Recviem pentru marinari

[dcp100168]

Pensionarea Dunării

* Recviem pentru marinari * Amintirile lui Niculae Teodor * Eram mai tari ca nemţii * Ce viaţă a avut portul acesta!

Au dispărut şi pontonierii!

Cândva am cumpărat un cocoş american de la un pontonier. Creştea cocoşi americani şi porumbei pe pontonul "lui". Unii pontonieri îşi aduceau şi nevasta. Până de curând, la Dunăre exista un adevărat cartier plutitor, scutit de impozit pe teren.... Locuiau în câteva cabine austere, cu o bucătărie improvizată, totul legănat puternic de valuri atunci când acosta o navă sau atunci când şlepurile treceau în largul Dunării. Femeile găteau cu apă de Dunăre. Erau şi văduvioare sau femei abandonate de marinari care le turnau câte-un copil. Femeile trăiau însă cu veselia sănătoasă a oamenilor apei, căsătorite parcă numai cu fluviul. O ţin minte pe una dintre ele, gazdă primitoare. Era câteodată vizitată de fata ei, drăgălaşă, dar fără serviciu, însă darnică întotdeauna cu bărbaţii cu dare de mână care se bucurau de ea. Erau şi pontonieri bătrânei, sfătoşi, cu ţigări lipite parcă de colţul buzelor. Erau câini care îi păzeau cu credinţă, paznici patrupezi pentru care uscatul propriu-zis era doar o alternativă înşelătoare. O lume plutitoare, cu fericirile şi nefericirile ei, însă atât de pitorească... Din ea n-au mai rămas azi decât câinii-pontonieri, cărora le place să stea întinşi pe tabla vopsită verde, de zici că-i iarbă. Şi care apără cabine pustii, pontoane-fantomă, cu lacăte grele pe uşi... Lumea aceasta, ca şi magica poveste a portului plin de vaporeni străini, împrăştiaţi prin cârciumi dispărute şi ele, parcă nici n-a fost. Am căutat acum pontonieri măcar de leac, dar am găsit doar paznici de zi sau de noapte, ici şi colo...

Europa n-are nevoie de amintiri!

Ordinul Ministrului Transporturilor nr. 319/2006 - o hârtie şi-atâta tot: un hocus-pocus legislativ care-a făcut să dispară pontonierii de parcă s-ar fi folosit bomba cu neutroni! Am aflat amănunte de la purtătorul de cuvânt al Căpităniei Zonale Galaţi, căpitan Virgilică Ciobanu. Pur şi simplu este vorba de alinierea la normele europene, mi se explică. Ordinul ministrului punea de fapt în practică reglementări UE, care impun doar existenţa unui echipaj minim de siguranţă la bordul navelor. Dacă armatorul este mână largă, poate să angajeze şi dizeuză, maseur sau meteorolog la bord, ba chiar... şi pontonier. Pe banii armatorului. Dacă nu, nu. E la latitudinea armatorilor. Dispar astfel, din economie, pontoanele-dormitor, P.D.-urile, cum erau ele numite. Capitolul Transporturi, negociat înainte de aderarea României la UE, a redus echipajul minim de siguranţă de la 18 la 11 membri. O navă modernă, automatizată, se poate descurca tot atât de bine şi cu şapte oameni. Pontonierii nu mai pot fi aduşi înapoi să păzească pontoane-dormitor desfiinţate. Tot aşa cum nu mai pot umple corăbiile cu pânze Dunărea, chiar dacă ochiului i-ar plăcea...

Amintiri vii dintr-un port mort

Am avut însă norocul să dau în port peste un vechi matroz, un pensionar încă legat de Dunăre, cu barca lui. Constructorul de bărci este chiar unul dintre marangozii (dulgherii) care au lucrat la construcţia Pânzarului Moldovenesc... Pe Niculae Teodor l-am găsit pe un ponton încuiat, la care îşi legase barca. Până acum scump la vorbă cu presa, marinarul a făcut şi face machete extraordinare ale vechilor nave româneşti şi a evitat să apară în ziare. L-am întrebat despre pontonierii de mai ieri. Aşa am început discuţia. "De exemplu, amândouă pontoanele ăstea n-au pontonieri � mi-a arătat fostul navigator. Au doar câte-un om care doarme-acolo. S-au redus posturile..."

"Îmi plânge inima..."

Dar "rănile" marinarului născut aici, la Dunăre, sunt mai multe. Şi ar trebui să fie şi ale noastre... "Îmi plânge inima... Eu sunt născut aicea, am o sută de metri până acasă. Aici undeva era o cafenea,"Bursa". Erau multe agenţii de vapoare - de greci şi de turci..." Suntem în faţa Palatului Navigaţiei şi ne aşezăm pe o bancă. De aici se cumpărau înainte de revoluţie bilete pentru navele de pasageri... "Oraşul avea înainte 150.000 de locuitori, iar acum, că s-a dublat populaţia, nu este o cursă Galaţi-Brăila! - spune interlocutorul meu. Vin oamenii pe mal şi se uită ca proştii! Vor măcar să treacă dincolo, dar nu e o barcă, o şalupă, să-i ducă acolo, să vadă Dobrogea. Suntem sălbatici, domnule! Nu mai e nimic, portul acesta e mort! Păcat, Galaţiul, un port cu tradiţie... Erau şase curse pe zi, domnule, Galaţi-Băila. Cui să-i spui? Motivul: e scumpă motorina." Râde a pagubă: un vas luase cu câteva zile în urmă excursionişti, oameni care şi-au permis să plătească. I-a dus până la Cotul Pisicii şi gata, i-a întors la mal. Păi, asta-i Dunărea pentru o sută de euro? "Toate pasagerele pe care le avea Galaţiul - Ardealul, Muntenia, Moldova - toate-s la Tulcea! Au fost cumpărate şi fac acolo croaziere!"

Un port prea îndepărtat. Nici nemţii nu erau ca noi

Acum, de Ziua Marinei, o zi subţiată, cu vase puţine, în care copiii nu mai vor să ajungă căpitani când vor fi mari, se cuvine să ne amintim măcar de portul de odinioară. Copilăria marinarului pensionar Niculae Teodor s-a petrecut în portul cu parfum levantin, cum mai este conservat în alte ţări... De la Palat şi până la Pescărie erau "cârciumi, una lângă alta şi toate lucrau! Erau câteva localuri mari, frumoase: era "Chat noir", era cea a lui Petrică Gârlă şi încă o patroană, Marineasca. Erau prăvălii cu localuri de noapte. Erau şi fete... Se vorbea în zeci de limbi - erau spanioli, greci, armeni..." După război, erau numai ruine în port, dar tot era "altă viaţă, domnule!". Calea ferată şerpuia pe malul fluviului, prin faţa Palatului. "Şi acum e aici!" După bunul obicei românesc de a îngropa străzile cu pavaj cubic sub asfalt şi urmele istorice sub drumuri, şi vechea cale ferată zace sub promenada de beton masiv - mă asigură bătrânul marinar. Dincolo de dig a fost proiectul deschiderii unei orezării - acum cresc doar bălăriile! Peste Dunăre, din mal până la Tulcea - erau bălţi lângă bălţi! Cocuţa era insulă, dar în timp s-a schimbat curentul şi "s-a spălat". Îmi arată cu degetul spre locul unde s-a scufundat "Transilvania" - la mal! "Erau mândria flotei, erau două la fel: Basarabia şi Transilvania. Erau lebedele Mediteranei! Basarabia ne-a luat-o ruşii, ne-au dat-o târziu înapoi." "Libertatea" - fostul iaht regal "Luceafărul" - nu s-a răsturnat, dar nici el nu mai e: a fost vândut, căinează matrozul.

A lucrat o viaţă la NAVROM. Niculae Teodor a fost marinar pe Dunăre, a navigat până-n Germania. A fost fochist şi marangoz. Încă vânjos, cu ambele braţe pline de tatuaje, ca-n poveştile cu lupi de mare, spune ca într-o litanie: "Noi am avut cea mai mare flotă de pe Dunăre. Nici nemţii n-au avut mai mare, nici cehii, nici austriecii, nici ungurii, nici sârbii, nici ruşii... Avem şi cel mai lung curs de apă..."

Comoara. "O să ne întoarcem la vele!"

Vechiul matroz Niculae Teodor avea la el o comoară! Nu într-o geantă diplomat, ci într-o banală pungă de 50 de bani. Un vechi album al Marinei dunărene. "A fost al tatălui meu. L-am moştenit de la tata. El a fost muncitor în port, dar a avut un frate marinar, de la care l-a moştenit..." E un album superb, cu fotografiile litografiate în sepia: pe fiecare pagină, chipul, de multe ori cu barbă impunătoare şi întotdeauna cu şapcă cu ancoră, al căpitanului. Alături, nava, cu pânze sau cu aburi, impozantă, plutind pe Dunăre. Iar dedesubt, fotografiile membrilor echipajului. O navă, o pagină. O pagină de istorie! Pe care o mână a adăugat stângaci, poate cu creion chimic, din loc în loc, câte o menţiune pentru cei cunoscuţi: "mort" sau "pensionat"... Iată nava "Principele Carol" sau vasul "Ştefan cel Mare"... Uite-l pe impunătorul comandant Constantin Şerbu. Uite-l şi pe comandantul clasa întâi Nicolae Vorvo� Chipuri surprinse de aparatul de fotografiat între 1897 şi 1914, deci chiar până înainte de război.

Vechile nave cu abur din poză îi trezesc amintiri fostului matroz: "M-am îmbarcat ca fochist şi am făcut focărie... Cu feştila se aprindea păcura, nu prin butoane, ca acum!" Ştie multe istorii. Numele vasului "Tudor Vladimirescu", de pildă, n-a fost întotdeauna acesta. Când l-au adus în ţară din şantierele navale, se numea "Croaţia". Apoi, l-au numit "Sarmisegetuza". Apoi l-au rebotezat "Domnul Tudor". Cum, după venirea comuniştilor, domnii nu mai aveau deloc drepturi, l-au schimbat în "Tudor Vladimirescu".

Meşterul a lucrat multe miniaturi de vechi vase româneşti, face şi bărci de agrement, de 14 � 16 crevace. Lucrează doar cu feciorul. A lucrat şi la Pânzarul Moldovenesc. I-au murit fata şi soţia, i-au rămas băiatul şi Dunărea. "Poate dumneata n-o să apuci, dar copiii or să apuce: o să ne întoarcem înapoi la abur şi la vele!" - mă asigură Niculae Teodor.

http://www.viata-libera.ro/index.php?pa ... l&id=26180

[Relu]

Ce trafic era odată pe Dunăre, la Galaţi! Ce viaţă era în Port! Erau curse regulate, Moldova şi Muntenia spre Brăila, Săgeata spre Tulcea... La Palatul Navigaţiei era afişat orarul curselor... Practic, de la Elice, începea portul. Steagurile ţărilor le-am învăţat prima oară de la navele ce navigau pe Dunăre... În port, patrulau grănicerii... Mai era şi o estradă, pe partea estică a Palatului, unde aveau loc spectacole în aer liber...