Glorii sportive gălățene 1976-2026

[dcp100168]

A pierde. A câştiga. A continua

Din dorinţa de a-i onora pe gălăţenii care ne-au adus rezultate notabile în sport, în ultima jumătate de secol, reprezentând modele pentru generaţii întregi, "Viaţa liberă" se alătură unei iniţiative de încurajare a sportului şi a sportivilor, punând la dispoziţie spaţiu editorial şi promovând un demers în care credem.

Se întâmpla după Montreal...

Eram prin vara anului 1978. Părinții mei erau tineri pe atunci și, cu puținii bani economisiți peste an, făceam vacanțe cu drumeții prin munți. S-a întâmplat ca, într-una din excursiile în Munții Bucegi, să ne prindă seara și să fim nevoiți să înnoptăm la Cabana Piatra Arsă. Nu vă gândiți la cabanele, pensiunile sau motelurile din ziua de azi. Dormeam zeci de turiști, pe saltele, într-o sală comună și mâncam la cantina cabanei.

Când ne-am dus la masă, a atras atenția tuturor un grup format dintr-un cuplu adult și două fetițe mărunțele și slăbuțe. Erau cu puțin mai mari decât eram eu atunci. Toți patru, îmbrăcați în treninguri modeste, mâncau la aceeași cantină cu noi. Lotul național de gimnastică era în cantonament la Piatra Arsă. Nu exista, pe atunci, centrul olimpic de la Deva.

Cele patru personaje erau: Nadia Comăneci, Teodora Ungureanu, Marta și Bela Karoly. Un mare respect se putea citi în privirile celor care erau atunci în cantină.

Miracolul alb-negru

În urmă cu doi ani, acasă, cu familia mea și alți vecini sau prieteni, trăiserăm fericirea nopților de la Jocurile Olimpice Montreal 1976. Stăteam toți adunați în fața bătrânului nostru televizor (țin minte și acum, un „Stassfurt” nemțesc), iar fetițele pe care le întâlneam acum în cantina Cabanei Piatra Arsă mi se păreau atunci, chiar în culorile alb-negru ale televizorului, niște prințese din povești. Nu voi uita niciodată nota 1,00, singurul mod în care tabela electronică a putut afișa rezultatul neverosimil al sportivei cu numărul 73, Nadia Comăneci. Calculatorului i-a dat cu virgulă, fiind programat să afișeze note doar până la 9,99, sfidând capacitatea umană de a atinge perfecțiunea și de a obține nota „10,00 curat”. Nadia Comăneci a intrat atunci direct în istorie, România a fost pe buzele tuturor. Mai mult, pentru mulți, chiar și acum, după 50 de ani, România egal Nadia! Sau invers...

După doi ani, le priveam pe fetițe cu alți ochi. Poate că alb-negrul televizoarelor de atunci nu era întâmplător. Fetițele din fața mea păreau obosite, poate puțin triste, nu știu. Era mare diferență între prințesele de la Montreal și realitatea din fața mea. Mi-au atras atenția mai ales vânătăile pe care cele două micuțe sportive le aveau pe brațe și pe picioare. Erau mărturiile miilor de ore de antrenament, zecilor și sutelor de căzături și izbituri de aparatele de gimnastică. Erau prețul pe care îl plăteau, în fiecare zi, pentru a putea să rămână cele mai bune din lume.

Cincizeci de ani, în două epoci

Am învățat o mare lecție atunci: nu poți să obții rezultate memorabile fără să faci sacrificii. Iar răsplata pentru aceste sacrificii s-a limitat de cele mai multe ori la felicitări formale din partea autorităților, dar a fost compensată prin respectul și recunoștința întregii lumi.

Au trecut 50 de ani de la cel mai mare succes al unui sportiv român în lume. Fără îndoială, anul 2026 este pe drept numit Anul Nadiei Comăneci, la iniţiativa Comitetului Olimpic şi Sportiv Român.

Au trecut 50 de ani, împărțiți, nedrept, dar realist, între două regimuri complet diferite: 13 de ani de comunism și 37 de democrație. Ar fi interesant de ştiut, în cazul în care cineva va face o analiză, când a avut România cele mai mari rezultate sportive ale sale? Atunci sau acum? Sunt curios ce am afla. Au fost rezultate mai mari atunci, când nu erau condiții de pregătire, când ne luptam cu sărăcia, când sportivii nu erau recompensați pe măsura titlurilor obținute? Sunt rezultate mai slabe acum, când mulți sportivi dau semne de blazare, se mulțumesc cu suficiența și cu salarii de multe ori peste măsura muncii depuse? E greu de spus. Cert este că, și după Nadia, în cei 50 de ani, Sportul le-a adus destule momente de fericire românilor.

Și noi, la Galați...

Dar să revenim în Galați. În cei 50 de ani la care m-am referit, sportivii gălățeni au avut un cuvânt important de spus în marile arene ale lumii. Galațiul a dat campioni olimpici, mondiali, europeni, la individual sau pe echipe, oameni care își au deja locul binemeritat în istoria sportului românesc și în galeria marilor legende. Mulți dintre aceștia sunt contemporani cu noi, nu puțini au trecut deja în nemurire.

Ne propunem să dăm viață unui eveniment care să-i sărbătorească pe marii sportivi gălățeni și pe care să-l integrăm în ciclul de sărbători sportive organizate în Anul Nadiei Comăneci. Evenimentul se numește „Glorii sportive gălățene 1976-2026” și ne propunem să redăm strălucirea marilor rezultate sportive care au pornit de la Galați și au adus cinste și onoare României.

Gala propriu-zisă a „Gloriilor sportive gălățene” va avea loc în luna iunie și, până atunci, cu sprijinul partenerului noastru media, cotidianul „Viața liberă”, vă vom readuce periodic în memorie câte un mare succes. E timpul să ștergem trofeele de praf și să lustruim medaliile! Să le onorăm întreaga activitate acestor nemuritori gălățeni eroi de poveste!

viata-libera.ro

[dcp100168]

Doamna de aur a atletismului

Începem astăzi prezentarea gloriilor sportului gălățean, ca prefațare a evenimentului ce va fi organizat pe data de 5 iunie, când ne propunem - cu prilejul Anului Nadia Comăneci - să-i elogiem pe marii sportivi gălățeni care au reprezentat cu cinste și onoare România în ultimii 50 de ani. Cotidianul „Viața liberă” este partener media al acestui eveniment.

Începem, deloc întâmplător, cu atletismul.

Marea campioană

75 de ani de viață. Peste 500 de medalii. Peste 10.000 de curse oficiale. Toate acestea au un singur nume: FIȚA LOVIN, cea mai mare sportivă din toate timpurile în istoria Galațiului.

Campioană mondială la cros cu echipa României în 1978, campioană europeană de sală în 1984, dar mai cu seamă locul 3 și medalie de bronz la Jocurile Olimpice din 1984, de la Los Angeles, în proba de 800 m, fac din Fița Lovin omul care a scris istorie în atletismul românesc.

Performanță „amorțită” cu... xilină

Fără îndoială, bronzul olimpic este cea mai dragă izbândă din cariera copleșitoare a Fiței Lovin. Puțină lume știe că, înaintea acelei curse, atleta gălățeană era accidentată, acuzând grave dureri la călcâi. Accidentarea putea să-i întrerupă în acel moment parcursul olimpic. Cu dârzenia și încăpățânarea binecunoscute, gălățeanca nu a renunțat, a cerut și a obținut aprobarea pentru a face infiltrații cu xilină (pentru a nu fi acuzată de doping). Cu 40 de minute înainte de semifinală, a mai făcut o anestezie. Urmarea: a intrat în cursă și a câștigat semifinala, calificându-se în finală. Unii jurnaliști prezenți la Jocurile Olimpice o considerau principala favorită a probei.

“Pleacă, Doina! Pleacă!”

Finala a fost un spectacol. Favoritele cursei erau americanca Kim Gallagher, italianca Gabriella Doria și româncele Doina Melinte și... Fița Lovin. Cursa a fost începută în forță de italiancă, dar Doina Melinte și Fița Lovin au reușit să echilibreze. Cu 200 de metri înainte de final, americanca a forțat o intrare între cele două atlete din România și a lovit-o pe Fița cu cuiele de la pantofi în genunchi, slăbindu-i astfel ritmul. Simțind că este un moment prielnic pentru desprindere, Fița Lovin i-a strigat Doinei Melinte „Pleacă!”. Doina Melinte a sprintat spre aurul olimpic, dar Fița Lovin nu i-a mai putut lua fața americancei, terminând pe locul al treilea. Bronz la Los Angeles!

Despre emoții și tactica marilor campioane

Într-un interviu ulterior, Doina Melinte avea să dezvăluie un secret dinaintea acelei curse: „La încălzire, mă aflam lângă Fița Lovin. Aveam emoții foarte mari și nu voiam ca Fița să vadă asta. Așa că, la un moment dat, i-am zis «Fița, nu te supăra, dar eu aș vrea să mă încălzesc singură.» Nu îmi doream ca Fița să simtă că am emoții!”

Fița Lovin declara, la rândul său, pentru cotidianul „Adevărul”: „Americanca s-a dus un metru în faţa mea şi nu am mai putut să o depăşesc, aşa că am terminat pe locul al treilea. Italianca era la câteva secunde de mine, cred că nici în ziua de astăzi nu ne-a iertat. Trebuie să ai tactică şi un grafic de cursă, trebuie să alergi cu cap, nu degeaba se spune «unde nu-i cap, vai de picioare»!”

Momentul retragerii

Din păcate, doi ani după Los Angeles, marea noastră campioană a fost nevoită să se retragă. Durerile au revenit, tot mai dese și tot mai grele, iar Fița Lovin a cedat și s-a retras din activitatea competițională. Avea 35 de ani și aproape 20 de ani de viață sportivă la cel mai înalt nivel!

A continuat ca antrenor, carieră în care a avut mari performanțe în continuare. Având-o ca antrenor pe Fița Lovin la CSU Galați, o altă mare atletă gălățeană, Georgeta Petrea, a devenit dublă campioană mondială de juniori, la Seul, în 1992, la 400 m garduri și 4x400 metri.

Viața de după competiții

Apoi, timp de 15 ani, Fiţa Lovin a condus sportul gălățean din calitatea de director al DJTS. Din 1991, este profesor universitar la Facultatea de Educație Fizică și Sport Galați.

Maestru al Sportului în 1979 și Maestru Emerit al Sportului în 1984, Fița Lovin a fost distinsă cu Crucea Națională Serviciul Credincios clasa I (2000) și Ordinul Meritul Sportiv clasa I (2004). Municipalitatea gălățeană și-a exprimat recunoștința prin acordarea titlului de Cetățean de Onoare.

N.R. În următorul episod al "Gloriilor sportive gălățene 1976-2026" vom continua prezentarea marilor noștri campioni din atletism. De asemenea, îi rugăm pe cei care consideră oportune observații sau comentarii despre această inițiativă să ne trimită gândurile lor pe adresa de e-mail ere.gloriisportive@gmail.com.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Lumea văzută în fugă şi de la înălţime

Continuăm prezentarea atleților gălățeni care au avut rezultate excepționale în marile competiții internaționale ale ultimilor 50 de ani și pe care ne propunem să-i elogiem cu prilejul Anului Nadia Comăneci. Marile legende ale sportului gălățean vor fi onorate în cadrul Galei organizate în data de 5 iunie. Cotidianul „Viața liberă” este partener media al acestui eveniment.

Să atingi cerul cu degetul

Atleta gălățeană Oana Pantelimon este o altă mare performeră a sportului românesc. Urmașă a marilor campioane olimpice la săritura în înălțime Iolanda Balaș, Monica Iagăr sau Galina Astafei. În anul 2000, a fost inclusă în delegația olimpică a României la Sydney, în urma unui vot „la mustață” a Biroului Federal al Federației Române de Atletism. Cuprinsă de emoții, dar și cu strângere de inimă pentru că și-a lăsat acasă copilașul ceva mai mare de un an, Oana Pantelimon a intrat în febra competiției simțind că poate realiza o performanță, în ciuda faptului că, inițial, era considerată out-sider. A folosit, așa cum avea să povestească mai târziu, un „antrenament autogen”: își imagina ștacheta foarte sus, dar reușea să o sară! Acum folosește acest gen de pregătire și cu sportivii pe care îi antrenează. Și a prins finala.

„Se vehicula o vorbă la Sydney, cum că, în Emisfera Sudică, cerul pare mai aproape. Adică mai jos! Mărturisesc că am avut senzația că pot să-l ating cu degetul! Așa a fost și cu ștacheta. Am fost așa de relaxată și mi se părea că este foarte ușor să trec peste înălțimi care altfel îmi dădeau dureri de cap”, povestea, după Sydney, Oana Pantelimon.

Medalie olimpică de bronz la Sydney pentru Oana Pantelimon, cu o săritură care i-a îmbunătățit recordul cu cinci centimetri, performanță destul de rar întâlnită la asemenea nivel.  „Adevărul este că eram foarte bine pregătită, și nu doar sezația de lumea cu capul în jos mi-a adus succesul” avea să declare sportiva gălățeană.

A fost decorată în anul 2000 cu Ordinul Național „Pentru Merit” în grad de cavaler și în 2004 a primit Ordinul Meritul Sportiv clasa a III-a. În prezent, Oana Pantelimon este antrenor la Clubul Steaua București.

Sportiva noastră a fost formată la CSS 2 Galați, antrenor Mihai Corciova.

Campioana mondială în robă de judecător

A început atletismul la vârsta de şase ani, la CSU Galați și a cunoscut cea mai mare performanță sub îndrumarea antrenoarei Fița Lovin. Georgeta Lazăr (Petrea) a fost o sportivă de excepție, dar cu o carieră curmată brusc, înaintea Jocurilor Olimpice de la Sydney. Cea mai mare performanță a Georgetei Lazăr a fost realizată la Campionatele Mondiale de Juniori de la Seul (1992), acolo unde eleva Fiței Lovin a cucerit două medalii de aur la probele de 400 de metri garduri și 4x400 metri garduri. Avea, pe atunci, 19 ani! În anul 1999 a mai câștigat două medalii de argint la Cupa Europei, la aceleași probe, iar în anul 2000 a câștigat bronzul la Campionatul European.

Din nefericire, cariera Georgetei Lazăr avea să se încheie aici. Când se pregătea pentru Jocurile Olimpice de la Sydney, atleta a făcut o fractură de tendon ahilian, a fost operată, dar o infecție nosocomială contactată în spital avea să-i oprească calea spre alte succese. A fost decorată cu Meritul Sportiv clasa I în anul 2004.

După retragerea din cariera sportivă, a terminat Facultatea de Drept și a devenit judecător. Ea însăși declara: „Nu îmi venea să cred! Habar nu aveam unde o să mă ducă viața! Judecător în penal”. A fost unul dintre cei mai buni magistrați de la Tribunalul Bihor. Soarta a fost cruntă cu această mare sportivă gălățeană: anul trecut ea fost găsită fără viață în propriul apartament.

Șapte dintr-o lovitură: performanță absolută!

6.619 puncte la heptatlon, Record Național stabilit pe 1–2 august 1992, în cadrul Jocurilor Olimpice de la Barcelona. Șapte probe în două zile. Sprint, obstacole, aruncări, sărituri, rezistență - totul înregistrat, calculat și transformat într-un punctaj care nu a fost depășit nici până astăzi. Performanța a fost realizată de marea sportivă gălățeană Liliana Năstase!

Atleta noastră a demonstrat un echilibru rar între calități fizice foarte diferite. A fost nevoie de viteză în 200 m și 100 m garduri, forță în greutate și suliță, detentă la înălțime și lungime, plus o cursă tactică la 800 m, proba finală.

Acesta este cel mai spectaculos rezultat din palmaresul atletei, dar trebuie menționate și titlul de campioană mondială de atletism în sală (1993), campioană europeană în sală (1992) sau medalia de argint la Campionatul Mondial din 1991. Liliana Năstase a participat la două ediții ale Jocurilor Olimpice, 1992 și 1996. În 2004, a fost decorată cu Ordinul „Meritul Sportiv” clasa a II-a. După retragere, a devenit antrenoare, printre elevii săi fiind altă mare atletă româncă, Ionela Țârlea.

Fosta mare sportivă a considerat că o parte dintre medaliile și cupele pe care le-a câștigat își au locul în vitrina Facultății de Educație Fizică și Sport Galați, așa că a donat aceste trofee acestui institut. „Am fost, sunt și voi fi o susținătoare a sportului. Vă îndemn să vă duceți copiii să facă sport. Cel puțin 2-3 ore, cât sunt la antrenamente sau competiții, știți sigur că nu fumează sau beau alcool”, a spus Liliana Năstase, cu această ocazie.

Liliana Năstase a început atletismul la CSS1 Galați – antrenor Dumitru Văduvoiu și a continuat la CSU Galați, antrenor Doru Crișan.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Gimnastele gălăţene: ce minune! Glorii sportive gălățene 1976-2026 (IV)

Continuăm să-i prezentăm pe marii sportivi gălățeni care au reprezentat cu onoare România la marile competiții importante ale lumii. Este Anul Nadia Comăneci, când o sărbătorim pe marea noastră legendă, care a reușit primul „Zece curat” din istoria Olimpică a gimnasticii, în urmă cu exact 50 de ani.

Galațiul a avut o contribuție destul de importantă în gimnastica românescă și mondială și astăzi veți face cunoștință cu două mari glorii ale acestui sport.

Cotidianul „Viața liberă” este partener media al acestui eveniment.

Cea dintâi confirmare: Liliana Nanu

Prima gimnastă gălățeană care a reușit o performanță internațională extraordinară este Liliana Nanu. Jocurile Mondiale Universitare de la Edmonton (Canada), din 1983, erau un fel de avanpremieră a Jocurilor Olimpice de la Los Angeles, din anul următor. România a fost reprezentată de puțini sportivi, care au participat la şapte dintre cele opt sporturi din program. „La Edmonton, a plecat o «mână» de sportivi români, 63, dintre care aproape jumătate se află în cele două echipe, de baschet și polo” - scria pe vremea aceea cotidianul “Sportul”. Și totuși, românii au cucerit 27 de medalii, 6 de aur, 12 de argint și 9 de bronz.

Una dintre medaliile de aur a fost câștigată de gimnasta din Galați Liliana Nanu, care a devenit campioană mondială universitară la sol. Alături de colega sa de echipă Mihaela Riciu (argint), au surclasat-o pe reprezentanta URSS de atunci, Elena Veselova. Grație superbului rezultat înregistrat de Liliana Nanu și colegele sale, echipa României a devenit vicecampioană mondială universitară. Din acea echipă, mai făcea parte cunoscuta campioană Emilia Eberle, care a reușit să câștige argintul la individual compus. Ca să realizați calitatea competiției de la Edmonton 1983, vă voi spune că din delegația României de atunci au făcut parte: Anișoara Cușmir (aur, atletism), Doina Melinte (argint, atletism), Carmen Bunaciu (argint, înot), Maria Radu (aur, atletism), Levente Molnar (aur, gimnastică).

Liliana Nanu a fost formată la CSS Galați și i-a avut ca antrenori pe Antoaneta Vasiliu, Ion Popa, Marcel Bujoreanu și Maria Ionescu. Antrenor de categoria I și Maestră Internațională a Sportului, Liliana Nanu este din 1991 cadru didactic la Facultatea de Educație Fizică şi Sport din Galați, fiind profesor universitar doctor. Este autoare a nenumărate cursuri și lucrări științifice dedicate sportului și, evident, gimnasticii.

Ultima campioană mondială de gimnastică a României...

... este o gălățeancă: Ana Porgras. Frumoasa ei poveste în gimnastică a început foarte devreme și, din păcate, s-a sfârșit la fel de brusc.

La 4 ani, Ana Porgras face cunoștință cu gimnastica la LPS Galați, antrenori Agripina și Paul Gâlea. Din prima clipă, a fost atrasă de bârnă. „A fost aparatul cu care am avut o chimie specială și mi-a fost cel mai drag, încă de la început. Mama mi-a povestit că prima dată când m-a dus la gimnastică am fugit direct la bârnă!”, povestea, peste ani, Ana.

Primul titlu important: campioană europeană de juniori, la bârnă (2008). Apoi, bronz (la paralele) la Campionatul Mondial de la Londra (2009). Nadia Comăneci a avut o contribuție importantă: „La primul meu Mondial, în 2009, la Londra, eram așa de emoționată încât nici nu mai știam de mine. Aflată la competiție, Nadia m-a simțit, m-a abordat și mi-a zis «Gata, oprește-te din tot! Pune stop la orice gânduri! Faci exact ce ai făcut la antrenamente! Nimic mai mult». A fost ca o magie. M-a resetat într-o secundă", avea să declare Ana Porgras, pentru Gazeta Sporturilor.

Soartă nedreaptă: accidentare - titlu mondial - accidentare - retragere

A urmat Campionatul European de seniori. În finală, Ana Porgras face o fisură de peroneu și chiar așa, accidentată, cucerește bronzul cu echipa României. Reușește să se recupereze și, în același an, să facă o minune. Devine campioană mondială la bârnă (ce altceva?). Avea doar 16 ani! În prezent, Ana Porgras este ultima gimnastă româncă devenită campioană mondială, după o perioadă de nouă ani (ultima campioană mondială înaintea Anei a fost Andreea Răducan). Din nefericire, în 2011 a intervenit o nouă accidentare, la genunchi și la cot. Deși urmau Jocurile Olimpice de la Londra, un vis mai vechi al Anei Porgras, gimnasta a decis să se retragă.

„Ajunsesem la saturație!”

Povestește Ana Porgras: „Mi-a fost foarte greu cu programul pentru recuperare, funcționam la capacitate redusă, fusesem operată de două ori la picior. Am cedat, fiindcă nu mai eram convinsă că voi fi aptă pentru Jocuri. A fost și tentația adolescenței de a abandona regimul spartan de la lot, astfel încât să-mi pot trăi viața în condiții de libertate totală. Ajunsesem la nivelul maxim de saturație! Nu mai rezistam. Ar fi trebuit însă să mai trag de mine. Atacam cu siguranță podiumul la Olimpiadă".

Ana Porgras a scris istorie. La Campionatele Mondiale de la Tokyo (2011) a primit Premiul "Longines" pentru eleganță. În anul 2011, a primit Ordinul Meritul Sportiv clasa a II-a.

După întreruperea carierei, Ana Porgras s-a mutat la Brașov, unde are o mică afacere. A cochetat și cu televiziunea, devenind o populară vedetă a unui reality show. Într-un clasament al celor mai frumoase sportive din România, realizat de iAM Sport, Ana Porgras ocupă locul al treilea, fiind încadrată de Sandra Izbașa și Cristina Neagu. De anul trecut, Ana Porgras este și mai bogată, ea devenind mămica unui băiețel.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Ringul - prea mic pentru boxerii gălăţeni. Glorii sportive gălățene 1976-2026 (V)

Sportivii gălățeni au reprezentat cu onoare România în marile competiții ale lumii, având rezultate extraordinare în aproape toate ramurile sporturilor olimpice. Am făcut cunoștință, până acum, cu gălățenii care au excelat în atletism și gimnastică. Astăzi este rândul să cunoaștem mari boxeri de legendă porniți din Galați, care au cucerit marile ringuri ale lumii.
Evenimentul „Glorii Sportive Gălățene”, care va fi organizat pe 5 iunie, are ca partener media cotidianul „Viața liberă”.

Un turist devine vicecampion european!

Alec Năstac este o figură reprezentativă a boxului românesc. A susținut peste 300 de meciuri, dintre care peste 200 le-a câștigat prin KO. Aceasta era specialitatea lui, obținea victorii prin KO printr-o metodă proprie: simula un atac cu stânga, eschiva și lovea năprasnic cu directa de dreapta.

Născut la Cavadinești, județul Galați, Năstac a început boxul târziu, la 19 ani. Primul club, Dunărea din Galați, antrenor Grigore Jelesneac. În 1971, la prima participare într-o competiție internațională, Campionatul European de Box de la Madrid, Alec Năstac a fost inclus în lot ca... turist. Un diagnostic dur, primit cu trei săptămâni înainte, l-a declarat bolnav de tromboflebită, o boală care, au subliniat medicii, într-un regim de efort susținut, poate conduce la deces. Pentru că fusese inclus deja în lot și avea biletul de avion cumpărat, a făcut deplasarea ca turist. Dar povestea nu s-a terminat așa! Alec Năstac a cerut să intre în ring și a boxat „pe semnătură”. Urmarea: a disputat finala la categoria 75 kg, în care arbitrii l-au favorizat pe adversarul său din URSS, cu un scor de 3-2. Totuși, Alec Năstac a devenit vicecampion european pe arena "Santiago Bernabeu". A bifat performanța câștigând din nou argintul la Europeanul din 1973, de la Belgrad.

Invitat la masă de... Fidel Castro

În 1974, Alec Năstac a ajuns în finala Campionatului Mondial de box de la Havana (Cuba). De departe cel mai bun boxer la categoria sa, 75 kg, a avut ghinionul să boxeze din nou cu un sovietic și, din nou, arbitrii au avut aceeași „simpatie”. După o decizie controversată, gălățeanul a pierdut titlul la limită, devenind vicecampion mondial. Campionatul mondial din Havana a fost urmărit cu atenție chiar de președintele Cubei, Fidel Castro. Fermecat de forța și valoarea românului, Fidel Castro l-a invitat pe Alec Năstac la masă. „Fidel Castro m-a invitat, singurul sportiv care a fost chemat în loja în care stătea. Vă spun exact ce mi-a zis: «Sunt președinte de stat, dar nu pot să intervin în aceste competiții, dar moralicește tu ești adevăratul campion mondial», un gest foarte frumos.” - a declarat, peste ani, Alec Năstac, în ProSport.

La Jocurile Olimpice de la Montreal, anul Nadiei, Alec Năstac a obținut medalia olimpică de bronz. S-a retras devreme, la doar 29 de ani, dar timp de zece ani a fost un fenomen al boxului mondial din anii '70. Era supranumit de ziariști „Mister KO!” După retragere, a cochetat și cu filmul, jucând în peliculele lui Sergiu Nicolaescu „Ringul” și „Noi cei din linia întâi”.

Campion la șase categorii

Rudel Obreja este binecunoscut ca președinte al Federației Române de Box (2004-2012), dar puțini știu că marele pugilist este născut în Galați. Trofeele sale au început să se adune începând cu anul 1981. A fost campion la categoriile 51, 57, 60, 63, 67 și 71 de kilograme. „Am șase categorii. O carieră întinsă pe zece ani cu care mă mândresc. Au fost lucruri frumoase și lucruri mai grele, dar ele fac parte din viața mea, din tinerețea mea, din perioada care m-a desăvârșit ca om. Boxul pentru mine este a doua dragoste după familia mea și Dumnezeu. E sportul pe care-l iubesc cel mai mult", avea să povestească Rudel Obreja, în Gazeta Sporturilor. Cele mai importante rezultate ale gălățeanului au fost: vicecampion european și medliat cu bronz la Campionatul Mondial, ambele în 1989. A participat și la Jocurile Olimpice din 1984.

Din păcate, marele campion a pierdut cea mai grea luptă, pe cea cu boala! În vara anului 2022 a fost diagnosticat cu cancer, care l-a și răpus în anul următor, la doar 57 de ani!

Trei boxeri gălățeni pe podium la același Campionat European

Campionatul European de Box de la Belgrad (1973) a fost o nouă ocazie pentru un boxer gălățean să reprezinte România la nivel înalt. Pugilistul Mircea Toni a ajuns în finala competiției la categoria cocoș (54 kg), unde a fost învins de francezul de origine tunisiană Aldo Cosentino. Gălățeanul a devenit vicecampion european, el fiind, de altfel, multiplu campion național de seniori la aceeași categorie. Mircea Toni a fost legitimat la Box Club Galați, antrenorul său fiind Petre Mihai.

De fapt, Campionatul European de la Belgrad a fost de bun augur pentru boxerii gălățeni. Scriam mai sus că Alec Năstac a devenit și el vicecampion european la această ediție. Un al treilea gălățean medaliat la Europeanul din 1973 este Sandu Tîrîlă, el cucerind medalia de bronz la categoria 71 kg. Și Sandu Tîrîlă a fost multiplu campion național al României, el fiind legitimat tot la Box Club Galați, sub pregătirea aceluiași antrenor Petre Mihai.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Boxul gălăţean, o poveste fără sfârşit! Glorii Sportive Gălățene 1976-2026 (VI)

Astăzi, continuăm prezentarea marilor pugiliști gălățeni care au scris istorie în cele mai importante competiții ale lumii. Galațiul a avut întotdeauna boxeri talentați, mulți dintre ei onorând numele României în arenele internaționale. În episodul trecut, am rememorat isprăvile unor mari campionii ai anilor ‘70, astăzi vom trece în revistă eroi mai apropiați de zilele noastre. Pe toți îi vom sărbători în curând!
Evenimentul „Glorii Sportive Gălățene”, care va fi organizat pe 5 iunie, are ca partener media cotidianul „Viața liberă”.

Pornit de la „Școala de campioni” de la Pechea

Atunci când rostești numele lui Lucian Bute, nu mai este nevoie să adaugi altceva. Și copiii au auzit despre marele campion mondial al boxului profesionist, originar din județul Galați. Lucian Bute a început boxul la Pechea, cu antrenorul Felix Păun, Maestru al Sportului. Poate mai puțină lume știe că, înainte de a domina ringul în boxul profesionist, Lucian a confirmat și la amatori, cucerind medalia de bronz a categoriei 67 kg la Campionatul Mondial de la Houston (1999) și medalia de aur la Campionatele Mondiale ale Francofoniei de la Ottawa-Hull (2001). A început în 1995 și a disputat peste 400 de meciuri la amatori, înaintea celor 15 ani de performanță la profesionişti.

Lunga perioadă de dominare absolută în boxul profesionist IBF, categoria semimijlocie, este de notorietate, românii stând treji nopți întregi pentru a urmări cu sufletul la gură meciurile sale.

Familia - cel mai de preț trofeu al lui Lucian

De nouă ori şi-a apărat Lucian Bute centura de campion mondial IBF, câştigată în 2007 şi păstrată până în 2012. Are un palmares spectaculos în ringul profesionist: 32 de victorii (25 prin KO) și numai 5 înfrângeri. Cariera lui s-a întins pe durata a 22 de ani.

Ce simte un mare campion? Povestea chiar Lucian Bute, pentru „Gazeta Sporturilor”, cum a fost după câştigarea primului titlu de campion mondial, pe 19 octombrie 2007, în faţa columbianului Alejandro Berrio: „Am ajuns acasă la 4 dimineața. Eram singur, am intrat cu centura după mine. Aveam ochiul tumefiat. Am pus centura pe masă și mă uitam în oglindă. Și mă gândeam așa: «Sunt campion mondial!». Era o chestie extraordinară. Câtă muncă, sacrificii, cât îmi dorisem să devin campion mondial și când am ajuns acasă bucuria aia parcă dispăruse”.

Legendarul nostru campion s-a retras în 2019. De atunci, întreaga să viață și-o dedică familiei: soția Elena și copiii Eric Ștefan și Ema Anabella. „După 25 de ani în ring şi deja câțiva ani de la retragere, mă bucur acum de adevăratele comori ale vieții. Am lăsat mănușile pentru clipele prețioase alături de familie şi micii noştri campioni. Familia e pe primul loc. Tată fericit. Momente de neuitat”, a scris Lucian Bute pe Facebook.

Mesaj pentru „Glorii Sportive Gălățene”

După retragere, multiplul campion mondial a declarat că nu întrevede o continuitate a carierei ca antrenor: „Sincer, nu mă văd antrenând. Pentru că viaţa de antrenor e ca şi viaţa de sportiv, trebuie să fii tot timpul plecat de acasă şi mi-aş dori să fiu aproape de familie. Mai repede un organizator de evenimente, promotor...” , avea să declare Lucian Bute, pentru „ProSport”.

Marele campion gălățean locuiește acum în Canada, țară în care și-a desfășurat o mare parte a activității și unde este extrem de popular. În prezent, are propriul business, mare parte din banii câștigați fiind investiți în imobiliare.

Lucian vine foarte des în România, pentru a-și revedea familia și prietenii. Anul acesta, din păcate, este nevoit să părăsească România cu doar câteva zile înaintea evenimentului „Glorii Sportive Gălățene” din 5 iunie, dar promite că va trimite un mesaj de suflet dedicat acestei gale.

„Câinele” din Bădălan

Doar doi sportivi gălățeni au reprezentat România la două ediții ale Jocurilor Olimpice. Alături de Fița Lovin, despre care am scris deja în ziarul nostru, pugilistul Georgică Donici a fost prezent la Jocurile Olimpice de la Moscova (1980) și Los Angeles (1984), categoria semigrea.

Născut pe 27 aprilie 1957 la Galați, în cunoscutul cartier Bădălan, primul sport care l-a atras pe Georgică Donici nu a fost boxul, ci... fotbalul. A jucat fotbal la clubul Ancora, antrenat de celebrul Zoli David. Apoi a trecut la caiac-canoe, tot la Ancora, dar destinul avea să-l conducă spre box, sport în care a triumfat.

La cele două ediții ale Jocurilor Olimpice, gălățeanul a ajuns până în sferturile de finală. La Moscova a fost eliminat, după o decizie dubioasă, de polonezul Pavel Skrzecz, care avea să devină vicecampion olimpic. La Los Angeles a avut ghinionul să întâlnească un boxer iugoslav în mare formă, Ante Josupovic, care a câștigat, de altfel, aurul olimpic. Cea mai dragă performanță internațională a lui Georgică Donici avea să fie titlul de vicecampion european obţinut la Tampere (1981), venit după medalia de bronz de la Campionatul European de la Koln (1979). În întreaga sa carieră, Georgică Donici a avut doar 12 înfrângeri, niciodată prin KO.

Datorită dârzeniei arătate în ring, Donici a primit porecla „Câinele”, poreclă pe care avea s-o transforme în renume. Legitimat la Box Club Galați, CSM Dunărea Galați și Steaua București, Georgică Donici a primit titlul de Maestru emerit al sportului (1979) și Premiul Municipiului Galați (2014).

viata-libera.ro

[dcp100168]

Pugilişti „fabricaţi” la Galaţi. Glorii Sportive Gălățene 1976-2026 (VII)

Vom încheia, astăzi, frumoasa poveste a marilor pugiliști gălățeni care au reprezentat România la cel mai înalt nivel. Este o istorie extraordinară, construită de sportivi minunați, care cu siguranță nu se va opri aici. Cotidianul „Viața liberă” este partenerul media al evenimentului Glorii Sportive Gălățene, care va avea loc în data de 5 iunie.

Maestrul Felix Păun și „Școala de campioni” de la Pechea

Povestea începe cu mult timp în urmă, când un tânăr din județul Giurgiu a terminat I.E.F.S. la București și a fost repartizat ca profesor de educație fizică la... Pechea. Felix Păun, căci despre el este vorba, este cel care a format „Școala de campioni” (cum îi place s-o numească) de la Pechea, aici descoperindu-l mai întâi pe Lucian Bute și apoi pe Cristian Ciocan. „Maestrul Felix îmi este ca al doilea tată. E un mentor pentru mine. Fără el, nu cred că reușeam și nu cred că mai rămâneam în ring”, avea să declare peste ani marele boxer gălățean Cristian Ciocan. Felix Păun l-a descoperit pe Cristian Ciocan din postura de diriginte al acestuia, la Școala Generală din Pechea. Cei doi colaborează și acum, formând împreună noi generații de tineri boxeri. 

De la Ciocan la „Hammer”

Cristian Ciocan și-a demonstrat foarte devreme talentul, devenind campion mondial la juniori, în Maroc (2005). Ulterior, ajuns la seniori, Cristian Ciocan a câștigat medalia de bronz la Campionatul European de la Dublin (2007).

Debutul fulminant al gălățeanului nu a trecut neobservat, el fiind contactat, imediat după câștigarea titlului mondial de juniori, de reprezentanții clubului profesionist Universal Box Promotion, unde se antrenau și celebrii Vladimir și Vitali Kliciko. Astfel, Cristian Ciocan a intrat în ringul profesionist, debutând în noiembrie 2008.

Debut cu stângul

Din păcate, debutul nu a fost unul fericit. În prima repriză a primului meci, tânărului Cristian Ciocan i-a sărit umărul, fiind nevoit să cedeze din cauza accidentării. Apoi, lucrurile au început să se așeze, iar Cristian Ciocan, cunoscut în lumea boxului profesionist ca „Hammer” (traducerea în engleză a numelui Ciocan), a luptat în 37 de meciuri, câștigând 27 dintre acestea. Cristian Ciocan a adunat trei titluri de campion european la profesioniști, versiunea WBO. A fost numărul 1 WBO și între primii zece boxeri la toate versiunile profesioniste. A boxat de două ori în meciuri eliminatorii pentru titlul mondial la profesioniști, prima dată cu Tyson Fury la Londra și apoi cu Alexander Povetkin la Ekaterinburg. În meciul cu Fury, s-a dovedit că victoria americanului a fost una incorectă, acesta fiind depistat pozitiv, după meci, la cocaină și steroizi. Dar meciul era jucat! 

Tinerii, să facă sport!

„Ne-am pregătit împreună și ne-am deplasat și la New York, unde a făcut un meci mare cu Luis Ortiz, un cubanez uriaș de care fugeau toți. Am făcut o echipă extraordinară și am mers pe toate meridianele lumii, pregătindu-ne singuri, fără medic, psiholog, preparator fizic. Sparringurile le-am făcut în Germania, pentru că aparținem de E.C. Box Hamburg. Este doar o picătură din aventura noastră, care a început la Pechea și a continuat pe marile ringuri ale lumii: Barklays Arena New York, MGM Arena din Las Vegas, Moscova, Ekaterinburg, Londra, Hamburg etc.” povestește Felix Păun, antrenorul lui Hammer.

Cristian Ciocan este Maestru al Sportului în România. „Tinerii ar trebui să aibă mai multă legătură cu sportul. Să meargă în sălile de sport, să se dedice sportului, să mai lase tabletele. Eu nu sunt adeptul internetului. Internetul e bun doar pentru a culege informații. Timpul care ne-a rămas e din ce în ce mai puțin și e păcat să-l risipim. Tinerii să lase țigările, drogurile și facă sport!”, este mesajul său pentru tineri. Cristian Ciocan are doi băieți, Filip și Vlad. 

Privim înainte cu speranță

Boxul gălățean este capabil să dea lumii în continuare mari campioni, precum cei pe care i-am prezentat în aceste zile. O speranță a noastră este tânărul Daniel Irofte. Gălățeanul își demonstrează deja talentul și valoarea, fiind medaliat (bronz) la Campionatul European de juniori de la Montesilvano, Italia, în 2022. Anul trecut, Daniel Irofte a confirmat și la seniori, devenind vicecampion național.

Daniel Irofte este legitimat la CSM Dunărea Galați, antrenorul său fiind maestrul Costel Burlacu. Se pare că, împreună, au descoperit o nouă formulă prin care Galațiul va da României un nou mare campion!

viata-libera.ro

[dcp100168]

Gălăţeni campioni mondiali la modelism. Glorii Sportive Gălățene 1976-2026 (VIII)

În campania noastră care precede evenimentul "Glorii Sportive Gălăţene", ce va fi organizat pe 5 iunie, "Viaţa liberă" fiind partener media, am făcut cunoștință, până acum, cu gălățenii care au excelat în atletism şi gimnastică, precum şi cu boxeri de legendă porniți din Galați care au cucerit marile ringuri ale lumii. Astăzi vorbim despre campionii unui sport aparte, modelismul. Un sport nu foarte popular, e drept, dar, fie că vorbim despre aeromodele sau despre navomodele, Galațiul are mari campioni și în aceste discipline.

În urmă cu câțiva ani, au fost demarate discuții între Comitetul Olimpic Internațional și Federația Internațională de Modelism cu privire la introducerea acestei discipline între sporturile olimpice. România este una dintre țările puternice în modelism, un sport tehnico-aplicativ, care are mai multe ramuri: vorbeam anterior despre aeromodelism și navomodelism, dar mai există și automodelism și rachetomodelism.

Măiestrie de bijutieri

De-a lungul anilor, modeliștii români și-au trecut în palmares o serie de titluri mondiale și europene, la mai multe clase de competiții. La aeromodele, Galațiul se poate mândri cu doi campioni mondiali. Corneliu Mangalea și Dan Amorăriței fac parte din echipa României campioană mondială în anii 2004 și 2006. Trebuie subliniată aici măiestria și îndemânarea acestor mari campioni, tehnica de înalt nivel pe care o dețin, pentru că vreau să vă spun ce fel de aeromodele au construit: au o greutate de 1,2 grame și un motor de cauciuc de maxim 0,6 grame!!!

Campionatele de aeromodelism se desfășoară în condiții speciale, în lipsa curenților de aer și a variațiilor de temperatură. În acest fel se obțin timpi de zbor de aproximativ 40 de minute. Pentru a se întruni aceste condiții, România a organizat campionatele mondiale sau europene de aeromodelism, de cele mai multe ori, în salina de la Slănic Prahova. La acest nivel se înscriu în competiție echipe din țări precum SUA, Canada, Franta, Polonia, Serbia, Slovacia, Germania, Anglia, Ungaria, Japonia.

Recunoaștere mondială la aeromodelism

Cei doi gălățeni, campioni mondiali la aeromodelism, mai au trecut în dreptul lor și un titlu de vicecampioni mondiali în anul 2002, vicecampioni europeni în 2005 și o medalie de bronz la Mondialele din anul 2000. Corneliu Mangalea și Dan Amorăriței au fost legitimați la CS Universitatea Galați.

Corneliu Mangalea este mai bine cunoscut ca om de afaceri și în prezent deține funcția de secretar general al Federației Române de Modelism.

Modelism la... 150 km/h

Și navomodelismul gălățean a avut rezultate remarcabile la nivel mondial. Legitimați la CSU Galați, Daniel Ciosu și Sorin Mavru sunt multipli campioni mondiali și europeni, începând cu anul 2010 până în prezent.

Sorin Mavru a devenit campion mondial ultima dată chiar anul trecut. La competiția organizată în Polonia, Sorin Mavru a participat cu mai multe navomodele, cu două dintre ele câștigând titlurile mondiale, la categoriile E-speed hydro 2 și E-speed mono 2. A bifat și un titlu de vicecampion mondial, la clasa Clasic hydro 2. Succesul este asigurat de măiestria pilotării: "De «vină» ar fi… pilotarea, iar calitatea ambarcațiunii este pe planul secund”, avea să povestească Sorin Mavru. Viteza acestor navomodele, în competiție, poate atinge și 150 km/oră.

Tot anul trecut, în Ungaria, Daniel Ciosu a participat la Campionatul Mondial de navomodele machete, clasa C. Gălățeanul a câștigat două titluri de campion mondial, o medalie de argint și una de bronz. Daniel Ciosu este recunoscut pentru superba realizare a machetei „Bricul Mircea”, pentru care a lucrat patru ani, cu care a și câștigat un titlu de campion național.

[dcp100168]

Galeria marilor luptători de la Galaţi. Glorii Sportive Gălățene 1976-2026 (IX)

Suntem în Anul Nadiei Comăneci, an în care sărbătorim 50 de ani de la primul 10 perfect cu care a fost răsplătită o gimnastă la Jocurile Olimpice. Cu acest prilej, ne-am propus să omagiem și legendele sportului gălățean, care au obținut performanțe olimpice, mondiale sau europene în acești 50 de ani. Evenimentul intitulat Glorii Sportive Gălățene va fi organizat pe 5 iunie la Teatrul Muzical „Nae Leonard” din Galați și are ca partener media cotidianul „Viața liberă”.

Primul campion olimpic al Galațiului

Unul dintre cei mai mari luptători din istoria României, Nicolae Martinescu, a pornit de la Galați. A devenit campion olimpic la JO Munchen 1972, la lupte greco-romane, categoria grea, după ce, cu patru ani înainte, cucerise bronzul olimpic la Mexico. A mai cucerit două medalii de argint și două de bronz la Campionatele Mondiale. A fost campion european la Essen în 1966 și a luat alte două medalii de bronz la Europene. Pentru întreaga sa carieră, a primit titlul de maestru emerit al sportului.

A fost descoperit de antrenorul Ștefan Babin. Acesta l-a ochit în gara din Făurei, un uriaș care se chinuia să urce în tren niște butoaie. L-a convins să vină pe salteaua de lupte și la 20 de ani era legitimat la clubul Dunărea Galați. „Chiar dacă este brăilean prin naştere, pe Nicolae Martinescu îl leagă de meleagurile gălăţene aproape totul, inclusiv soţia, cunoscuta interpretă de muzică populară Mioara Velicu”, scria cotidianul "Viața liberă", în urmă cu mulți ani. 

A doborât un campion olimpic în câteva secunde

Un alt mare luptător gălățean, Petre Poalelungi, s-a numărat printre cei care au scris istorie în acest sport. În vara anului 1965, Poalelungi pășea pe salteaua Campionatului Mondial de la Manchester, unde l-a întâlnit pe campionul olimpic en-tire. I-au trebuit doar câteva secunde ca să încheie lupta, acesta fiind începutul unei cariere impresionante. A participat la trei ediții ale Jocurilor Olimpice, 1964, 1968 și 1972, la ultima clasându-se al cincilea. A fost vicecampion european și campion balcanic. A fost inițiat la clubul Dunărea Galați, antrenor Dumitru Tomescu. Și el este maestru emerit al sportului și Cetățean de Onoare al Galațiului.

Martor la atentatul terorisat de la Munchen 1972

Pe 5 septembrie 1972, Poalelungi a fost martor la atacul terorist de la Munchen, delegația României fiind cazată aproape de lotul de atletism al Israelului, care a fost ținta atacului organizației „Septembrie Negru”. „S-a aflat că paznicul satului era de origine arabă. Acesta fusese angajat în urmă cu patru ani, încă de la începutul construcţiei satului olimpic. Practic, ştia toată structura satului şi locaţia fiecărei clădiri. Astfel, teroriştii au mers direct la ţintă. Delegaţia română era cazată în apropierea celei israeliene. Cu o zi înainte, tocmai se terminase competiţia de lupte libere, unde avusesem ocazia să îi cunoaştem pe unii dintre sportivii evrei. La aflarea veştii că au fost luaţi prizonieri, am fost bulversaţi” , povestea Petre Poalelungi.

Când luptătorii români erau stăpânii Europei...

Au fost vremuri când luptătorii români erau o forță pe bătrânul continent. În 1979, Campionatul European de lupte a fost organizat de România, la București. La acea competiție, luptătorii români s-au clasat pe locul 2 pe medalii, fiind întrecuți doar de URSS și urmați de Bulgaria. Gălățeanul Aurel Neagu a devenit atunci vicecampion european la lupte libere, fiind învins doar de sovieticul Serghei Beloglazov, în finală. Aurel Neagu a mai luat argintul european la Sofia în 1978 și bronzul la ediția europenelor din Cehia. A participat la Jocurile Olimpice de la Moscova 1980, unde a obținut locul 5.

Aurel Neagu a fost legitimat la Dunărea Galați, antrenor Ioan Popescu. Și el este maestru emerit al sportului. Şi-a continuat cariera ca antrenor la CSS Iași.

Galațiul are și o mare campioană la lupte

Cătălina Axente a început disciplina lupte libere la clubul CSM Dunărea, antrenor Dumitru Buleandră. Deși este foarte tânără, are deja două medalii europene de bronz, la Roma în 2020 și la Zagreb în 2023.

Cătălina Axente a participat la Jocurile Olimpice de la Paris (2024). Din păcate pentru gălățeancă, în optimile de finală, americanca Kennedy Blades a aruncat-o pe spate, procedură care i-a pus în pericol integritatea Cătălinei, aceasta suferind o gravă accidentare, părăsind salteaua pe targă, în aplauzele spectatorilor. Diagnostic: traumatism cervical și competiție compromisă. Și Cătălina Axente este maestru emerit al sportului.

Medalii pe bandă rulantă

A făcut parte dintr-o generație care a adus României medalii pe bandă rulantă la lupte greco-romane: Ştefan Rusu, Ion Draica, Nicolae Martinescu, Constantin Berceanu, Constantin Alexandru, Vasile Andrei etc. Petrică Cărare a făcut cinste Galațiului ca sportiv legitimat la CSM Dunărea Galați, antrenor Dumitru Tomescu. Cărare a concurat la categoria 68 kg și are în palmares două titluri de vicecampion european și locul 4 la J.O. Seul 1988. Ratarea titlului olimpic l-a afectat foarte mult: “Trebuia să fie anul meu. Îmi bătusem toţi adversarii pe unde i-am prins. La Seul, însă, n-am rezistat presiunii şi am cedat. Am fost chiar și criticat de regim”, povestea Petrică Cărare, și el maestru emerit al sportului. După retragere, gălățeanul a devenit antrenorul lotului național de lupte greco-romane.

Ion Gabor este un alt mare campion de lupte greco-romane dat de Galați. Descoperit la 17 ani, la Școala Profesională a Șantierului Naval Galați, de către antrenorul Ion Donose, Ion Gabor a fost de opt ori campion național. Pe plan internațional, Ion Gabor a luat argintul la Campionatul European din 1972, la categoria 72 kg, și a participat la Jocurile Olimpice de la Munchen 1972, clasându-se pe locul al cincilea. Ion Gabor este maestru internațional, maestru emerit al sportului, antrenor emerit.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Campioni ai „sportului rege”. Glorii Sportive Gălățene 1976-2026 (X)

Iată-ne ajunși, deja, la episodul zece al epopeii marilor succese repurtate de sportivii gălățeni pe marile arene ale lumii, în competițiile olimpice, mondiale sau europene. De când am început această retrospectivă spectaculoasă, foarte mulți prieteni m-au întrebat dacă avem cumva și gălățeni care au triumfat în fotbal la cel mai înalt nivel? Întrebare firească, având în vedere că fotbalul este unul dintre cele mai iubite sporturi din România și, cu siguranță, cel care se bucură de cea mai mare popularitate.
Ei bine, astăzi vine și rândul fotbalului. Nu se putea ca "sportul rege" să nu fie prezent la Gala „Glorii Sportive Gălățene”, care va avea loc pe 5 iunie, la Teatrul Muzical Nae Leonard.
Cotidianul Galațiului, "Viața liberă", este partenerul media al acestui eveniment.

Singurul gălățean din singura echipă a României medaliată la un Campionat Mondial

Mihăiță Hanghiuc! Cu mulți, mulți ani înainte ca „Generația de Aur” să așeze România la masa bogaților din fotbalul mondial, alți tineri goliseră deja bucatele de pe masă. În 1981, la Melbourne, în Australia, s-a disputat Campionatul Mondial de fotbal U20. Printre fotbaliștii echipei de atunci a României, gălățeanul Mihăiță Hanghiuc era titular de bază, la mijlocul terenului, alături de Gabi Balint și Costel Ilie. De fapt, întreaga echipă națională U20 a României era o adevărată "bombă", din ea mai făcând parte Ioan Andone, Mircea Rednic, Dorel Zamfir sau Romulus Gabor. Majoritatea proveneau de la Corvinul, echipă inventată de regretatul Mircea Lucescu.

România lui Mihăiță Hanghiuc a avut parte de un marș triumfal la Campionatul Mondial din Australia. Numai un mare ghinion a făcut să nu devenim campioni mondiali. Am făcut egal, 1-1, în primul meci, cu Brazilia. Apoi, două victorii cu 1-0 împotriva Coreei de Sud și Italiei. În sferturi de finală, România elimina (2-1) Uruguayul lui Francescolli, Aguillera și Da Silva. Ghinionul a venit în semifinale, când Germania - o echipă mult sub nivelul României de atunci - a învins cu 1-0, printr-un gol marcat în prelungiri, contrar cursului jocului. Aveam să învingem Anglia în finala mică și astfel Mihăiță Hanghiuc a adus la Galați singura medalie la un Campionat Mondial de fotbal. Și o poreclă: „Cangurul”, așa cum aveau să fie numiți toți fotbaliștii care au scris istorie în Australia.

Mihăiță Hanghiuc a jucat la FCM Dunărea Galați, Siderurgistul Galați, Gloria CFR Galați și Oțelul. Pentru Oțelul a jucat 122 de meciuri și a înscris 33 de goluri. A fost titular al echipei care a jucat "dubla" cu Juventus Torino, în 1988. Este Cetățean de Onoare al Municipiului Galați.

Mihai Majearu, un „cântăreț la pian”

Mihai „Miți” Majearu este unul dintre cei mai talentați fotbaliști ai României din toate timpurile. Un "artist" al fotbalului, cu o inteligență a jocului ieșită din comun. Gălățeanul a debutat la 19 ani în fotbalul mare al României, la FCM Galați. Deși a fost la un pas să-și rateze cariera din cauza unei fracturi urâte la peroneu, talentul lui Majearu a atras atenția și a fost printre primii chemați să vină la Steaua București în 1981, atunci când începea construcția marii echipe a Stelei, care avea să domine Europa în a doua jumătate a anilor ‘80. A fost poreclit „Nutria” și încă nu se știe nici acum dacă porecla s-a datorat mustății pe care o purta sau abilității de a se infiltra spectaculos printre adversari.

Majearu a câștigat Cupa Campionilor Europeni cu Steaua București în 1986, o performanță unică a fotbalului din România.

Despre Mihai Majearu s-a scris mult. Nu are rost să continuăm. Vom reda doar două imagini ale sale, construite de doi mari oameni de fotbal.

„Majearu era de o tehnicitate incredibilă, controla balonul cu o ușurință debordantă. Practic, făcea ce voia el cu mingea. Îi completa foarte bine pe ceilalți mijlocași. Tudorel Stoica era un jucător agresiv și Boloni, la fel. Tudorel Stoica și Boloni cărau pianul, Majearu cânta la el”, povestea regretatul Emerich Ienei.

Colegul său de echipă și performanță, Tudorel Stoica, şi el gălăţean, avea să declare: „Boloni avea dreptate când spunea că «Miți» a fost peste Beckham. Englezul nici n-ar fi avut loc la Steaua ‘86. Ghinionul lui Majearu a fost că s-a născut în România!”

Mihai Majearu a jucat 366 de meciuri și a marcat 71 de goluri. A fost decorat cu Ordinul Meritul Sportiv clasa a II-a, pentru contribuția la câștigarea Cupei Campionilor Europeni cu Steaua București.

Campion mondial după o finală fără sfârșit

Fotbalistul gălățean Alexandru Bourceanu a devenit campion mondial la minifotbal cu echipa reprezentativă a României. Organizat în Emiratele Arabe Unite, Campionatul Mondial de minifotbal ediția 2023 a avut parte de o finală dramatică: România - Kazahstan. Conduși cu 2-0, jucătorii României au reușit să întoarcă rezultatul și să egaleze in extremis, în penultimul minut de joc. S-a ajuns la o serie de penaltiuri ce părea că nu se va mai sfârși nicicând. În final, România a devenit campioană mondială, cu un scor amețitor: 2-2 și 12-11 după loviturile de departajare. Gălățeanul nostru, Alexandru Bourceanu, la 38 de ani, a jucat întreaga finală și a marcat un gol decisiv, care a egalat scorul de pe tabelă și a trimis meciul spre a treia serie de penaltiuri.

Campionul mondial Alexandru Bourceanu a început fotbalul în 2004 la Dunărea Galați, în 2008 el trecând la Oțelul. După Oțelul a urmat o frumoasă perioadă la Steaua București, Bourceanu fiind mult timp căpitanul echipei. A făcut parte din generația Stelei care a eliminat Ajax Amsterdam și a învins Chelsea, alături de Gardoș, Szukala, Chiricheș, Chipciu, Pintilii și Rusescu.

Despre titlul său de campion mondial, Alex Bourceanu avea să declare în ProSport: „E o performanță care sperăm că se va repeta, dar pentru moment este unică. Există un risc pentru mine, acela că eu, în loc să am o imagine de viitor antrenor, am o imagine de jucător de minifotbal, nu e neapărat ceea ce îmi doresc! Aș vrea să-mi creez o imagine de antrenor, dar sigur că sunt recunoscător și fericit de performanța din care am făcut parte”.

viata-libera.ro