Iubiri interzise

[Rami]

Deschid aceasta serie printr-o poveste cu iz de romanta, a unei printese care nu si-a putut trai dragostea. Este prima dintr-o serie pe care eu o doresc a fi continuata de voi.

Oamenii, celebri sau nu, au iubit. Celebri sau nu, au fost impiedicati sa fie alaturi de persoana iubita.

Printesa Margareta- o iubire interzisa

Viata regala e plina de sacrificii şi compromisuri. Incredibil pentru majoritatea oamenilor de rand, dar monarhia este capabila sa schimbe vieti şi destine. Asa i s-a întamplat şi Printesei Margareta a Marii Britanii, sora Reginei Elisabeta a II-a. Cu toate ca iubea alt barbat, Printesa s-a casatorit cu Antony Armstrong – Jones.

Peter Townsend a fost adevarata dragoste a Printesei Margareta. Marele ofiţer de la Palatul Regal a fost cel care i-a marcat viaţa Printesei. Controversata la vremea aceea si aprins discutata, idila a reprezentat un subiect fierbinte pentru Anglia anilor 50. La vremea aceea Townsend i-a atras atenţia Printesei fiind in slujba tatalui sau. Cand s-au hotarat sa-si faca publica şi oficiala relatia, Biserica Anglicana şi Regalitatea s-au opus cu desavarsire, ofiterul fiind divortat.

Imediat ce Elisabeta a urcat pe tronul Marii Britanii, în 1953, tentatia a fost eliminata, Townsend fiind exilat la Bruxelles. La implinirea varstei de 25 de ani, Margareta putea decide calea ce o va urma,dar favorurile şi uzantele regale au cantarit mai mult decat iubirea insasi. Ca sa nu piarda nimic din ce inseamna viata luxoasa de printesa, Margareta a făcut urmatorul anunt: „M-am hotarat să nu ma casatoresc cu ofiterul Townsend, din cauza invataturilor crestine, care afirma că o casnicie nu poate fi destramata si datorita indatoririlor mele catre Commonwealth”. Desi consitienta de algerea facuta, glasul ratiunii a fost mai puternic decat glasul inimii, dar viitorul avea sa ii dovedeasca faptul ca va purta toata viata povara acestei iubiri.

La cinci ani dupa ce a făcut anuntul, Peter a surprins şi el cu un anunt, de data asta matrimonial. El declara atunci ca urmeaza să se casatoreasca cu o belgianca. Reactia imediata a fost mariajul Printesei cu fotograful Jones şi o scrisoare lacrimogena catre fostul iubit, in care il acuza de tradarea dragostei lor si a juramantului facut, de a nu se casatori niciodata.

Au existat chiar si speculatii cu privire la existenta unui fiu nelegitim, care ar fi putut fi al lui Townsend ,dar testele au demonstrat ca paternitatea nu i se cuvenea.

Townsend a revazut-o pe Margareta cand el avea 81 de ani si era pe patul de moarte, invins de cancer. A fost un adio din aceasta viata cu speranta de a-si trai iubirea intr-o alta viata care le-ar fi permis sa treaca peste barierele sociale.

Cat adevar si cata fabulatie este in aceasta poveste, va las pe voi sa decideti. Cert este ca au existat. Au existat oameni care s-au iubit si pentru care distantele si regulile nescrise ale societatii au cantarit mai mult decat iubirea insasi.

[Rami]

Printul de Wales si Camilla Parker Bowles isi unesc, in sfarsit, destinele.

Telenovela princiara, relatie scandaloasa cu radacini istorice sau dragoste adevarata care a sfaramat in timp toate piedicile impuse de societate? Cartea "Camilla & Charles", aparuta recent, in traducere romaneasca, la Pro Editura si Tipografie, spune altfel o poveste pe care toata lumea credea ca o cunoaste. Autoarea, Isabelle Rivere, specialista in istoria marilor familii regale, cu precadere in cea a Windsorilor, incearca sa dezlege firul intrigilor de la curte care au insotit saga princiara si sa explice ce i-a tinut impreuna atatia ani pe cei doi indragostiti, patrunzand in secretele si dedesubturile acestei iubiri interzise.

Istoria se repeta

Povestea are radacini in istorie. Strabunicii lor (regele Eduard al VII-lea si Alice Keppel) au fost amanti si indragostiti. Pe atunci nimeni nu a comentat. Nepotii nu au fost la fel de norocosi. Isabelle Rivere incearca sa inlature prejudecatile starnite de aceasta dragoste adulterina, cliseele in care sotia inselata este o inocenta, sotul este plin de cruzime, iar amanta nu are scrupule. Personajele si intriga sunt mult mai complexe decat par la prima vedere, iar in spatele actiunilor lor se afla sentimente puternice si povesti dramatice de viata. Portretele personajelor principale capata autenticitate, sub condeiul scriitoarei. Charles, printul ecologist (preocupat, printre altele, de conservarea satelor sasesti din Romania), a riscat totul pentru iubirea sa: reputatia clanului Windsor, intelegerea cu rudele, increderea viitorilor supusi. La randul ei, Camilla si-a asumat cu discretie rolul femeii din umbra, incercand sa nu apara prea des in public, sa nu epateze prin toalete sau gesturi. Dar presa i-a gasit intotdeauna si nu i-a menajat.

Un lung sir de intrigi si scandaluri

Nu mai sunt tineri, nu (mai) sunt frumosi, au copii si fiecare a trecut printr-o casnicie nefericita. Atunci de ce atata valva pentru o nunta care, oricum, se desfasoara intr-un cadru modest, avand in vedere pozitia sociala? Povestea ar fi fost cu mult mai simpla, daca printul ar fi avut tactul stramosilor sai. Adulterul - demonstreaza Isabelle Rivere - este acceptat la curtea regala, cu conditia sa se intample in secret.

Iar Charles a gresit in repetate randuri. A facut vizite mult prea dese prietenului sau Andrew Parker Bowles, cand acesta nu era acasa. Si-a sunat amanta de pe telefonul mobil. Inregistrarea facuta "intamplator" a starnit un imens scandal de presa, cunoscut sub numele "Camillagate". In convorbirea imprudenta, printul ii marturisea pasional amantei cat si-ar dori sa fie in lenjeria ei intima. Multa vreme, femeile din Marea Britanie au cerut in farmacii "Charles"-uri in loc de... tampoane. Poate cea mai mare greseala a sa a fost insa faptul ca s-a insurat initial cu o femeie pe care nu o putea iubi.

Tangou in patru

Diana visase de mica un print. Divortul parintilor o tulburase intr-atat, incat voia ca partenerul sa ii acopere golul sufletesc. Lipsa afectiunii ii provoca crize nervoase si de bulimie. Charles, la randul lui, nu stia sa isi exprime emotiile si era destul de sensibil, din cauza racelii in care fusese crescut, ca sa se caleasca pentru a purta coroana regala. Si Camilla avusese visuri in copilarie. Idolul sau fusese strabunica, Alice Keppel, favorita regelui Eduard al VII-lea (stramosul lui Charles). Relatia sa cu printul a inceput insa din dorinta de a se razbuna pe Andrew, viitorul sau sot, care o insela. Oricum, nu ar fi fost niciodata acceptata drept mireasa de familia regala pentru ca nu mai era virgina.

Drama se complica pe masura ce trioul inainteaza in varsta. Camilla nu e prea fericita langa sotul usuratic, dar si ingaduitor, acuzat de colegii ofiteri ca avanseaza in functie datorita unei anume prietenii. Andrew Parker Bowles are legaturi stranse cu familia regala si este ofiter de cariera. Nasa i-a fost chiar bunica lui Charles. Diana incepe un razboi al popularitatii cu sotul sau, vrand sa se razbune pe "Rottweiller", cum o numeste in intimitate pe Camilla. Tangoul in trei, uneori patru, este supravegheat cu atentie de presa, cetateni si familia regala. Nu mai exista intimitate. Charles risca sa piarda respectul supusilor, increderea familiei si chiar coroana. A existat un precedent in acest sens. Unul dintre stramosii lui Charles renuntase la tron pentru a se putea casatori cu o actrita.

Sentimentul impotriva ratiunilor de stat

Divorturile celor doua cupluri par sa rezolve o parte din probleme. Urmeaza accidentul tragic al Dianei. Si inca o lovitura de teatru. Unul din valetii care asculta de ani pe la usi il acuza pe printul Wales de molestare sexuala. Iubirea lui Charles si a Camillei pare blestemata. Si, totusi, se intrezareste un deznodamant, macar in aparenta, fericit.

Povestea spusa de Isabelle Rivere se opreste aici. Scopul declarat, acela de a patrunde suficient de adanc in intrigile de la curtea regala, incat sa se inteleaga cum poate rezista o astfel de iubire, a fost atins. Pare greu de crezut ca un barbat care are aproape totul poate iubi o femeie atat de mult, vreme atat de indelungata. Nu este vorba despre o iubire romantica in sensul clasic, nu este o poveste despre plimbari in parc, saruturi si declaratii inflacarate. Dar ce poate fi mai romantic decat dragostea care rezista in pofida tuturor?

Sursa: Adevarul

[Rami]

Nemţeancă soţie de rege

Ioana Maria Valentina Lambrino, născută în Roman, a fost soţia regelui Carol al II-lea timp de cîteva luni, în perioada septembrie 1918-ianuarie 1919 . Ca un paradox, Zizi şi Carol au murit în acelaşi an,1953 . „Rodul dragostei“ lor, Carol Mircea Grigore, nu a avut niciodată statut de „os regal“, cu toate că a fost recunoscut de Carol .

Puţini nemţeni cunosc faptul că principele Carol, fost rege al României în perioada interbelică, a fost căsătorit, pentru scurt timp, cu o romaşcancă.

Ioana Maria Valentina Lambrino s-a născut în anul 1896 în localitatea Roman. Alintată încă din copilărie cu numele de „Zizi“, făcea parte dintr-o familie aristocrată, de origine greco-bizantină. Familia acesteia se trăgea din principii Brîncoveanu şi era înrudită prin alianţă cu principele Alexandru Ioan Cuza. Tatăl ei, Constantin Lambrino, rudă cu generalul Alexandru Lambrino, a fost un apropiat al prim-ministrului Alexandru Marghiloman. Atît fratele ei, Lulu, prieten cu principele Carol, cît şi membrii familiei Lambrino erau obişnuiţi ai casei regale Hohezollern de Singmaringen. Într-un manuscris de natură autobiografică, Ioana a declarat că avea cinci ani cînd l-a întîlnit prima oară pe Carol. „Prinţul mi-a făcut o impresie profundă, fiindcă purta cizme mari ofiţereşti, care scîrţîiau la fiecare pas. Pentru mine asta însemna culmea eleganţei“, s-a destăinuit, în amintirile ei, Zizi Lambrino. Zizi a fost trimisă, pentru o bună educaţie, într-un pension din Franţa, de unde a revenit în Bucureşti, în anul 1910. A studiat,cu mult succes şi real talent belcanto şi pictura. În 1913, în casa celui mai „ parizian dintre germanofili“, liderul Partidului Conservator, Alexandru Marghiloman, Zizi l-a cunoscut pe viitorul iubit şi soţ, Carol. Pe vremea aceea, principele avea 19 ani, iar Zizi 16 ani. În acea seară, în casa omului de stat Marghiloman, cei doi s-au simţit puternic atraşi unul de altul. Se pare că Zizi ar fi fost cea de-a doua „mare“ dragoste a lui Carol, după Elena Filitti, care, din motive obscure, a fost expulzată din ţară. Subliniem faptul că şi familia Filitti s-a implicat în viaţa sătenilor din jurul tîrgului Roman, generalul Filitti avînd o vastă moşie în zona satelor Cuci, Crăieşti şi Bozieni. Cu toate că se întîlneşte zilnic, cu prinţul, Zizi, îi găseşte acestuia o droaie de cusururi. În primul rînd, era un prost dansator, slab jucător de tenis şi călăreţ nepriceput. În schimb, se arată şofer priceput şi expert în mecanică. Perioada studiilor lui Carol la Potsdam le-a întrerupt intimitatea, dar principele coresponda susţinut cu fratele lui Zizi, Lulu. În perioada 1914-1916, cei doi s-au aflat tot timpul împreună, legătura lor sentimentală sedimentîndu-se odată cu scurgerea ireversibilă a fiecărei secunde. Zizi pomeneşte, în scrierile sale, despre un grup de tineri care vîsleau în fiecare zi, pe un lac din capitală, „unde Carol, nesinchisindu-se de protocolul principiar, îşi plimba doamna gîndurilor trăgînd la rame cu ardoare, mai abitir decît un gondolier veneţian. Carol se făcuse un tînăr tare atrăgător. Înalt, subţire, cu părul blond auriu, cu privirea vioaie...“. Cît despre Zizi, aceasta era micuţă, suavă şi oacheşă, cu o figură nobilă, cu trăsături, fine, încîntătoare. De frica războiului, Zizi şi mama se retrag în Moldova, la Tecuci, unde aveau prieteni şi ceva proprietăţi rămase după moartea tatălui său. Ca refugiată, Ioana (Zizi) s-a angajat infirmieră ca să îngrijească răniţii de pe front, însă cu mintea era în altă parte, la iubitul ei Carol. Înaintarea germană, a silit-o să se refugieze în Iaşi, într-o modestă locuinţă aparţinînd familiei Lambrino. Iarna a fost deosebit de grea în 1916, însă Zizi avea consolarea de a-l vedea, des, pe Carol. Acesta, curtenitor, o ducea în excursie cu maşina, jucau cărţi şi îşi jurau credinţă veşnică.

Dragostea fierbinte dintre Zucky şi Boyky

În corespondenţa pe care au purtat-o timp de cîţiva ani, pentru Carol, Ioana Maria Valentina a fost mai întîi Zizi, apoi Baby sau Zucky. Ea-i spunea Carol, uneori Child sau Childy, iar mai tîrziu, Boy, Boyky sau Boysky. Ioana a păstrat toate scrisorile primite de la Carol, ulterior acestea fiind strînse sub forma unui volum de memorii . În 1918, Carol scria iubitei sale, în limba franceză: „Orele pe care le petrec lîngă tine mi se par pline de duioşie, nespus de gingaşe. Asta mă susţine“. Apoi, în engleză, a adăugat: „Micuţa mea scumpă, eşti atît de tandră şi-mi eşti tare dragă“. Tinerii erau vădit îndrăgostiţi, dar regele şi regina nu-şi dăduseră seama încă de elanul iubirii lor şi nu puteau percepe ca doi tineri să încalce regulile de etichetă ale casei regale. La un mare dineu în familie, Carol şi-a destăinuit limpede intenţia de a se căsători cu Zizi, declaraţie ce n-a fost pe placul familiei Hohenzollern de Singmaringen. Carol nu s-a gîndit nici o clipă la dificultăţile pe care această legătură i le creia şi nici de faptul că va renunţa de două ori la tron. Pe 21 iunie îi scria Ioanei: „Marele obstacol îl reprezintă chestiunea legală. Trebuie studiată sub toate aspectele“. În anul 1918, puţin după armistiţiul din Moldova, cei doi au hotărît să se căsătorească. Carol dă dovadă de o mare iresponsabilitate, abandonînd regimentul în care figura colonel şi, în ziua de 2 septembrie, cei doi trec, clandestin, graniţa Ucrainei, ocupată de trupele germane şi austriece. Carol a fost recunoscut imediat de inamic, dar, fiind vlăstar al dinastiei Hohenzollern de Singmarigen, a fost lăsat în pace şi condus cu escortă la Odessa. La 31 august (13 septembrie pe stil vechi n.r.) în Catedrala Ortodoxă Pokrovska, a fost oficiată căsătoria de către preotul rus Şaranski. Martori, conform uzanţei, au fost aghiotantul lui Carol, un anume Serdici, şi un ofiţer german, rămas neidentificat.

Vis destrămat

După un vis frumos materializat, a urmat din nefericire crunta şi perfida realitate. „Fericirea noastră n-a ţinut decît zece zile, zece zilişoare amărîte, rezumat al întregii mele vieţi, după care n-am mai avut parte decît de amărăciuni şi de dezamăgiri“, a scris în amintirile sale Zizi Lambrino. După scurt timp, pe 8 ianuarie 1919, Curtea de Apel Ilfov, în şedinţă secretă, anulează căsătoria, pe motiv că ea contravenea codului familiei regale. Cu toate acestea cei doi îndrăgostiţi care şi-au jurat credinţă pînă la moarte, prin sfînta taină a căsătoriei, au continuat să se întîlnească. Fidelitatea lui Carol faţă de Ioana este deosebit de interesantă, existînd destule dovezi în privinţa unor legături trecătoare, chiar ocazionale. De altfel, acest lucru avea să fie confirmat şi mai tîrziu de istoriograful regelui Carol, Iosif Ludo care în paginile romanului „Regele Palaelibus“, povesteşte savuros întîlnirile fierbinţi din „alcovul regal“, întîlniri petrecute la ceas de noapte. „Fetiţele“ erau furnizate din belşug de către aghiotantul şi sfetnicul său de taină. Este aproape sigur că principele a mai avut un copil, cu o altă femeie, în anul 1918, anul căsătoriei sale, dar, deşi copilul fusese conceput înaintea unirii legale cu Ioana, se pare că nu i-a pomenit nimic, niciodată, despre această secretă poveste de dragoste. Ioana Maria Valentina Lambrino şi prinţul Carol, chiar dacă s-au iubit cu adevărat, fapt susţinut de lungile şi pătimaşele declaraţii din „misivele“ de dragoste, au fost tot timpul înconjuraţi de „hienele“ care au ţesut intrigi pentru a o scoate din familia regală pe Zizi. Ca un paradox sau ca „datul sorţii“, ambii protagonişti ai unei mult mediatizate şi contestate căsătorii fulgerătoare şi ai unei iubiri fierbinţi au decedat în acelaşi an, 1953, Carol în Portugalia şi Zizi în Franţa.

Tentativă de sinucidere sau... circ ieftin?

Dragostea curată a celor doi tineri a fost tratată, de către Constantin Argetoianu, cel mai cinic memorialist român, în derîdere. „Aproape cît a ţinut Ministerul Averescu, am avut să ne distrăm cu afacerea Carol - Zizi Lambrino, chiar şi după ce prinţul s-a logodit şi apoi căsătorit cu Principesa Elena. A trebuit să mai împăcăm legitimile pretenţii ale soţiei abandonate. Prin bileţele ea a izbutit să amintească junelui şovăitor că era soţia lui şi că-l avea la mînă prin scrisorile ce-i adresase. Regina mi-a mărturisit, mai tîrziu, că nenorocirea băieţilor ei era spiritul lor de onoare familială, atît de dezvoltat, încît se credeau obligaţi să-şi ţină cuvîntul dat oricărei paţachine. Patima lui se stinsese aproape, dar rămăsese jurămîntul lui dat şi scrisorile. Să rămînă cu Zizi în braţe, cu orice risc, tristă perspectivă, căci omul era şi ambiţios? Să plece să facă ocolul pămîntului, renunţînd la femeie şi copil, cum rămînea cu promisiunea? Dilema era dureroasă şi ca să scape de încurcătură, Prinţul nostru a hotărît să se sinucidă. S-a încuiat în odaie şi şi-a tras o lovitură de revolver în pulpă, dar nu prea adîncă, să nu sîngereze şi să păteze covorul“, a persiflat legătura celor doi Constantin Argetoianu. În anul 1920, pe 8 ianuarie, din fructul iubirii năvalnice dintre Carol şi Ioana Maria Valentina Lambrino s-a născut Carol Mircea Grigore, copil pe care prinţul l-a recunoscut totdeauna, deşi acesta n-a putut profita, niciodată, de statutul său de urmaş la tron sau prinţ. După căsătoria prinţului Carol cu prinţesa Elena a Greciei, sub presiunea autorităţilor, Zizi s-a stabilit în Franţa, într-o vilă cumpărată, special, pentru ea, la Neuilly. Familia regală i-a asigurat o rentă lunară de 110.000 de franci francezi. Cîţiva ani mai tîrziu, după ce Carol a renunţat pentru a doua oară la tron, de data aceasta pentru Elena Lupescu (moldoveancă din Iaşi n.r.), Ioana Lambrino l-a acţionat în justiţie, însă fără succes. În deceniul în care Carol al II-lea a fost rege, Serviciul Secret Român a ţinut-o sub o strînsă supraveghere. După 23 august 1944, nu a mai prezentat nici un interes pentru structurile informative din România. Zizi Lambrino a murit, uitată complet de familia Hohenzollern, la 27 martie 1953, la Neuilly.

Sursa: Monitorul de Neamt

[Rami]

Elena Vacarescu, femeia unei singure iubiri

Elena Vacarescu, mostenitoarea unui ilustru nume, ar fi putut fi regina Romaniei. Daca impotrivirea regelui Carol I n-ar fi fost categorica, iubirea printului mostenitor Ferdinand ar fi incoronat-o.

Anii 1890-1892. Regatul devenea o tara moderna, dupa normele acelor vremuri, dar Casa Regala avea sa treaca in aceasta perioada printr-una din acele "crize ale inimiii ce au insotit istoria Hohenzollernilor in Romania. Cauza? Dragostea patimasa nascuta intre mostenitorul Coroanei, printul Ferdinand, si una dintre domnisoarele de onoare ale Reginei Elisabeta, Elena Vacarescu.

Sub ocrotirea Lui Carmen Sylva

Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen nascut la 24 august 1865, mostenitor al tronului Romaniei, era unul dintre fiii lui Leopold, fratele Regelui Carol I. Carol si sotia lui, Elisabeta, pierdusera unicul copil, printesa Marioara, in 1874, la vasrta de numai 3 ani. In lipsa altor mostenitori, Leopold fusese desemnat succesor al lui Carol, dar in 1880 el renuntase la acest drept in favoarea fiului sau cel mai mare, Wilhelm, pentru ca in noiembrie 1888, sarcina preluarii Coroanei sa ajunga pe umerii unuia dintre fiii mai mici, timidul Ferdinand. Acesta vine pentru prima oara in Romania in 1884, apoi se intoarce in tara natala unde isi continua liceul, urmeaza cursurile Universitatii din Lipsca si Scoala Superioara de Stiinte Politice si Economice. Invata cu profesorul V.D. Paun limba, literatura, istoria si geografia romanilor, instruindu-se in acelasi timp si din punct de vedere militar. In 1889 el revine in Romania, purtand de aceasta data greaua misiune de a-i urma la tron unchiului sau, Carol I. Aici o intalneste pe Elena Vacarescu, devenita Prima Favorita a Reginei.

Coboratoare din nobila stirpe a boierilor ce il daduse tarii si literaturii pe Ienachita Vacarescu, Elena venise pe lume in 1864, in Bucuresti, in casele situate undeva in zona Dealului Mitropoliei. Copilaria si-o petrecuse intre mosia bunicilor de la Falcoi, pe malul drept al Oltului, si Vacarestii din Dambovita. Studiaza la Paris, urmeaza cursuri de filosofie, estetica si istorie in cadrul faimoasei Universitati Sorbona si isi desavarseste arta poetica, spre care dovedea aplecare, cu celebrul Sully Prudhomme, debutand ca poeta in 1886. In 1888 revine in tara si este invitata sa faca parte din suita Reginei Elisabeta, ca domnisoara de onoare. Neconsolata dupa moartea fiicei Marioara, tragedie ce-i va marca intreaga existenta, Regina, ea insasi mare iubitoare de frumos si cuvant, cunoscuta in literatura sub pseudonimul de Carmen Sylva, isi va revarsa afectiunea asupra Elenei. Cele doua devin tot mai apropiate, mai ales in contextul in care Elena incurajeaza incercarile disperate ale Reginei de a lua contact cu spiritul fetei sale disparute, sedintele lor de spiritism devenind bine-cunoscute la Curtea Regala. Ferdinand vede in Elena - care nu era o frumusete ravasitoare, dar avea acel "nu stiu cei al femeii tinere, cultivate, rafinate, misterioase - fiinta care i-ar putea oferi dragostea visata si i-ar intelege nelinistile.

"Aiasta nu se poate, Maiestate!"

Binecuvantati de Elisabeta, Ferdinand si Elena isi traiesc dragostea si chiar se logodesc in secret. Iar daca lucrurile ar fi evoluat conform dorintelor celor trei, poate ca Romania ar fi avut-o pe Elena Vacarescu regina, in locul Mariei de Edinburgh, sau poate ca Ferdinand nu ar mai fi ajuns rege, preferand sa renunte la tron, cum va face mai tarziu - doar pentru un timp, ce-i drept -Carol al II-lea, fiul sau. Taina relatiei celor doi a fost insa deconspirata si a ajuns la urechile lui Carol I si ale Cabinetului de Ministri, condus in acea vreme de Lascar Catargiu. Amanuntele intime ale iubirii tinerilor, notate de Regina in jurnalul sau privat, au fost copiate de una dintre cameristele sale. Asa au ajuns nu doar la Regele Carol I, ci si in presa romaneasca, fiind preluate apoi de publicatiile europene. Un intreg scandal, cu conotatii internationale, se declansase. Eforturile Reginei de a ocroti dragostea celor doi esuase, la aceasta contribuind si atitudinea transanta a primului-ministru Lascar Catargiu, care, in fata fanteziilor privind o posibila casatorie a indragostitilor, a spus fara ezitare, in dulcele grai moldovenesc: "Aiasta nu se poate, Maiestate!i. Si nu se putea, pentru ca statutul Casei Regale nu admitea o casatorie lui Ferdinand decat cu o femeie apartinand unei case domnitoare din Europa. Dragostea lui Ferdinand si a Elenei era retezata brusc si dureros. Elena a fost pur si simplu exilata in Franta, Ferdinand a plecat la castelul din Sigmaringen amenintand cu sinuciderea si insasi regina Elisabeta a fost trimisa, drept pedeapsa, la resedinta familiei sale din Neuwied.

Prima femeie primita in Academie

La scurt timp dupa stoparea idilei, Ferdinand se va casatori, in decembrie 1892, cu Maria de Edinburgh, nepoata Reginei Victoria a Marii Britanii, dar si a Tarului Alexandru al II-lea al Rusiei, urmand sa-si asume, cu demnitate, dupa cum o vor arata anii, dificila misiune de rege al Romaniei, intre1914 si 1927. Stabilita la Paris, Elena Vacarescu va deveni o figura marcanta a culturii romanesti si franceze, salonul ei literar cunoscand gloria unor nume precum Victor Hugo, Anatole France sau Leconte de Lisle. Va scrie numeroase volume de poezii, proza, memorialistica si culegeri de literatura populara romaneasca. Notorietatea de care ajunge sa se bucure o face sa devina membru al delegatiei romane la Conferinta de Pace de la Paris, ce a urmat Primului Razboi Mondial, apoi al comitetului de conducere al Comisiei de Cooperare Intelectuala din cadrul Societatii Natiunilor, viitoarea ONU. In 1925 este primita in randurile Academiei Romane, fiind prima femeie care beneficiaza de aceasta onoare, iar doi ani mai tarziu va fi rasplatita si cu Legiunea de Onoare de catre presedintele Frantei. Cu toate ca a fost suspectata de ambitia de a deveni regina cu orice pret, interpretandu-se astfel acceptarea iubirii sincere a lui Ferdinand, timpul a demonstrat ca a fost mai mult decat atat. Elena Vacarescu va muri in 1947, fara a se fi casatorit vreodata, iar corespondenta cu Ferdinand a continuat - chiar si dupa despartirea lor - aproape pe toata perioada vietii acestuia. In 1959, osemintele Elenei au fost aduse in Romania, unde au fost reinhumate in cripta familiei Vacarescu din Cimitirul Bellu. Adica acasa, asa cum se cuvenea unei femei care ar fi putut fi regina Romaniei.

Sursa: Revista Felicia

[Rami]

mai usor, nu va ingramaditi asa ...

[Aiyana]

Mie mi-a fost interzisa relatia cu cel de care ma indragostisem la 18 ani... Se pune?