Jump to content

Poezia lui Ion Zimbru


dcp100168
 Share

Recommended Posts

Domnule comandant

(declaraţie)

Subsemnatul, om al muncii domiciliat în gară,

fi'ncă m-a boxat nevasta şi m-a propulsat afară,

m-a pocnit cu funduleţul cel pe care taie ceapă,

să verifice proverbul "unde dai şi unde crapă",

m-a stuchit exact pe gene şi mi-a pus făraşu-n freză:

'z gura mă'tii, cheri din casă, marş la mândra ta cinteză,

să nu te mi prind p-aicea că-ţi dau sare, ai şi cimbru,

de-o să zică toată lumea: vai, ce fel, ce hal de zimbru!

Aşadar, în ziua aia mi-am pus coada pe spinare

şi, mai mult de-a dura-dura, am ieşit la drumul mare;

însă un poet îmi spuse printre cercuri de ţigară:

nu te speria, bătrâne, ţi-am oprit un loc în gară!

Fur şi cer, fumez chiştoace, călătorul mă cunoaşte

ca pe-un cal de fefeleagă, ca pe-un inginer în broaşte;

sectoristul dumneavoastră m-a bătut la cap, la palmă

că nu-i place de figura-mi foarte cremene şi calmă;

rog să-i trageţi din salariu şi din epoleţi: ce-i pasă

dacă eu aştept marfarul cel cu rochii de mireasă!?

Ion Zimbru

Link to comment
Share on other sites

  • 2 weeks later...

BELADONĂ ŞI MIREASĂ

(cerere de azil)

beladonă şi mireasă tuturor şi nimănui

de la toamnă pân‑la toamnă cer azil cuvântului

dinspre pace înspre pace umbra glontelui se plimbă

am şi nai şi am şi fluier şi‑s moldoromân de limbă

ţi se spune mătrăgună dai de inimă şi sânge

te mai strigă câte‑un rege câte‑o ană te mai plânge

apa se îndoaie‑n patru între noi rămâne vorba

ţi se uscă rădăcina mie‑mi tremură moldova

scoate‑ţi doliul beladonă a‑nviat poetul iară

câte‑o sapă te mai sapă ultima şi prima oară

parcă mişună târziul a sfârşit şi a‑nchinare

peste toate cele moarte umbra ta moldorăsare

totodată foaie verde lanţ de lift şi lanţ de câine

dorul dincolo de ape smulge carnea de pe mine

Ion Zimbru

Link to comment
Share on other sites

  • 3 weeks later...

Nea Ion la Bucureşti

(sonet oportunist)

Nea Ion s-a dus la Bucureşti,

îmbrăcat cu haine demodate,

amăgit că va găsi de toate,

ieftine, rapide, româneşti.

Stai aşa, să vezi ce s-a-ntâmplat:

chiar când a ajuns la barieră

l-a oprit pe loc o hahaleră

şi de buletin l-a întrebat.

A voit să doarmă la hotel;

pân-la urmă s-a culcat în gară,

bucuros că n-a rămas afară.

S-a trezit buimac şi mititel

şi-a fugit contrariat la ţară,

că-i săracă ţara fără el.

Ion Zimbru

Link to comment
Share on other sites

Lehăduş

(şaisprezece ani fără boxerul Vasile)

Te salut, Vasile!

Depărtarea de tine îmi aduce aminte ce pupăză am vrut să fac în timpul vieţii tale, ce naiba umbla prin microencefalul meu când m-am înscris la "sala de box" ca să ajung celebru supt pumnii antrenorului Petre Mihai.

Desigur, habar nu aveam ce însemnează "dansul pe ring", cum se parează o "directă", un "croşeu", un "upercut" ori alte şi alte metode/şmichirii dătătoare de glorie unsă cu aur, argint şi bronz. Am luat cafteală la antrenamente, cât nu m-a snopit mama în şapte plus şapte ani de acasă.

Odată, o singură dată, când primeam pumni într-o sală de pe strada 6.03, ai venit să te vedem, să te admirăm, să ne demonstrezi ceva, să ne dai o lecţie generală, dar tu ne-ai dat câte o lecţie la fiecare. Mă uitam la tine ca la un idol. Tu erai mare şi blând ca o "bocceluţă cu plăpânde", cum ar spune un poet la fel de mare ca tine. Când mi-a venit rândul să mă afişez în faţa ta plină de milă şi respect pentru tinereţea mea scăpată de sub controlul mamei, când am început să dau din mâini şi să mă hâţân ca pălit de leucă, de parcă veneam din osul lui Cassius Clay, tu, Vasile, mi-ai şoptit părinteşte să mă las de box, că n-am stofă, n-am răbdare şi nu ştiu ce apucături nu mai aveam atunci.

N-am înţeles, n-am vrut să mă dau mic, iar Vasile Lehăduş mi-a dat un pumn în moacă, de m-am învârtit continuu, în sens invers acelor de ceasornic, până în ziua în care blândul boxer a fost ucis.

Ştiu, ştim cu toţii, Vasile a vrut să facă bine şi a murit rău de tot. Sărmanul şi blândul Vasile s-a nimerit la capătul ascuţit al cuţitului, într-o zi fatală pentru el şi pentru mine. Spun "şi pentru mine" fiindcă nu mai avea cine să-mi dea bere la halbă pe diverse terase, cine să-mi asculte versurile veşnicei mele tinereţi, cine să mă înveţe că "pumnii nu aduc fericirea", doar te pun cu picioarele pe pământ.

Te salut, Vasile!

Soţiei tale, distinsa doamnă Mariana, îi este dor de tine şi mi te tot arată în ultima ta fotografie.

Băieţii tăi sunt boxeri în Dubai şi-ţi respectă cariera şi mănuşile cu care ai dus la extaz un morman de gălăţeni.

Fiica ta, comoara şi bestiuţa Camelia, fina mea de cununie, şade pe gânduri şi vrea să plece, să organizez cu tine "răpirea din Dubai".

Nepoata ta, Lăcrămioara, este mai frumoasă şi mai isteaţă decât fetele pe care le admirai atunci, când viaţa ta se împărţea între familie şi sport, când totul ţi se părea floare la ureche.

Vorbim despre tine, vorbim toţi cei pe care i-ai făcut KO şi OK, vorbim printre lacrimi discrete, vorbim ca şi cum urmează să vii printre vii.

Te salut, Vasile!

Ion Zimbru

Link to comment
Share on other sites

  • 2 weeks later...

Stetoscopul scuză mijloacele

(resuscitare)

am pierdut aseară cardul

plin cu şapteşpe monade

şi am plâns treizeci de halbe

cu‑n prieten cumsecade

m‑am rugat la bancomate

când la unul când la altul

mi‑au sclipit să bag sus/pinul

să nu‑mi crape miocardul

şi am râs cu lacrimi dese

de atâta supărare

râsul des creştea în halbe

dar ce lacrimă nu‑i mare

chiar am stat până la noapte

şi am meditat la pândă

mi l‑a dat o cardiacă

scumpă straşnică şi blândă

şi mi‑a spus ai grijă nene

sunt cardiofagi cu carul

nu mai pierde substantivul

că îţi spune sec pa harul

am pierdut aseară cardul

dar ce card mă mai sus/ţine

când monşer cardiologul

dă cu stetoscopu‑n mine.

Ion Zimbru

Link to comment
Share on other sites

Doamna Cri

(despre singurătate)

Mă duc la tine, doamnă Cri,

chiar dacă pleci şi nici nu-ţi pasă

că te aştept şi că ascult

cum cad gutuile pe casă!

Mă duc la tine şi te-ntorc

din toate drumurile tale,

să stai acolo când voi fi

clopot iubirii catedrale!

Mă duc la tine şi încerc

în cerc apropierea care

ţine departe trupul tău

şi mintea mea devastatoare!

Mă duc la tine să ascult

cum cad gutuile pe casă,

mă duc la tine, doamnă Cri,

chiar dacă pleci şi nici nu-ţi pasă!

Ion Zimbru

Link to comment
Share on other sites

Publicitate

(către domnul Cri)

Domnule Cri, jur pe cuvânt, pe ce‑i a fi sau a nu fi:

în seara asta sunt nebun, vin să o fur pe doamna Cri!

Nu te‑ntrista, stai liniştit, nu‑ţi pune ghetele pe dos:

vin cu măslin şi vin cu vin, şi am s‑o fur foarte frumos!

Să nu mă bagi în lichituri, nu ţine câinele flămând

să mă mănânce când o fur, acum, când am ajuns la rând!

Ca să nu crezi, cumva, că‑s tâmp, am să aduc şi nişte flori

să i le dau, cum unui mort, căci n‑am s‑o fur de două ori!

Dacă nu ştii, frumoasa Cri e cea de‑Acum şi de Atunci,

când ai furat‑o şi ai râs, şi au rămas nouă porunci!

Vin să o fur, domnule Cri, nu calc nimic, nu e păcat,

ai să trăieşti fără sfârşit: nici subiect, nici predicat!

Ion Zimbru

Link to comment
Share on other sites

Nimicăieri

(wanted)

Când tu erai cea mai frumoasă şi eu eram cel mai urât

dansau bacantele pe masă şi una îmi stătea în gât

Umblau cu ochii după tine zei, împăraţi şi cavaleri,

făceau cu sabia spre mine, ziceau că sunt nimicăieri.

Din ochii tăi curgeau mirese neprihănite-n ochii lor,

plângeau bacantele pe mese şi eu credeam că nu mă vor.

Un zeu cu gândurile crude m-a repezit ca pe-un poet:

tu ia-ţi bacantele şi du-te; de-ţi pare rău, n-am să regret!

De zei de împăraţi nu-mi pasă, nu-mi pasă nici de cavaleri�

Tu ai rămas cea mai frumoasă şi eu m-am dus nimicăieri.

Ion Zimbru

Link to comment
Share on other sites

CATARACTA ŞI BUSOLA

(nolens-volens)

Tot cu ochii pe busolă, tot cu mintea în conservă,

am ajuns proprietarii cataractei oculare.

Vin eurovăzătorii şi se plâng şi ne observă

boala asta estmalignă, rusoplumbul din picioare.

Noi ne bulgărim estetic, cu mândrie albaneză,

nu ne vindem geografia de pe sol, de pe retină!

În zadar ne pune Nato puful şansei în dormeză!

În zadar ni se oferă lucşi şi eurociclină!

Preşedinţii: mulţi şi stoici; toţi primarii: icşi cu treabă;

hrebenciucii, magistraţii judecă de rup pământul,

cum să regăsim pe masă frunză verde foi de iarbă,

cum să refuzăm friptura, Basarabia şi gândul!

Doamne, câţi putinozauri ne tratează cu tratate

despre cum să-nchidem gura când e vorba de hotare�

Nu ne vindem geografia cu aripile tăiate,

căci suntem proprietarii cataractei oculare!

Doamne, ce boscorodeală, lipitori şi bâzdâgănii

traversează, nolens-volens, roşul sacru din artere!�

Cât va fi vara de lungă, ne-am înfuriat pe sănii!�

Cât va fi de lungă iarna, vom servi coleoptere!

Atveciaem na vaprosî?!�Nu ne sprijinim pe glorii

care ne-au luat friptura şi ne-au des cusut guverne!�

Vrem ori nu, vom trece Prutul ca să vindecăm istorii,

s-avem puf de păpădie în dormeze şi în perne!

http://www.viata-libera.ro/index.php?pa ... l&id=25910

Link to comment
Share on other sites

  • 2 weeks later...

Cântec de leagăn

(pentru toate Mariile dumneavoastră)

Dormiţi, Mariilor, dormiţi

frumoase, veşnice, preciste;

fără cuvânt şi fără voi,

nimic nu poate să existe!

Vă scriu de leagăn şi vă cânt:

visaţi‑mă, hai, nani‑nani,

sunt fiul vostru, primul fiu,

şi râd şi plâng... labuntur ani!

V‑am căutat şi v‑am iubit

absent, aproape şi departe;

poeţii mor... şi zeii mor...

doar voi sunteţi fără de moarte!

Adeseori şi fără rost

v‑am dat merinde la uitare,

dar m‑am întors şi am cerut

lumină, lapte şi iertare!

A fost frumos, este frumos

ca un descântec de iubire;

sunt vindecat, intru‑n cuvânt

cum intră mama‑n monastire!

Vreau să vă spun, dar nu vă spun

cum doare... lama sabahtani...

Dormiţi, Mariilor, dormiţi

în visul meu, hai, nani‑nani!

Ion Zimbru

Link to comment
Share on other sites

Un fluture pe lampă

(despre poeţi)

Şi dacă vrei să vezi un fluture de lampă,

vino când seara intră‑n casă şi în sat,

el stă acolo, pregătit pentru plecare

către lumină şi uitare şi păcat!

Şi dacă vezi că vrei o clipă să mai steie

tăcut şi viu, murdar de spaţiu şi de timp,

întinde mâna, stinge lampa şi îmbracă‑ţi

rochia neagră de atunci până‑n Olimp!

Să ai la tine ochii negri, să nu‑i pară

bietului tâmp că‑s două flăcări şi să vrea

un loc de veci în susnicia lor, să poată

trăi o noapte scurtă pe lungimea ta!

Nu te grăbi, chiar dacă cere dezbrăcare,

chiar dacă ştie că alt fel nu va muri,

mai dă‑i o şansă, depărtează‑l de iubire,

spune‑i s‑aştepte înc‑o zi, şi înc‑o zi!...

Va încerca geamuri şi porţi şi uşi închise

de mâna ta, te va ruga să nu‑i alini

ultimul zbor spre primul zbor şi să ajungă

în focul tău de milioane de lumini!...

Şi dacă vrei să ai un fluture de lampă

numai al tău, dezbracă‑te‑n Olimp de tot

şi vino‑n sat când bună seara intră‑n casă,

singura casă cu ferestrele spre nord!

Ion Zimbru

Link to comment
Share on other sites

Dincoace şi dincolo de ape

(text furat din arhiva lui Nicolae Labiş)

vino mai aproape îngeră păgână

dincolo de ape zace o fântână

noaptea am săpat‑o cu privirea arsă

vino vinovato s‑o luăm acasă

i‑a fugit izvorul bântuit de sete

plânge spart ulciorul unde‑i moromete

va să se întâmple astupare crudă

n‑o mai poate umple nici o paparudă

nu‑i mai cere apă nici o caravană

vino mai degrabă dacă poţi fi ană

Ion Zimbru

Link to comment
Share on other sites

Cinci arcuşuri şi şapte viori

(nişte ruine catedrale)

te-aş fi iubit de multe ori

dar tu ai vrut numai o dată

cântai la şapteşpe viori

cu cinci arcuşuri deodată

cântai de mine şi încet

erai logodnică şi fată

logodnica unui poet

răpus de domnul niciodată

mi se părea că se făcea

o luminiţă mai la vale

viorile o descântau

de-a lungul scâncetelor tale

şi se făcea că nu mai pot

să-mi pară rău că mi se pare

cum tu mă ceri tocmai la nord

unde nu este întâmplare

aici la nordul gordian

râvnesc maimicii şi maimarii

tu cânţi la şapteşpe viori

cu cinci arcuşuri salcâmarii

nici o vioară de salcâm

n-a rezistat privirii tale

şi râd şi plâng arcuş pierdut

printre ruine catedrale

Ion Zimbru

Link to comment
Share on other sites

  • 2 weeks later...

Nimic supra nimic

(două care)

te căutam în carul mare/ şi tu fugeai în carul mic

erai frumoasă şi răbdare/ era frumos şi era frig

doamne şi ce îndepărtare/ ce cai pur‑sânge şi ce roţi

mai mari decât la carul mare/ te ajutau să fugi de toţi

ce mici erau roţile mele/ mai mici decât la carul mic

nicicând să nu te pot ajunge/ să fiu nimic supra nimic

şi dacă nu va fi să fie/ ce tot mă bântuie prin gând

în carul meu pun păpădie/ şi umblu singur pe pământ

acolo nu e loc de mine/ de tine nu e loc aici

tu eşti misterul lunii pline/ eu sunt banalul lunii mici

se poate face schimb de care/ dar ce menire ce câştig

decât nimic în foarte mare/ mai bine tot în foarte mic

Ion Zimbru

Link to comment
Share on other sites

Colţul cu paingi

(ultima victorie antumă)

frumoasă perpendiculară

de la pământ până la cer

m‑ai dus şi m‑ai lăsat afară

punct anonim pe doipier

încep să cred că astă seară

ai reuşit să mă învingi

prin fum albastru de ţigară

în colţul nostru cu paingi

încep să ştiu că totdeauna

m‑ai dat la pulbere şi praf

să nu ţi se mai pară luna

amanta mirelui moldav

eu am fost mirele pe care

l‑ai spus la cina lui da vinci

l‑ai condamnat la înălţare

în colţul nostru cu paingi

încep să uit acestea toate

rotindu‑mă la nesfârşit

fiindcă punctul n‑are moarte

cum n‑are dragostea în vid

frumoasă perpendiculară

dea dumnezeu să nu te stingi

arzi şi rămâi seară de seară

în colţul nostru cu paingi

Ion Zimbru

Link to comment
Share on other sites

O cricuire în proză

(despre poezie)

Intrase în odaie, printre substantive mărunte. Şi cânta. Cânta de sfărâma liniştea sufletului meu adormit şi liniştea sufletului tău treaz. Şi pe frunte îţi alunecădeau visuri, parcă nici Dumnezeu nu voia să tulbure atâta frumuseţe devastatoare, nu mai voia să ia ce a dat din majestatea Lui. Necunoscutul curgea pe ziduri, se aşeza la picioare. Şi acum aud Luna ascultătoare pândind în gutui.

Să nu tacă! Să nu tacă! - ziceam printre alte cuvinte. Nu trebuie să se oprească, el nu osteneşte nicicând, fiindcă trăieşte puţin, moare cu mult mai înainte, cântecul său vine tocmai din Cer, vine tocmai pe Pământ, nu are nevoie de odihnă! Doar eu caut adormire şi oprire, doar eu mă lovesc de lucruri mărunte, doar eu mă sperii şi fug din sălbatica mea fire, dar mă întorc, deoarece nu am de unde până unde!

Să moară! Să moară! - strigau nişte deranjaţi de frumuseţe, nişte necăjiţi ai lumii fără Dumnezeu. Dar el îşi muta cricuirea mai aproape, stătea pe flăcările viorii şi ardea repede pentru sufletul meu adormit, pentru sufletul tău treaz! Ardea cântând, iar domnul Necunoscut plângea la cap, plângea la picioare, îl dădea mai încoace, îl dădea mai tare şi şoptea: precum în Cer, aşa şi pe Pământ!

Ion Zimbru

Link to comment
Share on other sites

Arhiva mea sentimentală

(pentru doamna cu Maria)

Arhiva mea sentimentală e plină cu bijuterii:

fluturi de lampă, ochi de vază, ciorapi şi lacrimi fumurii,

danteluri mov tocmai de unde am vrut s‑ajung, dar n‑am ajuns,

garoafe negre, cremenite pe un picior fără răspuns,

târziuri spuse mai devreme, devremuri spuse mai târziu,

pene de păsări fără milă, nisip, relicve de pustiu,

rochia mamei (de mireasă), praştia mea (de vânător),

cămaşa tatălui (de mire), timpul picior peste picior,

sperietoarea mea frumoasă, abandonată prin grădini,

imaginea iubitei mele de miliarde de lumini,

greieri căzuţi la datorie, sulfine, manuscrise, zmei

şi flori de deal şi flori de vale, flori de salcâm şi flori de tei, şi o secundă, o secundă pe care tu poţi s‑o mai fii...

arhiva mea sentimentală e plină cu bijuterii!

Ion Zimbru

Link to comment
Share on other sites

  • 2 weeks later...

Nu cer iertare!

(pentru cea mai frumoasă Nicoletă de dincolo de gratii)

Rămâi cu bine, trista mea femeie,

rămâi cu bine, sfântul meu destin,

nu cer iertare, să nu-mi daţi iertare,

nici la iertare nu mai pot să ţin!

Când am ţinut la toate cele sfinte

era lumină-n haos pentru toţi

şi toţi râdeau despre femeia tristă,

fără destin, cu plopii fără soţ.

Când am trecut la toate cele rele

şi am fugit de moarte şi de popi,

era frumos, plângea de amăgire

femeia mea cu soţ şi fără plopi.

Nu cer iertare, să nu-mi daţi iertare,

nici la iertare nu mai pot să ţin!�

Rămâi cu bine, trista mea femeie,

rămâi cu bine, sfântul meu destin!

Ion Zimbru

Link to comment
Share on other sites

Fuga din/în labirint

(parodie în stil ionic, dictată de Vasile Muche, omul care dă un Raid cu drujba prin Universul material, al cărui preşedinte spiritual este Dumnezeu)

De dimineaţă până seara caut femei prin labirint,

femei cu muşchi de capră neagră, cu sâni şi coapse de argint...

Dar nu găsesc nici o bucată, una măcar, aşa, de leac,

măcar o târfă, ori o babă, poate fi chiar baba Novac;

şi noaptea caut, fără milă, caut cu patimă şi sârg,

femei cu sângele în clocot şi cu toţi sânii daţi în pârg;

cu lumânarea, cu lanterna, cu-n palid lucs de licurici

caut o damă de spatie, sau de caro, sau de servici,

sau măcar una desenată pe un panou publicitar,

gasteropodă, scurtă, lungă, cu capul gol, cu părul rar;

una măcar, nasoală, şchioapă, plină cu draci, plină cu vid,

cu dog la uşă, cu centrală şi cu bărbatul la Madrid...

Poate fi blondă naturală, vopsită, creaţă sau vâlvoi,

sulemenită, tatuată, cu dinţii deşi din doi în doi,

cu abţibilduri potrivite pe bicepşi, tricepşi, pe bazin,

cu inimă accelerată în vecii vecilor... amin!...

poate fi sobră, constipată, isterică, frigidă, rea,

adolescentă, strâmbă, proastă, amară, acră, acadea,

măturătoare, ingineră, sfântă pălită de tramvai,

dură şi rece, rafinată ca aia a lui Şaptecai,

deşteaptă fără frontiere, senilă, pâine, sau chibrit,

lună plângând de bucurie când se ascunde-n asfinţit;

din aia fără moştenire şi fugărită din vox dei,

marie magdalenă, muză, ţigancă, pupăză din tei...

Ehehehei!... mărturisire: ce prost am fost, ce prost mai sunt

în labirintul ăsta, Doamne, unde ai vrut să mă ascund!?

Ion Zimbru

Fuga din/în labirint

(continuare)

Dar nu m-ascund – ferească Sfântul! – caut şi eu, ca un poet,

ca un poet fără cătare, cărarea către Nazareth…

Căci doar femeia e cărare, cât o fi ea de rea, de când

s-a plămădit în/chipuirea, raiul şi iadul pe Pământ;

numai femeia poartă crucea – a ei, a mea, a ta şi-a lor –

chiar dacă şade, câteodată, plângând, picior peste picior;

chiar dacă unii o omoară şi alţii n-o iubesc deloc,

ea poartă-n pântece fiirea şi rugăciunea de noroc,

ea scrie timpul, scrie vremea, ea scrie greul cel mai greu;

fără femeie, nu există nici Lucifer, nici Dumnezeu…

Dacă n-ar fi această „proastă” – cum spun târtanii deseori –

n-ar fi nici viaţă şi nici moarte, nici flori şi nici mormânt cu flori,

n-ar fi nici râs, nici plâns, nici vrajă, nici îndurare nu ar fi,

şi nimeni nu ar fi să spună mereu „to be or not to be”;

nimeni n-ar da cu barda-n lună, nimeni n-ar pune un copac,

n-ar mai avea nimeni o mamă – cuvântul cel mai drag din drag –

şi nimeni, poate niciodată, râvnind la pupăza din tei,

n-ar mai rosti în dorul lelii: ce puii mei! ce puii mei!…

Fără femeie, nu am vreme; fără femeie, nu am timp;

fără femeie, se usucă şi moare muntele Olimp;

fără femei, se duce naibii tot ce am dat şi nu am dat,

chiar şi corabia lui Noe, chiar şi celebrul Ararat;

ele ne dau cele mai multe, cele mai sfinte lumânări

când ne iubim la drumul mare şi când ne despărţim în gări;

ele ne-adună şi ne lasă pe toţi în pace şi-n război,

ele ne spun că înainte poate să fie înapoi…

Ooo, tu, femeie/poezie…spun adevărul…caut…mint:

mai lasă-mă în amăgirea cu sâni şi coapse de argint!

Ion Zimbru

Link to comment
Share on other sites

Cum nu se scrie cel mai frumos poem de dragiste şi cum întunericul se propagă cu viteza luminii

(regret condiţional operativ sau cum se poate rata călcarea celor zece porunci)

Te‑aş fi iubit până la sânge,

te‑aş fi iubit până la os,

cu toate mâinile curate

şi fără să te rog frumos!

Te‑aş fi iubit fără cuvinte,

te‑aş fi iubit fără cusur,

să crape corbul-niciodată

să nu mai zică "nevermur!"

Te‑aş fi iubit cum se aude

că şi tu ieri m‑ai fi iubit,

cu toate feţele luminii

din sufletul unui chibrit!

Dar astăzi a venit devreme

şi nici nu m‑a rugat frumos...

este târziu până la sânge

şi întuneric pân‑la os!

Ion Zimbru

Link to comment
Share on other sites

În numele foamei

(apel către iubitorii culturii naţionale)

vino să‑ţi mănânc din palmă

vino să‑ţi mănânc din sân

sunt flămând şi am şi acte

de sălbatic şi hapsân

sunt flămând până la urmă

sunt flămând pân‑la‑nceput

port la gât numele foamei

foamea‑mi ţine de urât

sunt sălbatic fiu de fiară

nu ai cum să te fereşti

caut moartea căprioarei

care‑ai fost şi care eşti

vino să‑ţi mănânc din palmă

pân‑la umăr pân‑la gât

pân‑la sân şi pân‑la visul

care‑mi ţine de urât

Ion Zimbru

Link to comment
Share on other sites

De când nu mai vine Maria

(eu şi câinele)

de când nu mai vine maria

miroase-a pustiu în grădină

şi luna nu vrea să răsară

nici nouă nici goală nici plină

nu pot înţelege de cine

de ce până când până unde

mariei atâta i-i frică

şi-mi pune sahare sub frunte

încolo încoace aiurea

măsor aşteptările toate

dar nici o scrisoare nu vine

să-mi spună ce face departe

vin păsări mai grele ca vremea

mai lungi ca lumina pe care

mi-a dat-o odată maria

din singura ei lumânare

vin păsări şi stau în grădină

şi cântă şi cântă şi cântă

dar nu pot s-o uit pe maria

înaltă subţire şi blândă

şi stau şi mă uit după lună

şi câinele tace cu mine

hai câine să plângem alături

maria din veci nu mai vine

Ion Zimbru

Link to comment
Share on other sites

Ce tare gândesc generalii!

(despre curajul fizic şi lingvistic al unui soldat dezertor)

soldatul azvârle castronul

îşi bagă ceva în armată

şi fuge din braţele morţii

că are acasă o fată

şi fuge şi fuge şi fuge

pândesc generalii cum fuge

ce tare aleargă soldatul

cu mâinile‑n formă de cruce

aleargă şi plânge aleargă

e iar şi e iar dimineaţă

îşi vede în gropi de obuze

prietenii lui fără viaţă

azvârle vestonul cămaşa

îi par duşmănoase şi grele

şi crede că până acasă

mai are doar câteva stele

ce tare gândesc generalii

şi trag o rafală subţire

în trupul soldatului care

visează cămaşă de mire

soldatul aleargă şi cade

aproape aproape de casă

şi uită în veci că‑l aşteaptă

mireasă o fată frumoasă

Ion Zimbru

Link to comment
Share on other sites

  • 2 weeks later...

Ştiinţă şi tehnică

(cu acordul animalelor)

Al timpului unu-s bolnav de lumină,

multiplu de zero cu uşile-nchise,

aştept să se nască, să poată, să vină

alt timp fără milă, bastard şi ulise.

Visez evadare... încearcă, Adame,

măcar pân-la mugur, măcar pân-la floare,

măcar pân-la vina cu vinuri khayyame,

chiar dacă-n veci Eva dare nu are.

Aud cum cea coajă a punctului crapă

sătulă de unu, mirată de cine

porneşte pământul şi scoate din apă

pistiluri virgine şi proaste stamine.

Şi pare că-mi cresc din nimic aripi zvelte

şi pare că-ncep evadare prin zbor,

mă bate lumina prin două unelte

cu pleoapele-nchise în greu somn uşor.

Vreau să mă-ntorc, însă nu se mai poate

când vinul acela se face defunct

şi timpul mă poartă spre singurătate,

spre spaţiul enorm al aceluiaşi punct.

Hai, vino şi tu, te aştept fără milă,

ai loc, l-am păstrat de la mugur la floare,

vreau să te văd, domnişoară pistilă,

chiar dacă-n veci Eva dare nu are!

Ion Zimbru

Link to comment
Share on other sites

Create an account or sign in to comment

You need to be a member in order to leave a comment

Create an account

Sign up for a new account in our community. It's easy!

Register a new account

Sign in

Already have an account? Sign in here.

Sign In Now
 Share

×
×
  • Create New...

Important Information

We have placed cookies on your device to help make this website better. You can adjust your cookie settings, otherwise we'll assume you're okay to continue.