Agonie şi extaz la Reanimare

[dcp100168]

Prizonieri în propria Urgenţă

Agonie şi extaz la Reanimare

Motto: Imoral este să întorci capul

Dacă faceţi parte dintre aceia care cred că medicul care vă operează ar trebui să vă plângă de milă şi să vă mângâie pe frunte în timp ce vă extirpă cancerul - nu citiţi acest material. Dacă vă gândiţi că medicina înseamnă să îmbrobodeşti prin sintagme complicate o realitate simplă ca viaţa, sau moartea, sau renunţarea la speranţă - nu, articolul acesta nu este ceea ce aşteptaţi. Dacă vă plac serialele cu doctori, nu este de ajuns - în realitate lucrurile sunt de mii de ori mai injectate cu tristeţe şi adrenalină. Dacă vă uitaţi la Spitalul de Urgenţă gălăţean şi nu vedeţi decât staţia de maxi-taxi din apropiere - atunci gândiţi-vă de două ori: pentru că acolo Dumnezeu poartă mască de operaţie, taie precis, cere anestezic, râde uşurat, fumează o ţigară şi trece la următorul pacient.

Intro

Nu îl vezi, îl ocoleşti, nu vrei nici să te gândeşti la el. Mai mult sau mai puţin, Judeţeanul îţi răspunde cu aceeaşi monedă. Nici el nu se omoară să te vadă. Dar odată pus în faţa ta, călcat de maşină sau ciopârţit în vreun accident nenorocit, va şti ce să facă cu tine. Pentru că în timp ce plânsul rudelor îi umplu holurile, el rămâne lucid, cu bisturiul în mână şi anestezia la capul mesei de operaţie.

"Wolf!". Strigătul doctorului Doborovici-Bacalbaşa o fi însemnând ce cred eu? "Nicoleta Lupu, medic anestezist. Ea este ghidul vostru". Încântat că ne ia pe nepregătite, şeful de la Reanimare ne arată o femeie minionă. Nu, nu este un "wolf".

Fluturii de la Reanimare

Încă din primul salon, suficienţa de a purta viaţă şi sănătate se trezeşte cu padelele încărcate pe ea. "Mihăiţă!". Doctoriţa îi vorbeşte unui tânăr din rezervă. De după peretele de sticlă, zăcând inert pe pat, băiatul cu faţă de înger căzut nu răspunde. Stă rezemat pe o parte, iar sub pătură picioarele i se ghicesc subţiri. Ce are? "Nu poate să vorbească. A fost victima unui accident rutier", începe anestezista. Nu poate să vorbească, adică... "A venit în iunie, cu ruptură de ficat, fractură de şold. Evolua bine, vorbea. Dar a făcut o ocluzie intestinală pe bridă. Este tetraplegic, nu mişcă nici mâinile, nici picioarele. Nu poate să vorbească, dar înţelege tot. Nu plânge, Mihăiţă!".

Din spatele clopotului de sticlă, sufletul unui tânăr de 30 de ani ne arde ca apa botezului. Sportul şofatului ne umblă ciudat prin minte, ca plânsul unui fluture prizonier în propriul corp. Îl privim şi îi îndurăm cu greu ochii larg deschişi. Nu avem voie să întoarcem capul, nimeni nu are voie.

De dincolo

Odată intrată în blocul operator, păşesc ca pe tărâmul sfânt. Sala de operaţie? Ceva ce nu am îndrăznit vreodată să visez. Râs lângă omul anesteziat - încă nu cred că a fost cu putinţă. "Chirugie? Hahaha, asta vine de la felcer!...", hohoteşte chirurgul Dumitru Işfan, cu mâinile înmănuşate în sânge şi ridicate a pauză..."în schimb anestezia este artă!", continuă Relu, şeful asistenţilor, iar râsul se rostogoleşte curentat prin toate colţurile sălii de operaţie. Un banc. O replică. "Aspir?". "Nu aspira, am bronhia tăiată. Fără aspirare!". Şi iar râs. Bancuri despre chirurgi în avion. "Sunteţi de la ziar? Aspiră!". Nu aşteaptă răspunsul, şi continuă: "Ai curaj să te uiţi?". Faţă în faţă cu inima, nu o recunosc. "Se zbate", zic prosteşte. "Îhî, ăla este corazonul. Uite plămânul". Nesfârşit, hăul îmbrăcat în oase şi piele, mi se dezvăluie mie pentru prima dată. Şi lichidul care trebuie să cureţe toate urmele intervenţiei îmi spală ligheanul de sentimente din carne. "Aşa este?". "Aşa este!".

"Pacienta are peste 60 de ani. Are o tumoare pulmonară endobronşică. Se operează de peste trei ore", îmi explică doctorul anestezist Nicoleta Lupu. Privesc ca electrocutată, în timp ce ping-pong-ul verbal, departe de a se fi încheiat, îmi contorsionează stomacul de râs. Ceva amuzat? Nici pomeneală, dar pun pariu că dacă ar fi avut spectatori, şi Dumnezeu ar fi primit aplauze la facerea lumii.

Cancer. Şi-o ţigară

Întotdeauna durează aşa de mult? "Nu, asta este o operaţie grea. Ar putea să dureze mult mai mult. I-am salvat o parte din plămân. Dacă scoteam tot, la vârsta ei, probabil nu mai putea să respire. Nu luăm decizia asta decât cu acordul familiei. Le zic cât este de riscant şi ei decid. Dar aici am putut să nu scot tot", răspunde chirurgul, din interiorul pacientei. Nu curge sânge, iar gaura căscată în coşul pieptului pare că a fost mereu acolo. Un mănunchi de fire subţiri ies din omul de pe masă. "Să nu uităm asta!" chicoteşte omul în verde şi un tampon îmbibat de sânge zboară precis în coşul plin de alături.

"Ăsta este un plămân curat", spune Işfan ca pentru sine. "Ei, sunt nişte pete mici, negre pe el", ne încurajăm, de pe poziţii tabagice. Suntem priviţi fără expresie: "Ai voştri sunt negri. Şi ai mei. Femeia asta nu a fumat, astea sunt doar urme normale de praf. Hai, gata, poftim plămân!", mai spune chirurgul în timp ce o bucată înnegrită de carne aterizează într-o farfurioară în formă de rinichi. "Acolo este tumora", îmi spune doctoriţa Lupu, în timp ce cheful unei ţigări devine brusc cea mai străină noţiune de mine, iar dilemele se aglomerează: de ce cancer, dacă nu a fumat niciodată?

The show will go on

Agitat, Işfan îşi caută mobilul. Printre asistente, chirurgi, tumora din farfurie. Aruncă o privire... "Hm, cancer!". Redevine preocupat - cum, are apeluri? "Mă duc să fumez o ţigară!", mai aruncă şi dispare.

Normalitate? Sigur nu! Lor li se zbat inimi şi plămâni în mâini, ei te adorm cu cancerul în tine, ei te trezesc grăbiţi... "E bine? Bun" şi deja mintea le este plină de următorul pacient. Om. Iubit. Soră. Fiu. Mamă. Tu. Vrei să te plângă sau să te salveze? Luminile se sting în 10, 9, 8 şi... "Un chirurg merge cu avionul. Ajunge la 10.000 de metri şi... Bisturiu!".

"Agonia şi extazul" s-au petrecut joi, începând cu ora 12, la Spitalul de Urgenţă Galaţi, în secţia Reanimare şi în blocul operator. În rolurile principale: doctorul Nicolae Dobrovici-Bacalbaşa, anestezistul Nicoleta Lupu, asistentul-şef Aurelian (Relu) Căluian şi chirurgul-şef Dumitru Işfan. Secundari am fost doar noi, iar restul oamenilor să ne ierte, dar este clar că măcar din cauza memoriei scurte şi tot nu am putea să fim vreodată parte a personalului medical.

http://www.viata-libera.ro/index.php?pa ... l&id=27412