Actrița Oana Mogoș - dovada că în Vadul Ungurului se naște succesul

[dcp100168]

Actrița Oana Mogoș - dovada că în Vadul Ungurului se naște succesul

Nominalizată la Premiile UNITER 2025 pentru cea mai bună actriță în rol principal, Oana Mogoș a fost invitata celei mai noi ediții „SPOT ON la Viața liberă - Galațiul sub reflector”. Actriță la Teatrul Dramatic „Fani Tardini” din Galați” și profesoară la Facultatea de Teatru din Galați, Oana Mogoş a intrat în atenția UNITER pentru rolul Valeria din „Regina nopții” – text și regie Leta Popescu – unul dintre cele mai bune spectacole recente ale Dramaticului gălățean. Dovadă că a mai fost nominalizat la încă trei categorii ale prestigioaselor premii UNITER: cel mai bun spectacol, cel mai bun text dramatic românesc montat în premieră absolută, cea mai bună muzică originală și sound design.

În „Regina nopții”, Oana Mogoş dă viaţă şi moarte unui personaj tulburător „Valeria” - bunica din sufletul şi din amintirile celor care am avut privilegiul de a ne petrece vacanţele copilăriei la ţară, la bunici. Bunica atotprotectoare, iubitoare, înţeleaptă, spirituală şi luminoasă, care dă echilibru şi linişte. Oana nu este doar „actriţa care cu zâmbetul, privirea și vocea, domină scena, punându-şi în valoare colegii”, după cum au scris criticii despre rolul din „Regina nopții”. Este şi autoarea versurilor tuturor cântecelor interpretate în spectacol! Cu și despre „Regina nopții” am discutat în cea mai recentă ediție a podcastului „Vieții libere”, care poate fi urmărită pe pagina YouTube a cotidianului „Viața liberă” - https://www.youtube.com/@viatalibera1549/videos.

- Oana Mogoș, ești o valoare sută la sută gălățeană: născută în Galați, absolventă a Liceului de Arte din Galați, a Facultății de Arte din Galați, cu un master tot în Galați, și un doctorat. Spune-mi, te rog, actor te naști sau devii?

- Habar n-am dacă te naști sau devii, ce știu sigur e că se întâmplă ceva cu tine când iei o decizie. Cred că am luat-o prin clasa a VIII-a, a IX-a, și de atunci lucrurile s-au subordonat acelei decizii. Nu cred că te naști! Cred că actor devii odată cu experiențele pe care le trăiești și cu spectacolele care înseamnă ceva pentru tine.

Eu mă bucur tare mult că pot să mai găsesc lucruri frumoase în orașul ăsta. Să știi că eu nu plec! Apropo de Galați – Galați – Galați, nu plec nicăieri! Am plecat doar la Iași, trei ani, am făcut doctoratul și m-am întors!

- Oana, cum se transformă ingenua puștoaică Ema ce nume urât din spectacolul „Vrabia”- tot creaţia şi regia Letei Popescu - în Mamaia Valeria. O „Regina nopţii” un personaj în care se regăsesc toate bunicile din copilăria noastră?

- Păi acum aș vrea să zic că Leta are o datorie la mine: trebuie să-mi dea un spectacol și pentru adultul Oana! Deci am un copil, am o bunică, vreau și ceva la mijloc, de la Leta: o femeie măritată ori divorțată sau o tipă care are ceva probleme…

Ema ce nume urât, pentru mine, a fost prima întâlnire cu felul în care lucrează Leta, dar cum mai ales cu universul ăsta, al teatrului popular, pe care îl propune ea. Ema ce nume urât e Oana Mogoș când era mică, deși n-am avut neapărat toate conflictele astea cu frate-meu, dar înțeleg perfect etapa asta de tranziție. Și cred că perioada în care mi-am dat seama că puștoaica aia mică nu mai poate fi păcălită, că ar trebui să mai păstrez câte-un pic din naivitatea ei, e ceea ce mi-a plăcut cel mai mult la Ema.

Ce știu e că în Mamaia Valeria e și o Ema mică, e și un copil. Toată plăcerea și pofta Valeriei de a-și vedea nepoții, de a fi cu ei alături - pe care am încercat să le aduc - vin dintr-o dragoste din asta, din copilărie.

- Trebuie spus că atât „Vrabia”, cât și „Regina nopții” fac parte dintr-un proiect al Dramaticului gălățean.

- „Proiect 9. Teatru Românesc Contemporan” se numește. Acum ceva ani, Radu Horghidan a născocit „Proiect 9” și se pare că el prinde contur din ce în ce mai bine. A și fost nominalizat la premii pentru proiecte culturale.

- De două ori am văzut spectacolul „Regina nopţii” şi de tot atâtea ori am aplaudat printre lacrimi. Pentru că mi-am regăsit acolo cele două bunici, despre care ştiu că mă veghează de Sus. Spune-mi te rog, despre „Regina ta” – bunica, despre superputerile ei şi despre cum te-a inspirat pentru acest rol?

- Am scris și pentru LiterNet, am postat și în pagina mea de Facebook. Nimic din ce se întâmplă cu bunica Valeria în spectacol nu e departe de bunica mea – Manole Ecaterina. Undeva, în perioada repetițiilor, până în vizionarea din luna iulie, s-a stins. Pe 26 iunie. Deci, cumva, a fost alături în tot procesul ăsta. Am putut să mai extrag de la ea cât mai multe amintiri. Era exact așa cum sper eu că e bunica Valeria. La noi, acasă, era foarte simplu: ajungeam acasă și primul lucru, trebuia să intru în camera bunicii. O bucățică de om, un metru cincizeci, dar un munte de autoritate, de demnitate! Cred că am simțit tot timpul că, acasă, orice se întâmpla era cumva aprobat de omulețul acela mic. Așa cum am scris și în versurile melodiilor, aveam tradiția ca, în noaptea de 19 spre 20 iulie, să dormim împreună în camera din față, sub geamul căreia înflorea Regina nopții. Pentru că pe 20 este ziua mea, îmi spunea că trebuie să dormim amândouă și să-l ascultăm pe Ilie cum pocnește din bice pe Cer. Lucru care, culmea, se întâmpla mai mereu, în data de 19 iulie, tuna și fulgera. Și aveam toată povestea asta creată: că Sfântul Ilie face ceva pentru mine. Sigur, ea se uita probabil la meteo și știa că plouă în seara aia…

- Există un moment care pe mine m-a răvășit o dată în plus, în spectacol. Scena în care mamaia Valeria le spune fiicelor și nepoților ce-și dorește pentru propria înmormântare. Bunica mea din partea mamei a lăsat un astfel de „testament”, scris pe un caiet, în care practic și-a „organizat” ceremonia ultimului drum. Cum a fost pentru tine să joci această scenă după ce bunica ta n-a mai fost?

- Foarte diferit! La noi acasă, am tratat moartea și tot evenimentul ăsta foarte firesc, ba chiar cu mult umor. Înainte să moară bunica mea, eu i-am probat rochia cu care voia să fie înmormântată. Adică noi am făcut parada modei în cameră la ea, i-am probat pălăriile, să vedem cu care i-ar sta mai bine. Chiar am stat, la un moment dat, așa, cu mâinile pe piept, și am întrebat-o dacă ar arăta bine. Să vadă și ea cum ar arăta când ar fi moartă. Și noi chiar ne-am distrat pe tema asta tot timpul.

Bunica mea era foarte atentă să fie pensată și aranjată. Grija ei – chit că nu mai mânca de vreo lună și ceva – era să mă tot întrebe dacă o să o fac frumoasă. I-am promis! Când au venit băieții de la firma funerară le-am zis: „O să aveți blesteme pe șapte ani la rând dacă nu vă ocupați de bunica s-o faceți frumoasă! Să-i luați fiecare fir de păr!”. Deci la noi acasă suntem un pic mai „nebuni”, așa, la capitolul ăsta. Adică pe noi moartea nu ne ia niciodată prin surprindere. Eu n-am mințit și chiar nu mint când spun că eu chiar m-am bucurat când ea s-a stins, pentru că s-a întâmplat cel mai frumos lucru posibil pentru ea. Și a fost realmente o sărbătoare după un an de chin, la 88 de ani s-a dus liniștită. Eu știu de la 14 ani în ce trebuie s-o îmbrac, cum s-o aranjez, mi-a și zis ce flori să-i pun și ce să nu-i pun! Așa s-a întâmplat!

- Deci nu a fost un moment greu…

- Eu, în dimineața în care ea s-a stins, m-am dus la repetiții. Ea a murit la 7 dimineața, am făcut repede ce trebuia făcut și la 10 am fost la repetiții.

- Bine, actorii joacă, se știe…

- Mie asta cu actorii care joacă și cu părinții pe masă - nu știu cum să vă zic - mi se pare extraordinar de drăguță până la un moment dat… Da, realitatea e că nu mai ai ce să faci. Dar cred că poate exista un dozaj minim al vieții personale… Cred că uneori e un sacrificiu foarte mare. Dar eu nu m-am dus la repetiții pentru că voiam să mă sacrific pentru artă. Ci pentru că bunica mea era la salon în perioada aia, eu nu aveam cu ce să o ajut. Și pe ea o făceau drăguță.

Dar ce a însemnat pentru mine în procesul ăsta de lucru a fost felul în care m-au privit toți colegii mei după ce am ajuns. Pentru ei, cred că a fost mai șocant că a murit bunica mea în timpul repetițiilor: în timp ce repeți la un spectacol despre bunici, vorbești numai despre bunici și moare fix bunica mea! A fost un moment în care mi-am dat seama: „Stai așa, că acum chiar eu trebuie să fiu bunica”. Simt că atunci am pus mâna un pic pe spectacol din ce în ce mai tare.

- Proiectul acestui spectacol ți-a adus o provocare în plus. Aceea de a compune versurile cântecelor. „Textele Oanei Mogoș au fost puternic intuitive și extrem de inspirate. Nu întâmplător am cerut mai întâi versurile...”, mărturisește compozitorul Boros Csaba. Știu că au fost mai multe încercări ale tale până să găsești acel izvor interior de inspirație și expresie. În același timp, ai o voce minunată și cânți extraordinar. Nu toți actorii au acest dar! E mai ușor să scrii versuri pe care le poți cânta?

- O, da! Eu am cântat tot la mine în cameră. Săracii mei vecini! Îmi pare rău, îmi cer scuze, cine stă în Piața Mare, aia e, n-am ce să fac! Ce mi-am dat seama: în perioada în care începusem să scriu și nu funcționa, nu era bine, cred că scriam despre o relație perfectă a bunicilor și a nepoților, despre bunică ideală, în loc să scriu despre bunica mea. Și mă îndepărtam foarte tare de casa mea și de rădăcinile mele.

Eu am crescut în Vadul Ungurului. Cine a auzit de Renato vreodată, acolo am crescut. Părinții mei, bunicii mei au crescut porci, găini. Adică eu, deși am locuit în Galați, am stat la țară, de fapt! Bunica mea curăța pește, se umplea de solzi, pentru că tatăl meu a pescuit toată tinerețea lui. Și când am început să scriu despre ce înseamnă pentru mine bunica mea, familia mea, experiența mea și copilăria pe care am trăit-o eu, atunci mi-am dat seama că are sens ce scriu!

Iar într-un battle care n-a mai apărut în text, l-am lăsat pentru LiterNet, e ce-mi spunea ea tot timpul: „Ți-am zis și nu m-ai ascultat că soarele și luna/ răsar pe cer și te veghează, să crezi întotdeauna”. Și era un vers „Când treceau tanti și nenea, mă certai și mă jumuleai că nu salut ca lumea”. Bunica mea n-avea nicio jenă să mă tragă de păr de față cu toată lumea, dacă n-am zis „Săru’mâna” așa cum trebuie. Și a fost inspirație profundă pentru textul acela.

- Aprigă bunica!

- Da. Bunica mea, când zâmbea, era eveniment!

- Nu-i nimic, o face nepoata din plin!

- Asta a fost lupta noastră tot timpul. Am zis că, dacă eu reușesc să o fac pe ea să râdă, eu sunt liniștită. Și am reușit de câteva ori. 

- Pentru rolul bunicii Valeria, ai deja un premiu pentru cea mai bună actriță în rol principal, câștigat la Festivalul Național de Comedie Galați în 2024. Ce reprezintă pentru tine nominalizarea UNITER la categoria „cea mai bună actriță în rol principal” și celelalte trei nominalizări la fel de importante ale spectacolului.

- O mare-mare bucurie! Eu am învățat să mă bucur după ce am fost la terapie. Tot ce făceam bine treceam la categoria „așa trebuie. Trebuie să facem lucrurile bine”. Dar nu, acum am învățat să mă bucur. Cred că e o dovadă a faptului că există acolo cineva care vede și răsplătește munca și profesionalismul. Pentru mine e o mare bucurie și o mare onoare să fiu alături de încă patru colege absolut minunate ale teatrului românesc.

Mă bucur că suntem nominalizați la patru categorii, și mai ales la categoria „cel mai bun spectacol”, pentru că eu chiar cred și simt că la Teatrul Dramatic avem o echipă super-tare.

- E un spectacol, în care actorii joacă, pe toată durata lui, „cu sufletul la vedere”, după cum spune directorul Dramaticului, Florin Toma.

- Mie mi-ar plăcea să vedeți ce se întâmplă în spate. Suntem, totuși, 17 oameni și avem un coridor de 40 de centimetri pe unde mergem. Sunt niște cabluri uriașe pe acolo, avem videoproiectoare, camere, reflectoare. Și în toată nebunia asta, ne găsim timp să ne mai facem câte un like, așa, în spate: că e bine, că merge spectacolul bine. Sau „Hai să-i mai dăm un pic de viață!”. Eu îmi dau seama când e trupă și când e un spectacol foarte bun, pentru că lumea nu se mai duce la cabină, la o gură de apă. Și deși n-au scenă - 30-40 de minute n-au treabă - stau în spate și te urmăresc. E ceva foarte mișto să-ți vezi colegii cu ochii pe tine ca la un meci de fotbal.

- Ce le spui studenților tăi care fac primii pași spre și pe scenă?

- În primul rând, adevărul! Adevărul, în funcție de situație și în funcție de momentul respectiv. Tocmai pentru că sunt foarte aproape de vârsta lor, simt foarte aproape tot fenomenul ăsta și emoțiile și dorința asta și îndârjirea de a face mai mult și de a fi și mai tari, nevoia de a demonstra lucruri. E o facultate care cere foarte mult de la tine, dar care îți dă înapoi pe toată viața!

Ce le zic este că teatrul e echipă, dar e o meserie la fel de individuală, pe cât e de echipă. E o meserie extrem de competitivă și au nevoie să fie tari. Și ca să aibă un colectiv tare, ei trebuie să fie individualități tari. Și asta nu înseamnă să ne protejăm și să ne mângâiem pe cap și să ne zicem că „Ești foarte bun”. Să fim onești până la capăt. De asta, antrenamentele actorilor, de cele mai multe ori, sunt dureroase. Și că tot ce au ei e în regulă și nu e nimic greșit cu ce sunt ei și ce înseamnă ei. Momentele în care apare omul din spatele unui student perfect, aș vrea să le scot și mai mult și mai mult!

- Pentru liceenii care visează la o carieră de actor, există o oportunitate de a asista la examenele studenților la actorie. Te rog să detaliezi!

- Dacă îmi dai voie, vreau să mai spun despre studenții noștri. Nu doar că sunt tari, dar eu chiar cred în comunitatea asta! Și mi-ai vorbit de Elena Emandi până să începem podcastul. Emandi e produsul Facultății de Arte din Galați!

- Elena Emandi a fost invitată în primul meu podcast, alături de Alexia Mocăniţă, care azi este studentă la Facultatea de Arte din Galați. Emisiunea s-a numit: „Noua generație de actori se naște la Galați”. 

- Cred că Teatrul Dramatic e foarte bogat la capitolul acesta: Radu Horghidan e absolvent de Galați, Elena Anghel, Petronela Buda, Elena Ghinea, Vlad Ajder, Răzvan Clopoțel, Mihai Păun, Florin Toma!

- Se nasc și se fac actori la Galați!

- Și se fac actori buni la Galați! Roxana Bîclea e studenta Facultății noastre, care a reușit la Gala HOP să facă o imagine grozavă și să facă o treabă excepțională. Și vin generații din ce în ce mai tari la Facultate de Arte din Galați. Nu e un drum pentru oricine, dar cred că e un drum pentru cei care au ceva de spus!

Și apropo de asta, vineri pe 28 februarie, la ora 16, la Sala SB03, pe strada Științei colț cu Basarabiei, liceenii care sunt pasionați de actorie și își doresc să dea admitere, pot să vadă examenul studenților din anii II și III de la Actorie, coordonați de Radu Horghidan. Anul II are scene din teatrul contemporan și anul III, Cehov, scene din „Platonov”. Cine e interesat de actorie și de admitere poate să-mi scrie mie în privat, pe Facebook, sau unde mă găsiți. Răspund la orice oră pentru asta!

Până atunci, vreau să le urez multă baftă colegilor mei din spectacolul „Pescărușul”, care au avanpremiera și premiera sâmbătă și duminică. Iar luna martie e o lună super-plină de spectacole la Dramatic: avem „Fantoma”, „Regina nopții”, „Amadeus”, „Desculț în parc” și „Acasă la tata”.

viata-libera.ro