Aldeşti şi Puricani - satele din alt capăt de veac

[dcp100168]

Aldeşti şi Puricani - satele din alt capăt de veac

* Aldeşti şi Puricani ‑ două aşezări atât de departe. Departe până şi de comuna de care aparţin. Departe de sufletul şi punga autorităţilor. Departe de civilizaţie şi de speranţă. Uitate undeva, în alt veac. Şi totuşi...

Primarul de la Bereşti Meria ‑ Victor Dorobăţ ‑ tot încearcă să ne ia cumva pe sus, să ne ducă la Aldeşti şi Puricani. Că a făcut el ceva pe‑acolo şi vrea să ne arate. 20 de kilometri de aici înainte?! Păi, drumul până la Meria ni s‑a părut capătul lumii! Trebuie să vedem şi capătul capătului lumii? Trebuie.

Peste mări şi ţări

Urcăm în maşină. Trecem prin Slivna. Ieşim din comuna Bereşti Meria. Intrăm în Cavadineşti. Ceva nu‑i în regulă. Îl suspectăm pe primar că a greşit drumul. Nici vorbă. Ca să ajungi la Aldeşti şi Puricani, ieşi din comuna de care aparţin cele două sate, treci prin altă comună vecină şi mai mergi ceva drum. Regăsesc un sentiment din copilărie ‑ acela când încercam să‑mi imaginez tărâmul de peste mări şi ţări. "Unde m‑ai adus tu, Roxana?", mă întreabă retoric colegul fotoreporter, necăjit că nici semnal la telefonul mobil nu mai are.

Ruine şi pustiu

Câteva garduri improvizate din diferite materiale ne anunţă că intrăm în Puricani. "Haideţi în centrul civic", ne îndeamnă primarul, ştie el de ce. Urcăm pe un deal, prin hârtoape şi ne bucurăm că nu a plouat de curând. Aici am fi rămas cu maşina. Gospodăriile improvizate arată ca după bombardament. Case într‑o rână, garduri din tablă sau nuiele aruncate de‑a valma. Ne atrage atenţia o bâzdâganie ruginită din metal, un rest de pe la vreun utilaj, care s‑a rătăcit de la fier vechi şi a devenit gard pentru o locuinţă. Nu se vede nimeni pe drum, nici în curţi. "Sunt ceva oameni în satul acesta?", întrebăm. "Sunt", ne asigură primarul şi trebuie să‑l credem pe cuvânt. Mai ales că ne‑a spus pe drum că s‑a născut în Puricani. Oprim maşina. "Aici e centrul civic al satului", ne anunţă el, cu falsă pompă. Nu ne vine să credem ochilor: ruine de jur împrejur. Pe stânga, fosta grădiniţă şi căminul cultural sunt atât de dărăpănate încât au pe acoperiş o întreagă plantaţie de ierburi sălbatice. Uşi şi ferestre au avut poate cândva. Acum se cască nişte găuri rânjind a întuneric. Pe dreapta, fosta primărie în care a funcţionat şi fostul dispensar. Încă mai are uşi şi ferestre, dar pentru cât timp? Dezolant. Ne întrebăm a nu ştiu câta oară: chiar e o aşezare de oameni aici?

Nici la cârciumă nu e program non‑stop

Singurele clădiri mai acătării sunt şcoala, cu un lacăt cât toate zilele pe poartă, şi magazinul‑mixt‑bar, tot închis. Nu vine nimeni să cumpere în miezul zilei. Seara atmosfera se mai înviorează, aflăm de la primar: "Sunt vreo 50 de oameni tineri, între 25‑40 de ani, în Aldeşti şi Puricani, veniţi de la oraş. Au ieşit cu ordonanţă în şomaj, au păpat banii şi au venit aici, pe capul părinţilor. Cât îi ziua de lungă, nu fac nimic. Din când în când, mai muncesc cu ziua la câte cineva. Tot ce câştigă lasă aici, la cârciumă. Am trecut în câteva rânduri, am discutat cu ei. Oameni buni, ce faceţi? De ce nu vă însuraţi şi voi să vă aşezaţi la casa voastră? Ar fi dintr‑un foc 50 de familii cu perspectiva a 50 de copii, pe puţin. Dau din umeri. Mi‑e ciudă că satul acesta se duce de râpă. Când eram copil şi când eram tânăr, alta era situaţia. Localitatea avea o viaţă a ei. Acum...", oftează primarul a lehamite şi disperare.

"Chiar vreau să fac ceva"

De când a fost numit primar, tot face vizite la Aldeşti şi Puricani. A venit în două luni de mai multe ori decât ceilalţi primari în 20 de ani. "În toate candidaturile trecute, primarii au ajuns aici doar în campanie electorală. Au promis oamenilor, ca să‑i voteze. În aceste două sate de la capăt de lume, trăiesc tot atâţia oameni câţi şi în celelalte opt ale comunei Meria. Însă fonduri nu s‑au alocat niciodată. Cu tot ce s‑a primit s‑a făcut ceva pe lângă Meria. Aici nimic. N‑au drumuri, n‑au apă, n‑au nimic. Chiar vreau să fac ceva şi pentru ei. Sunt cu o sută de ani în urmă...", spune primarul încet, ca şi cum ar vorbi cu el însuşi.

În câteva minute simţim că ne sufocăm. Aerul a început să ne strivească, parcă s‑ar lăsa un tavan peste noi. "Unde m‑ai adus tu, Roxana?", se aude iar refrenul fotoreporterului şi vocea scrâşneşte a amărăciune.

La plecare, ni se umplu privirile de turlele bisericii impozante pe care a construit‑o aici fostul ministru al Mediului ‑ Petre Lificiu, şi el tot din Puricani. Stingheră, străjuieşte toată această sărăcie şi‑şi sună, din când în când, clopotele a refugiu.

http://www.viata-libera.ro/index.php?pa ... l&id=26764