Gălățeanca Daria Hărăbor, absolventă de Harvard

[dcp100168]

Gălățeanca Daria Hărăbor, absolventă de Harvard: „Păstrez în suflet ideea de a mă întoarce să schimb ceva în România”

În memoria gălățenilor, numele Daria Hărăbor este sinonim cu performanța de excepție și cu o salbă de medalii prețioase, câștigate la olimpiadele internaționale de Astronomie și Astrofizică. La numai 23 de ani, împliniți duminică, 14 iunie, Daria tocmai a absolvit prestigioasa Universitate Harvard din SUA, cu o licență în fizică și matematică și cu un masterat (Concurrent Masters) în fizică.

Daria Teodora Hărăbor ne-a făcut bucuria și onoarea de a accepta să ne povestească, într-un interviu, despre ce înseamnă să fii student român la Harvard și ce face de dincolo de Ocean pentru elevii talentați ai României.

Vă oferim astăzi prima parte a generosului interviu pe care ni l-a acordat.

- Daria, ești născută și educată în Galați. Ai absolvit Colegiul Național „Vasile Alecsandri”, iar în toamna lui 2022 ți-ai început studiile la prestigioasa Universitate Harvard, pe care ai absolvit-o anul acesta. Cum este să fii român la Harvard?

- E foarte bine să fii român la Harvard, pentru că lumea presupune în general lucruri bune despre tine: că ești inteligent, că faci fizică și matematică, iar eu nu am ieșit din acest „stereotip”. Din fericire, Harvard a început să admită, în ultimii ani, studenți care studiază și altceva: am colegi români care studiază film, politică și multe altele.

Aș vrea să vă împărtășesc o anecdotă legată de faptul că sunt româncă. În primul meu semestru la Harvard, la primul meu curs de fizică mecanică cuantică, profesorul a menționat că ar fi trebuit să luăm anumite cursuri înainte, ca o condiție prealabilă pentru participarea la orele lui. Iar dacă nu am făcut-o, să vorbim cu el.

Fiind primul meu semestru, nu urmasem cursurile respective, dar credeam că sunt pregătită pentru acel curs. După ore, m-am dus să-i explic situația și să-l întreb dacă e în regulă să iau cursul. I-am spus cum mă cheamă, că am fost la olimpiade și că sunt din România. Și mi-a răspuns: «Ești din România? Bine, ești pregătită, poți să iei cursul!». Asta mi se pare că sintetizează destul de bine experiența și percepția oamenilor de aici despre români.

Totodată, să fii român la Harvard, e bine pentru că avem o comunitate mare și destul de strânsă - români, moldoveni, americani și canadieni de origine română, aplicanți la licență, masterat, doctorat. Ne întâlnim săptămânal, duminica, la un prânz. Avem și o asociație culturală, la care am avut onoarea să fiu copreședintă, alături de o moldoveancă, Adelina Andrei, când eram în anul al doilea. Am avut evenimente împreună de Paște, de 1 Decembrie...

Deci unul din primele lucruri pe care le spun despre mine în campus este că sunt româncă. E parte din identitatea mea.

La Harvard Art Museums, avem două piese de Brâncuși, pe care desigur că le-am căutat imediat ce am auzit despre ele.

- Ce le-ai spus colegilor și profesorilor despre țara și despre orașul din care vii?

- Sincer, le-am spus lucruri destul de bune și lucruri reale. Am avut, de exemplu, un interviu non-standard, pentru o bursă la care am aplicat în februarie.

M-au întrebat despre fratele meu geamăn, unde vreau să mă stabilesc, dar și despre cum e politica din România. Vrând-nevrând, nu poți să spui numai lucruri bune despre țara ta. Am povestit lumii despre comunism, despre Simona Halep, despre Nadia Comăneci, despre tot. De fiecare dată când am identificat un nume care suna româneşte, încercam să aflu dacă mai avem o persoană din comunitatea noastră în campus. Și am încercat să promovez România colegilor, ca să vină să o viziteze. Le-am zis despre Castelul lui Dracula, despre locurile pentru drumeții montane.

Descriu Galațiul ca fiind un oraș la Dunăre, aproape de granița cu Ucraina și Moldova, în sud-estul țării, cunoscut pentru Combinat, de care probabil nu au auzit.

- Încă din perioada studiilor liceale, te-ai implicat în activități de voluntariat și de mentorat. Și ai continuat în timpul studiilor universitare. Îmi poți povesti despre aceste activități?

- Da, am continuat, îmi place foarte mult să predau! Am devenit asistent de profesor aici, pentru cursul de fizică, din al doilea semestru al primului meu an de facultate. Și am continuat să fiu course assistant - cum se numește aici - pentru același profesor de fizică, Louis Deslauriers, un canadian, în fiecare semestru. Am predat cursuri precum electromagnetism, optică, mecanică cuantică sau chiar astronomie. Au fost și momente dificile, pentru că predatul chiar îți pune la încercare cunoștințele, dar asta m-a ajutat să fundamentez și mai bine aceste noțiuni.

Am continuat să predau și în țară, desigur! Pentru că oricât de mult m-ar împlini predatul în State, către colegi de facultate, cel mai bine mă simt când le predau elevilor români. Așa că am început Centrul de Excelență Națională în Astronomie și Astrofizică, alături de profesoara Ana Naghi, de la Ministerul Educației. Sunt deja doi ani de când predau la acest centru, iar anul acesta cred că am predat cel mai mult. Am ținut foarte multe cursuri cu elevi de gimnaziu și de liceu, ca să-i pregătesc pentru Olimpiadele de Astronomie și Astrofizică.

Acum doi ani, am și fost prezentă fizic la Olimpiada Națională, unde am ajutat cu proba practică de telescop, am corectat alături de profesori. A fost foarte interesant, pentru că eu fusesem la Olimpiade ca elev, iar acum eram din partea comisiei. Deci am văzut cum e din partea cealaltă a catedrei.

Chiar am ținut și un discurs la închiderea Olimpiadei, unde am încercat să punctez cât de important e să învățăm din ea și să nu ne luăm numai după competitivitate, care, uneori, poate să-i lase în urmă pe elevii care nu au luat medalii, dar care, de fapt, pot să învețe foarte-foarte mult din experiență.

Predau în continuare, cu fiecare ocazie, am mai avut și activități mai mici de mentorat cu elevi.

- Dar despre voluntariat ce ne poți spune?

- Mi-am continuat voluntariatul sub o altă formă. Când am ajuns în campus, am simțit nu numai că sunt româncă, dar că sunt student internațional, adică non-american. Așa că am simțit nevoia să mă implic în aceste organizații culturale. De aceea am fost copreședinta Asociației de Studenți Internaționali de la Harvard, pe toată perioada anului 2025.

Facem nu numai activități sociale - precum petreceri, study breaks - organizăm și acțiuni care se leagă de advocacy. Asta înseamnă să te lupți pentru studenții internaționali. Ținem office hours pentru a ne calcula taxele împreună, pentru că în America nu sunt luate automat de stat. Completăm aplicații pentru ajutor financiar, pentru anul viitor.

Am avut multe evenimente de organizat și, cumva, m-am apropiat de oameni din toate țările. Pentru că aici, la Harvard, avem peste 1.000 de studenți internaționali, din peste o sută de țări. Am învățat foarte multe din asta.

Am încercat mâncare din diferite locuri, am ascultat povești ale studenților veniți din Sudan, din Siria, din China, de peste tot din lume, pentru că toți intrăm la facultate în moduri diferite.

Și am ajuns să aflu cât de privilegiată sunt că sunt din România! Că sunt dintr-o țară NATO, că sunt dintr-o țară din Uniunea Europeană, că am avut acces la educație, că sunt dintr-un oraș, că pot să călătoresc... A fost o experiență minunată pentru mine să lucrez cu această asociație și continui să fac acest voluntariat.

- Ce urmează după Harvard? Unde și cum?

- Anul acesta, rămân în Boston și voi lucra în continuare la Harvard. Voi fi asistentă de cercetare într-un laborator de computere cuantice. Voi lucra sub îndrumarea profesorului Mikhail Lukin și voi fi aici pentru un an. Iar din toamna viitoare, am o ofertă să îmi încep doctoratul în fizică la Cornell University. Cam acesta e planul de viitor.

- Revenirea în România mai face parte din planurile tale? Și dacă da, cum?

- Cred că niciodată nu va ieși din inima mea planul ăsta, pentru că e ca un fel de speranță pe care o păstrez în adâncul sufletului.

Ce-i drept, în anii de când sunt la Harvard sau de când sunt plecată în străinătate, dorința de a veni acasă parcă se stinge. Nu e legat de România neapărat, dar mi-am dat seama de ceea ce înseamnă o carieră cu adevărat în cercetare, cum se schimbă lumea, cum se schimbă tehnologia. Pare că, dacă m-aș întoarce în România, n-aș putea să am o carieră în fizică pe care mi-aș dori-o.

Dar, partea bună e că îmi place foarte mult să predau. Și mereu păstrez în suflet ideea de a mă întoarce în țară și a preda, poate, la nivel universitar. Poate să deschid o catedră de astronomie și astrofizică, pentru că sunt foarte rare în țară.

Vreau să vin, să ajut cumva, fie prin a preda, fie prin politică. Dar va trebui să vin, cred, după ce-mi formez o carieră mai solidă, ca să pot să schimb ceva.

Mesaj: „Mi-e tare dor de Dunăre și de oamenii din Galați”

Într-o proximă ediție a ziarului „Viața liberă”, veți putea citi continuarea interviului pe care Daria Hărăbor ni l-a acordat. Veți putea afla cum arată o zi din viața unui student la Harvard, cum sunt festivitățile de absolvire a celebrei universități și cum poate ajunge un elev să aplice la facultăți de renume internațional.

Până atunci, redăm mesajul pe care Daria ni l-a transmis: „Vă mulțumesc pentru interviu, apreciez foarte mult că vreți să-mi ascultați părerea și experiențele și să faceți un update la articolele care au fost publicate despre mine când am intrat la facultate.

Vreau doar să transmit că mi-e tare dor de Dunăre. Mi-e dor de faleză, mi-e dor de liceul meu, CNVA, mi-e dor de oamenii din Galați și mă bucur tare mult că pot să vorbesc cu ei prin acest articol”.

viata-libera.ro

[dcp100168]

Gălăţeancă absolventă de Harvard, pe scenă în opera „Nunta lui Figaro”. De la fizică şi matematică, la pian, cor şi canto clasic

Ce legătură ar putea exista între studiile de licență în matematică și fizică, plus un masterat în fizică la prestigioasa Universitate Harvard din SUA și… un rol pe scenă în celebra operă „Nunta lui Figaro”? Cum se pot împleti pasiunea pentru astronomie și astrofizică, disciplinele exacte, cu studiul și compozițiile la pian, lecțiile de canto clasic și cântatul în cor având chiar momente solo? Toate acestea sunt posibile cu succes pentru gălățeanca Daria Teodora Hărăbor.

Așa cum ați putut afla din ziarul „Viața liberă”, la numai 23 de ani, gălățeanca Daria Teodora Hărăbor tocmai a absolvit prestigioasa Universitate Harvard din SUA, cu o licență în fizică și matematică și cu un masterat în fizică. Timp de un an, va lucra în continuare la Harvard, asistentă de cercetare într-un laborator de computere cuantice, iar din toamna viitoare și-ar putea începe doctoratul în fizică la Cornell University.

Asistent de profesor la Harvard și mentor voluntar pentru elevii români pasionați de astronomie și astrofizică – discipline la care a câștigat o salbă de medalii olimpice internaționale – Daria ne-a făcut bucuria și onoarea de a ne acorda un interviu.

„Păstrez în suflet ideea de a mă întoarce să schimb ceva în România”, ne mărturisea în prima parte a interviului publicat în ediția tipărită de luni, 15 iunie 2026, a ziarului „Viața liberă”. Vă invităm acum, alături de Daria, într-o incursiune în viața de student la Harvard!

- Daria, cum arată o zi din viața unui student la Harvard? Câte ore are ziua pentru tine?

- O zi variază foarte mult. Ce pot să vă zic: nu e vreme de stat, în general, dar asta nu înseamnă că tot timpul este numai pentru învățat! E timp pentru extracurriculare, depinde ce faci, iar studenții din campus fac absolut orice vă puteți gândi: de la dans, la debate (dezbatere), muzică, politică, teatru… orice.

Ce mi-a plăcut mie să fac în campus, ca extracuriculare, a fost să cânt într-un cor numit „Harvard-Radcliffe Collegium Musicum”, să cânt și solo - am luat lecții de canto - și să fiu implicată în organizații culturale, precum Asociația de Români, Asociația de Studenți Internaționali, numită Woodbridge International Society.

Am avut onoarea să fiu copreședinta Asociației de Români alături de o moldoveancă, Adelina Andrei, când eram anul al doilea. Și am fost copreședinta Asociației de Studenți Internaționali de la Harvard pe toată perioada anului 2025.

Desigur, au fost și alte activități mai mici, pe care le-am făcut poate doar pentru un semestru, de exemplu, dansuri. În semestrul acesta, din ultimul an de facultate, am fost implicată și într-o operă în care am avut un rol super mic: am fost parte a corului din „Nunta lui Figaro”.

Deci, da, practic, orele sunt tot 24, dar chiar le folosim pe toate! Adică de dimineață până seara se întâmplă ceva: mergi la cursuri, la office hours, lucrezi - eu am și lucrat ca asistent de profesor, uneori am ținut office hours, alteori predau elevilor și facem probleme împreună - după aceea intră extracurricularele, temele și se încheie ziua.

Weekendul, desigur, e puțin diferit. Menționez că sâmbăta e ziua de relaxare, iar duminica e tot zi de muncă. Dar în fiecare duminică iau prânzul cu toți colegii mei români.

- Cum au fost festivitățile de absolvire și ce simbolizează simpatica miniatură pe care am văzut-o într-o imagine postată pe Facebook?

- În primul rând, miniatură este o păpușă pe care mi-au dăruit-o părinții acum, la absolvire. Au venit cu ea din România și au avut răbdare să treacă prin toate festivitățile și mi-au dat-o de-abia la final. Spun „festivitățile”, pentru că au fost multe. Harvardului îi place să petreacă și să le ofere studenților o încheiere frumoasă a celor patru ani.

Au fost trei zile principale de festivități.
În prima zi, a avut loc o ceremonie numită „Baccalaureate”, în cinstea tuturor culturilor și a religiilor diferite din campus. Practic, ne-am bucurat de diversitatea noastră.
A doua zi, am avut „Class Day”, dedicată studenților de la Harvard College, deci studenților la licență, unde am avut și un invitat, un comediant american numit Ronny Chieng.
Cea de-a treia a fost ziua cea mai mare, când am avut „Commencement”, festivitatea de absolvire, care îi cuprinde pe toți studenții: licență, masterat, doctorat. În total, am înțeles că au fost cam 10.000 de diplome oferite în ziua aceea. Și acolo l-am avut ca invitat pe speaker-ul Conan O'Brien, tot un comediant american, fost absolvent al Harvard.

Festivitățile au fost minunate, mai ales că în săptămâna lor premergătoare am avut „Senior Week”, adică o săptămână în care studenții de la Harvard, de la licență, își organizează unii altora petreceri, evenimente în care să se revadă, să-și ia „la revedere”, pentru că toți o luăm pe drumuri diferite. Deci a fost o închidere cu multe celebrări.

- Daria, ai început să cânți la pian de când aveai numai patru ani. Ai compus piese, ai susținut și recitaluri pe când erai în Galați, elevă. Acum mai cânți la pian? Ce anume?

- Ce-i drept, de când am venit în State, am cântat la pian tot mai puțin. E adevărat că pianul nu mai era în camera mea, dar avem o clădire de muzică în care sunt 10-20 de pianine sau piane foarte bune, unde poți să repeți aproape 24/7. Numai că eu eram obișnuită să cânt la pian sub îndrumarea unei profesoare, Angelica Capră, de la Centrul Cultural „Dunărea de Jos”. Și când am ajuns aici, n-am mai avut profesor, nu eram obișnuită să studiez singură și mi-a fost mai greu.

Am cântat mai mult în anul al doilea, când am avut o perioadă mai creativă și am compus o piesă pe care chiar am postat-o pe Instagram. După aceea am cântat-o mai puțin, dar asta pentru că am continuat să fac muzică, sub o altă formă, însă.

Am reușit să iau lecții de canto gratis, cu o soprană pe nume Carley DeFranco. M-a ajutat să cresc și să îmi îndeplinesc un vis pe care-l aveam de foarte mult timp. Așa că nu numai că am cântat în cor, dar am început să iau solo-uri în cor și chiar am dat audiție pentru această operă, „Nunta lui Figaro”, și am reușit să am un rol. Era destul de mic, dar eram bucuroasă numai să fiu pe scenă! Reprezentația a avut loc în februarie anul acesta.

Am luat și cursuri de cântat solo și am înregistrări cu mine. Deci, aș zice că poate am cântat mai puțin la pian, dar mi-am păstrat pasiunea pentru muzică și pur și simplu s-a transformat. Am încercat să explorez ceva nou.

- Unde și cum te vezi peste 10 ani?

- Eu abia am împlinit 23 de ani. Deci peste 10 ani aș avea 33, ceea ce mi-e foarte greu să îmi imaginez acum. În primul rând, sper să am un doctorat în fizică, asta-mi doresc foarte mult. Sper să continui să predau totdeauna.

Sper să continui să cânt la momentul acela, poate să fac parte dintr-un cor sau dintr-un grup a cappella.

Îmi doresc să fiu fericită, sincer!

Sper să fiu, cumva, mai aproape de România. Poate nu neapărat fizic, dar poate în cariera mea să fiu într-un punct în care să am tot mai multă flexibilitate. Poate să vin acasă sau să pot să-mi croiesc o carieră către acasă.

Și sper să pot să-mi văd fratele cât de des vreau. Suntem gemeni, fratele meu e în Olanda, studiază ingineria, iar una din părțile cele mai grele de a fi în State a fost să nu pot să-l văd așa de des precum îmi doresc. Înainte, ne despărțea un perete - aveam camerele una lângă alta, acum se simte foarte greu să avem o diferență de șase ore între noi și să nu putem să ne sărbătorim ziua de naștere împreună…

- Ce sfat le-ai putea da elevilor care aspiră să studieze la universități de renume mondial? Poate chiar la Harvard? 

- Sunt foarte multe lucruri de spus despre aplicarea în State. Important este să aplice, să-și dea Bacul american din timp, poate chiar din clasa a X-a, dar în clasa a XI-a este în regulă. Să se intereseze despre procedura aplicării în State, pentru că e foarte diferită de a da la o universitate din România.

În general, ceea ce contează în America este să ai cumva un fir narativ, să se vadă că ai o pasiune – poate chiar mai multe pasiuni – că vrei să faci ceva cu viața ta. În general, cei care reușesc să fie admiși sunt motivați de ceva anume, și asta este foarte important.

Dacă vorbim despre universități de renume mondial în Europa, e vorba mai mult despre meritocrație pe bază academică: adică să ai note bune, să te prezinți bine la examene, să fi fost la competiții.

Deci, da, e diferență între America și Europa. Dar, vreau să le spun elevilor că pot, asta e foarte important. Eu, de când am ajuns aici, poate că am și învățat multe despre alte țări, dar am învățat și despre a mea, despre România! Că suntem bine: adică avem unii dintre cei mai inteligenți oameni care ajung peste hotare.

Și știu că românii pot să ajungă și cumva ajungem, în număr tot mai mare. Întâlnesc tot mai mulți români în America și mă bucur că avem mai mulți oportunitatea să avem o educație în afară.

viata-libera.ro