „El camino sacral” – inducţii ale sacrului în sculptura contemporană, Galeria Dana, Iaşi (2010); Sculptură de mici dimensiuni (expoziţie în memoria lui Ovidiu Maitec), Galeria Orizont, Bucureşti (2010); „Bronz 2011”, Galeria Simeza, Bucureşti (2011). De asemenea, a luat parte la multe expoziţii de artă românească organizate peste hotare și expoziții internaționale: Montreal, Canada (1981/1982); Moscova, Rusia (1982); Berlin (1982); Volos, Grecia (1985); Erfurt, Germania (1986), Eisenstadt, Austria (1990); Veneţia, Italia (1999), Quadrienala Artelor Decorative, Erfurt, Germania (1982, 1986); A III-a Bienală Internaţională „Desene de sculptori”, Budapesta, Ungaria (1994); Bienala Internaţională „Artele focului”, Bucureşti (1998); Expoziţia Internaţională „Dantesca”, Ravenna și Roma, Italia (1999); „International Danubian Art”, Muzeul de Artă Vizuală Galaţi, Budapesta, Viena, Ulm, Regensburg (2000). A participări la Taberele de creaţie de la Sibiu (1979, 1981); „Hamangia” Constanţa (1997); Basarabi, Constanţa (1997, 1999); H.A.R., Râmnicu Vâlcea (1998, 2000, 2003) și a realizat lucrările de artă monumentală: „Apostol”, oţel sudat, Basarabi (1997); Bustul pictorului Lucian Grigorescu, bronz, Muzeul de Artă Medgidia (1997); „Calea omului”, oţel sudat, Râmnicu Vâlcea (1999); „Omul”, bronz, Hotelul Dana, Venus, Constanţa (2000); „Altar”, Sorento, Italia (colecţie particulară); „Fata cu conca”, Sorento, Italia (colecţie particulară); „Triptic”, Constanţa (colecţie particulară). A fost onorat cu Premiul UAPR pentru ambient (1997); Premiul UAPR pentru sculptură (2000); Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler, Categoria C - „Artele plastice” (2004). Are lucrări în colecţii de stat şi particulare din România, Anglia, Austria, Germania, Italia, S.U.A.

Aparţinând sculptorilor din generaţia ’80, pentru care unul din reperele programatice de atins a fost şi reinterpretarea corpului uman, Mircea Enache a evoluat în direcţia unui neoexpresionism de foarte bună calitate, lucrările lui exprimând prin formele şi volumele înscrise în spaţiu probleme profunde ce ţin de condiţia umană, de destinul omului în univers. Ajutat de o deplină stăpânire a tehnicilor sculpturii, de un excelent meşteşug, el a realizat de-a lungul anilor opere reprezentative, care îmbogăţesc zestrea muzeelor, a unor colecţii particulare sau sunt instalate în spaţii de for public. Personajele create de artist au înfăţişări ciudate, stranii, uneori chiar groteşti, sunt descărnate, masele volumetrice sunt şlefuite câteodată până la obţinerea unor străluciri de oglindă, alteori rămân rugoase, macerate, accidentate. Sculptorul este un maestru în exprimarea mişcării şi dinamismului, fie că este vorba de lucrări de interior sau de lucrări monumentale. De altfel, ceea ce caracterizează chiar şi lucrările lui de mici dimensiuni este tocmai monumentalitatea, fapt ce permite ca ele să fie reluate şi executate oricând la o altă scară. În legătură cu creaţia lui Mircea Enache, Adrian Guţă scria într-un articol publicat în „Observator cultural” (Nr. 17, iunie 2000): „Profund observator al naturii umane, artistul creează personaje-idei şi personaje-stări. Un repertoriu bogat de situaţii declanşează sugestii la fel de numeroase adresate percepţiei. Nuanţele se plasează pe un arc vast, între comic şi tragic. De la satira punctând chiar grotesc o serie de caractere, la sublimul zborului şi drama prăbuşirii lui Icar (…) Sculptura lui Mircea Enache beneficiază de un remarcabil simţ al formei pe care îl posedă autorul şi de virtuozitatea-i tehnică, fără ca cele două calităţi să fie demonstrativ exhibate. Lucrările sunt astfel gândite, structurate, încât te îndeamnă să le receptezi din toate unghiurile oferite de plimbarea în jurul lor – evenimentele optice nu se repetă, tridimensionalitatea creează surprize pe fiecare segment al traseului circular al contemplării”. Un alt critic de artă, Luiza Barcan, notează: „Lucrările în bronz ale lui Mircea Enache sunt rodul unor metamorfozări ale formei anatomice până la găsirea acelui tip de stilizare şi descătuşare de materialitate care să exprime clar şi articulat latura nepieritoare a fiinţei umane. Mircea Enache nu ezită să prezinte omul în adesea inutila lui zbatere tragic-grotescă. Expresii ale zădărniciei care deformează, personajele sale sunt oglindiri ale eului. Separat şi laolaltă ele reiterează povestea fără de sfârşit a omului înfricoşat de singurătate, moarte şi uitare. Dincolo de virtuozitatea tehnică, personajele lui Mircea Enache nu pot lăsa pe nimeni indiferent cât timp mesajul lor dramatic este şi va fi întotdeauna actual. El se adresează prezentului etern” („Contemporanul”, 15 iunie 2009).

Părăsind prea devreme această planetă, Mircea Enache a lăsat moștenire o operă sculpturală și grafică bogată, care trebuie valorificată prin expoziții, albume de artă și făcută cunoscută publicului, mai ales tinerelor generații.

Corneliu STOICA

0. Mircea Enache, Fotografia artistului.jpg

3. Enache Mircea, Altar, bronz,70x70x12cm..jpg

5. Mircea Enache, Icar.jpg

Link to comment
Share on other sites

Ioniță Benea – Sub semnul sacrului

Artist cu multe expoziții personale organizate la Tg. Bujor, orașul în care trăiește și creează, la Iași, Bârlad, Vaslui, Bacău, Piatra Neamț, Suceava, Pitești, Tecuci, Aalborg (Danemarca), dar și la Centrul Cultural „Dunărea de Jos” și Casa Corpului Didactic din Galați, Ioniță Benea abia acum a reușit să-și deschidă o expoziție la Galeriile de Artă „Nicolae Mantu”, spațiu destinat cu precădere plasticienilor absolvenți ai unei instituții de învățământ artistic superior. Manifestarea era într-un fel previzibilă, întrucât în ultimii doi ani el a fost prezent cu lucrări și în Saloanele Filialei Galați a U. A. P. R., inclusiv în expoziția „Artiști la Dunărea de Jos”, organizată de această asociație în perioada 17 – 31 august 2022 la Galeria „Căminul Artei” din București.

Trăind în Tg. Bujor, într-un fel izolat de mișcarea plastică gălățeană, Ioniță Benea nu a avut inhibiții din acest punct de vedere și nici nu s-a considerat abandonat, el a creat în permanență, a trimis lucrări la principalele Anuale și Bienale din țară, a cultivat cu consecvență peisajul, natura statică, compoziția cu multe personaje, nudul, a ilustrat cărți pentru unele edituri, a colaborat cu desene la revistele „Bucovina literară” și „Alecart”, și-a editat în 2004 albumul de artă „Veneția – visare” (Editura „Pax Aura Mundi”, Galați), cu un studiu critic al subsemnatului. În perioada 19 – 30 octombrie 2022, în cadrul Festivalului Internațional de Literatură și Traducere din Iași (FILIT), la Muzeul „Vasile Pogor”, Sala Studio, a avut deschisă expoziția de grafică „Republica Surdă”, cu lucrări inspirate de poezia din volumul cu același titlu a lui Ilya Kaminschi, poet, critic, traducător și profesor, născut la 18 aprilie 1977 în Odessa, iar din 1993 trăind în S. U. A., scriitor considerat în 2019 de BBC printre cei „12 artiști care au schimbat lumea”.

Actuala expoziție de la Galeriile de Artă „Nicolae Mantu” reunește pe simeze 27 de lucrări de pictură aflate sub semnul sacrului. Ele sunt de fapt o continuare a ciclurilor anterioare „Muralia I, II” și „Memoria Zidului”, prin care artistul, întorcându-se în timp, în Evul Mediu Românesc, a creat lucrări inspirate din iconografia bizantină a frescelor din bisericile și mănăstirile din Moldova de Nord, ca și din arta vitraliilor și a ferecăturilor metalice ale Evangheliilor. De altfel, și acum întâlnim uleiuri intitulate „Muralia”, „Zidire albastră”, „Zidire”, „Ev Mediu”, „Palimpsest” sau „Universuri creștine”.

Toate tablourile din expoziție sunt compoziții cu multe personaje, uneori ele conțin chiar o aglomerare de personaje. Acestea sunt pictate de obicei frontal, într-o poziție statică, au figuri alungite, hieratice, artistul folosindu-se de stilizare în configurarea lor pe suportul de carton, împărțit de multe ori în registre verticale și orizontale. Chipuri de sfinți, arhangheli, îngeri, serafimi, heruvimi, Maica Domnului cu Pruncul, Mântuitorul Iisus Hristos, domni și domnițe ctitori de lăcașuri sfinte, simboluri creștine (crucea, scara, peștele, coroana de spini, porumbelul, Ochiul Divin, Sfânta Scriptură, chivotul, cercul, triunghiul etc.), scene biblice, elemente de arhitectură, iconostase, înscrisuri populează lucrările sale („Steag II”, „Frescă”, „Cantator”, „Înger alb”, „Compoziție cu Îngeri”, „Sfânt bun”, „Simboluri creștine”, „Simfonie albastră”, „Suprapuneri”, „Voievod moldav”, „Reverberații”). Sunt lucrări pictate cu un penel sigur, desenul este viguros, liniile de contur sunt bine precizate, iar culoarea, așezată îndeosebi prin juxtapunere, este când potolită și sobră, când vioaie, la fel ca în icoanele pe sticlă. Paleta folosită este formată îndeosebi din albastru de diferite nuanțe, roșu, galben-auriu, verde, ocru și oranj. De cele mai multe ori, un aer de mister învăluie aceste compoziții pe care iubitorii de frumos le lecturează cu satisfacție.

Confirmând și prin această primă expoziție deschisă la Galeriile de Artă „Nicolae Mantu” că evoluția sa artistică este în pas cu mersul plasticii românești contemporane, Ioniță Benea demonstrează că nu atât locul în care trăiește cotează în viața unui pictor, cât mai ales puterea acestuia de creație, voința și strădania lui de a crea valori durabile, care să placă semenilor și să înfrunte timpul. Iar el de un astfel de deziderat este însuflețit atunci când se află în fața șevaletului.

Corneliu STOICA

0 (2). Benea Ionita, Fotografia artistului.jpg

12. Ionita Benea, Zidire albastra.JPG

4. Ionita Benea, Fereastra.JPG

Link to comment
Share on other sites

Create an account or sign in to comment

You need to be a member in order to leave a comment

Create an account

Sign up for a new account in our community. It's easy!

Register a new account

Sign in

Already have an account? Sign in here.

Sign In Now
 Share

×
×
  • Create New...

Important Information

We have placed cookies on your device to help make this website better. You can adjust your cookie settings, otherwise we'll assume you're okay to continue.