„Cravata galbenă” și Galațiul. O legătură subtilă între artă, istorie și identitate

[dcp100168]

„Cravata galbenă” și Galațiul. O legătură subtilă între artă, istorie și identitate

Peste 4.000 de spectatori au participat, la Sala Palatului, la premiera de gală a filmului „Cravata galbenă”. Evenimentul s-a bucurat de prezența actorilor John Malkovich și Sean Bean, a regizorului Serge Ioan Celibidache, a echipei de filmare, dar și de cea a vizionarului regizor Tim Burton, invitat special al galei și care s-a declarat fascinat de România încă din perioada filmărilor pentru „Wednesday”.

„Dintr-un colț al României începe extraordinara poveste a unui copil care a cucerit lumea. Povestea lui Sergiu Celibidache. Este călătoria unui om care a refuzat orice compromis, de la copilăria trăită sub un tată autoritar în România interbelică, până la anii de foamete și lupta pentru supraviețuire în Germania devastată de război. Un film despre curajul de a crede în ceea ce pare imposibil și despre prețul plătit pentru a rămâne neclintit într-o lume a compromisurilor. Despre iubire, adevăr, integritate și sacrificiu. Despre succesul care nu înseamnă nimic fără acceptarea și recunoașterea celor dragi. Și despre dorul de acasă, care l-a însoțit mereu, oriunde s-ar fi aflat”, se afirmă în sinopsisul filmului.

Pelicula „Cravata galbenă” acoperă peste șapte decenii din viața lui Sergiu Celibidache, unul dintre cei mai mari dirijori ai secolului XX. Este refăcut drumul extraordinar al artistului - de la copilăria din România interbelică la consacrarea sa ca dirijor al Filarmonicii din München.

În spatele acestei povești universale despre artă, dăruire și libertate interioară, se află însă o rădăcină locală: familia Celibidache are origini în vechiul județ Covurlui, teritoriu care face astăzi parte din județul Galați. Tatăl dirijorului, Demostene Celibidache, provenea din această zonă, ceea ce leagă indirect Galațiul de destinul unuia dintre cei mai mari muzicieni români din toate timpurile.

Chiar dacă filmul nu a fost turnat în oraș și nu evocă explicit locuri din Galați, legătura rămâne semnificativă. Galațiul face parte din spațiul cultural moldav care a dat României o pleiadă de artiști, intelectuali și oameni de cultură. Faptul că rădăcinile familiei Celibidache se leagă de aceste locuri aduce un plus de prestigiu și identitate culturală zonei Dunării de Jos. Pentru publicul gălățean, filmul poate fi un prilej de reflecție asupra propriilor valori culturale și asupra moștenirii lăsate de marile personalități românești.

Poate n-ar fi rău ca instituțiile de cultură locale să valorifice această legătură a tatălui lui Celibidache cu Galațiul prin proiecții speciale, dezbateri, concerte sau programe educative dedicate muzicii clasice.

„Viața liberă” ar sprijini cu siguranţă astfel de inițiative, mai ales că regretatul director al cotidianului nostru, Radu Macovei, a fost nepotul după mamă al marelui dirijor Sergiu Celibidache.

Primele difuzări la Galaţi ale filmului vor avea loc pe 12 şi 13 noiembrie, de la ora 19.00, la Cinema City. Pe 24 noiembrie este programată o proiecţie de gală, în prezenţa realizatorilor.

viata-libera.ro

[dcp100168]

„Cravata galbenă”, un film care aduce oamenii împreună. Premieră de gală la Galați

Luni, 24 noiembrie, de la ora 19,00, are loc la Cinema City Galaţi proiecţia de gală, în prezenţa unor membri ai echipei care l-a realizat, a filmului "Cravata galbenă", dedicat vieţii extraordinare a dirijorului Sergiu Celibidache, unul dintre cei mai mari muzicieni pe care i-a dat România. În preambulul acestui eveniment, le-am adresat câteva întrebări regizorului Serge Ioan Celebidachi şi producătoarei Adela Vrînceanu Celebidachi, care au răspuns, în exclusivitate pentru cititorii "Vieţii libere", ceea ce puteţi citi în continuare. 

- Este dificil să găseşti lucruri nespuse despre filmul "Cravata galbenă", fiindcă, de la premiera de gală, se vorbeşte şi se scrie foarte mult despre această mare realizare a cinematografiei româneşti. Chiar, apropo de traseul identitar atât al filmului, cât, mai ales, al dvs., consideraţi filmul unul românesc? Dumneavoastră vă simţiţi român? 

Serge Celebidachi: - Acest film este filmat 100% în România, a fost lucrat în post-producție 100 la sută în România și mixat la Paris de un specialist român, este finanțat 100 la sută din surse românești și folosește în proporţie de 99% o echipă românească. Deci da, cred că îl putem numi un film românesc. Singurul lucru pe care nu îl are românesc este limba originală, deoarece aveam nevoie de o distribuție internațională pentru a avea șansa de a călători în jurul lumii cu filmul.

În ceea ce mă privește, sunt 100 la sută român, prin sânge. Totuși, m-am născut la Paris, am crescut la Paris, apoi am plecat în SUA pentru a studia teatrul și filmul, și înapoi la Londra, unde am locuit o perioadă, înainte de a mă muta în România din 2015. Nu mă pot simți 100% român, pentru că am fost crescut în străinătate, având privilegiul de a învăța din culturi diverse - pe lângă cea română, cu limba mea română care este atât de limitată pe cât este, din păcate - dar inima mea bate pentru România în fiecare zi și țin la România mai mult decât la orice altă țară.

- Nu sunt critic de cinema, vom lăsa specialiştii să se pronunţe asupra calităţilor filmului realizat despre viaţa unei personalităţi uriaşe, pe care chiar şi o peliculă de 20 de milioane de euro greu o cuprinde. Aş vrea să ştiu, însă, dacă, în calitate de creatori ai filmului, dar şi de membri ai familiei, credeţi că maestrul Sergiu Celibidache l-ar fi urmărit cu plăcere, ar fi susţinut distribuţia şi soluţiile regizorale alese? Era marele muzician un consumator de film?

- Tatăl meu era un critic dur a tot şi toate, aşa cum ştim. Mă îndoiesc că ar fi fost impresionat de un film centrat pe viața lui. Acestea fiind spuse, mi-ar fi respectat alegerea artistică și ar fi judecat-o după capacitatea sa narativă și impactul emoțional resimţit când îl vedea. El era un spectator de film pasionat, în plăceau în mod special western-urile şi majoritatea peliculelor lui Chaplin, pe care le urmăream împreună foarte des. 

- Am remarcat, din interviurile date de actorii care joacă rolul principal, că a fost nevoie de o pregătire intensă - au învăţat germană, să cânte la pian. Fac aceste lucruri parte din antrenamentul obişnuit al unui actor sau se optează de regulă pentru soluţii de "păcălire" a audienţei - dublare de voci sau mâini, suprapuneri de imagini etc?

- Probabil depinde de abordarea regizorului. A trebuit să ne apropiem cât mai mult de personajul existent și să oferim o credibilitate maximă scenelor muzicale/dirijate, deoarece, în opinia mea, nu există nimic mai rău decât cineva care se preface că dirijează (sau cântă la pian). Aşa ceva îl scoate imediat pe spectator din poveste. Așadar, pentru noi, nu a fost neapărat o alegere, ci o obligație de a săpa adânc și de a învăța cu adevărat  "meşteşugul" respectiv, pentru a fi credibili în fața orchestrei și, în final, în fața publicului.  

- Deşi în film nu există o menţiune directă în acest sens, din punct de vedere istoric familia Celibidache este legată de oraşul şi regiunea Galaţi... 

- E drept. Să condensezi o odisee de 70 de ani în 2 ore și 17 minute necesită un proces selectiv care să ne permită să extragem doar esența personajului. Multe aspecte ale vieții sale nu au putut fi prezentate, altfel filmul ar fi durat 10 ore sau mai mult... Din nou, acesta nu este un document istoric, ci o poveste care te duce undeva și te va cufunda (sperăm) în emoții și sentimente mai veridice față de viață și, în cele din urmă, față de tine însuți. Am ales ceea ce am considerat a fi cele mai semnificative puncte pentru a putea ajunge la o narațiune construită pe o structură în trei acte.

- Expunerea pozitivă pe care această peliculă i-o face României este greu de cuantificat, dar indubitabilă. Aţi avut sprijinul autorităţilor române în timpul filmărilor?

Adela Vrînceanu Celebidachi: - Da, am avut suportul Centrului Naţional al Cinematografiei, apoi al mediului privat şi am primit şi susţinerea Oficiului de Film şi Investiţii Cultural. Filmările s-au derulat când Ministerul Culturii era condus de Raluca Turcan, care ne-a ajutat foarte mult cu producţia. Este un proiect în care mediul privat a dat mâna cu autorităţile române, ceea ce nu poate decât să ne bucure. Putem face lucruri frumoase când ne unim forţele.

- Un proiect cinematografic de anvergura "Cravatei galbene" obligă la demersuri viitoare similare. Aveţi planuri de viitor pe care le puteţi dezvălui în acest sens?

- Serge îşi doreşte mult un film despre Brâncuşi, eu unul despre Jean Negulesco, dar rămâne de văzut ce ne rezervă viitorul.

- Reacţia emoţională a publicului românesc este, cel puţin potrivit semnalelor noastre, foarte bună. Practic, oamenii aşteaptă să ruleze şi ultimul credit pe ecran şi nu se ridică, trăind cele văzute. Care a fost reacţia echipei atunci când a văzut acest lucru?

- Am fost la mai multe proiecţii şi avem un public de la şase, la 96 de ani şi, într-adevăr, mulţi oameni stau până se termină genericul de final, este extraordinar. După atâţia ani de efort susţinut, este un sentiment atât de frumos să vezi că rezultatul muncii noastre se traduce în atâtea emoţii. Arată nevoia de frumos pe care o avem, nevoia de modele pe care tinerii o au şi nevoia de a fi solidari unii cu alţii, după cum a scris o doamnă pe social media: “Am intrat [la film] singuri şi am plecat împreună”.

viata-libera.ro

[dcp100168]

„Cravata galbenă”, lumea de Acasă a lui Sergiu Celibidache. Luni, două proiecţii în prezenţa echipei, la Galaţi

Am văzut filmul „Cravata galbenă”, o producție monumentală - pe deasupra - și românească, realizată de fiul marelui muzician - Serge Ioan Celebidachi (diferenţele de literă dintre nume provind dintr-o greșeală de scriere a autorităţilor străine). Luni, 24 noiembrie, de la ora 19,00, respectiv de la ora 20,00, la Cinema City Galaţi, membrii echipei vin la întâlnirea cu publicul gălăţean.   

Ecranizarea vieții pline de provocări a marelui „Filozof cu baghetă” este un omagiu adus geniului marii muzici clasice de fiul său și are la bază povestea de viață a românului plecat în lume să-și afle un rost și să-și împlinească un vis, acela de a deveni compozitor și dirijor. Astă seară, Serge Ioan va reveni la Galați, pentru a ne bucura împreună, vizionând „Cravata galbenă”.  Povestea tumultoasă de viață a fost notată, într-un jurnal, chiar de fiul său Serge Ioan, un tânăr cineast discret în viață și în film, dezmierdat Miki, care scoate în relief dragostea și dorul tatălui său, dezrădăcinat într-un mod abrupt de familia sa și de Iașiul interbelic, la vremea marilor întrebări.

Suntem în perioada interbelică, în istoricul Iași, Capitala culturii și spiritualității românești și a întregii Moldove jertfitoare,  abia ieșită din Primul Război Mondial, simbolul rezistenței și al speranței românilor întru unitate de neam și de credință. În casa tânărului ofițer de cavalerie Demostene Celibidache (născut la Galați, în 25 decembrie 1868), tatăl marelui muzician Sergiu Celibidache, spiritul de jertfă pentru „România dodoloață” era viu, respira prin toți porii. Căsătorit cu Maria Brăteanu (1878-1962), profesoară de chimie, în casa lui Demostene s-au născut cinci copii. Ofițerul de cavalerie  și-ar fi dorit ca fiul său Sergiu (al doilea din cei cinci copii, născut la 28 iunie 1912, la Roman, la jumătate de an de la plecarea lui Demostene din Galați) să urmeze o carieră politică.  De la Roman, în 1913, familia lui Demostene s-a mutat la Iași.

O călătorie în spațiul universal al marii muzici clasice

Drama începe în tinerețe, când Sergiu primește în dar de la tatăl său o „cravată galbenă, de viitor prim-ministru al României”. Numai că visul tânărului nu rezonează cu al tatălui său, iar dialogul se întrerupe brusc, definitiv. Tânărul iubitor de muzică  părăsește casa părintească și își ia viața în mâini...

 Acțiunea minunatei producții cinematografice românești, realizată cu actori străini, este o călătorie în spațiul universal al marii muzici clasice;  începe în România interbelică și se desfășoară pe parcursul a șapte decenii, de-a lungul și de-a latul a cel puțin trei dictaturi (Hitler, Stalin, Ceaușescu) până după căderea cortinei de fier, la noi, în decembrie 1989. Scenele alternează între Sergiu, aflat la vârsta maturității - interpretat cu delicatețe de actorul John Malkovich - și Sergiu Celibidache în devenire (între 20 și 50 de ani), interpretat cu nerv, cu dragoste și multă dăruire de talentatul actor  Ben Schnetzer.

Ben Schnetzer interpretează tinerețea și devenirea marelui Sergiu Celibidache, într-un mod desăvârșit, memorabil, pe măsura geniului românului nostru plecat în lume să afle Adevărul, păstrându-și identitatea, indiferent de consecințe.  

Ecranizarea este plină de viață, de dramatism - pe alocuri detensionată de mici momente tragi-comice, care atenuează tensiunea acestei povești de viață adevărată.

Serge Ioan Celebidachi precizează în interviurile sale - cel mai recent publicat sâmbătă, 22 noiembrie, chiar în „Viaţa liberă” - că nu a urmărit să redea cu lux de amănunte povestea tatălui său și a distinsei sale mame, Ioana Procopie Dumitrescu, devenită Celibidache. Serge, regizorul și scenaristul,  a creat o poveste care vorbește despre înstrăinarea românului de cei dragi, despre dorul de Acasă, despre reușita unei vieți plină de provocări, dar și de binecuvântări.

Multe sunt momentele de încordare și de bucurie.

În 1936, după stagiul militar, Sergiu Celibidache trimite propriul său „Cvartet de coarde” profesorului Heinz Tiessen, de la Facultatea de Muzică din Berlin, iar aprecierea lucrării sale îi aduce tânărului român o invitație în capitala Germaniei. Aici este admis ca student al Facultății de Muzică a Universității Friedrich-Wilhelm și își împarte timpul între studiu, dirijat și supraviețuire.

Într-o Germanie nazistă, cu destule prejudecăți legate de evrei și străini, românul a înfruntat, cu demnitate, mentalități discriminatorii, „tratamente” neomenești... Trebuie să vedeți filmul, ca să înțelegeți mai bine suferințele românului care căuta desăvârșirea, într-o țară împotriva căreia România,  după momentul 23 august 1944, a întors armele contra nemților...  Însă, Germania a însemnat pentru Sergiu și multe biruințe: marea prietenie cu profesorul Heinz Tiessen; studiile universitare și o carieră strălucitoare care a început prin 1941-'42, când primește un angajament ca dirijor permanent, mai întâi, la Ansamblul de amatori „Orchestrer Berliner Musikfreunde”. Încă de pe acum, tânărul român uimește prin memoria sa de a reține, pe de rost, partiturile pe care le dirija. În 1945, ajunge dirijor al Orchestrei Radio din Berlin, iar din 29 august 1945 (și până în 30 noiembrie 1954), dirijează Orchestra Filarmonicii din Berlin, pe fondul unor acuze de „nazificare”, aduse fostului dirijor Wilhelm Furtwängler.  În 1948, este invitat să conducă de la pupitrul dirijoral Orchestra Filarmonicii din Londra; apoi, urmează Austria, Italia, Franța, dar și America de Sud și Centrală. Întreagul univers este în admirație și uimire, iar marea muzică universală clasică devine un „personaj”, care te invită la contemplație.

Care este legătura familiei marelui dirijor cu Galaţiul?

„Cravata galbenă” este o producție cinematografică de excepție, un film care se leagă, cu un fir nevăzut, și de Galați, locul de naștere al lui Demostene Celibidache, tatăl lui Sergiu și al Soniei. Numele adevărat al Soniei este Irina Parascheva Celibidache (născută în 1919), căsătorită cu col. Gh. Macovei, care a plecat la cele veșnice în anul 2018, la 98 de ani și zece luni... Sonia este mama ziaristului Radu Macovei, a doamnei prof. Nicoleta Dana Ioniță și mama-soacră a prof. univ. Viorica Macovei, alături de care a locuit la Galați. Le-am întrebat pe cele două distinse doamne: „Cum a fost revederea cu Sonia, mama dumneavoastră?” „Reîntâlnirea cu mama a fost ca și cum nu ne-am fi despărțit acum trei ani... Vizionând filmul, mi-au venit în minte multe amintiri cu Ioana Celibidache, care a stat la noi la Galați, a tipărit un album de artă, la care am fost în repetare rânduri, la Paris, București și la Snagov, alături de care am rememorat amintiri dragi. Serge Ioan a creat o producție cinematografică, pe măsura geniului lui Sergiu Celibidache”,  ne-a spus prof. univ. Viorica Macovei, soția ziaristului Radu Macovei (1martie 1943-24 septembrie 2020), plecat la cele veșnice în toamna lui 2020, marele absent la reîntâlnirea membrilor familiei sale, prilejuită de premiera de gală a filmului de la Bucureşti.

„Ca fiică a Soniei, am regăsit în interpretarea Oliviei Popica o noblețe interioară rar întâlnită; modestia care nu revendică, spiritul de sacrificiu, purtat cu grația și generozitatea aceea tăcută, de mamă care dăruiește fără măsură. Prin finețea și discreția ei, Olivia a adus un omagiu profund lui Sergiu, conferind poveștii o lumină sobră și o eleganță morală ce rămân în inimă”, ne-a mărturisit prof. Nicoleta Ioniță, fiica Soniei.

Nimic nu este redundant în acest film. Totul este așezat, în spațiul și la timpul potrivit.  Peste toate, „Cravata galbenă” este un film românesc despre un Munte al marii muzici universale, de fapt, un pisc, un Everest, greu de cucerit, ce poartă numele românului Sergiu Celibidache. Omul care, dincolo de succes și de aplauze nemăsurate, și-a căutat sensul, rostul și-a păstrat identitatea o viață întreagă. Sergiu putea fi cetățean neamț, francez, englez, italian, american... Lista ar putea continua. Genialul Sergiu Celibidache a ales să fie român și să rămână român și Dincolo... Părintele Dumitru Stăniloae, canonizat în acest an, considerat cel mai mare Teolog Ortodox din veacul XX, scrie într-un studiu că românul este „înrădăcinat în spațiul propriu”,  în sensul că plaiul „în care locuiește din vremuri imemoriale s-a imprimat în memoria lui. El nu poartă urmele memoriei niciunui alt spațiu…”  Și numai „ținându-ne locului”, „rămânem, cum am fost”, ne spune Mihai Eminescu.

În căutarea sensului, deloc pierdut, însuși Sergiu Celibidache proclamă de dincolo de lumea aceasta: „M-am născut român, sunt român și voi muri român”. Și așa a plecat la marea întâlnire cu Cel de Sus, cu Demostene, cu  mama și cu toți ai săi, în 14 august 1996, ca român care nu s-a dezis de rădăcinile lui. Dimpotrivă.

Fiul său, Serge Ioan, tocmai această „luptă” interioară a părintelui său a surprins-o cu finețe, cu profunzime, cu dor și dragoste pentru o lume care părea pierdută, Fiul acesta de români aflați în pribegie, Serge Ioan, născut la Paris, ne-a adus în suflete lumea de Acasă a lui Sergiu Celibidache. „Cravata galbenă” este un strigăt și o chemare pentru o lume românească, dar universală, care pare că și-a pierdut reperele. O lume care, pe ici, pe colo, s-a dezis de dragostea de vatra părintească, de dorul de Țară, de Acasă, de dorul de Cer.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Regizorul Serge Ioan Celebidachi, ACASĂ, printre gălăţeni, la proiecţia de gală a filmului "Cravata galbenă"

Proiecţia de gală a filmului "Cravata galbenă", care a avut loc luni seara la Cinema City, în prezenţa regizorului Serge Ioan Celebidachi şi a producătorului executiv, Cristina Dobriţoiu, le-a permis gălăţenilor să ajungă mai aproape de povestea din spatele acestei pelicule, una extraordinară pentru cinematografia românească, atât din perspectiva subiectului monumental, cât şi a producţiei sută la sută româneşti din spatele unui produs demn să fie prezentat pe orice ecran al lumii.

A fost o căldură aparte în sală, pentru că, până la urmă, Serge Ioan este Acasă la Galaţi, în oraşul naşterii bunicului său, aşa cum a subliniat şi Înaltpreasfinţia Sa Casian, arhiepiscopul Dunării de Jos, "un prieten drag" al regizorului, pe care l-a îmbrăţişat în aplauzele asistenţei.

Misiunea cronicarului este ingrată, desigur. Cum să transpui în cuvinte o emoţie care nu este doar a celor prezenţi în sală, dar şi unor generaţii pe care le purtăm în noi? Emoţia cu care Sergiu Celibidache revine în ţară, în 1970, în condiţii care azi par uneori uitate, se multiplică infinit. Fiindcă noi toţi, ca popor, am trăit asta, iar individual ştim fiecare măcar o familie, dacă nu cumva chiar pe a noastră, astfel frântă de graniţe, schingiuită exact aşa şi fără să aibă binecuvântarea geniului care transcede totul.

Nu voi da detalii privind curgerea filmului, fiindcă sunt de părere că trebuie văzut, trăit pe propria piele, iar fiecare dintre noi are dreptul la propriile impresii. Personal, cred că este mai mult decât o biografie romanţată, deşi, este clar, iar regizorul a răspuns la întrebările spectatorilor în acest sens, unele simboluri din film au fost reinterpretate, pentru a puncta mai bine povestea.

Dincolo de meşteşugul regizoral însă, cred că se simte căutarea de sine a fiului în relaţie cu un tată-gigant, expusă cu o vulnerabilitate aparte. Ceea ce însă a reuşit să facă filmul "Cravata galbenă" este să aducă oamenii împreună, aşa cum am mai spus-o (https://www.viata-libera.ro/interviuri/253056-cravata-galbena-un-film-care-aduce-oamenii-impreuna-premiera-de-gala-la-galati). Nu doar în sala de cinema - unde eram membri a cel puţin patru generaţii - ci şi în spatele camerelor de filmat, unde instituţii şi persoane particulare - toate româneşti - au muncit împreună pentru a crea un produs demn de strălucirea maestrului Sergiu Celibidache. Pe care filmul îl arată aşa cum a fost - un muzician absolut dedicat artei sale, un om imperfect, mereu în căutarea perfecţiunii, un român prin naştere şi formare, deşi cu sânge grecesc, care nu a renunţat niciodată la cetăţenia română şi nu a acceptat  o alta, care şi-a construit, alături de soţia sa, Ioana Procopie Dumitrescu, în toate casele unde a locuit, un acasă românesc autentic.

Filmul a fost realizat în şapte ani

"Cravata galbenă", filmul dedicat vieții și remarcabilei cariere a dirijorului Sergiu Celibidache, înseamnă şi o colecţie de cifre amețitoare.Filmul a avut un buget de 20 milioane de dolari, asigurat sută la sută din fonduri românești, atât din surse publice, cât şi private, de la companii şi persoane.Pelicula a avut nevoie de 57 de locații de filmare, care să recreeze 11 țări și 70 de ani de istorie. Au participat la filmări, care s-au făcut integral în România, câteva mii de figuranți.Din cauza situaţiei internaţionale dificile, cu pandemia de COVID-19 şi războiul din Ucraina la mijloc, realizarea filmului s-a întins pe parcursul a şapte ani."Cravata galbenă" este o producție Oblique Media, realizată în coproducție cu Safe Frame, Avanpost Media, Frame Film și Frame Film Illustrious Studio, cu sprijinul Guvernului României, prin programul derulat de Oficiul de Film și Investiții Culturale și al Centrului Național al Cinematografiei.

viata-libera.ro