Poezia lui Ion Zimbru

[dcp100168]

NENEA CU LOPATA

(pentru Elena din Eldorado)

E gata, nu te mai aştept,

nu vreau răspuns la întrebare;

mi s‑a părut că‑ţi pare rău,

ţi s‑a părut că mi se pare!

E gata; din tăcerea mea

fă‑ţi scară, prispă şi răbdare;

şi când o fi s‑ajungi la cer,

îmi va părea că ţi se pare!

E gata; din trecutul tău

mai am o singură culoare:

un mov secret şi derbedeu,

să nu mai crezi că mi se pare!

În rest, sunt singur până când

apare nenea cu lopata

şi n‑o să cred că ţi‑a părut

mai rău decât atunci�e gata!

Ion Zimbru

[dcp100168]

CRIMINALUL DIN PĂDURE

(pitecantropoem de şcoală nouă)

Mereu am încercat să aflu ce spune pasărea când cântă,

ce învăţare se ascunde în viersul ei fără cuvinte�

(sunt criminal care‑a smuls pene din păsări cu aripa frântă

şi şi le‑a pus la pălărie să pară frăt‑frumos cu minte).

Am tras cu praştia în mierle să văd ce fluier au în ele,

am tras cu puşca în cinteze să văd ce au, şi omul n‑are�

(sunt un deştept care mănâncă inimi de liră şi chiftele

de lebădă, de rândunică, şi ouă de privighetoare).

Şi am ucis direct în cuiburi pui mulţi, abia ieşiţi din ouă,

că ăştia chiar din prima clipă îşi fac de cap şi‑ncep să cânte�

(sunt un smintit care întinde spre moarte mâinile‑amândouă

să‑nveţe de ce tace omul în catedrale fumegânde).

(sunt criminalul din pădure, cu puşcă, praştie şi ghioagă;

trag şi lovesc fără oprire, n‑am nici o lacrimă comândă)�

O mai aud şi‑acum pe mama strigând la mintea mea săracă:

aşa, nu afli niciodată ce spune pasărea când cântă!

Ion Zimbru

[dcp100168]

Papă!

(despre papă)

Când eram un papălapte repetent la toate cele,

mă iubeai ca o nebună şi erai foarte atentă

cu principiile tale şi cu mofturile mele,

nu credeai că eu, vrodată, am s-ajung un papămentă.

Când eram un papăcarne priceput la vânătoare

de aptere şi de ptere, de urâte şi frumoase,

mă iubeai fără escală, mă spuneai la fiecare,

nu credeai că eu, vrodată, am s-ajung un papăoase.

Când eram un papăouă din găina mamei tale,

şi-o vedeam plină de milă, cum te-njură şi te-ndoaie,

mă iubeai până la moarte şi mă fugăreai pe vale,

nu credeai că eu, vrodată, am s-ajung un papăpaie!

Când eram un papăapă, papăfoc, papăcenuşă,

papădude, papămure, chiar şi papămătăciune,

mă iubeai ca o bacantă, erai foarte jucăuşă�

floarea-soarelui-răsare-floarea-soarelui-apune.

Acum sunt papălumină, papănoapte, papăsfinte;

mă iubeşti ca o străină care papăpăsărică�

Dacă pui papă pe lângă (lună, moarte şi cuvinte),

n-am să cred că tu, vrodată, vei ajunge papăfrică!

Ion Zimbru

[dcp100168]

LA REVEDERE

(umbra sfântului aşteaptă)

când o fi să nu mai mor strânge‑mă de un picior

şi azvârle‑mă în râpă unde umbra nu e strâmbă

unde apa e băută doar de păsări şi cucută

unde vin doar rândunici să ia lut şi paie mici

pentru cuiburi catedrale sub lumina casei tale

unde vin fiare frumoase după carne după oase

când o fi să nu mai mori vino după mine‑n flori

unde râpa‑i mai adâncă şi lungeşte‑mi‑te lângă

să vezi ce frumos descântă păsări cu aripa frântă

s‑auzi ce aproape eşti de poeţii româneşti

de uitare şi de fiare tocma‑n fundul râpii care

ne păstrează umbra dreaptă umbra sfântului aşteaptă

Ion Zimbru

[Relu]

SEMNE DE DRAGOSTE ŞI CARTE

(moldopoem în sos divin)

Vă rog frumos, moldoveniţi în lumea noastră moldoverde;

suntem acasă, aşteptăm, n-avem şi nu aveţi ce pierde;

vă aşteptăm cu moldovin; eu � moldoviu; ea � moldovie;

am dat pe sus cu moldovar, am dat cu moldoveşnicie;

am pus dulceaţă de gutui, turte şi nuci, sare şi miere;

am pus fântâni, dealuri şi văi, ca să aveţi moldovedere;

ca să aveţi un moldovis, am pus velinţe şi-aşternuturi

ţesute de când maica mea moldovenea la începuturi,

era-n război şi des cânta printre mosoare şi vătale,

iar eu păşteam moldoviţei şi moldovaci pe moldovale!

Veniţi să vă moldovenim şi să vă spunem la icoane;

veniţi s-alegeţi la război fire de viaţă şi de pace;

veniţi să vă moldovedeţi �n-oglinzi moldocontemporane

ce moldoversuri vă mai scriu nişte poeţi cu pene dace,

nişte poeţi care-au fost miri şi s-au mirat până la moarte,

s-au coborât şi s-au suit � semne de dragoste şi carte �

s-au dat încet, s-au dat furaţi de Dumnezeu la drumul mare,

s-au împăcat că sunt uitaţi în lumea moldoviitoare�

sau s-au tristat că sunt puţini în moldoviu şi-n moldovie�

vă rog frumos, moldoveniţi să dăm cu moldoveşnicie!

Ion Zimbru

[dcp100168]

GENELE ŞI DIOGENELE

(rugăciune către doamna Larisa, femeia

care îmi dă continuu legătura cu viaţa)

fă‑mă drum uşor de ţară cu pelin şi praf la vară

să mă calce pân‑la vale fete cu picioare goale

câini sătui de lanţuri grele urlători până la stele

să mă bată mama gândul fin’că am uitat decândul

n‑am ajuns pentru iertare n‑am trimis nici o scrisoare

să mă afle din cuvinte că sunt sclavul celor sfinte

că mai fac şi eu păcate făr‑de care nu se poate

şi mă fac de râsul lumii însă nici o frică nu mi‑i

c‑am prieteni fără milă şi duşmani lipsiţi de silă

am de plâns şi am de toate am aproape şi departe

să mă bată bine tata cu privirea şi lopata

şi să‑mi zică bunăoară stai aici drumeag de ţară

hai şi tu să mergi la mine să‑ţi mai treacă de ruşine

să culegi pelin aminte cum săpam printre cuvinte

toată noaptea împreună şi mâncam răbdări de lună

şi mâncam răbdări de soare coapte până la picioare

tu pe deal şi eu pe moarte eu aproape tu departe

hai că strigă şi învie sângele în păpădie

şi în foc îmi dă pelinul cum în floare dă divinul

şi se sparg oglindele vino şi surprinde‑le

şi s‑adună praf pe cale fără doruri haimanale

vino să‑ţi fur genele chiar şi diogenele

Ion Zimbru

[dcp100168]

Nu mor poeţii când vor câinii

(amin!)

Nu mor poeţii când vor câinii,

nu cade Luna când vrea dracul

şi nu se trece peste cruce

nici cu bocancul, nici cu arcul!

Nu mor poeţii când vrea ţara,

că ţara nici nu cere asta,

o doare-n cot de hărmălaia

haitei ce urlă-n vin ca proasta!

Nu mor poeţii - nişte greieri:

vioara-n ghips şi ochiu-n Rai;

lor numai Dumnezeu le cântă

la căpătâi, fără alai!

Nu mor poeţii, dar mai cad

în câte un pahar cu vin,

mai cad pe câte-o coapsă blondă,

mai dorm şi ei cu moartea-n sân!

Nu mor poeţii�nici o grijă�

oricât de lungă le-ar fi crucea,

oricât de tristă le-ar fi mama

acum, acolo şi atuncea!

Nu mor poeţii; mor doar câinii;

de mila lor plâng doar poeţii�

Dormiţi în pace�Vine-un înger

şi îngereşte lemnul morţii!

Ion Zimbru

[dcp100168]

TRUPUL MARIEI MAGDALENA

(cea mai frumoasă poezie de la Marea Moartă)

Plouă departe. Foarte departe de mine plouă.

Gândurile şi visurile îmi sunt ude leoarcă�

Se face că stau la fereastră tocmai acolo

şi că Maria Magdalena se pregăteşte să meargă.

Îşi pune rochia de seară, pe care sunt desenate

drumuri în perspectivă; îşi ia pantofi cumpăraţi

de la magazinul "Cenuşăreasa", pantofi râvniţi

de mulţi piraţi, ex/piraţi, ins/piraţi şi trans/piraţi.

Desigur, îşi despleteşte părul până la glezne,

îmi şopteşte că este gata să meargă îndată,

fiindcă vrea să‑mi arate şi să‑mi citească

cea mai frumoasă poezie de la Marea Moartă.

Se face că mergem, şi mergem, şi mergem

până când se opreşte ploaia şi visul şi gândul�

Trupul Mariei Magdalena e gol; încep să‑l citesc,

încep să‑l scriu şi încep să‑l merit, învăţându‑l.

Ion Zimbru

[dcp100168]

POEZIA, DUMINICA MEA!

(de la poetul şi prietenul Corneliu Antoniu)

Dacă vii, superbă doamnă, eu mă pregătesc de toamnă:

ar, greblez, dau foc la toate cele rele şi păcate,

pun seminţe de cultură mică, mare, pe măsură,

pe măsura celor care au fugit din calendare,

pe măsura celor care‑s regi şi pururea‑n Antares,

care‑au scris până la moarte tone de singurătate,

au făcut pe dracu‑n patru, nu cumva să‑ncep să latru,

nu cumva, la o adică, să mă strâmb, să mor de frică,

nu cumva să mi se pară că în lumea asta chioară

nu mai sunt multe duminici care plâng prin policlinici,

cărora li se şopteşte cât de bine‑i româneşte

să te stingi pe deal, pe vale, prin salcâmi şi prin spitale!

Aşadar, am pus de toate, tot ce vrei, să fie bine,

nu cumva, în clipa aia, să pleci naibii de ruşine

şi să văd că nu te merit, că mai am de tras la şaibă,

că mai am de dat stamine pentru altă sfântă naibă,

nu cumva, neprihănito, să mă scuipi direct în frunte

şi să mă sorteşti uitării sclav al zilelor mărunte�

aşadar, am pus de toate: rapsodie, horă, sârbă,

nu cumva să te pălească vreo plânsoare ori vreo scârbă;

am pus tot ce mai înseamnă de băut şi de mâncare,

poate se învaţă lumea să‑ţi de/cadă la picioare;

am pus toată poezia � crede‑mă şi mă condamnă �

ai să vezi ce bogăţie, dacă vii, superbă doamnă!

Ion Zimbru

[dcp100168]

ALTĂ SCÂNTEIE

(fără Maria)

Nimeni, absolut nimeni nu voia să mai vină,

deşi se făcuse foarte multă lumină;

nici măcar Maria, cea dintâi Marie,

Maria care n‑a ştiut niciodată cine învie.

Poate o fi vinovată lumina, lumina aceea

despre izvorul căreia nu se ştie nimic;

dar nu cred că‑i adevărat, nu cred femeia

plângătoare sub crucea de frig.

Fiindcă altcineva este vinovatul

pentru toate întâmplările dumneavoastră

care, iată, săriţi pe fereastră

şi înlăcrimaţi lumea de‑a lungul şi de‑a latul.

Chiar dacă nu mai vine nimeni,

staţi liniştiţi, vă aduc eu altă femeie;

nu seamănă cu cealaltă, dar sigur aşteaptă

să aprindă altă scânteie, cu totul altă scânteie.

Ion Zimbru

[dcp100168]

CĂRUŢA ŞI TATA

(nimic vechi despre roată)

Tata mi‑a dat o căruţă,

dar n‑are, sărmana, o roată;

văd cum o paşte rugina

şi zic: ce căruţă ne/toată!

Tata se uită la mine,

zâmbeşte şi‑ncepe să tacă;

aş vrea să‑l întreb fără milă:

cu ce aduc iarbă la vacă?

Tata s‑aşează pe prispă

şi parcă îmi spune: sărmane,

fă‑ţi roată şi pune‑o pe cale,

zadarnic te‑nchini la icoane!

Tata începe să râdă,

butucul e gata să cadă�

Iau luna înaltă şi plină

şi‑o pun la căruţă drept roată!

Ion Zimbru

[dcp100168]

PÂNĂ VA FI FĂRĂ NUME

(pentru cea mai frumoasă amantă din lume)

Şi dacă ea este cea mai frumoasă din lume,

eu ce naiba mai caut unde nu se află ea?

Ehehei, habar nu există că domnişoara

este o doamnă care nu poate să mai stea!

Nu poate să mai stea, fiindcă s‑a lămurit

ce face, ce este şi ce se spune despre chibrit;

nu poate să mai stea, mai ales, deoarece

nu ştie diferenţa dintre pisică şi şoarece!

Ea, de pildă şi de probabil, nu mai poate

da înapoi tot ce a luat când se mai putea

da din cap, da din cuvinte, da din coate,

numai să demonstreze că este amanta mea!

Oricum şi oricând şi oriunde ea rămâne

cea mai frumoasă femeie din lume;

o caut până dincolo de naiba, o caut

până va fi fără nume, până va fi fără nume!

Ion Zimbru

[dcp100168]

PLICTISEALA DĂUNEAZĂ GRAV SĂNĂTĂŢII

(havel havalim hakot havel)

Îmi luasem gândul de la ea,

chiar mă bucuram că dispăruse,

chiar începusem să nu mai scriu

cereri de vis şi versuri lampeduse.

Ziceam că sunt foarte fericit,

chiar prea fericit şi prea uşor,

aşa, ca într-un paradis inutil,

unde nu există nici un îngerivor.

Treceau pe lângă mine tot felul

de păsări şi animale aiurite �

plictiseala dăunează grav sănătăţii! �

aud�şi bat, dar nu mi se deschide.

Şi am plecat, fraudulos am plecat

peste poartă�iată-mă pe pământ,

faţă în faţă cu cea mai blândă

şi cea mai frumoasă moară de vânt.

Ion Zimbru

[dcp100168]

NU CUMVA SĂ MI SE PARĂ

(despre iluzii)

foaie verde foaie rară am ajuns la primăvară

am ajuns pe înserate şi mă uit şi văd cum cade

pe costişă raza lunii să se bucure nebunii

că de mult nu mai văzură o aşa minunătură

foaie verde foaie deasă iau nebunii câte-o rază

şi o cară în spinare pân-se face ziua mare

pân-se face noaptea mică să nu le mai fie frică

nici de hoţi nici de lichele să se uite doar la stele

foaie verde foaie caldă de sulfină şi lavandă

staţi o leacă în grădină ştiu şi cred că va să vină

o mireasă foarte lungă deie domnul să ajungă

naltă cât e raza lunii că aşa sunt toţi nebunii

foaie verde mai subţire ca mustaţa unui mire

foaie verde mai frumoasă ca blestemul de mireasă

daţi în flori şi daţi în poame cum dă pântecele mamei

nu cumva să mi se pară c-am ajuns la primăvară

Ion Zimbru

[dcp100168]

SENINĂ ŞI FRUMOASĂ

(dincoace şi dincolo de geam)

Murise mama. Şi era zăpadă.

Şi frig până la osul celor vii.

Venise toată lumea să o vadă:

ţărani şi domni şi păsări şi copii.

Era senină mama. Şi frumoasă.

De sub misterul ochilor închişi

vedeam cum ies tăcerile din casă

şi urcă amintirile-n caişi.

Şi nu puteam pricepe că-ncepuse

trecutul mamei. Nu înţelegeam

atâtea lacrimi şi cuvinte spuse

pe dincoace şi dincolo de geam.

Acum, zadarnic merg la primăvară

şi-mi este dor în fiecare zi�

şi plâng mai des decât odinioară,

când nu credeam că mama va muri.

Ion Zimbru

[dcp100168]

STRIGĂTE ÎN PUSTIU

(către Maria)

Dă drumul la poartă, Marie!

Nu vezi c-o mănâncă rugina?

Trecutul e gata să plece.

E gata să intre lumina.

De-o mie de ani înainte

şi încă o mie, Marie,

tot bate la poartă cuvântul,

de fiu sau de fiică să-ţi fie!

Chiar Luna - era într-o noapte

frumoasă ca mâinile tale -

bătea cu sfială, Marie,

la poarta cu chei catedrale!

Chiar Mama - era lumânare

şi vorbă în lumea pustie -

striga şi mai strigă şi-acuma:

dă drumul la poartă, Marie!

Ion Zimbru

[dcp100168]

Bestia din bar

(bere şi gin ecologic)

Bătrâne, stai o leacă să‑ţi arăt frumoasa din bar,

poate ţi se suie şi ţie dragostea la cap;

mie îmi dă pe ochi, bătrâne,

fac evaziune sentimentală, mi‑i sângele la trap!

Uită‑te la ea, bătrâne, cum se ondulează

ca o insectă în călduri pe nisipuri sahare,

cum cântă ultima partitură din opera lui Socrate,

ne priveşte persuasiv, ne toarnă cucută în pahare!

Îndrăgosteşte‑te, cât mai repede îndrăgosteşte‑te,

să ai şi tu gheţari titanici în sânge;

pe mine m‑au scufundat în iluziile lui Dante;

sunt o epavă, bătrâne, nu te uita, nu plânge!

Grăbeşte‑te, se anunţă răcire globală

în iubirea trâmbiţată de obişnuiţi şi mameluci;

dă‑mi un gin ecologic, fii sigur că mă dezdrăgostesc

şi plec, bătrâne, fără să‑mi spui: unde te duci?!

Ion Zimbru

[dcp100168]

Buletin meteorologic

(situaţie de urgenţă)

Începe să plouă, Marie;

te rog să deschizi o fereastră;

sunt singur afară, pe prispă,

şi caii sunt singuri pe coastă!

Şi fulgeră tare, şi tună,

gutuii rămân fără floare;

ascultă, Marie, ascultă:

cad păsări din zbor pe cărare!

Şi plouă cu piatră, Marie �

aşa n‑a plouat niciodată �

întinzi nişte mânuri spre mine,

nu pot să‑(ţi) arunc nici o piatră!

Hai, vino afară, degrabă �

mor caii pe coastă, Marie �

hai să le dăm nişte viaţă

din dragostea noastră pustie!

Ion Zimbru

[dcp100168]

Mama

(pentru doamna Mariana, soţia regretatului Vasile Lehăduş)

Doamna mea, trimite‑mi păsări

lungi şi ascuţite, albe,

ca să mi se facă mare

lacrima că eşti aproape!

Doamna mea, îndreaptă stolul

rătăcit în amintire,

să mă scoată din adâncul

lacrimei că nu‑ţi sunt mire!

Doamna mea, învaţă zborul

păsărilor prin fereastră,

să câştigi singurătatea

lacrimei că eşti albastră!

Şi apoi adună timpul

care parcă te mai ştie,

şi fă‑ţi câteva batiste

din cămaşa mea, Marie!

Ion Zimbru

[dcp100168]

Adio, Don Cezar!

(mărturisire la moartea poetului Cezar Ivănescu)

Moto: e bine-n gară că miroase-a dor

şi a batiste în la revedere

despărţirile se nasc şi mor

în fum de mici şi-n gust amar de bere

(Cezar Ivănescu)

din ce în ce fântâna mai încolo se duce parcă ar avea picioare

ieri săturam un sat cu-atâta apă azi pot s-aduc o singură căldare

plec dimineaţa când abia cărarea se vede printre noapte şi lumină

s-o prind măcar o clipă mai încoace să fie ne-ncepută şi senină

mă rog pe drum la cel de sus amână potopul frigul şi pustiu-n vetre

iată se vede susură păstrează aceleaşi păsări calde printre pietre

chiar mă grăbesc şi plâng de bucurie închid un vis deschid o paranteză

sunt primul în sfârşit o beau pe toată fântâna creşte parcă în viteză

şi iarăşi zic la domnul care ştie că-s păcătos ai milă iartă gata

o să respect proverbul cu ulciorul şi cobiliţa veche de la tata

cumpănă-n zare orizont departe nord sete sud un semn un om o turmă

nu mai fugi opreşte-te zadarnic fântâna a rămas de mult în urmă

cărarea printre noapte şi lumină abia mai poate paşii să încapă

nu poartă vină ce a fost să vină sunt prea bătrân să mai ajung la apă

Ion Zimbru

[dcp100168]

De la cer până la pământ

(milă de cutia milei)

odinioară te iubeam fără oprire

acuma doamnă te iubesc din când în când

era frumos intram pe poartă şi pe uşă

şi mă‑nchinam sub ochii tăi pân‑la pământ

era curat era încet era lumină

n‑am mai văzut de‑atunci atâtea lumânări

acum şade întunericul la pândă

şi scrie semne de‑ntrebare la mirări

sună a gol şi a târziu cutia milei

stau pe genunchi şi las un ban de mila ei

încep să plâng şi să te mângâi pe vitralii

şi cuiburi noi îţi fac la streşini şi în tei

încep să plec mă uit la tine şi mi‑i teamă

că n‑am să pot veni măcar din când în când

rămâi cu bine scumpă doamnă monastire

Ion Zimbru

[dcp100168]

Un duce de iubire

(şi o femeie)

omul de zăpadă cu veşminte negre

antrenor de sănii duce de iubire

bucură copiii şi cerşeşte iarna

noaptea şade singur şi se crede mire

şi întinde mâna mătură banală

câinii dau târcoale cred că este viu

bate vântul bate deodată ninge

vara anul ăsta vine mai târziu

parcă se aude parcă se‑nţelege

prea e cald omătul vreau să mă dezbrac

nu închide frigul nu ţipa la sănii

nu călca pe doliul omului sărac

ce mai dorm copiii ce mai noapte bună

luna lasă‑n gheaţă ochi de salomee

ducele iubirii e nebun şi singur

omul de zăpadă este o femeie

Ion Zimbru

[dcp100168]

Buletin mitologic

(pastel postdiluvian)

Cuvântul meu s-a dus cu vântul

care-a bătut la uşa ta

să-ţi spună când începe ploaia

şi când sfârşeşte moartea mea.

Să fi deschis - ce întâmplare

şi ce minune ar fi fost! -

primeai în casă poezia

şi viaţa mea fără de rost.

Ţi-aş fi adus două hectare

de ghiocei şi toporaşi,

şi un hectar de manuscrise

la Cotul Donului din Iaşi.

Ai fi trăit şi o iubire

mai mare ca iubirea ta

când vezi cum se sfârşeşte ploaia

şi cum începe moartea mea.

Ion Zimbru

[riaji]

Sincer, mare pacat de Ion Zimbru. Pacat...din mai multe puncte de vedere. A avut ghinion cum numai un poet adevarat cred ca ar putea avea, ca o gluma.. negra. Volumul meu preferat al sau ramane totusi cel din 1996 - "Hai la vot". Il recitesc oricand, cu placere si il recomand, mai ales pentru cei care sunt intrigati si interesati deopotriva de poeziile sale de actualitate sau cele din Viata Libera. Cele din acel volum reprezinta o introducere in stilul lui Ion Zimbru, cu o mai mare usurinta il veti intelege, dupa ce veti citi poezii precum 'Tata', "Novembre', 'Nebun la bara fixa' sau, bineinteles 'Hai la vot'.

[dcp100168]

ANA

(despre salcâmi)

cu picioarele în prăpastie şi cu sufletul pe mal

citeşti "crimă şi pedeapsă" şi crezi că se mai poate

raskolnikov admiră salcâmii a ultima oară

şi zice cu greaţă... zarurile au fost aruncate

cu sufletul în prăpastie şi cu picioarele pe mal

citeşti "idiotul" pe înziuate şi pe înserate

prinţul mâşkin rupe şi mănâncă flori de salcâm

şi rosteşte cu milă... zarurile nu au fost aruncate

mă apropii de tine cu inima plină de bucurie

raskolnikov îmi ia pulsul mâşkin mi‑l dă înapoi

începi să plângi de frică ridici ochii din carte

şi întrebi... zarurile au fost aruncate la gunoi

mă apropii de tine cu sufletul în prăpastie

cu picioarele pe mal cu zarurile aruncate

nu ştiu dacă au căzut doi‑unu sau şase‑şase

dar cred că eşti karenina fără de care nu se poate

Ion Zimbru