De la Rediu la Udine

[dcp100168]

De la Rediu la Udine. Italieni "made in România"

* "Nu ştiu dacă mama a văzut când am făcut primii paşi sau dacă tata a auzit când i‑am zis pentru prima dată tată, ştiu doar că ei au pierdut atâtea momente din viaţa mea, pentru că făceau sacrificii, ca eu să nu am parte de aceeaşi viaţă ca şi ei" * "Aş fi mulţumită să le pot dărui măcar a suta parte din ceea ce ei mi‑au dăruit mie" * Aşa gândeşte Aura‑Alexandra Angheluţă, unul dintre zecile de copii români din Italia

Se apropie luna august, când românii care muncesc în Italia revin pentru o scurtă vacanţă, acasă, în ţară. Anica şi Eugen Angheluţă din comuna Rediu îşi aşteaptă cu dor şi nerăbdare cei patru copii stabiliţi, cu familiile, la Udine şi Verona. Bucuria revederii e un pic umbrită de gândul că, în scurt timp, aceştia vor pleca înapoi, în Italia.

Pe urmele unei scrisori

Pe soţii Angheluţă din Rediu i‑am descoperit datorită unei impresionante scrisori primite la redacţie. "Mă numesc Angheluţă Anica, din comuna Rediu, şi sunt bunica unei eleve de clasa a VIII‑a, pe nume Angheluţă T. Aura‑Alexandra, care învaţă în Italia încă din clasa I", aşa îşi începea scrisoarea dna Anica, una dintre cititoarele ziarului nostru. Bunica ne povestea despre lucrarea de control, cu tema: "Trecutul, prezentul şi viitorul meu", cu care Aura‑Alexandra a obţinut nu numai nota maximă la şcoală, ci a trezit admiraţia întregii clase. Mai mult, s‑a convocat o şedinţă cu părinţii, lucrarea a fost citită în plen, majoritatea fiind impresionată până la lacrimi. "Nu ştiu dacă mama a văzut când am făcut primii paşi sau dacă tata a auzit când i‑am zis pentru prima dată tată, ştiu doar că ei au pierdut atâtea momente din viaţa mea, pentru că făceau sacrificii, ca eu să nu am parte de aceeaşi viaţă ca şi ei. Aş fi mulţumită să le pot dărui măcar a suta parte din ceea ce ei mi‑au dăruit mie", sunt rândurile care ne‑au mişcat cel mai mult din tulburătoarea compunere a româncei.

"Nu suntem oile negre ale Europei"

Dna Anica ne ruga să publicăm lucrarea nepoatei: "Să arătăm că românii nu sunt "oaia neagră" a Europei, ci sunt oameni harnici, cinstiţi. Avem patru copii care muncesc în Italia, din greu, dar cinstit, duc un trai decent de care nu le e ruşine, nici lor, nici nouă, părinţii lor". Merită să le aflaţi povestea de viaţă.

Scrisoare din Italia. "Trecutul, prezentul şi viitorul meu"

* Vă prezentăm cele mai impresionante fragmente din lucrarea scrisă de Aura‑Alexandra Angheluţă, elevă în Udine * Tânăra româncă, stabilită de opt ani în Italia, învaţă la un liceu internaţional.

"Pe 1 octombrie 2000 am călcat pentru prima dată pe pământ italian. Pentru mine era suficient să fiu cu mama şi tata, chiar dacă nu cu mai mult de 24 de ore înainte îmi luasem rămas‑bun de la bunici, care ţinuseră locul părinţilor, când aceştia erau atât de ocupaţi. Părinţii lucrau într‑o fabrică, într‑un oraş la peste 70 km distanţă de casa bunicilor, unde locuiam eu. Nu ştiu dacă mama a văzut când am făcut primii paşi sau dacă tata a auzit când i‑am zis pentru prima dată tată, ştiu doar că ei au pierdut atâtea momente din viaţa mea, pentru că făceau multe sacrificii ca eu să nu am parte de aceeaşi viaţă ca şi ei. Pentru asta, atunci când tata şi‑a pierdut locul de muncă în nenorocita aia de fabrică, a plecat în Italia. A avut şi locuri de muncă umilitoare, doar ca să câştige ceva. Când am venit şi noi în Italia, am pornit la drum împreună".

"Mă ambiţionez mereu la mai bine"

"Prima mea zi de şcoală a fost pe 10 octombrie 2000. Am intrat în sala de clasă şi îmi era foarte ruşine, nu ştiam nici măcar să o salut pe învăţătoare. M‑am adaptat repede şi nu îmi amintesc ca ceilalţi copii să mă fi marginalizat pentru că eram străină. Dificultăţile au început mai târziu, când am crescut şi ei şi‑au format un sentiment de aversiune în ceea ce mă priveşte. Nu înţeleg dacă nu mă acceptau pentru că nu le plăceam ca persoană sau pentru că sunt româncă şi, sincer, nu ştiu ce este mai rău. Am avut mereu un bun parcurs şcolar. Faptul că îi vedeam pe părinţii mei cum se chinuiesc a fost pentru mine un stimul pe care mulţi tineri de vârsta mea, care nu duc lipsă de nimic, nu îl au. Pentru mine, maxim nu este suficient. Eu mă ambiţionez mereu la mai bine".

"Suntem ca un zid"

"Îl văd seara târziu pe tatăl meu, care vine de la schimbul doi, cu chipul obosit, cu mâinile negre şi pline de bătături şi cu hainele prăfuite după o zi grea de muncă în fabrică. Nu ne face niciodată să‑i simţim oboseala, chiar dacă se vede că este epuizat. Aş fi mulţumită să‑i pot dărui măcar a suta parte din ceea ce el mi‑a dăruit mie. Sâmbăta seara, mama se întoarce acasă după 12 ore de muncă, întrerupte doar de o scurtă pauză de masă, cu dureri de spate, mai ales după ce s‑a operat de hernie de disc. Ea este prietena mea cea mai bună. Încearcă mereu să mă facă să văd partea bună a lucrurilor. Este idolul meu, eroina mea. Continuă să‑şi facă datoria, chiar şi atunci când este terminată de oboseală, neglijându‑se pe ea însăşi. Suntem ca un zid pe care dificultăţile încearcă să‑l dărâme, dar noi găsim forţa să rămânem în picioare".

"Fă ce vrei, numai să fii fericită"

"Sunt şapte ani de când trăiesc şi studiez în Italia şi trebuie să merg pe străzile viitorului meu. Primul moment crucial este alegerea liceului. Mama şi tata mi‑au spus ceea ce orice copil ar vrea să audă de la părinţii săi: "fă ce vrei, numai să fii fericită". Cuvintele pe care mi le repetă sunt: "învaţă, numai aşa vei putea avea o viaţă nobilă". Urmez permanent această doctrină şi încerc să‑mi construiesc un viitor pe care ei n‑au avut norocul să‑l aibă."

Angheluţă T. Aura Alexandra, fiica lui Tache şi Maria Angheluţă"

Poveşti de viaţă. Vin copiii acasă!

La Rediu, Anica şi Eugen Angheluţă abia aşteaptă să le vină copiii acasă din Italia. Băiatul cel mare, Neculai, şi familia lui muncesc în Udine. Din vară li se va alătura şi fiica lor, absolventă de liceu. Fiica soţilor Angheluţă, Valerica, e menajeră în Verona, iar soţul ‑ zidar. Tache, al treilea băiat al familiei Angheluţă, munceşte într‑o fabrică tot în Udine, iar soţia lui ‑ la o măcelărie. Mezinul, Iulian, şi soţia lui au doi băieţi gemeni, în vârstă de trei ani şi o fetiţă de şapte ani. Muncesc tot în Udine, la acelaşi patron: el e angajat la abator, dar joacă fotbal, ea ‑ la restaurant. Zilele părinţilor se scurg în aşteptarea veştilor de la copii: "Este tare greu. Suntem atât de singuri! Vorbim la telefon, din două în două săptămâni", spune mama. Tot ea recunoaşte că, dacă se întâmplă vreun necaz, în jumătate de oră află toţi copiii şi o sună pe rând să o încurajeze. Ce le‑au adus copiii din Italia? "Înainte ne aduceau haine, dar nu ne veneau. În final au decis să ne dea bani să ne luăm ce vedem la babe şi la unchi la biserică", spun părinţii.

Oameni cinstiţi

Soţii Angheluţă vorbesc cu mândrie despre copiii şi nepoţii lor: "Copiii noştri muncesc cinstit, cu carte de muncă. Sunt băieţi cumsecade, nu au uitat de unde au plecat, nu le zdrăngăne aurul pe la urechi şi la gât", spune tatăl. Soţii Angheluţă au fost o singură dată la copii, în Italia, cu ocazia botezului gemenilor. Nu au rezistat decât două săptămâni, deşi puteau sta oricât vroiau: "Nu mi‑a plăcut nimic în afară de copiii mei. Le‑am şi spus, dacă vreţi, veniţi acasă, eu acolo nu mă mai duc!", spune Anica Angheluţă. Ne arată cu mândrie casa pe care fata şi ginerele au început‑o în curtea casei părinteşti. În august e clar, o să fie sărbătoare: vin copiii acasă!

http://www.viata-libera.ro/index.php?pa ... l&id=25737

[dcp100168]

Cum să cucereşti Roma

Aur românesc în Italia

* "Să simt pământul ţării mele sub picioarele desculţe"

Când a intrat în clasa I, la şcoala din Udine, Alexandra Aura Angheluţă nu ştia un cuvânt în italiană. Abia venise de zece zile în Italia, după ce îşi petrecuse primii şapte ani din viaţă în comuna Umbrăreşti. Ca să se poată înţelege cu ea, învăţătoarea de matematică şi‑a cumpărat dicţionar român‑italian. Deşi a plecat cu handicapul limbii, Aura şi‑a lăsat colegii în urmă, şi‑a absolvit clasele cu zece pe linie. "Tu eşti "brava" pentru că eşti străină, pentru că eşti româncă", i‑au spus, invidioşi, italienii. Abia când în şcoală au apărut alţi români, iar unii au rămas repetenţi, s‑au convins că nu toţi românii sunt la fel. Reîntoarsă în vacanţă la Umbrăreşti, comuna în care a copilărit, Aura şi‑a lăsat şlapii în maşină şi a pornit spre poarta bunicilor desculţă, prin ţărână: "Vreau să simt pământul ţării mele sub tălpi", le‑a spus părinţilor uimiţi.

Un teanc de diplome şi premii

Despre Aura‑Alexandra Angheluţă aţi mai citit în ziarul nostru. Au scris şi ziarele italiene, la superlativ, impresionate de meritele ei şcolare. Aura va fi elevă la Liceul Clasic European din Udine şi va avea colegi din Austria, Germania, Marea Britanie şi Italia. Aura vorbeşte italiană, engleză, germană şi română, plus friulana, dialectul italian al zonei. Un teanc de diplome e mărturia succeselor ei. Sclipesc argintiu placheta şi medalia - premiul I la concursul literar "Sensule d'Arint" - Narrativa Italiana. Premiul a însemnat pentru Aura şi o excursie de patru zile la Roma. A fost nemaipomenit să vadă Vaticanul, Senatul, capitala Italiei, dar mai important este faptul că a cucerit Roma şi locul I la concurs scriind povestea unor români în Italia. Propria poveste de viaţă.

Lacrimile italienilor

"Nu am vrut niciodată să vorbesc prea mult despre trecutul meu. Era pentru mine ceva de care mă ruşinam. Doar crescând mi‑am dat seama că ceea ce pentru alţii era un motiv să fie indiferenţi, pentru mine era o valoare. Acum însă, când românii au devenit persoane periculoase, de urât şi de temut, am vrut să povestesc de unde am plecat. În ziua de 30 septembrie, acum şapte ani, îi salutam la fereastra unui tren, plângând, pe toţi cei care până în acel moment constituiseră realitatea mea: bunici, unchi, veri, acele puţine persoane pe care fiecare copil le vede ca pe nişte piese ale micului ­puzzle care este viaţa sa. Din acea zi, lumea mea urma să fie alcătuită din străini, temeri şi noutăţi. Când îmi spuseseră că o să mergem la tata în Italia, nu mă împotrivisem. La şapte ani, eu, un copil căruia părinţii îi dăduseră întotdeauna totul, chiar şi atunci când nu îşi puteau permite, nu reuşeam încă să înţeleg ce suferinţă poate produce depărtarea. Pentru mine era suficient să fiu cu mama şi tata...", aşa începe compunerea scrisă de Aura, care a cucerit premiul cel mare la concursul literar. Este de fapt povestea ei de viaţă. Poetul care făcea parte din juriu i‑a mărturisit că are un fiu de 22 de ani pe care nu l‑a văzut plângând niciodată. Când a citit scrierea Aurei, a plâns, la fel cum au făcut toţi italienii. Aura a fost mai mulţumită că a reuşit să‑i emoţioneze, decât pentru premiu. Deşi trăieşte şi învaţă de opt ani în Italia, nu‑şi schimbă nici sentimentele, nici convingerile: "România e săracă, dar e ţara mea, oricum ar fi". Iar ea rămâne fiica lui Tache şi a Mariei Angheluţă din judeţul Galaţi.

Viitor jurnalist?

Aura nu s‑a hotărât ce vrea să devină, dar îi place jurnalismul. Pentru o lucrare la şcoală, trebuia să facă un interviu cu o persoană despre o experienţă impresionantă de viaţă. Aura a discutat cu oameni care aveau amintiri din cel de‑Al Doilea Război Mondial şi de la cutremurul din 1976 din Italia şi a făcut... un ziar adevărat.

Italienii îi spun tinerei noastre românce Alexandra. Au întrebat‑o însă ce înseamnă "Aura" pentru că la ei există o carte de credit ‑ "carta aura". Le răspunem noi: Aura este aur românesc în Italia!

Bun venit acasă! Ti amo, Romania!

Contestaţi ori invidiaţi de conaţionali, stigmatizaţi adesea pe nedrept de italieni, românii care muncesc în Cizmă s‑au întors acasă în vacanţă. Le‑a fost dor de ţară şi de cei dragi. Patria i‑a primit ca întotdeauna. La intrarea în România n‑au găsit roviniete, vameşii i‑au puricat şi era cât pe‑aci să‑şi frângă roţile maşinilor pe drumurile noastre. Ei au plecat, drumurile noastre au rămas la fel, adică proaste. Poliţiştii îi reperează după numărul italian şi‑i opresc pentru te miri ce. De�alde Garcea cu caschetă abia aşteaptă să perfecteze o înţelegere "eşti om cu mine, sunt om cu tine" având contracost în euro. "Au de unde", îşi spun în barbă unii. 1.000 de euro, cât câştigă unii pe lună, par bani mulţi în România. Puţini ştiu însă că în spatele miei de euro stau 14 ore de muncă asiduă pe zi, şase zile din şapte. Ori că un kil de carne bună în Italia te poate costa 30 de euro!

"Stranierilor" le susură în vorbe un uşor accent italienesc. Dar nici vorbă să fi uitat limba română. Sunt fericiţi că au venit acasă şi nu mai prididesc cu vizitele pe la rude. Le povestesc cum e viaţa în Italia. Şi, apropo, ştiu şi ce‑a mai făcut Magda lu� Ciumac, pentru că OTV se vede pe satelit la Digi Tv şi în Cizmă!

La Rediu, în casa Anicăi şi a lui Eugen Angheluţă e sărbătoare. Au venit copiii şi le‑au umplut şi casa, şi inima. Părinţii îi sorb pe toţi din ochi şi lăcrimează privind pe DVD pozele celor rămaşi în Italia. "Sunt cea mai fericită mamă de pe pământ în luna lui august!", spune, toată numai zâmbet, mama. În curte se înalţă casa pe care o ridică ginerele, constructor în Italia. Să nu‑şi piardă antrenamentul!

13 ore de muncă pe zi. Totul pentru Aura

Câţi români sunt în Udine? "Potop!", râde Tache Angheluţă, tatăl Aurei. Mai bine îl întrebam "câţi italieni mai sunt în Udine?". Domnul Tache a muncit la combinatul chimic de la Brăila până s‑a închis. A ajuns în Italia ajutat de fratele mai mic. "Am avut o tentativă să plec cu o firmă care ne‑a păcălit şi ne‑a luat banii. Mi‑a trimis fratele alţi bani. Am ajuns în Italia cu o datorie de 3.000 de dolari fără să mişc un pai. După două săptămâni, am început să lucrez la o livadă, la sistemul de irigaţii. Îngropam tuburi, ştiam un pic de mecanică. Uşor, uşor oamenii au văzut cu cine au de‑a face, că am chef de treabă, şi m‑au oprit acolo. De la permisul de soggiorno, au început să se lege toate", povesteşte bărbatul. Acum trudeşte într‑o fabrică. Doamna Maria, soţia lui şi mama Aurei ‑ o mână de femeie ‑ lucrează la măcelărie. Mai întâi a făcut curăţenie, acum face de toate: curăţenie, măcelărie, vânzare, până la 13 ore pe zi. "Trăim modest. Când luăm salariul, nu ne oprim în magazine de firmă la cumpărături", spune mama. În primul rând plătesc datoriile: chiria, întreţinerea, ratele la maşină, şcoala Aurei şi dacă mai rămâne ceva de pus de‑o parte bine, dacă nu, nu. Esenţial este viitorul fetei, în care investesc fiecare clipă din viaţa lor şi fiecare eurocent. Închipuiţi‑vă, doar masa pe un an de zile, a fetei la şcoală, costă 1.800 de euro, fără a mai pune la socoteală ratele la şcoală, cărţile ori abonamentul pe transport 600 de euro pe an� Viaţa e scumpă în Italia!

Poveşti de viaţă. Valerica şi Ştefan

Italienii din Verona mănâncă pizza făcută de mâinile îndemânatice ale Valericăi, sora lui Tache Angheluţă. Dna Valerica a lucrat 15 ani la IAS Şendreni, unde a fost casieră. De peste patru ani e la Verona, unde a ajuns cu sprijinul cumnaţilor. După ce a stat opt luni degeaba, şi‑a găsit de lucru ca menajeră la o familie şi la pizzerie. "Sunt o persoană liniştită şi corectă şi probleme nu am avut niciodată. Când m‑am angajat, doamnele îmi spuneau să fac asta şi asta, eu nu înţelegeam nimic, dar ştiam că m‑am dus să fac curăţenie şi am făcut ca la mine acasă. S‑au crucit: Doamne, nu au fost scoase lucrurile din casă de când ne‑am mutat aici! Tu faci mai mult decât ţi‑am fi spus noi să faci! M‑au testat aproape un an. Acum îmi lasă cheile pe mână când pleacă în concediu. Muncesc între nouă şi 14 ore pe zi", spune dna Valerica. Ştefan, soţul ei, lucrează în construcţii. "Pleci la 6,30, vii la 19,00, dar ştii pentru ce munceşti. Doar duminica e liber, că sâmbăta eu muncesc cinci ore. Italia nu e numai câştig, dar, din ţară, se vede doar partea plină a paharului", spune bărbatul.

Elena şi Victor

Victor Ciobanu a deschis drumul rudelor în Italia. "Am lucrat în Combinat, puteam să fac orişice, dar nu aveam o casă. În �99, după 11 luni de muncă în Italia, am cumpărat un apartament în Galaţi. Viaţă de câine am dus în primele luni, mă adăposteam în case abandonate, în fabrici. Soţia mea, Elena, a stat cinci ani singură în ţară. Acum am firma mea şi plătesc taxe de 11.000 de euro pe an în Italia." Elena face menajul unei familii, iar băiatul lor de 14 ani învaţă şi e fotbalist la o echipă satelit a lui Chievo Verona. Soţii Ciobanu şi‑au cumpărat casă în Italia cu 175.000 de euro.

http://www.viata-libera.ro/index.php?pa ... l&id=26184