Jurnalul unui condamnat la moarte

[dcp100168]

Jurnalul unui condamnat la moarte

Jurnalul National continua, de maine, un cutremurator serial despre infernul din puscariile romanesti. Un veteran al inchisorilor dezvaluie barbariile de neimaginat, crimele, torturile si umilintele fara egal. Condamnat la moarte pentru trei crime, Petre Dogaru a supravietuit plutonului de executie. Traieste si povesteste. Jurnalul condamnatului la moarte este o lectura care da fiori. Consemnam, de azi, in 30 de episoade, intoarcerea mortului viu. Povestea lui Petre Dogaru a prins contur chiar din prima zi de libertate.

Ne-am intalnit, dupa un schimb de scrisori, la iesirea din Puscaria Galati. El, dupa 20 de ani de inchisoare. Noi, adica Vera Albulescu si cu mine, dupa 200 de kilometri parcursi in mare viteza. Venisem sa culegem povestea ocnasului pocait, dar recolta s-a dovedit anevoioasa. Zile intregi am discutat la Bucuresti, in biroul nostru. Tustrei, in jurul reportofonului si-al scrumierei care se umplea in dusmanie. Zeci de ore de inregistrari. Dupa jumatate de an de tocmeala, au iesit la iveala si insemnarile lui ""nea Petrica"". Scoase de sub saltea intr-un ultim efort de a convinge ca experienta intiparita in pielea, oasele si hard-disk-ul lui impecabil are valoare in afara gratiilor.

Nasterea povestii

Au urmat calatorii prin tara in trei. Drumetii incomode, doi ziaristi si un individ cu trei crime pe cazier, in cautarea martorilor care pot confirma adevarul celor spuse, celor scrise, adevarul lui inoportun. Cartea s-a nascut greu, in hopuri. Pe sosele de tara. In camere de hotel. In masina mea. Pe dealuri, la Beresti. In carciumi sordide. S-a nascut din conflict. Din tatonari reciproce si din capcane intinse unul altuia. Cartea e un copil cu buricul netaiat. Cordonul ombilical s-a desirat de-a lungul intregii Europe, punand distanta intre povestitor si scribi, intre el si lectori. A fost conditia mea, pentru ca povestitorul sa supravietuiasca operei, dupa o intamplare ce-i putea fi fatala.

Petre Dogaru a fost condamnat pentru trei crime, pe care sustine ca nu le-ar fi comis. De pecetea lor nu va mai scapa vreodata, pentru ca justitia l-a taxat irevocabil, fie ca o fi vinovat cu adevarat ori nu. A scapat de pedeapsa capitala, crede ca adevaratii ucigasi nu vor mai fi pedepsiti. Nu se considera o victima a sistemului, nu se considera un Monte Cristo, pentru ca, inainte de a fi inchis, a furat si a jefuit, a facut rau cu varf si indesat. Ii este ciuda insa ca fata de tot ce a facut sau n-a facut la viata lui nu i s-a cerut niciodata punctul de vedere. Si se razbuna, asadar, facandu-si cunoscut in felul acesta, apasat, punctul sau de vedere fata de toti si de toate. Acesta e, pe scurt, povestitorul. Noi suntem anexele: am ascultat, apoi am scris si publicam, facandu-i dreptate nu numai lui Petre Dogaru, ci si altora care nu pot, nu vor sau nu indraznesc sa dea in vileag fata nevazuta a justitiei romanesti din ultimii 20 de ani, justitia de ""dupa"". Infernul penitenciar, pe care-l cunoastem doar din marturiile ""politicilor"" din anii ’50. Dar si infractorii de drept comun sunt, macar in principiu, oameni, au dreptul macar sa marturiseasca, chiar daca le lipseste aura inocentei!

Ceea ce veti citi e o confesiune, redactata pe parcursul multor ani, incepand cu 1992 si corectata - stilizata - , cenzurata in vara anului 2006. Autorul confesiunilor s-a spovedit hartiei, sperand ca aceasta ii va supravietui. Spovedania, de buna seama, nu trebuie considerata o poveste cu valoare de adevar dincolo de orice indoiala. Subiectivismul e explicabil. Dincolo de atitudinea fata de un personaj sau altul, fata de o situatie sau alta, dictata de reperele biografice insele, putem intelege si grija povestitorului de a se prezenta pe sine intr-o lumina anume. Faptele, in covarsitoarea lor majoritate, sunt insa reale, au fost confirmate de martori independenti, intervievati de noi.

Regulile jocului

Aceste confesiuni trebuie sa vada tiparul si sa ajunga sub privirile marelui public din mai multe motive. Au pecetea autenticitatii si infatiseaza experiente de viata si de moarte cutremuratoare, care se consuma de regula intre peretii umezi si reci ai inchisorii. De regula, cei care supravietuiesc incercarilor de genul celor relatate nu mai au mintea intreaga sau curajul de a le face cunoscute. Petre Dogaru si-a asumat insa biografia, ca unul care oricum traieste cu 18 ani mai mult decat a fost programat sa traiasca. Accepta sa se expuna pe sine la stalpul infamiei, dar lasa loc si altora pe care-i invita, in cuprinsul acestor confesiuni, sa i se alature. Ba chiar ii asaza fara voia lor pe infamul podium, pentru ca multimea sa judece si sa decida: ""Cine-i mai vinovat, hotul sau calaii lui?"". Petre Dogaru a fost ""cineva"" in toate puscariile prin care a trecut, respectat sau temut - e totuna - de gardieni si de detinuti. Ajuns in lumea libera, este ""nimeni"". Putem intelege si orgoliul lui de a iesi din anonimat, facand cadou cititorilor povestile sale, singura avere pe care a luat-o cu el din celula. Povestitorul a invatat regulile jocului si a dus catre perfectiune arta supravietuirii intr-o insula de o salbaticie fara egal. Regulile acelea si stiinta supravietuirii nu mai valoreaza azi doi bani in jungla sociala, Petre Dogaru a ajuns un fel de Tarzan la Chicago. Nu-l incap hainele si pantofii, pentru ca i s-a lipit de trup zeghea. Nu gaseste de mancare, pentru ca nu are unde vana si pescui. Nu se descurca nici cu banii, pentru ca refuza sa mai fure. Nu mai vrea inapoi, inauntru, ii ajunge! Gata! Un asemenea om este, sa recunoastem, nepregatit sa mai traiasca liber si cinstit. Si totusi mai e viu...

http://www.jurnalul.ro/articole/134824/ ... -la-moarte

[dcp100168]

Jurnalul condamnatului la moarte

Haihui prin puşcăriile din Italia

A intrat în puşcărie în 1986 şi nu trebuia să mai iasă. Primi­se condamnarea la moarte pentru trei crime. Ceauşescu l-a graţiat. Pedeapsa i-a fost comutată la douăzeci de ani de închisoare. În anul 2006 a cunoscut libertatea. Jurnalul scris în cei douăzeci de ani de detenţie l-am publicat în serial, sub ti­tlul "Jurnalul condamnatului la moarte". Petre Dogaru şi-a spus povestea, apoi a căutat să trăiască în lume ca om liber. La ce e bu­nă libertatea? Cum să trăiască cinstit un om de 50 de ani într-o lume pe care se chinuieşte să o înţeleagă şi care nu are, catego­ric, nevoie de el? Fără familie, fără slujbă, fără resurse, fără casă. Ca mulţi alţi români fără speranţă, a ales calea pribegiei. A cu­noscut drojdia diasporei româneşti din Occident. A trăit în mij­locul hoţilor şi al traficanţilor de droguri. Victima unei confuzii, a fost arestat iarăşi pentru crimă. A bântuit prin puşcăriile Ita­liei. A luat contact cu corupţia din justiţia italiană şi a profitat din plin de ea. A fost eliberat după cinci luni şi jumătate. Întors în ţară, cu mirajul Europei prospere spart în mii de cioburi, Pe­tre Dogaru vă oferă mărturia sa. Ra­por­tul său, la zi, despre starea lumii interlope româneşti din Ita­lia. Adevărul gol-goluţ despre patria Renaşterii, care a devenit în zilele noastre patria hoţilor.

În sfârşit, după 20 de ani de puşcărie ispăşiţi degeaba, m-am trezit liber. În tot timpul ăsta mă gândisem, îmi făcusem tot felul de planuri de viitor. Îmi scăpase însă un amănunt, poate cel mai important: m-am văzut liber şi cu lumea în cap la vârsta de 50 de ani. În ziua de 21.01.2006, am păşit pe stradă, într-o lume despre care nu ştiam prea multe, pe care o cunoşteam doar de la televizor, şi nu aveam nici locuinţă, nici nevastă, nici copii, nici de nici unele… Poftim de începe o viaţă nouă la 50 de ani, după ce tocmai ai aterizat din Lună! Poftim de te du să-ţi cauţi de muncă… unde ai mai lucrat, ce anume, ce vechime ai, aha, moşule, pârnaie va să zică, mersi, nu ne trebuieşti… Nimeni nu mi-a întins o mână de ajutor, nici autorităţile locale din oraşul meu natal, Bereşti, Galaţi, care ar fi trebuit să-mi găsească o locuinţă şi o slujbă undeva. Eu port numele de Petre Dogaru şi am un trecut dubios. Trebuie să mă apuc aşadar din nou de furat, să revin la meseria de bază ca să supravieţuiesc, dar nu mai e vremea mea, acum e vremea altor hoţi, cei cu funcţii, cei cu ciolan, barosanii şi jmecherii, hoţii legitimaţi, pe care nu-i întreabă nimeni de sănătate.

Da, în România nu e loc pentru hoţi răspopiţi ca mine, furtişagul e o artă pe care eu n-o mai stăpânesc, nu ştiu să fur cu acte şi cot la cot cu procurorii şi judecătorii, pesemne că sunt depăşit de vremuri şi de evenimente, prin urmare mă decid să încep o viaţă cinstită, dar nu aici, că nu am loc, ci în Europa, mai exact în Italia. Aşa se face că în luna iunie 2006 pentru prima oară în viaţă am ieşit din ţară. Am plecat joi din Galaţi şi după ce am fiert trei zile în autocarul plin cu lume, pe o căldură de nesuportat, iată-mă la Milano. Aveam acolo un cunoscut, Nicu, muncea pe un şantier, la un patron, omul mă aştepta şi m-a prezentat patronului, care m-a măsurat din priviri, m-a întrebat dacă parla italiano, i-am spus că nu dînd dintr-un deget, mi-a răspuns că no problem. Când patronu’ mi-a cerut paşaportu’ să îmi facă actele, am văzut că începe să dea din cap, în semn că a apărut un problem. Problemul era că sunt prea bătrân, mi-a zis Nicu după ce-a schimbat câteva cuvinte cu patronul, la faţă arătam mai tânăr, dar paşaportul m-a dat de gol şi nu a mai fost de acord broscaru’.

Tâlhari şi informatori în Piaţa Centrală

Nicu a făcut pentru mine chetă printre românii de pe şantier şi mi-a cumpărat un cort, costa 39 de euro, şi astfel mi-am instalat casa mea pe marginea unei ape, nu departe de barăcile muncitorior. Nu aveam nici un ban, dar românii îmi aduceau de mâncare şi câte o bere şi ţigări, şi uite aşa au trecut două săptămâni, iar eu parcă eram într-o staţiune, la odihnă. În fiecare duminică mergeam cu Nicu în Centrale, un parc foarte mare lângă Gara Centrale sau Stazione Centrale din Milano, aici veneam să caut ceva de muncă. Dar aici, în Centrale, veneau şi tot felul de infractori de toate categoriile, de toate naţiile din Europa şi chiar de pe Planetă, veneau hoţii, se vindeau şi se cumpărau tot felul de lucruri şi de bijuterii.

La noi, în România, este un proverb: când hoţ pe hoţ s-a furat, şi dracu’ s-a mirat. Ei bine, aici, în Centrale, mişunau găşti de tâlhari, care îi jefuiau pe hoţii care veneau în parc cu lucrurile să le vândă. Nu era o problemă că erau jefuiţi hoţii mai proşti, dar tâlharii care îi vămuiau erau şi informatori la carabinieri. Se întâmpla aşa: doi sau trei se tocmeau cu hoţul care avea marfă de vânzare, iar un altul suna şi veneau carabinierii de-l luau şi în maximum cinci ore respectivul era depus la Galeră. Aşa e peste tot în lume, se pare: acolo unde se perindă mulţi infractori, acolo cu siguranţă sunt şi mulţi turnători şi se fac măgării multe şi mari. Bineînţeles că Poliţia locală şi carabinierii şi burghejii – poliţia civilă – ştiau prea bine ce se petrece în parcul Centrale, dar nu era nici o problemă, totul era sub controlul lor prin informatori, parcul era un fel de Covaci sau Sfânta Vineri din Bucureştiul anilor ’70-’80, cei mai bătrâni ştiu bine despre ce vorbesc…

Trecuseră trei săptămâni de când eram în Milano şi nu găsisem încă ceva să muncesc, eu sunt un om dintr-o bucată şi spun lucrurilor pe nume, nu sunt cel mai harnic om şi nici cel mai priceput, dar plecasem din România ca să muncesc şi să câştig, şi nu făceam nici una, nici alta, ci doar stăteam pe capul unor oameni care munceau la negru şi care erau plătiţi vai mama lor, oameni cu neveste şi copii în ţară, care aşteptau lunar mereu nişte bani prin Western Union, nu aveam ce să caut şi eu pe capul lor. Câştigasem nişte bani la pocher, suficient cât să iau autocarul înapoi spre România. Eşec total.

Chiriaşi la spărgătorii români

Aşa s-a încheiat prima mea călătorie în Italia. Stătusem o lună încheiată. După o tentativă eşuată de plecare în Spania, la cules de portocale, decid să mă întorc în Italia, la cules de vie. Era luna septembrie 2006. A venit ziua de joi, când pleacă autocarul de la Galaţi la Milano şi am urcat în el trei bărbaţi şi două femei să culegem viile italienilor. Sâmbătă am ajuns la Milano, am luat din Gara Centrale un tren şi am mers preţ de două ore, am ajuns într-o gară al cărui nume nu-l mai ştiu, de acolo am luat un autobuz cale de o oră şi am ajuns într-un orăşel, sau târguşor, patronul ne-a plăcut şi ne-a angajat pe loc, 50 de euro pe zi plus mâncare şi acoperiş, în opt zile i-am cules patronului via. Am căutat apoi pe la alţi patroni, dar toţi ne întrebau dacă avem sangiorno (carta di soggiorno – n.n.), asta însemna carnet de muncă, iar noi nu aveam şi vreo două zile am căutat de muncă fără rezultat, după care ne-am resemnat. Femeile s-au întors în ţară, eu cu unul dintre băieţi am mai zăbovit câteva zile în casa patronului, din vie, apoi ne-am îndreptat către Milano.

Ne-am aciuat pe lângă o casă unde se adăposteau mai mulţi români, patru moldoveni din Suceava şi vreo şapte băieţi din Oltenia, toţi infractori, de-aia nici nu are rost să le pomenesc numele. Băieţi de treabă, mâncam laolaltă, erau şi ţigări gârlă, pe placul fiecăruia, când se termina berea o dădeam pe whiskey, când se terminau ţigările spărgeau un tabachi şi luau vreo sută de cartuşe, mâncare şi băutură aduceau câteva sute de kilograme o dată. Aprovizionare promptă şi de calitate, direct din depozit. Din depozitele care alimentau magazinele. Nu am să dau prea multe detalii despre depozitele alea, pentru că nu se ştie când mă mai întorc în Italia şi nu vreau să-mi umble vorba că aş flecări despre lucruri care nu mă privesc. Ajunge să vă zic doar că nu lăsau urme niciodată, mai că nu se cunoştea când furau, că depozitele erau uriaşe, conţineau fiecare undeva la 70-80 de vagoane de marfă. Băieţii mergeau noaptea după ciordeală şi se întorceau dimineaţă, când începea fluxul, adică lumea începea să forfotească la serviciu, atunci nici poliţia locală, nici burghejii, nici carabinierii nu te legitimează. Erau hoţi universali, furau orice se putea, de la televizoare, plasme şi alte electronice la ţigări din tabachi sau fise din jocuri electronice, nu refuzau nimic, se făcuseră trei echipe de hoţi, cei patru suceveni o echipă, patru olteni altă echipă şi încă trei olteni plus prietenul meu pe care-l coopta­seră. Ei bine, echipele plecau separat şi ceea ce furau îm­părţeau în interiorul echipei, la patru, dar când plecau la furat mâncare, atunci plecau toţi doisprezece, în vreme ce eu rămâneam acasă, şi cumpărau bere şi găini, de mai făceam câte o cratiţă mare de friptură cu mujdei sau câte o oală de borş, că noi aveam salam de toate felurile, conserve de carne, caşcaval, tot felul de bunătăţi, dar nu puteam mânca numai uscături mereu. Dimi­nea­ţa, când veneau de la treabă, găseau dejunul gata, împăr­ţeau între ei şi mă cinsteau şi pe mine, când furau bani, îmi dădeau şi mie acolo câte 10-15 euro, când furau telefoane noi, primeam şi eu unul să-l vând şi să scot un profit.

Am ajuns bucătarul bandei

Programul era, prin urmare, acesta: pe la prânz, băieţii se trezeau, păpau şi apoi plecau în oraş după ponturi. Ca să ştie noaptea fiecare unde are de rupt sau de pocnit. Eu rămâneam singur, îmi luam patru bare de salam scump, două sticle de whiskey, zece pachete de ţigări şi mergeam de le vindeam, ţigările le dădeam cu doi euro pachetul, în tutungerie costau între trei jumate şi patru jumate, eu dădeam cu doi, salamul cu trei bucata, iar băutura cu cinci sticla, cumpărătorii ştiau prea bine că sunt de ciordeală, dar nu-i interesa, ba încă îmi ziceau de fiecare dată să aduc mai mult. Pe semne credeau că eu sunt ho­ţul, însă doar le vindeam în folosul meu, băieţii mei, tovarăşii mei de apartament mă îndemnau pe şest, fără să ştie unu’ de altu’, ia de mai vinde, Petre, din mormanu’ ăsta de coniac, toţi erau băieţi buni şi graţie lor îmi sco­team zilnic câte 50 de euro, plus ce îmi mai dădeau ei, scoteam cam o sută de euro pe zi, şi cum se adunau câteva sute de euro scăpam de ei, îi trimeteam la cineva în ţară. Şi băieţii trimeteau, dar mult mai mult, în fond meritau, era riscul lor, eu nu riscam nimic şi eram mul­ţumit. E drept, nici nu mă comparam cu ei, erau tineri şi puteau să fugă, în Italia dacă nu poţi să fugi mai bine stai acasă şi faci ciorbă. Nu o dată i-au fugărit carabinierii, burghejii sau poliţia locală, dar dintre toţi cei mai periculoşi sunt carabinierii, când te somează şi strigă Ferma! e bine să stai, dar uneori carabinierii trag pe loc fără ferma, fără somaţie. De mine nu era bună fugăreala, eu făcusem atâţia ani de puşcărie că nu-mi mai trebuia nici măcar o zi în plus!

Nişte hoţi foarte sportivi

Românaşii noştri mergeau la furat cu bicicletele. Mai dibaci nici că se putea, că în Italia bicicletele sunt la tot pasul, aici nimeni nu merge pe jos, ci doar cu maşina, motocicleta şi mai ales bicicleta, un popor de ecologişti italienii ăştia, când vezi pe jos nişte indivizi, poţi fi sigur că sunt români, bulgari sau albanezi, băştinaşii umblă întotdeauna pe cel puţin două roţi. Aşadar, hoţomanii mei, prietenii şi fraţii mei luau fiecare câte un rucsac în spate, încălecau pe biciclete şi porneau în incursiune câte doi-trei, niciodată mai mulţi, să nu dea de bănuit, că doar nu se antrenau pentru Turul Franţei, ci se întorceau cu rucsacurile doldora, câte 35-40 de kilograme de marfă aducea fiecare în cârcă, faceţi socoteala că toţi 12 inşi veneau cu sute de kilograme o dată.

Ce caut eu la poliţie?

Viaţa bună, îmbelşugată şi roditoare pe care o duceam în sânul cuibului de hoţi avea să ia sfârşit la fel de neaş­tep­tat pe cât începuse, şi asta s-a întâmplat într-o zi, când tocmai ce vândusem niscai sticle de băuturică acolo unde le duceam de obicei şi am poposit la o cafenea, să mă înviorez. Barmaniţa vorbea cu un bărbat, iar din privirile lor care mă căutau hoţeşte mi-am dat seama că pe mine mă bârfeau, vorbeau încet, aşa că nici vorbă să pricep o iotă, iar femeia mai ţinea şi mâna la gură, de parcă ar fi durut-o măseaua, aşa încât nu puteam nici de pe buze să-i citesc, ce mai încoa-încolo, bărbatul a ieşit la un moment dat din bar şi s-a întors cu un echipaj de carbinieri. Până să mă dezmeticesc, eram în maşina lor, în vreme ce cafeaua mi se răcea la bar, şi nu aveam să mă frec bine la ochi că eram deja într-o cameră îngustă, unde întorceam lucrurile pe toate feţele şi mă întrebam ce naiba puteau să le fi spus carabinierilor femeia sau fraierul ăla, că nu făcusem nimic şi ei se purtau de parcă făcusem. mi-a umblat faima pe internet

Vreo zece minute am avut răgaz să meditez, că a intrat un bărbat brunet, cu o statură mijlocie şi un fizic de invidiat, pesemne un fost sportiv, m-a întrebat come ti chiama, dar am făcut pe prostul, ştiţi, de multe ori în viaţă e indicat să faci pe prostul, aşa că brunetul cel vi­guros îmi spunea io conosco la tine în vreme ce gogonam ochii la el a nepricepere, no problem, m-a liniştit, arătând la ceas, una ora, veni uno romeno translator. Într-adevăr, trecu ora şi veni translatorul, o doamnă, care a intrat în vorbă cu mine, în vreme ce brunetul cel sportiv a chemat un carabinier, i-a poruncit să aducă două cafele, mi-a spus tu fumare şi a mimat şi gestul, eu am aprins ţigara şi am servit cafeaua în biroul poliţaiului, în vreme ce mă lăsam spovedit de cucoană, că de unde sunt şi cutare şi cutare, în vreme ce brunetul cel sportiv mi-a comunicat prin intermediul ei că este Mareşalu cutare, adică un fel de comandat de carabinieri, şi mi-a spus de la obraz că mă cunoaşte foarte bine pe mine, cum aşa, de unde, de pe internet… Aaaa, de pe interneeeet…

E drept că din ziua de 12 iunie 2006 s-au scris vreo 30 de articole despre viaţa mea, despre întâmplările grozave pe care le-am trăit şi cărora le-am supravieţuit, ştiam că Jurnalul Naţional tipărise povestea mea de la cap la coadă, dar habar nu avusesem că povestea mea era la îndemâna lumii întregi, pe internet. Şi în vreme ce a cerut al doilea rând de cafele, Mareşalu m-a întrebat de la obraz, ia zi aşa, tu ai făcut 20 de ani de galera, da, chiar aşa cum zici, 20 de ani pe muchie, i-am răspuns, că nu avea rost să mint, şi m-a mai întrebat cum e mai bine, acum, în democraţie, sau pe vremea lui Ceauşescu, iar eu l-am privit în albul ochilor şi i-am povestit exact ce văzusem de când mă liberasem de la puşcărie, şi cum funcţionează justiţia la noi în ţară, iar după ce a ascultat atent ce-i traducea doamna, Mareşalu a zis că mă ajută să scriu o carte, pe care să o publicăm aici, în Italia, şi mi-a pomis că-mi face sangiorno şi că îmi găseşte de lucru la un patron român şi, în timp ce muncesc, să mă pun să scriu, şi mi-a mai cerut Mareşalu numărul meu de telefon ca să mă sune patronul. Mă gândeam deja că a dat norocul peste mine, am continuat conversaţia cu Mareşalu prin intermediul doamnei. După încă jumate de oră, Mareşalu a dat semne de nerăbdare, că ar avea oarece treburi şi m-a poftit să plec la ale mele. Păi, şi de ce am fost adus atunci aici? Aaa, păi, uite ce e, barul acela fusese spart în urmă cu două luni, iar femeia şi bărbatul din bar te-au confundat, păi, bine, dar acum două luni eu eram în România, ştiu asta, mă calmează Mareşalu, şi te rog să primeşti scuzele mele, iar eu am primit scuzele lui cu mare, mare bucurie, mai ales că nu mă întrebase unde dorm şi nici din ce trăiesc, dar uite că nu ştiam cum să ajung la barul de unde mă umflaserăm şi unde îmi lăsasem bicicleta, no problem, carabinierii te iau, carabinierii te duc, în cinci minute eram înapoi în faţa cucoanei bulbucate de la bar, îi spuneam Seniora, io no latru, adică nu sunt hoţ, seniora la mine face scuza, eu comandam cafea, ea îmi oferea şi un coniac, eu refuzam coniacul cu dispreţ să mă dau mare (dacă ar şti ea cât coniac aveam eu acasă, în baxuri virgine…) şi triumfător, ca unul care tocmai îl prinsese pe Dumnezeu de un picior, cu slujbă şi casă promise, mă întorceam, dansând pe bicicletă, acasă la băieţii mei. Le-am zis de la A la Z povestea, iar ei m-au bătut pe spate, e bine, Petre, îţi dă şi casă şi serviciu, vine de-acum iarna (eram deja la finele lui octombrie), te scoţi, omule…

Am ajuns acasă cu planetarele şifonate

În ziua următoare, vineri, am plecat în oraş să fac baie. Am suit pe bicicletă, mi-am luat într-o sacoşă săpunul, prosopul, şamponul şi ceva haine de schimb, costă 5 euro baia comunală, dar merită, şi cum mergeam către locul deja binecunoscut, regulamentar, pe partea dreaptă, ghinionul mi-a ieşit în cale pe patru roţi. A dat peste mine o fraieră, unii zic că ar fi trebuit să stau pe loc, să vină poliţia, să o dau în judecată, dar cine mi-ar fi dat dreptate mie, lui neica nimeni Petre Dogaru din România... a doua zi eram în microbuz, cu destinaţia Galaţi, cu mâinile şi planetarele şifonate, ca să nu mai vorbim despre vreo trei coaste zmintite.

Cu patronul apucasem să vorbesc, mă văzuse în ce hal arătam şi mi-a promis că mă aşteaptă să mă întorc la muncă după ce mă repar. Săru’ mîna, patroane. Ajuns acasă m-am pus mâinile în cap, curentul şi cablul tăiate, de parcă plecasem jumate de an, nu o lună şi jumătate, mi-am plătit dările la stat, m-am reparat şi m-am tot zbuciumat să fac şi eu ceva, să nu aştept cu mâinile în sân pară mălăiaţă în gura lu nătăfleaţă.

Cum nimeni nu mă angaja, ocnaş bătrân cum eram, m-am făcut negustor ambulant şi nu voi mai povesti nimic de la sfârşitul lui octombrie 2006 până în iunie 2007, când m-am decis să mă întorc în Italia. N-o să povestesc ca să nu vă plictisesc, pentru că lucruri care merită povestite nu s-au întâmplat.

http://www.jurnalul.ro/articole/134826/ ... din-italia

Cine naiba l-a omorât pe mortul pe care l-am omorât

Al treilea drum. La 20 iunie 2007 am plecat din oraşul meu, Bereşti, spre Galaţi, peste noapte am rămas la sora mamei mele, Tudoriţă, şi la fiica ei, verişoara mea, Lucica, Dumnezeu să le dea sănătate, iar a doua zi le-am sărutat mâna, am primit binecuvântarea lor şi am pornit pentru a treia oară spre Italia, unde mă aştepta promisa slujbă la Patron. Vineri, 22 iunie, am ajuns la Milano, unde m-am cam înţepenit. Microbuzul cu care venisem nu făcea turul Italiei, eu aveam de ajuns în alt oraş şi mai aveam în buzunar 23 de euro, cu 10 am cumpărat o cartelă de mobil, am mâncat ceva şi mi-au mai rămas fix cinci euro, o situaţie cât se poate de nesuferită. Am sunat un cunoscut şi i-am zis că n-am unde să dorm diseară şi nici n-am bani să ajung în oraşul X. Băiatul, care nu era infractor, ci om cinstit, m-a primit să dorm la el. Dar o ducea prost de tot, mai avea 50 de euro, pe care-i ţinea pentru mâncare, tocmai se certase cu patronul, care l-a trimis în şomaj, şi acum picasem şi eu pe capul lui. A doua zi, sâmbătă, am ieşit în oraş şi am întâlnit un alt cunoscut român, pe nume Florin. M-a invitat omul la o cafea şi o bere, m-a descusut cu ce treburi pe aici şi mi-a zis că pot să rămân la el. Nu are momentan bani, dar o să mă ajute să ajung în oraşul X peste patru zile. La amiază, când să mergem acasă, întâlnim doi marochini, prieteni cu Florin, n-am scăpat de ei până n-am băut două beri de căciulă, apoi am mers fiecare în drumul lui. Seara, îmi zise Florin, mergem să-i vizităm pe marochini, păi, de ce, pentru că ne-au invitat, păi, cine sunt marochinii ăştia, Florine, unde muncesc ei, şi Florin râdea cu gura până la urechi, muncesc, Petrică, dar muncesc în felul lor, adică vând cocaină. Florin locuia şi el, ca mulţi alţi români pe care i-am întâlnit acolo, într-o casă unde nu plătea nimic, într-o zonă demolabilă, unde nu mai şedea nimeni de ani de zile, avea apă rece, avea lumină, dar numai seara, că se agăţase pe blat la o reţea stradală şi avea curent doar când luminau becurile de pe stradă, avea aragaz şi butelie şi se spăla în oraş, la baia comunală. La lăsarea întunericului am plecat împreună spre sălaşul marochinilor, am apucat pe o alee betonată pe malul unei ape curgătoare, adâncă de vreo trei metri şi lată de vreo 15, după vreun kilometru jumate de mers, am întâlnit pe cărare un marochin răsărit din noapte, apoi încă doi răsăriţi din boscheţi, Florin a dat mâna cu ei şi m-a prezentat, ragaţi brava, adică sunt prieten bun, apoi i-am urmat printre boscheţi pe marochini, după o scurtă orbecăială în spatele celor care se arătau foarte buni cunoscători ai locurilor, am ajuns la o rulotă populată de încă cinci marochini, aşezaţi în jurul unei mese de plastic, prezentările au fost scurte, Romanu Florin şi un ragaţ brava, adică eu, iată-ne în sânul tradicanţilor de droguri. Au bâiguit ceva în arabă, iar unul a adus din rulotă două sticle de coniac "Vechea Romană", după ce am băut câte un păhărel, un marochin a pus pe masă două bucăţi de geam, la lumina unor lumânări electrice, toate astea se întâmplau foarte departe de orice ochi curios şi sub paza marochinilor care ţineau permanent de şase la malul apei, iar pe masă a apărut o punguţă cu praf alb, l-a întins pe unul dintre geamuri ca pe o aţă, cum ai trasa o linie, i-a înmânat punguţa lui Florin, care a făcut la fel pe geamul lui şi amândoi au supt pe nas praful, au făcut ssssst, ca un aspirator şi au cules cu nesaţ praful de pe sticlă. Mi-au făcut semn şi mie să pun panarama aia de praf pe geam şi să o sug cu trompa, şi atunci am ridicat o mână şi am zis, graţie amico mio, şi ei s-au mirat foarte şi l-au întrebat pe Florin, tu ai zis că ragaţu e brava, ce se întâmplă cu el, şi au fost lămuriţi că ragaţu ăsta care eram eu nu cunoaşte cocaina, că a stat venti ani la galera şi nu ştie ce sunt drogurile, iar marochini au gogonat ochii şi au întins mâna cu respect, scuza amico per favor, tu romen multa brava, că marochini aveau un respect ieşit din comun pentru persoanele care au făcut puşcărie, iar respectul creşte pe măsură ce anii de puşcărie sunt mai mulţi, iar eu aveam ani de puşcărie să le dau şi altora din ei, şi uite aşa m-am umplut eu de respect printre traficanţi.

Buclucul de la miezul nopţii

După vreo oră au apărut încă doi marochini, fiecare cu câte patru sacoşe pline cu Piţa, cu bere şi coniac "Vechea Romană", şi aşa a trecut de miezul nopţii, din când în când suna telefonul şi atunci trei-patru marochini dispăreau pentru scurt timp, şi telefoanele sunau încontinuu, de la unu noaptea până la patru dimineaţă, care e perioada lor de vârf, sunau ca la balamuc, veneau clienţii cu zecile să se înfrupte. Afacerea mergea ca pe roate, după cum se vede, şi mergea fără riscuri. Păi, să presupunem că burghejii ori carabinerii, ori poliţia locală ar fi aflat de vizuina traficanţilor, ei bine, n-ar fi avut nici o şansă să-i prindă vreodată cu marfa asupra lor. Din două una: ori marochinii erau foarte bine organizaţi, ori erau combinaţi şi cu carabinierii. În Italia nu trebuie să te mire absolut nimic, am să vă zic la momentul potrivit ce-am văzut cu ochii mei, măgării de neimaginat, pe care cetăţenii care nu au avut de-a face cu justiţia şi cu poliţia de aici nu le-ar crede în vecii vecilor. Românii care n-au ieşit din ţară sau cei care s-au ocupat numai cu lucruri cinstite în Occident vor spune precis că asemenea lucruri sunt imposibile. Dar sunt şi foarte mulţi români care ştiu bine că am dreptate. Eram aşadar în ziua de 26 iunie 2007, pe la ora 2 noaptea, şi mergeam cu Florin pe aleea aceea de pe malul apei pe care v-am descris-o mai sus, tocmai plecasem de la marochini mai repede, căci în acea dimineaţă urma să mă duc în oraşul X, unde mă aştepta patronu să mă angajeze, aşadar mergeam spre casă, aveam canalul în partea dreaptă, pe stânga era un gard de metal lung de vreo 100 de metri, alături un alt gard, al unei unităţi de pompieri. Cum mergeam noi cu paşi grăbiţi spre locuinţa lui Florin, după ce trecurăm de unitatea de pompieri, auzim în urma noastră, în noapte, gălăgie, ţipete, agitaţie, iar din faţă au răsărit două maşini de carabinieri, patru cărăbuşi au coborât din ele şi au început să strige la noi Ferma!, şi mai spuneau şi altele, iar Florin a tradus să ne întindem de îndată pe burtă cu mâinile la spate, şi aşa am şi făcut, cărăbuşii s-au apropiat cu pistoalele în mâini, unul mi-a dat în ceafă cu călcâiul de la pantof, ne-au pus cătuşile şi la scurt timp locul s-a împânzit de maşini pline cu cărăbuşi, vreo şapte maşini erau, drace, în ce intrasem oare?

În cinci ore m-au băgat la puşcărie

Legaţi cu mâinile la spate, am făcut cale întoarsă spre unitatea de pompieri, acolo era deja forfotă grozavă, mişunau lanternele ca licuricii, se lucra la gard, dăduseră jos cam vreo doi metri lungime, era plin de pompieri şi de cărăbuşi, parcă era şi un om culcat pe jos, mai târziu aveam să aflu de la Florin că vorbeau între ei dacă noi suntem ăia, pompierul zicea că da, că a auzit ţipete şi ne-a văzut pe noi sărind gardul şi fugind pe lângă apă, şi după ce au vorbit unul l-a lovit pe Florin şi un pompier m-a lovit cu ranga peste tibia de la piciorul stâng, am căzut jos ca fulgerat şi am leşinat, m-au trezit tot în lovituri, apoi m-au luat pe sus patru carabinieri, îmi clănţăneau dinţii de frig, pesemne că aveam frisoane, şi mi-am revenit într-o cameră, în cazarma carabinierilor, mi-au făcut fotografii, s-au chinuit şi să-mi ia amprentele, le-a fost cam greu, pentru că aveam rupt şi degetul mic de la mâna dreaptă, şi după ce mi-au făcut fotografiile, civilul care am înţeles că este criminalist mi-a spus fiu de putana şi eu i-am răspuns la fel, fiu de putană şi gunoiule ce eşti, iar el împreună cu doi cărăbuşi au sărit pe mine şi cum mă băteau unul mi-a dat cu piciorul peste tibia de la piciorul stâng, care era ruptă, şi atât de tare m-a durut, că nu am ţipat, ci am urlat ca o fiară sălbatică, şi a apărut imediat un bărbat îmbrăcat civil, cred că unul cu grad mare, a strigat ceva şi nimeni nu m-a mai atins cu nimic. M-au luat pe sus şi m-au depus într-o curte cu garduri înalte de metal, acolo era şi Florin, păzit de patru cărăbuşi, era speriat, de ce ai urlat aşa Petre, că m-am speriat şi eu, mi-au dat peste ruptura de la picior, Florine, şi atunci mi-a dat vestea cea grozavă: ştii cine era omul ăla de pe jos, de lângă gard, Petrică, era un mort, frate, şi noi suntem acuzaţi că l-am omorât, eşti nebun, Florine, aş vrea să fiu nebun Petre, dar eu am înţeles tot ce vorbeau între ei. Şi iată cât de repede s-au mişcat lucrurile: la două am plecat de la marochini, la două şi jumătate am fost arestaţi, la cinci dimineaţa urcaţi în maşină, iar la şase şi treizeci de minute eram deja în penitenciar, cazaţi în celulă. Prin cele mai negre vise nu-mi trecuse că mă voi întoare într-o celulă de puşcărie, când m-am liberat din Penitenciarul Galaţi, la 21 ianuarie 2006, jurasem să nu mai calc într-un asemenea loc şi iată-mă…

Cică să-i dau în judecată pe carabinieri

În celulă erau două paturi suprapuse, cel de sus era locuit de un marochin, la noi în România deţinuţii preferă paturile de jos, dar în Italia optează pentru cele de la etaj, că văd mai bine la televizor. Mobila era: un televizor montat în perete la un metru jumătate, două scaune de tablă groasă, înfipte în pardoseală, două mese, tot de metal, montate în perete. Geamurile nu erau de sticlă, ca la noi, ci dintr-un plastic gros, special să nu cedeze dacă erai nervos şi-ţi trecea prin minte să le spargi. Mai era o baie mică, cu chiuvetă, un vas în care te spălai pe picioare şi veceul, plus o oglindă montată în perete, pe care iarăşi nu puteai să o spargi. Saltelele erau din burete, la fel şi pernele, nu din câlţi ca în România, nu puteai ascunde nimic în ele. Totul era stabil în cameră, nimic nu putea fi mişcat din loc. Marochinul m-a întrebat ceva de două ori în italiană, dar nu i-am răspuns, îmi era silă până şi de mine, dar de el… M-am pus în pat, piciorul stâng mă ardea din ce în ce mai rău, mă durea abdomenul şi aş fi vrut să vomit, după jumătate de oră a venit gardianul cu doctorul, mi-am luat cârjele pe care mi le dăduseră cărăbuşii şi m-am târât spre uşă, dincolo de uşă m-au pus în cărucior cu rotile, pe care-l conducea un lavorant, adică un deţinut scos la muncă, m-au dus până în infirmeria penitenciarului şi mi-au făcut radiografii la picior, la burtă şi la deget, degetul şi piciorul mi le-au pus în atele de plastic. Au chemat un deţinut român care vorbea italiană, să-mi fie tălmaci, eu nu voiam să pronunţ nici o silabă în italiană, atâta ură prinsesem pe naţia asta, încât mi-era greaţă şi să spun un cuvânt în limba ei. Sunt moldovean, de la Galaţi, i-am zis interpretului, şi i-am întins mâna, sunt oltean de la Vâlcea, mi-a strâns mâna, ce ai făcut, măi omule, am făcut pe dracu’n praznic, nu am făcut nimic, cum aşa, uite-aşa, el se uita la mine tâmpit, se vedea după faţa lui că nu mă credea de fel, da de ce eşti acuzat, a continuat discuţia, de omor, oltene. Carabinierii te-au bătut, moldovene, da, oltene, să îi dai în judecată, ca să îţi facă reducere de pedeapsă, aşa de tare m-a enervat olteanul când mi-a zis asta, încât l-am poftit să plece degrabă că nu mai avem ce discuta. Auzi la el, tontu’ naibi, îmi ziceam când m-au dus înapoi în celulă, nu ştie ce vorbeşte olteanu, pesemne că n-a auzit ce ştie toată lumea, corb la corb ochii nu-şi scoate, păi, dacă îi dădeam în judeată pe carabinieri, cu siguranţă n-aveam să mai văd lumina zilei, îmi frământau creierii, să fi făcut ăştia o greşeală intenţionată cu noi, să ne fi purtat cineva sâmbetele, dar cine dracu’ ne ştie aici, în Italia, şi aşa m-a luat somnul, îmi dăduseră calmante foarte bune şi m-am trezit abia spre seară, când m-a zgâlţâit marochinu şi mi-a spus romenu mangea, i-am făcut semn să mă scutească, că vreau să dorm, a mai bodogănit ciuciunghezu ceva, cred că spunea că a încercat să mă trezească şi la prânz, dar deja nu-l mai auzeam.

Tocmai ce adormisem că mi-a speriat somnul, la propriu, o gălăgie imposibilă, în cameră intraseră trei gardieni care ciocăneau cu bastonul în gratii, le testau, va să zică, să nu fie tăiate, de două ori pe zi aveam să aflu că fac manevra asta, dar mie mi se părea că este prostia omenească întruchipată ce fac gardienii. Şi am şi argumente când zic asta. În puşcările italiene nu se folosesc lamele de bărbierit, nici nu ai de unde-ţi procura aşa ceva. Ai voie doar la BIC-uri. Ei bine, dacă aveai lamă de bărbierit, puteai tăia gratia uite aşa: rupeai lama pe din două şi o făceai ferăstrău, adică o băteai în gură cu o lingură de fier. Dar aici, în Italia, toată vesela era de plastic, era imposibil să găseşti o lingură de fier, iar dacă ai găsit aşa ceva, n-aveai unde s-o ascunzi, din motive pe are le-am explicat mai sus. Nu, evadarea din puşcăria asta nu era lucru uşor, pentru că deţinutului îi cam lipsea şi intimitatea. Asta înseamnă că uşile de la celule erau deschise tot timpul, doar gratiile erau închise permanent, iar gardianul îşi băga nasul în treburile tale când te aşteptai mai puţin şi trăgea cu coada ochiului fără ca tu să afli din timp. În România, unde celulele erau încuiate, aveai timp să pui la adăpost oarece lucruri interzise când gardianul băga cheia în broască. Aici, nu. În plus, mai aveau şi camere de luat vederi pe holuri. Şi totuşi le scăpase ceva, iar eu cu Florin tocmai ne pregăteam să ne folosim de acel ceva, ca să ne luăm zborul din puşcăria italiană. În fiecare săptămână aveai voie să-ţi faci speza, adică îţi cumpărai ce mâncare voiai şi băutură, dar numai vin sau bere, puteai să cumperi şi oţet ca să pui la salată, ei bine, cu oţetul acesta aveai şansa să evadezi. Procedeul era următorul: luai oţetul şi dădeai cu el pe perete, pe o porţiune cât era necesar să iasă un om, mai bine era dacă îl pulverizai cu un pulverizator de parfum, de-astea se găseau, şi după ce dădeai cu oţet puneai fotografii să maschezi locul umed, iar după jumătate de oră scărmănai peretele cu mâna goală şi betonul, în contact cu oţetul, începea să se fărâmiţeze exact ca mălaiul din care facem mămăliga. Exerciţiul acesta trebuia făcut de minimum zece ori pe zi, iar în 20-25 de zile aveai gaura gata. Ei bine, acest procedeu urma să-l aplic eu cu prietenul meu Florin.

Chiar a doua zi după arestarea noastră, la 28 iunie, Florin a trecut pe lângă uşă şi m-a poftit să ies la curtea de aer, nu mă simţeam deloc în stare, dar trebuia musai să vorbesc cu el, ca să plănuim ce avem de făcut, aşa că m-am smuls din pat şi m-am târât în cârje până la plimbător. Şi ce mai spuneau, Florine, lăturile alea de carabinieri şi de pompieri, păi, spuneau, Petre, că noi l-am omorât pe ăla, după care am luat-o la fugă, noi vorbeam cam tare şi ne-au auzit vreo cinci români care se plimbau şi ei în curte, iar unu de la Braşov ne-a zis să nu vă faceţi griji, că îl prinde pe criminal şi pe urmă vă dă drumul în câteva zile. Îl ascultam pe braşovean şi mă gândeam că este prost omul ăsta în adevăratul sens al cuvântului şi doarme pe el. Italia nu-i România, noi fuseserăm arestaţi la două şi 30 de minute noaptea, iar la şapte dimineaţa eram deja în penitenciar. Aici, va să zică, te ridică, îţi face dosarul pe loc şi în trei-patru ore eşti la puşcărie. În România te arestează, te anchetează azi un pic, mâine te mai întreabă ceva, te ţine pe arest, te mai scoate peste două săptămâni, când voiau muşchii lui domnu’ anchetator, şi tot aşa poţi să stai în anchetă şi trei, dar şi şapte luni, în funcţie de gravitatea faptei tale şi de hărnicia anchetatorului.

Confruntarea cu procuroarea

Ei bine, pe mine m-au scos la anchetă vineri, la două zile după ce ne arestaseră. M-au băgat într-o cameră în care mă aşteptau trei femei şi un bărbat. Una era procuroarea, alta dactilografa, a treia avocata mea din oficiu, iar bărbatul era translatorul. După întrebările standard, procuroarea a fost directă: care dintre noi doi l-au lovit pe Vigile de Focu, adică pe pompier. I-am răspuns că nici unul. Dar de unde ştiu că nu l-a lovit Florin? Pentru că era cu mine pe alee. Dar de unde veneam? De la nişte femei care făceau trotuarul. În fine, m-a întrebat de toate, dar fără să pomenească nimic de omor, până i-am zis avocatei că nu am comis nici o faptă ilegală şi am întrebat de ce sunt acuzat de omor. Păi, nu de omor eşti acuzat, ci de Rapină, asta însemna tâlhărie şi este foarte aspru pedepsită pe-aci. După vreo oră de anchetă, procuroarea m-a întrebat: dacă mă trimite în România, o să fiu arestat? Nu, nu sunt urmărit şi nu am nici un mandat. Dar puşcărie am făcut în România? Da, am făcut. Şi pentru ce am făcut? Povestea asta e aşa de lungă că ne-ar trebui câteva ore să i-o spun, dacă are răbdare să o asculte până la capăt, atunci să se pregătească, iar dacă n-are răbdare, atunci nici n-o să-ncep a o spune. Deci, asta a fost toată ancheta, mi-am luat cârjele şi am ţopăit înapoi în patul meu.

Cum tropăiam pe hol în trei picioare, mă gândeam, uite, domne, fără să fur eu un măr de pe tarabă, am ajuns să fiu acuzat de omor, să fiu bine fărâmat în bătaie, iar acum anchetat pentru Rapină. De acuzaţia de omor măcar scăpasem.

http://www.jurnalul.ro/articole/134919/ ... din-italia