Oameni şi fapte mai puţin cunoscute

[Relu]

V-aţi întrebat vreodată cum au apărut unele din lucrurile pe care le folosim azi? Acesta e rostul topicului de faţă: de a nu lăsa uitarea să se aştearnă peste strădaniile înaintaşilor nostri.

27 – 28 Noiembrie 1923: Prima legătură radio transatlantică

Pentru cei mai mulţi dintre noi, numelelui Marconi e sinonim cu începutul erei radio. Nimic mai adevărat, multe dintre realizările acelor vremuri de pionierat îi aparţin ; mai întâi în Italia, apoi testul oficial peste Canalul Mânecii, pe 28 martie 1899. Încurajat de aceste succese, Marconi a încercat realizarea unei legături transatlantice. Rezultatele nu se lasă aşteptate şi la 12 decembrie 1901, la Poldhu, pe coasta Angliei, se recepţionează primul semnal transmis din insula canadiană Newfoundland. În 1903, la 18 ianuarie, preşedintele Theodore Roosevelt transmite prin intermediul aceluiaşi sistem, amplasat la Cape Cod, o telegramă adresată regelui Eduard al VII-lea. În ciuda acestor succese, multă vreme nu s-a putut vorbi de o transmisie bilaterală între cele două maluri ale Atlanticului. Acest relativ eşec are o explicaţie: Marconi a intuit că pentru a creşte bătaia unui emiţător e necesar ca lungimea de undă trebuie să scadă, dar a mers prea departe deoarece emiţătoarele sale lucrau deja în unde ultrascurte (astăzi se ştie că asemenea unde nu se propagă peste linia orizontului decât în anumite condiţii).

După primul război mondial, când tehnicile şi teoriile radio au trecut de proba de foc a practicii, s-a pus din nou problema unei legături transatlantice. Dacă cercurile ştiinţifice şi comerciale se arătau sceptice în privinţa unui asemenea proiect, în ciuda faptului că pe ambele maluri ale Atlanticului se recepţionau emisiuni radio „de dincolo”, radioamatorii n-au descurajat. Ei nu susţineau că savanţii sau specialiştii vremii ar fi fost incapabili ci aveau de partea lor entuziasmul, pasiunea, răbdarea, ingeniozitatea.

Radioamatorii americani, încurajaţi de succesele obţinute pe continentul lor, au răspunsprovocării lansate de „Everday Engeneering Magazine” şi „Radio Review” din Anglia. În zilele de 2 – 6 februarie 1921, 25 de radioamatori americani lansau CQ (apel general) dar, în Anglia, cele 200 de staţii de amator nu au recepţionat nimic. În decembrie 1921, American Radio Relay League (ARRL), organizaţia de bază a radioamatorilor nord-americani, îl trimite în Europa pe Paul Godley, un operator reputat, cu un receptor performant, ce reuşeşte să recepţioneze mai multe emisiuni de amator din SUA şi Canada. Au urmat o serie de întâlniri ale radioamatorilor de pe cele două maluri, unde s-au pus la punct o serie de detalii. Astfel, în perioada 12 – 31 decembrie 1922 s-a stabilit un grafic pe baza căruia americanii şi europenii transmiteau pe rând, pe lungimile cuprinse între 200 şi 180 m. Au fost recepţionate 246 de staţii americane de către 26 de radioamatori francezi şi numai staţia 8AB din Nisa, operată de Leon Deloy, a fost auzită în SUA. Toate aceste încercări erau coordonate de partea franceză de către dr. Pierre Corret, care recepţiona prin cablu rezultatele. Trebuie menţionat aici sprijinul extraordinar dat de ARRL amatorilor europeni, destul de precar organizaţi la acea dată.

În data de 22 noiembrie 1923, Leon Deloy (8AB) transmite prin cablu în SUA către Fred Schnell (1MO) şi John Reinartz (1XAM) că va face o tentativă pe lungimea de undă de 100m între orele 02:00 – 03:00 GMT, în data de 26 noiembrie. Din partea americană i se răspunde, tot prin cablu, că a fost auzit constant şi în consecinţă, de la Nisa, este transmis în eter, un plan de acţiune pentru noaptea următoare. Peste 24 de ore, la 02:30 GMT, staţia 8AB lansa CQ timp de o oră. La 03:30 trecea pe recepţie şi recepţiona răspunsul lui 1MO din Hartford. Ce a urmat nu e greu de imaginat!

Din acel moment totul s-a derulat rapid: la 16 decembrie, Pierre Louis, operator al staţiei 8BF, intră în legătură cu 1 MO. Încurajate de succesul radioamatorilor, staţiile comerciale şi militare încep să folosească lungimile de undă din jurul a 100 m. Urmează un haos de nedescris ce determină câteva reuniuni ale celor interesaţi de comunicaţiile radio, pentru repartizarea benzilor de frecvenţă. Astfel, de la bun început, în semn de recunoaştere a meritelor, radioamatorii obţin exclusivitatea benzilor de 80, 40, 20, 10 şi 5 m. Situaţia a rămas aproape neschimbată şi în zilele noastre, radioamatorii având exclusivitate pentru benzile de 80, 40, 20, 15 şi 10 m.

De la descoperirea Lumii Noi, Atlanticul a fost o barieră de comunicare între cele două lumi, America şi Europa. De-a lungul timpului, numeroşi îndrăzneţi au încercat înlăturarea ei pe diverse căi. Acum 85 de ani, o mână de oameni dornici de progres, au reuşit acest lucru. Până la generalizarea Internetului, acest gen de comunicaţie a unit oameni şi continente. Aşa că, atunci când citiţi aceste rânduri, imaginaţi-vă cum se comunica pe vremea bunicilor şi străbunicilor noştri.

[Relu]

Cine este inventatorul radioului?

La această întrebare, europenii ar răspunde Marconi, ruşii Popov iar americanii... aflaţi că acolo, printr-o decizie a Curţii Supreme de Justiţie, inventatorul radioului aeste Tesla. În ceea ce mă priveşte, celor ce mă întreabă le răspund că inventatorul dispozitivului graţie căruia ascultăm azi ştiri şi muzică este E.H. Armstrong 8-)

Dedic rândurile de mai jos istoriei radioului dar şi convingerii că o invenţie, oricât de crucială, nu are un singur autor. Înaintea lui, mulţi necunoscuţi au trasat drumul. Invenţia ar trebui considerată în timp, ca un proces evolutiv, dependent de anumiţi factori. Îmi propun să demonstrez acest lucru în cele ce urmează, printr-o rezumare a faptelor, motivaţiilor, realizărilor celor ce şi-au dat concursul la dezvoltarea telegrafiei fără fir.

Convins de existenţa undelor electromagnetice prezise în 1864 de James Clerk Maxwell (1831 – 1894), Heinrich Hertz a început o serie de experimente în Germania. Acesta a făcut numai experienţe de laborator. În final, aceste experimente au arătat, clar, similarităţile dintre undele electromagnetice şi cele luminoase, fapt postulat de Maxwell. Hertz n-a încercat niciodată să folosească aceste unde pentru comunicare şi nici nu a văzut o aplicabilitate a lor. Hertz s-a stins din viaţă la vârsta de 36 de ani înainte să-şi reconsidere acest punct de vedere.

Oliver Lodge (1851-1940), independent de Hertz, a experimentat în Marea Britanie, verificarea existenţei undelor electromagnetice dar, lui Hertz îi aparţine prioritatea de-a fi publicat primul rezultatele. În 1894, Lodge a îmbunătăţit echipamentele lui Hertz folosind coherorul inventat de Edouard Branly (1846 – 1940).

Probabil că cea mai importantă îmbunătăţire adusă de Lodge coherorului a fost vidarea tubului umplut cu pilitură de fier şi dezvoltarea unui dispozitiv decoheror, folosind o roată cu spiţe acţionată de un mecanism de ceas. Impulsurile mecanice de la roata cu spiţe aveau rolul de a readuce pilitura de fier în starea iniţială, non-conductivă, la intervale regulate, independent de procesul de detectare a undelor radio. Acest dispozitiv era mult mai sensibil decât bucla rezonatoare cu scântei folosită de Hertz.

Lodge a folosit acest coheror îmbunătăţit, cu un oscilator Hertz, ca parte a demonstraţiilor pentru conferinţa comemorativă „Activitatea lui Hertz” ţinută la Londra, la întâlnirea Institutului Regal din iunie 1894. Un galvanometru sensibil, cu oglindă, a fost conectat la coheror, astfel detecţia undelor electromagnetice a putut fi vizibilă pentru public. În aceeaşi lună, cu acela;i echipament, Lodge a făcut o demonstraţie şi la reuniunea anuală a femeilor de la Societatea Regală din Londra. De asemenea, Lodge a mai făcut o demonstraţie la întâlnirea Asociaţiei Britanice, ţinută la Oxford în august 1894. Pentru această demonstraţie, el a înlocuit galvanometrul cu oglindă cu un galvanometru marin, folosit la detectarea semnalelor cablului telegrafic submarin.

În toate cazurile descrie mai sus, echipamentul de emisie era amplasat într-o clădire alăturată. Un manipulator telegrafic era conectat în primarul bobinei de inducţie iar asistentul lui Lodge transmitea semnale Morse.

Cu siguranţă că Lodge a avut toate cele necesare pentru primul sistem de telegrafie fără fir. Dar, asemeni lui Hertz, el nu a luat nici un moment în considerare folosirea sa pentru comunicare, cu toate că acest lucru a fost sugerat cu doi ani mai devreme de William Crookes. Demonstraţia de la Londra a fost făcută în ideea că există o analogie între felul în care coherorul răspunde la undele electromagnetice şi felul în care răspunde ochiul la lumină.

Lodge, mai târziu, a recunoscut că, la acea dată, nu a văzut nici un avantaj în înlocuirea clasicului sistem telegrafic, cu fir, cu relativ complicatul sistem al undelor electromagnetice. Ca şi alţi contemporani ai săi, credea că undele electromagnetice se propagau în linie dreaptă, ca şi lumina (Maxwell demonstrase, la vremea sa că lumina nu este nimic altceva decât radiaţie electromagnetică cu lugime de undă foarte mică). Consecvent acestei teorii, Lodge a concluzionat că raza de acţiune ar fi foarte limitată.

Referitor la folosirea undelor electromagnetice în comunicaţii Lodge spunea: „…e prostească ideea că semnale atât de slabe ar putea fi detectate la o distanţă mare”. Perceptivitatea şi abilitatea sa l-au condus în experimente care s-au confirmat iarăşi şi iarăşi. Totuşi principalul motiv pentru care el nu s-a implicat în găsirea unei modalităţi practice de comunicaţie fără fir, a fost, faptul că Lodge era mai întâi şi-ntâi savant şi profesor. El era interesat de ştiinţă avansată şi de-a învăţa pe alţii, nicidecum de dezvoltarea unor aplicaţii comerciale ale ştiinţei.

Eruditul experimentator electrician, Alexandr Popov (1859-1906), era profesor la Şcoala Navală din Kronstadt. După ce a repetat toate experienţele lui Hertz şi Lodge, Popov a făcut o demonstraţie la 7 mai 1895 cu ceea ce el a numit „instrumentul pentru detectarea şi înregistrarea oscilaţiilor electrice”. Sensibilitatea coherorului folosit de Popov a fost considerabil îmbunătăţită de acesta după o serie de experimente, în 1895. Instrumentul său de detecţie avea caracteristic mecanismul decoheror care funcţiona automat după fiecare puls electromagnetic detectat. Dar, de vreme ce Popov nu a folosit nici o legătură cu Pământul, nici o antenă, el nu a reuşit să mărească distanţa la mai mult de 60 – 70 de metri. Atunci când Popov a conectat la receptorul său la un paratrăsnet, acesta a putut recepta descărcări electrice din atmosferă de la cca. 30 km.

Observaţia că un tub umplut cu pilitură de fier devenea conductibil la apariţia fulgerelor, a apărut încă din anul 1850 iar folosirea sa pentru detectarea furtunilor a fost sugerată în 1894. În perioada ianuarie-martie 1896, în Jurnalul Societăţii Ruse de Fizică-Chimie a apărut o descriere a unui asemenea instrument de recepţie. Astfel Popov scria: „Cu ultimele îmbunătăţiri aduse aparatului meu, se poate comunica la distanţă în măsura în care în sursa oscilaţiilor se găseşte destulă putere”. În mod evident, Popov credea că mărind puterea emiţătorului, faţă de o mărire a sensibilităţii receptorului, era posibilă o comunicare fără fir.

Ideea că un coheror putea fi folosit la detectarea furtunilor nu i-a aparţinut lui Popov. Ca şi Lodge, Popov credea că undele electromagnetice se propagau în linie dreaptă, ca şi lumina. Savanţii nu au abandonat această idee decât după ce Marconi a făcut, în mod repetat, transmisii dincolo de linia orizontului. Asemenea lui Lodge, dar în contrast cu Marconi, Popov nu s-a putut concentra în mod exclusiv asupra comunicaţiilor fără fir. Obligaţiile sale de profesor, activitatea depusă vară de vară la staţia electrică de la Târgul Anual de la Nijni-Novgorod şi interesele ştiinţifice variate (spre exemplu, în 1896, Popov a fost unul dintre cei ce au repetat experienţele lui Roentgen cu raze X) nu i-au permis lui Popov să-şi concentreze eforturile în dezvoltarea unui sistem de telegrafie fără fir. Regretabil, în eforturile sale de a creşte raza de activitate a echipamentelor de comunicaţii, Popov a mărit puterea transmiţătorului dar nu a încercat să mărească dimensiunile antenelor sau să folosească circuite rezonante la recepţie.

În anul 1894, un elogiu adus muncii lui Hertz, scris de fizicianul Augusto Righi (1850-1920), a fost citit de tânărul, pe atunci, student Guglielmo Marconi (1874- 1937). Marconi a început imediat o muncă la moşia familiei sale, pentru a determina cum se pot utiliza undele electromagnetice în comunicaţii. În anul 1895, a început o serie de experimente în afara laboratorului, în aer liber, şi a descoperit, curând, că un deal din apropiere nu era un obstacol în calea undelor electromagnetice. Folosind antene verticale, de aceeaşi dimensiune atât la receptor cât şi la receptor (o formă primitivă de acord), Marconi a mărit distanţa de lucru la cca. 2 km în toamna anului 1895.

În februarie 1896, Marconi şi-a adus echipamentele în Anglia. Gugliemo spera ca rudele sale engleze, din partea mamei, să-l poată prezenta unor persoane importante, care să-l ajute să-şi îmbunătăţească echipamentele. La 2 iunie, acelaşi an, Marconi a obţinut un patent pentru echipamentul său. Din motive de securitate, Marconi n-a dezvăluit detalii până la 4 iunie 1897, când William Preece (1834-1913), inginer-şef la Poştă, a făcut o informare la Institutul Regal din Londra. Materialul a fost publicat în următoarea ediţie a periodicului „The Electrician”. Lui Marconi i s-a acordat patentul pe 2 iulie 1897. Receptorul lui Marconi, după toate aparenţele era similar cu al lui Popov. Totuşi, spre deosebire de Popov, Marconi a mai amplasat două baterii în circuitul coherorului; una din acestea, cea mai mică, a avut rolul de a furniza curentul de circuit atunci când coherorul era străbătut de un puls electromagnetic. Cea de-a doua baterie era folosită pentru decoheror şi pentru sistemul de înregistrare pe bandă.

Mecanismul decoheror, folosit de Popov şi Marconi a fost un motiv pentru discuţiile ulterioare. O metodă relativ simplă, a fost sugerată anterior de Lodge, bazată pe o mică sferă metalică ce lovea uşor coherorul. Lodge a plasat o sonerie electrică pentru a anunţa detecţia unui puls electromagnetic şi astfel vibraţiile erau transmise şi coherorului; aceste vibraţii aveau rolul de-a întrerupe starea conductivă a ce apărea între sferele de metal. De comun acord, se presupune că atât Popov cât şi Marconi cunoşteau acest mecanism al lui Lodge. Aceştia, independent unul de celălalt, au realizat un decoheror bazat de asemenea pe folosirea unei sonerii electrice. În fiecare din acestea, coherorul, la sosirea unui puls electromagnetic, activa un releu, care, la rândul lui activa decoherorul. Spre deosebire de Lodge, Marconi cât şi Popov au folosit doar „ciocănelul” de la soneria electrică.

Orice alte similarităţi între receptoarele lui Marconi şi al lui Popov sunt evidente. Inductanţa ce a fost plasată de Popov în plumbui coherorului a condus la ideea că acesta a dorit să elimine funcţionarea eronată a coherorului datorită scânteilor electrice produse de contactele releului. Marconi a folosit şi el aceeaşi inductanţă în coheror. În ideea de a elimina curenţii de înaltă frecvenţă nedoriţi din apropierea coherorului, aceste inductanţe păstrau curenţii de înaltă frecvenţă proveniţi din antenă de la existenţa şuntului din jurul coherorului prin baterie. Marconi a folosit, de asemenea, capacitatea, înalt rezistivă şi inductanţa în diverse locuri în circuitul său de recepţie pentru a elimina falsele operaţii ale coherorului datorită scânteilor produse de contactele releului sau din orice altă sursă.

În plus, faţă de proiectul lui Popov, care folosea antena şi legătura lalegătura la pământ, simultan la emiţător şi receptor, echipamentul lui Marconi era caracterizat de un coheror sofisticat, sensibil şi stabil bazat pe un amestec de pulbere de nichel şi argint între contacte conice de argint, într-un tub vidat. Volumul particulelor putea fi variat prin rotirea celor două contacte conice. Această tehnică a fost folosită pentru a obţine maximumul de sensibilitate al coherorului. Popov a îmbunătăţit umplutura coherorului, dar nu a ajuns la rezultatele lui Marconi. Deşi receptorul lui Marconi era similar cu al lui Popov, este puţin probabil ca acesta să ştie de activitatea lui Popov. La începutul secolului, Popov scria: „Dacă instrumentul meu i-a fost cunoscut sau nu lui Marconi, ceea ce este probabil, a fost în orice caz, combinaţia mea de releu, tub şi mecanism electromagnetic de revenire care au servit ca bază pentru primul său patent, o nouă combinaţie de componente deja folosite. Este deasupra oricăror comentarii că primele rezultate practice în telegrafia fără fir la distanţe mari au fost obţinute de Marconi înaintea altora”. Mult mai devreme Popov scria: „Meritul pentru descoperirea fenomenelor care i-au dat avantaje lui Marconi este datorat lui Hertz şi Branly; vin apoi o serie de aplicaţii iniţiate de Minchin, Lodge şi mulţi alţii după ei, incluzându-mă pe mine, iar Marconi a fost primul care a avut curajul de-a-şi împământa echipamentul şi a câştigat astfel o rază mai mare de acţiune a experimentelor sale”.

În contrast cu Popov şi Lodge, Marconi s-a decis imediat pentru aplicaţii comerciale ale realizărilor sale în comunicaţiile fără fir. Fără nici un dubiu, acestea au impresionat pe contemporanii săi. În comparaţie cu Popov, care a transmis şi detectat în aprilie 1897 semnale la o distanţă de peste 1 km, Marconi a reuşit acest lucru un an mai devreme, în luna septembrie, la o distanţă de 2,8 km. În martie 1897, Marconi a reuşit să transmită şi să detecteze semnale de la o distanţă mai mare de 7,5 km iar în mai, acelaşi an, a reuşit să mărească distanţa la 14 km. În intenţia de a-şi comercializa aplicaţiile, Marconi a înfiinţat, în iulie 1897, “The Wireless Telegraph and Signal Co., Ltd.” (devenită mai târziu “The Marconi Wireless Telegraph Co., Ltd.”).

Scopul lui Marconi a fost acela de a demonstra că telegrafia fără fir poate fi folosită în traficul naval. Reîntors acasă, în Italia, în 1897, a făcut demonstraţii care nu au lăsat nici un dubiu faptului că două nave puteau comunica între ele, chiar dacă se aflau dincolo de linia orizontului. La sfârşitul acelui an, când s-a făcut o demonstraţie cu o staţie amplasată în insula Wight, în sudul Angliei, în Marea Mânecii, raza de acţiune a crescut la 30 km.

Pe 27 martie 1899, a făcut o demonstraţie publică transmiţând un mesaj pe calea undelor între Dover, South Foreland, şi mica localitate franceză Wimereux, cel mai apropiat punct în linie dreaptă. Distanţa dintre cele două puncte: 46 km. În vara aceluiaşi an, Marina Regală l-a invitat pe Marconi să-şi instaleze echipamentele pe trei nave de război angajate în manevre. Semnalele transmise de pe ţărm au putut fi recepţionate la o distanţă de 160 km în vreme ce semnalele dintre două nave s-au făcut auzite la 110 km şi ocazional la 136 km. Nu numai că aceste teste au arătat că telegrafia fără fir era vitală pentru o flotă modernă, dar devenise evident că undele electromagnetice puteau fi recepţionate la distanţe mari, dincolo de linia orizontului.

Emiţătoarele şi receptoarele folosite de Marconi la acea vreme nu aveau nici un fel de dispozitiv de acord. Era necesar ceva pentru a permite emiţătoarelor să genereze numai o frecvenţă şi să permită receptoarelor să capteze numai semnalul dorit. Altfel, nedorite interferenţe apăreau atunci când două emiţătoare operau simultan. Marconi era informat asupra unui mod rafinat de acord sau principiul „sintoniei” pe care Oliver Lodge îl demonstrase în 1889 şi pe care îl îmbunătăţise şi patentase în 1897. Sistemul de acord al lui Lodge, furniza doar o selectivitate modestă.

Experimentările ulterioare ale lui Marconi au dus la o creştere a calităţii acordului. În 1900, acesta a pus la punct un cuplaj cu antena care conţinea un inductor cu prize şi un capacitor variabil. Acest dispozitiv de acord furniza acord atât pentru emiţător cât şi pentru receptor. Marconi era încrezător în faptul că industria navală va cere echipament TFF. În 1900, le-a spus directorilor de la nou-înfiinţata “Marconi International Marine Communication Company” că doreşte să construiască două staţii TFF de mare putere în scopul de a transmite semnale peste Atlantic. Convingerea sa era că acest lucru este posibil numai dacă emiţătoarele sale aveau destulă putere. Cu mult înainte, Marconi se hotărâse pentru o transmisie unilaterală transatlantică între o staţie emiţătoare la Poldhu, în sud-vestul Angliei şi o staţie de recepţie în insula Newfoundland, în apropierea continentului nord-american. El l-a angajat pe John Ambrose Fleming pentru a proiecta emiţătorul de mare putere care era necesar. Marconi şi doi asistenţi au navigat până în Newfoundland, în noiembrie 1901, pentru a găsi un amplasament propice şi a instala acolo echipamentul de recepţie. Staţiei emiţătoare de la Poldhu, de 25 kW, i s-a transmis prin cablu să transmită vreme de câteva ore, zilnic, litera „S” începând cu data de 11 decembrie. În după-amiaza zilei de 12 decembrie 1901, Marconi a auzit, slab dar inconfundabil, cele trei puncte, în trei reprize. Lui Marconi i-a fost clar faptul că scopul de a realiza un sistem de comunicaţii fără fir era doar o chestiune de timp. Oricum au mai fost necesari încă şase ani de lucru intens până ce un sistem de comunicare comercială transatlantic a putut fi pus al punct între localitatea Clifden, din Irlanda, şi Glace Bay, Nova Scotia în Canada.

Ar trebui arătat că Marconi însuşi a „inventat” sau „descoperit” o serie de lucruri în anii săi de dinainte. În esenţă el s-a folosit de emiţătorul lui Righi, coherorul lui Branly, circuitul acordat al lui Lodge ca şi de antena verticală sugerată de Nikola Tesla (1856-1943) alături de multe altele. Meritul lui Marconi este acela câ a îmbunătăţit toate acestea, având „o anume abilitate în a face lucrurile să meargă”, nu numai datorită geniului tehnic dar şi credinţei că undele herţiene pot fi folosite în comunicaţii la mare distanţă. Astfel, numele lui Marconi a fost asociat, pentru toată lumea, cu comunicaţiile fără fir. Motivul e simplu: oamenii il iau în considerare pe cel ce poate face ceva astfel încât „lumea” să înţeleagă. „Lumea” nu i-a înţeles pe Maxwell, Hertz, Lodge, Popov, Tesla sau alţii deoarece aceştia îşi prezentau lucrările în cercuri ştiinţifice înalte, nicidecum publicului larg. Spre deosebire, Marconi s-a făcut repede înţeles deoarece concepţia de bază era comunicarea fără fir şi s-a asigurat apoi că realizările sale sunt publicate în diverse medii. În consecinţă, Marconi a fost apreciat de public ca fiind inventatorul telegrafiei fără fir.

Toţi ne întrebăm care este diferenţa care l-a făcut ca Marconi să reuşească în dezvoltarea telegrafiei fără fir în faţa lui Popov. Fără nici un dubiu nu a fost nici o rivalitate între ei. Datorită lui William Preece, care i-a aranjat demonstraţiile în faţa oficialilor de la Poştă şi Amiralitate, Marconi a obţinut susţinere financiară şi tehnică de la autorităţile britanice în 1896, iar mai târziu şi de la guvernul italian pe când Ministerul Naval al Rusiei nu a făcut aşa ceva pentru Popov până în vara anului 1897. Dacă cineva doreşte să compare realizările lui Popov cu ale lui Marconi ar trebui să ia în considerare climatul socio-economic al Rusiei la acea perioadă . Dezvoltarea unor noi tehnologii precum radioul, nu putea avea loc în Rusia aşa de rapid precum în Anglia, o mare putere industrială.

Lodge a fost primul care a prezentat un sistem de recepţie care putea fi folosit ca parte dintr-un sistem de comunicaţii fără fir. La acea vreme, Lodge nu a publicat detalii tehnice ale echipametelor sale. Prima publicare a unui receptor apt de lucru, nu numai pentru comunicaţii fără fir dar şi în scop meteorologic, îi aparţine lui Popov. Marconi, în schimb a primit un patent pentru primul sistem de aplicaţie practică a unui sistem de comunicaţii fără fir.

Controversele privind „inventarea” radioului durează de mai bine de un secol. A numi pe numai unul dintre toţi cei ce au contribuit ar fi incorect. Ar trebui notat faptul că propaganda privind exclusivitatea unei invenţii este o caracteristică a politicii unui stat totalitar. Astfel regimul lui Mussolini a prezentat radioul ca fiind o „invenţie italiană”, concomitent cu ridicarea în slăvi a lui Marconi, inventarea coherorului a fost atribuită de regim fizicianului italian T.Calzecchi-Onesti (1853-1922).

În mod similar, în Rusia (şi apoi URSS), de la începutul secolului, Popov a devenit cunoscut ca „inventator” al TFF (mai recent, „inventator” al radioului sau a radiocomunicaţiilor). Interesant, în primele zile ale secolului XX nu se împărtăşea acest punct de vedere referitor la realizările lui Popov. Trebuie, de asemenea, să notăm faptul că Popov niciodată nu a pretins aşa ceva. În 1908, D. Sokoltsov, instructor la Şcoala Militară de Electrotehnică, prezenta această versiune drept „legendă”. Sub regimul lui Stalin, această „legendă” a devenit dogmă. Oriunde în URSS, unde se vorbea de istoria radioului, era luată în considerare versiunea oficială, orice deviaţie de la aşa ceva fiind periculoasă, la acea dată. Astfel, când Matvey Bronstein (1906-1938), un tânăr savant din Leningrad şi scriitor, a refuzat să facă „corecţii” în broşura sa intitulată „Inventatorii telegrafiei fără fir” a avut de pătimit. Ulterior, manuscrisul lui Bronstein dispărut, el însuşi fiind executat într-o închisoare din Leningrad. Toate acestea nu au luat sfârşit cu epoca stalinistă. Un redactor şef de la o publicaţie ştiinţifică, care a publicat un articol, chipurile, favorabil lui Marconi, în 1974, centenarul naşterii sale, a fost demis, fără nici un drept de apel. La urma urmei, nu are importanţă contribuţia lui Popov la crearea radioului ci trebuie să dăm importanţă contribuţiei pe care acesta a avut-o la dezvoltarea telegrafiei fără fir în Rusia.

Într-adevăr, Popov a fost pionierul radioului în Rusia. Datorită realizărilor sale, Popov a creat în Rusia prima fabrică de echipamente radio, a organizat cursuri de pregătire pentru personal calificat şi a stabilit relaţii cu specialişti europeni de echipament radio. De remarcat cooperarea lui Popov cu savantul, inginerul şi omul de afaceri francez Eugene Ducretet (1844-1915). Acesta a fabricat şi comercializat echipamente de recepţie bazate pe concepţiile lui Popov. Această cooperare a coincis cu acordul de reciprocitate ruso-francez, încheiat la începutul secolului XX. Din 1899 până în 1904, compania lui Ducretet a aprovizionat cu echipament electric, inclusiv echipament radio, marina rusă.

Sunt mulţi cei ce au contribuit la dezvoltarea comunicaţiilor fără fir. Marconi a primit, pe merit, partea leului în această aventură dar, nu a fost singurul. Numele şi contribuţia lui Alexandr Popov nu sunt prea bine cunoscute vesticilor. În nici un caz, importanţa muncii lui Popov, a lui Lodge şi a altor asemenea lor nu va fi subestimată în analele istoriei comunicaţiilor.

P.S. Ştiaţi că prima transmisiune a energiei electromagnetice, fără fir, a fost făcută de dr. Mahlon Loomis, 28 de ani, dentist din Philadelphia, în anul 1865?

Astfel, pe două dealuri, la cca. 17 mile distanţă unul de celălalt, la mare altitudine au fost înălţate două antene-zmeu, din sârmă de cupru. Legătura cu pământul era realizată printr-o bobină de cupru, conectată într-un loc umed. Între conductor şi pământ era conectat un galvanometru. La intervale de timp bine stabilite, una din antene era deconectată şi apoi reconectată la pământ. Cealaltă antenă, exact în acelaşi timp, prin galvanometru, sesiza dezechilibrul energetic.

Dr,. Mahlon Loomis a primit brevetul de invenţie 129971/ 30 iulie 1872.

[Mikka]

Paote tot mai putin stiut: prima cursa aeriana interna in Romania a fost in 1925 pe ruta Bucuresti-GALATI

Ce vremuri...

[Relu]

Măi, nu mai ţin minte data exactă ... parcă a fost printr-un august... pe motoarele de căutare, nimic

Păcat, se pierd informaţii...

[Relu]

Azi, s-au împlinit 218 de la naşterea lui Samuel Morse, omul care a revoluţionat comunicaţiile.

Vă rămân dator cu un articol despre Samuel Morse şi Alfred Vail.

[Relu]

Stiati ca ?

Puţini sunt cei care ştiu că simbolul Parisului, Turnul Eiffel, a fost realizat după o tehnologie descoperită de inginerul român Gheorghe Pănculescu.

După ce a absolvit cursurile Politehnicii din Zürich, inginerul Pănculescu ajunge să lucreze în cadrul Companiei Eiffel la recomandarea marelui poet Vasile Alecsandri. În 1878, Pănculescu revine în ţară pentru a construi calea ferată Bucureşti – Predeal. În acea perioadă, inginerul inventează un sistem de îmbinare a traverselor de cale ferată, care avea să revoluţioneze construcţiile metalice. Astfel, datorită metodei de montare a şinei pe traverse în afara spaţiului căii ferate, Pănculescu a reuşit să termine lucrarea concesionată în mai puţin de un an, deşi termenul era de aproape cinci ani.

Impresionat de proiectul inginerului român, Alexandre Gustave Eiffel se deplasează special la Vălenii de Munte pentru a-l întâlni pe Pănculescu, cel care avea să devină inspectorul general al Căilor Ferate Române. Eiffel a vrut să vadă tehnologia folosită de acesta la montarea căii ferate.

În 1879, în casa unde se află acum Muzeul "Nicolae Iorga", francezul a fost găzduit de Pănculescu şi a fost impresionat de geniul românului. Aici, Eiffel i-a vorbit gazdei despre proiectul său, înălţarea unui turn ieşit din comun, la Paris, pentru Expoziţia Universală din 1889. Împreună au discutat despre adaptarea tehnicii la construcţia turnului, folosind subansamble metalice, confecţionate la sol şi asamblate după aceea, pe măsură ce se înalţă lucrarea.

Profesorul Eugen Stănescu de la Muzeul de Istorie şi Arheologie s-a numărat printre puţinii cercetători ai acestui inedit episod. A călătorit în Franţa anume pentru a studia cât de cunoscut este aportul inginerului român la ridicarea simbolului oraşului luminii.

Studiind documentele acelor vremuri, profesorul a găsit un studiu intitulat "Comunication sur les travaux de la tour de 300 m", datat în 1887, în care celebrul inginer Alexandre Gustave Eiffel precizează că turnul, care îi poartă numele, nu s-ar fi putut construi dacă nu ar fi aflat de tehnica inovatoare folosită de inginerul român Gheorghe Pănculescu la construcţia tronsonului de cale ferată Bucureşti – Predeal.

Din păcate, numele românului este mult mai cunoscut în Franţa decât în ţara unde s-a născut. Doar la insistenţele profesorului Stănescu, o şcoală generală din Vălenii de Munte poartă, de la începutul acestui an (2006), numele inginerului Pănculescu.

http://www.filiera.fr/node/5377