Jump to content

Lucian Bute - povestea unui campion


dcp100168
 Share

Recommended Posts

“În box, dacă îţi urăşti adversarul, ai pierdut”

- interviu cu Lucian Bute -

Lucian Bute s-a născut pe 28 februarie 1980, are un palmares profesionist de 23 victorii (18 KO) - 0 egaluri - 0 înfrîngeri şi e campion mondial la categoria supermijlocie (-76,3 kg) în versiunea IBF. Primul lucru care îţi vine totuşi în minte cînd îl vezi e că nu prea aduce a boxer. E înalt (1,82 metri), subţire, îmbrăcat impecabil. Nu are nasul spart, iar degetele îi sînt fine şi îngrijite. Are zîmbet de actor şi maniere fără cusur. De pildă, cînd o doamnă ne-a adus cafele şi sucuri, s-a ridicat puţin de pe fotoliu şi a spus “Sărut mîna”, apoi s-a aşezat, pregătit pentru interviu.

- Lucian, eşti campion mondial, totuşi românii nu ştiu prea multe despre tine.

- Sînt doar un băiat simplu, din comuna Pechea, de lîngă Galaţi. Am avut o copilărie frumoasă. Cînd eram mic, luam o roşie şi-o bucată de pîine şi o zbugheam în drum, cu picioarele goale. Erau ierni grele, cu troiene şi viscol, iar uneori tata îmi dădea un pahar de vin fiert şi mă trimitea afară să dau zăpada. Imediat mă înroşeam la faţă, eram şi bucălat, apoi ieşeam cu lopata şi făceam şanţ pînă la poartă.

LA DRUM, CU O PUNGĂ DE-UN LEU

- Ai totuşi patru surori. Nu-mi spune că nu erai ocrotitul familiei!

- (rîde) Evident că eram. Dacă făceam vreo boacănă, surorile mele încercau să repare situaţia, pînă să afle ai mei. Cînd ieşeam afară, mereu cîte o soră mai mare îmi făcea patul şi strîngea în urma mea.

- Prietenii spun că eşti foarte ordonat, că sticluţele de colonie stau aliniate pe policioară ca soldăţeii, la fel şi trofeele în vitrină.

- Ei, asta pentru că a trebuit să mă obişnuiesc cu ordinea. Am plecat de acasă pe la paisprezece ani cu o pungă de un leu, cu o pereche de pantaloni şi una de tenişi.

“Lucian Bute e printre cei mai tehnici şi mai rapizi boxeri. (…) E plăcut să-l urmăreşti, deoarece nu e niciodată prins pe picior greşit, nu scade ritmul după o serie, luptă cu calm şi echilibru” – Steve Farhood, analist de box

DOI SACI, O PERNĂ ŞI-O OGLINDĂ

- Cînd a început să-ţi placă boxul?

- De fapt, pînă pe la paişpe ani, nu mi-a plăcut deloc. Cînd era un meci la televizor, ieşeam afară la joacă.

- Şi cum am cîştigat un campion mondial?

- Într-o zi, un prieten m-a dus într-o sală de clasă, la noi, în comună, unde domnul profesor de sport Felix Păun amenajase o sală de antrenament pentru box: doi saci atîrnaţi de tavan, o pernă în perete şi-o oglindă. Mai tîrziu am făcut un ring improvizat din funii. Cum nu mă băga nimeni în seamă, timp de o săptămînă am dat în sac uitîndu-mă la ceilalţi.

- Ţii minte momentul în care s-au schimbat lucrurile?

- Aşa ceva nu se uită. Îi priveam pe colegii mei, pe care-i ştiam de la ore, din clasă, dar acum îi vedeam altfel. Aveau mănuşi şi încercau să se lovească, dar şi să pareze ori să evite loviturile celuilalt. Am început să înţeleg că nu era doar o chestie de putere, ci şi de inteligenţă, că nu stă totul în pumn, ci şi în picioare. Domnul profesor m-a luat apoi deoparte şi m-a întrebat: “Tu chiar vrei să faci box sau doar pierzi timpul?”. Am spus imediat: “Vreau să fac box”.

- Stai un pic. Mama ce-a spus?

- N-a ştiut. Acasă n-am spus nimic timp de trei luni. Ziceam că sînt la fotbal ori altundeva. Apoi a trebuit să plec la un meci în altă localitate şi să stau două-trei zile. L-am rugat pe domnul antrenor: “Dom’ profesor, dacă nu veniţi dumneavoastră să le spuneţi, nu mă lasă”. Şi a venit.

TRENINGUL CU ROMÂNIA

- Asta a fost în Pechea. Dar cînd a trebuit să pleci?

- În 1994, domnul profesor Tabără Octavian m-a luat la Galaţi, la Centrul Olimpic de acolo. Sîmbăta îi ceream voie şi mergeam acasă, la 30 de kilometri, să-i văd pe ai mei. Ţin minte că la un meci a venit şi directorul şcolii din Pechea, domnul Trifan Lucian, care era un profesor de rusă foarte pretenţios. Pe urmă, la meci, am aflat că făcuse box în tinereţe. Mi-a spus că, dacă înving, mă va scuti de cîte ori va fi nevoie să merg la antrenamente. Îmi amintesc cum în sîmbăta aia am venit acasă cu o diplomă pe care scria “campion judeţean” şi toţi erau la nunta unei surori de-ale mele. Acum poate părea un fleac, dar atunci eram cel mai fericit om din lume, apărînd la nuntă cu o foaie de hîrtie şi cu o medalie mică la gît.

- A venit însă un moment în care ai realizat că poţi obţine mai mult.

- În 1995, de Paşti. Am venit în Capitală pentru finala Campionatului Naţional. Eram parcă rătăcit, prima oară în Bucureşti, şi ţin minte că adversarul meu avea trening de lot naţional. Mă uitam la el şi-mi spuneam: “Mamă, ăsta are trening cu România, ce mă fac eu cu el în ring?”. M-a bătut la doar două puncte şi, ciudat, de-abia după ce am pierdut un titlu de campion am realizat că pot să fac performanţă. Atunci am cîştigat şi primii bănuţi din carieră, 26.000 de lei.

- Mama se uită la meciurile tale?

- Mama şi sora cea mai mare nu pot, se duc în altă cameră. Altă soră se uită mai aşa, cu un ochi, iar celorlalte le place boxul, una din ele s-ar urca şi-n ring.

DEZAMĂGIRI, GHINIOANE, PROFESIONISM

- Nu ai un palmares bogat la amatori, doar două medalii de bronz la mondialele de juniori şi de seniori.

- Aşa a fost să fie. A fost şi vina mea, şi ghinion. Îmi doream foarte mult să cîştig, dar, ca un făcut, pierdeam la toate campionatele europene şi mondiale în faţa unor boxeri mai slabi, după ce în primele tururi treceam de favoriţi.

- Nu ai fost nici la Olimpiadă.

- Nu. În 2000, Federaţia a vrut să mă trimită la un turneu în Finlanda, dar am solicitat un meci de baraj cu Dorel Simion, care era în aceeaşi categorie cu mine, şi am pierdut. În 2003, cu cîteva luni înainte de Jocurile de la Atena, am acceptat oferta celor de la Interbox şi am trecut la profesionism.

- Nu ţi-a părut rău?

- Ba da, însă n-aş mai fi putut suporta o altă dezamăgire. A contat mult şi ce mi-a spus domnul Rudel Obreja: “Locul tău nu e la amatori, ci la profesionişti. Acolo o să faci performanţă”. Poate că dacă medaliile nu au fost pentru mine, va fi centura, mi-am zis.

“Popularitatea lui Bute în Canada a atins rapid o cotă asemănătoare cu cea a lui Wayne Gretzky. Carisma, bunătatea şi generozitatea lui l-au transformat într-un erou naţional” - fragment dintr-un articol.

- A fost vreun moment în care să-ţi spui: “Aoleu, ce-am făcut?”?

- Nu, mereu mi-am zis “cu Dumnezeu înainte!”. Am locuit cîteva zile la un prieten român, apoi am închiriat un apartament aproape de sală. Plecam la 7 şi jumătate de acasă, cînd afară era întuneric şi, la minus 25 de grade Celsius, îţi îngheţa mîna pe clanţă. M-au ajutat mult şi Leonard Doroftei şi Adrian Diaconu, care erau deja acolo.

- E grea viaţa de boxer?

- Depinde. Cum unii se duc la serviciu, eu mă antrenez 4-5 ore pe zi. Mă culc la 22:30 şi mă trezesc la 06:30. Evident, sînt şi dimineţi în care-aş azvîrli ceasul şi m-aş întoarce pe partea cealaltă, dar nu-mi permit. În weekend, mai merg la cîte un restaurant cu prietenii, mîncăm un pui şi bem un şpriţ, şi se întîmplă să mă culc şi către miezul nopţii, dar sînt excepţii. Mai merg şi la pescuit, cu Adrian Diaconu, care e “tăticul peştilor”.

CAMPIONUL TUTUROR

- În Quebec, eşti înconjurat de foarte multă simpatie. Care e explicaţia?

- Cred că au apreciat mult că m-am străduit să învăţ limba. Cînd am ajuns în Montreal, în 2003, ca limbi străine ştiam doar cîteva cuvinte în engleză şi multe gesturi în franceză :) Au venit primele meciuri, primele rezultate şi a început să vină şi presa. Eram frustrat că nu pot să mă exprim. La un interviu, un jurnalist m-a întrebat ceva, ştiam ce trebuie să răspund, voiam să vorbesc, dar cuvintele nu ieşeau. “Je, ăăă …”. Aveam obrajii umflaţi şi priveam disperat către Stephane Larouche, antrenorul meu, făcîndu-i semn să spună el, pentru că ştia ce vreau să zic, iar el zîmbea. Ne amuzăm de fiecare dată cînd ne amintim de acest episod.

- Ce ai făcut?

- A doua zi, m-am înscris la un curs de limbă franceză la Universitatea din Montreal. Patru zile pe săptămînă, două ore pe zi, mă duceam la cursuri, între antrenamente, pînă am început să mă exprim fluent în franceză. Acum m-am înscris la un curs de engleză.

- De ce?

- Este ca în box, trebuie să te adaptezi şi să mergi înainte. Nu poţi fi campion în ring şi izolat în afara lui.

“După 10 ani în Quebec, căpitanul lui Montreal Canadians, Saku Koivu, ştie în franceză doar «merci beaucoup». Saku, uită-te la Bute, care a arătat că dacă vrei, poţi!” - Mathieu Boulay, jurnalist din Montreal

O NOUĂ LUME

- Cît de importantă e pregătirea psihologică?

- În România, la lotul naţional, am avut un psiholog, o doamnă. “Cu ce poate să mă ajute?”, mă gîndeam, aşa că-i spuneam ce voia să audă, iar ea credea că “Lucian e bine”. Cu Robert Schinke, psihologul de la Interbox, am realizat însă cît de important e să fii deschis, pentru că am simţit asta pe pielea mea.

- Ce s-a întîmplat?

- Cu vreo trei săptămîni înaintea meciului pentru titlu cu Berrio, de anul trecut, cam intrasem în panică. Corpul nu-mi răspundea la comenzi aşa cum aş fi vrut, loviturile nu-mi prea ieşeau. Mă trezeam noaptea la fiecare oră şi eram neliniştit. I-am spus asta lui Stephane, iar el l-a chemat imediat pe Robert. Am început să vorbim şi parcă a tras de capătul firului, căci ghemul ăla de gînduri a început să se rostogolească şi să se micşoreze.

- Cum l-aţi rostogolit?

- Îmi spunea: “Uite, în loc să te lupţi dezordonat cu el, înainte să înceapă meciul, mai bine fă-o organizat. Stai cu ochii închişi în pat şi imaginează-ţi cum ai vrea tu să decurgă partida. Pleacă din vestiar şi trăieşte totul în avans”. Îmi imaginam cum mă încălzesc, cum îmi pun mănuşile, cum fac lecţii cu antrenorul. Apoi porneam în minte spre ring pe melodia de intrare, simţeam atmosfera din sală, auzeam spectatorii, “Bute! Bute!”, vedeam arbitrul anunţînd meciul şi adversarul aşteptîndu-mă în colţ. Începea meciul, prima repriză şi făceam tactica, tot, absolut tot, exact aşa cum stabilisem cu Stephane. Cînd am ajuns, în realitate, în ring, era ca şi cum mai boxasem de zece ori cu Berrio şi acum era doar o reluare. Încă din vestiar eram incredibil de liniştit, îi vedeam pe ceilalţi agitaţi, dar tensiunea mea se mutase altundeva.

“Lucian e un om extrem de inteligent, cu o mare capacitate de adaptare. Cea mai importantă calitate a lui e însă onestitatea, atît faţă de el însuşi, cît şi faţă de ceilalţi” - Robert Schinke, psiholog la Interbox

LUPTA DINAINTEA MECIULUI

- La fel s-a întîmplat şi cu Andrade?

- La fel, dar a fost mai greu. Echipa lui Andrade a încercat pînă în ultima secundă să lucreze la psihicul meu.

- Cum?

- Promotorul galei trebuie să vină cu patru perechi de mănuşi pentru competiţie. Echipa lui Andrade a vrut să se boxeze cu nişte mănuşi ale unei anumit producător, mai subţiri, care îl avantajează pe un boxer puternic, un “puncher”, cum este Andrade. Cei de la Interbox au zis “OK” şi au adus, conform regulamentului, patru perechi de mănuşi ale respectivului producător, cîte o pereche pentru fiecare boxer plus una de rezervă. Atunci, echipa lui Andrade a venit cu alte două perechi, mult mai subţiri, care erau numai pentru el, ameninţînd că dacă boxerul lor nu va primi permisiunea de a le folosi, se va retrage.

- Cum s-a rezolvat?

- Mai era doar o jumătate de oră pînă la primul gong şi în vestiarul nostru cearta era în toi. Eu deja mă încălzeam şi sesizam că e multă nervozitate acolo, dar mă simţeam atît de detaşat, încît puteau să arunce şi cu fumigene că nu m-ar fi afectat. Le-am spus: “Conform regulamentului, campionul alege primul. OK, dacă acestea sunt mănuşile, eu le iau pe astea”, şi am luat o pereche dintr-ale lor. Au început să dea din colţ în colţ. Stephane a intervenit şi i-a spus observatorului de meci: “Ce se va întîmpla însă dacă una dintre aceste două perechi se deteriorează în timpul partidei? Cei doi vor boxa cu mănuşi diferite şi unul dintre ei, nu contează care, va fi dezavantajat”. În faţa acestui argument au dat înapoi, dar, de fapt, ei doriseră doar să mă “scoată din priză”.

- Şi au reuşit să-ţi dea un motiv în plus să învingi.

- Nicidecum. Cînd eşti în ring, trebuie să învingi, dar să şi respecţi. Mulţi mă întreabă: “Ţi-ar fi mai uşor dacă ţi-ai urî adversarul?”, iar eu spun: “Nu, dimpotrivă”. Boxul te învaţă şi asta: să nu urăşti. Lupţi faţă în faţă, ochi în ochi, cu un om, iar în ring trebuie să cîştige cel mai bun.

- Şi cu Andrade?

- Înainte de partidă, am călătorit cu el cîteva zile cu avionul, pentru a promova partida. Am vorbit, am glumit, am rîs împreună, dar la meci ne-am ciocnit mănuşile şi am luptat.

- Şi acum, meciul …

- Pînă la runda finală, cîştigasem 10 din 11 reprize. Eram stăpînul ringului. Pe la mijlocul reprizei, 18.000 de spectatori erau în picioare şi începuseră să-mi scandeze numele. M-a luat puţin valul şi, deşi eram obosit, după ce am primit cîteva lovituri am zis: “Stai, mă, aşa, că-ţi arăt eu că nu fac pasul înapoi”. Puteam să mă deplasez, să evit lupta, însă am vrut să fiu zmeu şi era să mă coste.

“Boxul lui Bute e o desfătare. Este gringo-ul care scuipă chiştocul scîrbit de răutatea semenilor, scoate pistolul, trage iute, apoi îl înghite deşertul în zăngănit de pinteni şi chitare” - “the man”, după meciul lui Bute cu Andrade

- Şi atunci te-a pus jos …

- Îţi spun sincer că nu au fost atît loviturile, cît faptul că în acele secunde eram epuizat fizic şi am clacat.

- Cum aşa? Erai stăpînul ringului.

- Ca să înţelegi, trebuie să ne întoarcem puţin în timp. Odată, i-am povestit psihologului despre toate insuccesele mele la amatori dintre 2001 şi 2003, cum dintr-o mare dorinţă de victorie pierdeam la campionatele mondiale şi europene în faţa unor boxeri pe care, cu cîteva luni înainte, în alte turnee, îi învingeam fără probleme. Mi-a spus: “Ai făcut o mare greşeală. În ring trebuie să fii cît mai relaxat şi mai detaşat. Cînd îţi doreşti foarte mult să cîştigi, te încordezi, iar muşchii şi creierul nu se mai oxigenează cum trebuie şi oboseşti, apoi cazi şi psihic”. În acele momente, în mijlocul vulcanului, am uitat de acest sfat şi am ieşit la luptă. Muşchii, mai ales cei ai picioarelor, n-au mai ascultat de creier şi n-am mai putut să-mi ţin echilibrul. M-a lovit de cîteva ori şi am căzut.

- Trebuie să-ţi pun o întrebare stupidă. Ce ai simţit?

- Eu nu ştiam atunci că mai sînt două secunde, zece sau un minut şi, cu siguranţă, nici el. În sufletul meu, îmi spuneam doar atît: “Trebuie să mă ridic. Nu contează ce se întîmplă după aia, trebuie să mă ridic”. Dacă mai erau 20 de secunde, poate că mă mai lovea o dată şi se termina totul, dar nu conta. Ştiam că trebuie să mă ridic. Marii campioni se ridică.

- Campionii nu-i fac knock-out pe adversari?

- Am 23 de victorii la profesionişti, dintre care 18 prin knock-out, şi nici o înfrîngere, dar îţi spun că e mai greu să te ridici de la podea decît să-l dai pe celălalt jos. Boxerii ştiu asta. La fel e şi cu titlul: e mult mai dificil să-l păstrezi decît să-l obţii. Unii devin campioni din întîmplare, că adversarul e slab, că a greşit sau că a prins o zi slabă, adevărata probă e să-ţi aperi titlul cît mai mult timp. Aşa acumulezi experienţă, aşa vin şi bănuţii :)

- Cum te vezi peste 5 sau 10 ani?

- Aş vrea să fiu tot campion mondial, apărîndu-mi centura sau încercînd să unific titlurile la mai multe versiuni. Nu vîrsta e importantă la un boxer, ci modul în care se pregăteşte şi se antrenează.

- Şi la un om, în general?

- (se gîndeşte) Să poată să urce şi să coboare la nivelul fiecărui om pe care-l întîlneşte. Toţi credem că putem fi oricît de deştepţi şi de educaţi e nevoie, dar mai greu e să înveţi să cobori, pentru că atunci lupţi împotriva propriului orgoliu. Eu îi mulţumesc lui Dumnezeu că m-a ajutat să rămîn cu capul pe umeri şi cu picioarele pe pămînt şi mă rog să fie lîngă mine şi de acum înainte.

După trei ore şi cinci minute de discuţie, am oprit reportofonul, am mulţumit şi am plecat. Aveam senzaţia că în unele momente, cînd venea vorba despre viaţa lui privată, Lucian s-a eschivat elegant, ca în ring. Apoi, cînd am transcris interviul şi am numărat, de pildă, de cîte ori a folosit cuvintele “domnul profesor”, am realizat că, de fapt, a spus foarte mult.

—————————————————————————————–

LINIŞTEA DIN BISERICĂ

Lucian merge des la o biserică ortodoxă din Montreal, unde la slujbe se adună mulţi români. “E ceva care mă linişteşte. Părinţii mei sînt credincioşi şi aşa am fost crescut. Şi dacă stau o oră, şi dacă stau două minute, doar pentru a aprinde o lumînare, mă simt bine, mă «încarc» cu linişte”, spune pugilistul.

A SCHIMBAT GARDA

La începutul carierei, campionul a boxat timp de un an şi jumătate cu garda invers. “S-a întîmplat pentru că, în săptămîna aceea în care am fost la sală, la şcoala din Pechea, i-am imitat pe colegii mei dreptaci. Domnul profesor m-a luat de bun aşa şi am luptat cu stînga înainte timp de un an şi jumătate”. Apoi, cînd eram o dată la masă, următorul antrenor a observat şi l-a întrebat: “Mă, tu eşti stîngaci?”. “Da”. “Şi nu vrei să schimbi?”. “Nu ştiu, să încerc”, a răspuns Lucian. “După aceea, vreo trei luni am boxat cînd aşa, cînd aşa, pînă mi-a spus domnul Tabără că trebuie să mă hotărăsc. Şi de-atunci m-am forţat să boxez cu dreapta înainte”, îşi aminteşte campionul mondial.

UNDE STRĂZILE NU AU NUME

De obicei, boxerii îşi aleg pentru apariţia în sala de concurs piese cu ritm, în forţă, care să transmită mesajul “Eu sînt cel mai tare, nimeni nu mă poate învinge”. Lucian intră pe piesa “Where the streets have no name” a grupului U2. De ce? A povestit că era de puţin timp în Montreal, cînd antrenorul l-a invitat la un concert U2, la Bell Centre. Nu ştia formaţia, dar a mers şi i-a plăcut. “Cînd am văzut mii de oameni în picioare, cîntînd împreună, mi-am zis că aşa aş vrea să fie şi la meciurile mele. Ceva din seara aceea mi-a rămas în suflet”.

PRIETENIA, FLOARE DE COLŢ

Lucian crede că şi la această vîrstă îţi mai poţi face prieteni noi. “Am aici un prieten bun, Silviu, pe care pot să-l sun şi la 4 dimineaţa dacă am o problemă şi nu pot dormi. Ne cunoaştem cu mult dinainte de a ajunge campion mondial”. Alţii îi caută prietenia doar pentru că e un om cunoscut şi atunci preferă să se retragă. “Mulţi îmi spun: «Hai să bem un vin!», puţini zic: «Hai să mîncăm o friptură!», spune cu umor pugilistul.

MISTER OK

Absolvent al Facultăţii de Educaţie Fizică şi Sport a Universităţii “Dunărea de Jos”, Bute este şi preşedintele Fundaţiei Interbox. Cel care e supranumit “Mister KO” a participat la multe acţiuni umanitare. În Canada, a fost într-o tabără de box de o săptămînă organizată pentru copiii cu probleme şcolare. În iunie 2008, a participat la distribuirea gratuită a unor suplimente nutritive în spitalele din mai multe oraşe din România.

DEZAMĂGIT

Campionul a spus că s-a simţit puţin dezamăgit pentru că meciul în care şi-a apărat titlul în faţa lui Andrade nu a fost transmis de nici o televiziune din România. “Ar fi fost un gest frumos nu pentru mine, ci pentru iubitorii boxului din ţară, care s-au trezit de dimineaţă ca să mă vadă pe Internet şi să asculte comentariul la Radio România”, a spus el mîhnit.

P.S. Mulţumiri lui Adrian Fetecău pentru sprijinul acordat în realizarea acestui interviu.

http://www.adriangeorgescu.ro/2008/11/2 ... ucian-bute

Link to comment
Share on other sites

  • 1 month later...

Lucian Bute: „Am mâncat o jumătate de porc!“

* Campionul mondial la box s-a îngrăşat opt kilograme în vacanţa de Sărbători pe care a petrecut-o în satul natal Pechea, din Galaţi.

După ce şi-a petrecut Sărbă torile în România, pugilistul român Lucian Bute s-a întors în Canada pentru a-şi relua antrenamentele. Campion mondial la categoria supermijlocie - versiunea WBC, gălăţeanul a povestit pentru EVZ cum a sărbătorit în cel mai pur stil românesc, reuşind performanţa de a mănânca o jumătate de porc în două săptămâni, şi ce regim ţine pentru a da jos cele opt kilograme cu care s-a îngrăşat în ultimul timp. Bute trebuie să scape de surplusul de greutate rapid, pentru că următorul meci de titlu mondial va avea loc în martie.

Campionul român a vorbit deschis şi despre meciul de coşmar de anul trecut, cu Librado Andrade, când era să piardă centura de campion. Atunci, Lucian a fost pus la podea de mexican în ultimele 20 de secunde ale partidei, dar s-a ridicat şi a câştigat titlul in-extremis.

EVZ: Lucian, ţi-ai revenit după vacanţa pe care ai petrecut-o în România?

Lucian Bute: Acasă m-am simţit foarte bine, dar vacanţa de două săptămâni mi s-a părut prea scurtă. Am tăiat porcul în bătătură, am fost apoi la Buşteni, la primarul Savin. Am mâncat jumătate de porc cât am stat acasă, la Pechea! Am plecat în Canada cu opt kilograme în plus faţă de greutatea normală. Aucum trebuie să le dau jos. Mama mi-a făcut toate poftele, mi-a gătit ce am vrut. Am mâncat sarmale, friptură, am băut vin... N-am iertat nimic, de la şorici până la caltaboşi şi cârnaţi.

- Te-ai antrenat în perioada asta?

- N-am făcut niciun antrenament. Nimic! Am stat mai mult în casă. Am mâncat şi m-am odihnit. Aveam nevoie să mă relaxez după ultimul meci pe care l-am disputat pentru titlul mondial...

- Când reiei pregătirile pentru următoarea partidă?

- Sâmbătă am intrat în sală pentru prima oară în acest an. Luni am început să mă antrenez pentru meciul care va avea loc în 13 sau 14 martie.

„Meciul cu Andrade m-a făcut bărbat!“

- Vei boxa cu Mads Larsen?

- Nu e nimic sigur, fiindcă nu s-a semnat contractul. Voi afla mai târziu.

- Se spune că danezul vrea mai mulţi bani pentru a boxa cu tine. Ce părere ai?

- Dacă refuză, nu e problema mea. E treaba lui. Nu e singurul boxer aflat în primii 10 la categoria mea. Mi-ar părea rău dacă ar refuza. Nu ştiu câţi pugilişti ar rata o şansă ca asta: să boxeze pentru titlul mondial. Larsen trebuie să demonstreze mai întâi că e valoros şi apoi va câştiga mai mult, daca va lua un titlu.

- Eşti recuperat complet după meciul epuizant cu mexicanul Librado Andrade?

- Au trecut două luni de atunci. Mi-am revenit complet. A fost doar un meci epuizant din punct de vedere fizic. Se întâmplă să treci prin ceea ce am trecut eu... Marii campioni se ridică. Acel meci cu Andrade m-a mobilizat şi m-a făcut bărbat! Dumnezeu a fost cu mine. Era să pierd un meci important pentru câteva secunde de neatenţie. Televiziunile au difuzat ultimele 20 de secunde ale partidei. Nu s-a văzut că eu am controlat tot meciul.

- Victoria ţi-a fost contestată în ţară...

- Sunt unii care mă critică. Să mă lase în pace şi să-şi vadă de cariera lor! Stau în pat şi se trezesc deodată cunoscători de box. Am plecat în Canada în 2004 de unul singur şi pe banii mei! Am luat-o de la zero, nu m-a ajutat nimeni din România. Acum, toţi se trezesc să mă atace.

„Mănânc numai fructe, peşte şi gustări uşoare“

- Ai investit mulţi bani în tine de când ai părăsit ţara?

- Mi-a trebuit doar strictul necesar, lucruri elementare. Am 28 de ani, mai pot face performanţă. Îmi doresc să boxez pentru reunificarea centurilor, dar nu se va întâmpla mâine. Nu eu decid. În 2009 vreau să îmi apăr centura de cât mai multe ori şi să rămân campion mondial.

- Vei trece la un regim alimentar strict pentru partida din martie?

- Sunt nevoit... Voi mânca numai fructe, peşte, gustări uşoare, ca să elimin toate grăsimile. Nu mă lasă să intru cu produse perisabile în Canada, aşa că mama nu mi-a pregătit niciun pachet. Găsesc şi în Canada mâncare românească, dar nu se compară cu cea gătită de mama.

„Nu ţin cu Oţelul“

- Ai planuri de căsătorie?

- Sincer, mă gândesc la căsătorie, îmi doresc o familie, dar mai aştept puţin.

- Ţi-ai fi imaginat vreodată că vei ajunge campion mondial?

- Când ai 13 ani, nu te gândeşti la titlul mondial. Nu ai cum. Nici în vise. Cine spune asta, minte. Mi-a plăcut boxul de mic copil. Dar am ajuns întâmplător în sala de box. M-a dus un prieten la sala de la Pechea, era un vecin de-al meu. Mama s-a opus la început, dar apoi şi-a dat acordul.

- Cu ce echipă de fotbal ţii?

- N-am echipă preferată, deşi sunt din Galaţi. Nu ţin cu Oţelul, ci cu echipa naţională. Am autografe de la toţi jucătorii din naţională. Îmi plac Mutu, Chivu, Lobonţ, Rădoi şi Tamaş. Cred că ne vom califica la Mondialele din Africa de Sud.

http://www.evz.ro/articole/detalii-arti ... e-de-porc/

Link to comment
Share on other sites

  • 3 months later...

Gentlemanul

Boxerul Lucian Bute (29 de ani), campion modial la categoria supermijlocie, versiunea IBF, a pozat pentru revista canadiană “H Masculin-Singulier”, în ipostaza unui bărbat de succes. Zece pagini găzduiesc povestea sportivului român, sărac, dar muncitor, care şi-a îndeplinit visul peste Ocean. Aventura lui Lucian Bute în Canada începe în anul 2002, atunci când, la 23 de ani, românul şi-a luat soarta în propriile mâini. A venit la Montreal să-şi facă un nume în boxul profesionist. A luat-o de jos, mai întâi ca sparring-partner (n.r. - partener de antrenament) pentru Eric Lucas, actualul patron al firmei care-l impresariază, Inter-Box. “Am avut mulţi sparring-partners, dar Bute avea un talent incredibil. Pumnii lui veneau din toate părţile. Avea o viteză extraordinară”, îşi aminteşte Lucas. “A fost pentru prima oară când luam contact cu boxul profesionist. Eram impresionat de palmaresul lui Eric Lucas, dar nu mi-a fost teamă nici măcar o clipă. Oamenii m-au văzut la treabă şi au decis că sunt omul potrivit pentru ei. A urmat un contract, primul la profesionişti”, rememorează Bute pentru revista “H Masculin-Singulier”. Anii au trecut repede, iar ambiţia şi dăruirea în ring i-au adus lui Lucian primii bani adevăraţi, o dată cu centura de campion mondial, la categoria supermijlocie, versiunea IBF. Deşi celebru şi respectat la Montreal, Bute a rămas acelaşi tip modest care părăsea Pechea (jud. Galaţi), pentru a scrie istorie în Canada. “Bute a venit din cea mai săracă ţară a Europei - România - s-a realizat la noi, dar a rămas un tip la locul lui. Se implică în comunitate, ajută tineri defavorizaţi şi nu se dă mare cu asta. Rămâne umil. Un model de urmat”, sună caracterizarea publicaţiei, care a realizat un pictorial inedit cu Bute. Îmbrăcat la patru ace, în costum şi pantofi lucioşi, Lucian e surprins de aparatul de fotografiat în ipostaza unui bărbat de succes. Stephane Larouche, antrenorul lui Bute, are numai cuvinte de laudă la adresa românului: “Poţi să fii campion al lumii, poţi să boxezi foarte bine, dar asta nu interesează pe nimeni. Trebuie să ai şi farmec. Bute este cel mai popular produs al boxului la momentul actual”. Lucian este însă mai rezervat: “Oricât de sus aş ajunge, voi rămâne aceeaşi persoană. Nu vreau să mi se urce la cap faptul că am câştigat mulţi bani. Încerc să rămân cu picioarele pe pământ”, a declarat Bute.

http://www.libertatea.ro/?section=artic ... &id=236761

Link to comment
Share on other sites

  • 4 months later...

Lucian Bute: «Vreau să sar cu paraşuta»

* Campionul mondial de box profesionist e un bărbat căruia îi plac senzaţiile tari

Tânăr, simpatic, necăsătorit. Lucian Bute trăieşte singur la Montreal, în Canada, ţară care l-a adoptat şi unde se simte apreciat. Atunci când iese pe stradă lumea îi cere autografe şi-i urează succes, iar fiecare meci 17.000 de oameni vin în sala în care boxează. Şi totuşi, Lucian Bute suspină după România.

Click!: De ce ţi-e cel mai dor când eşti la Montreal?

Lucian Bute: De mama. Eu am fost băiatul mamei, pentru că mai am patru surori, iar băiatul era ceva special la noi în familie.

- Ştii să găteşti?

Da. Mă pricep destul de bine. Stau singur de atâţia ani aşa că am fost nevoit să învăţ.

- Mâncarea favorită?

Un grătar de-al nostru românesc.

- Vin sau bere?

Vin. Mai degrabă alb, dar merge şi roşu.

- Ai menajeră?

Nu. Eu sunt femeie în casă. Îmi fac singur curat, dau cu aspiratorul, şterg praful.

- Speli, calci?

Există spălătorii aici, dar am şi eu maşină de spălat.

- Care e personalitatea pe care o apreciezi din România?

Traian Băsescu. Îmi place că nu-i lasă pe alţii să facă ce vor ei.

- Ce actriţă îţi place?

Jessica Alba. Are ceva deosebit care pe mine mă fascinează.

- Cui i-ai da un pumn să nu se mai scoale?

Lui Librado Andrade pe 28 noiembrie. Bine, sper să se ridice după 11 secunde.

- Care e locul preferat pentru petrecerea vacanţelor?

Caraibe. E mereu cald acolo.

- Şi locul unde ai vrea să îţi petreci bătrâneţile?

La mine, în curte, la Pechea.

- Există vreun lucru pe care ai vrea să îl faci, dar n-ai reuşit până acum?

Da, să mă arunc cu paraşuta. Îmi doresc mult asta, dar mi-e frică de mor.

- Dacă nu ar fi fost boxul, ce ar fi fost?

Fotbalul. Eram un atacant bunicel şi loveam mingea cu stângul, precum Hagi. Gică a fost idolul meu. Am ieşit pe stradă în 1994 pentru el.

- Ce maşină îţi place?

Audi.

- Iubeşti cumpărături?

La nebunie. Uneori stau ore întregi în magazine şi plec cu plasele pline acasă. Apoi mă probez în faţa oglinzii. Mă relaxează shoppingul.

- Câte perechi de încălţări ai?

În jur de 60.

- Când eşti nervos ce faci?

Orice, numai să nu dau cu pumnul.

- Când ai de gând să te însori?

Cândva.

- Cum arată femeie ideală pentru tine?

La faţă nu ştiu, dar important e să mă simt bine cu ea şi la 70 de ani, când nu va mai arăta la fel ca la 30.

- Care e cea mai dureroasă lovitură pe care o poţi primi?

La ficat. Ţi se taie respiraţia.

- Cum e când primeşti un pumn în barbă?

Ca atunci când te uiţi la televizor şi dintr-o dată vezi cu purici.

- Dinamo sau Steaua?

Dinamo. Am fost legitimat acolo, iar acum sunt membru al Asociaţiei Internaţionale a Poliţiştilor.

- Eşti şi pompier...

Pompier de onoare.

- Şi ce stingi?

Arsurile de la stomac.

http://www.click.ro/Click_de_Duminica/S ... u-parasuta

Link to comment
Share on other sites

  • 1 year later...

Lucian Bute. Programat pentru K.O.

Un peşte atins de aripa divină a talentului, la numai 30 de ani, este deja un nume de referinţă în boxul profesionist mondial. Născut la Galaţi, sin­gurul băiat din cei cinci copii ai familiei Bute, Lucian a fost extrem de răsfăţat de părinţii săi. Chiar dacă foarte apropiat de familie, boxerul român nu a ezitat să se mute în Canada, la Montreal, unde locuieşte momentan, cariera fiind foarte importantă pentru el. Ca amator, Bute a câştigat doar medalia de bronz, în 1999, la Campionatul Mondial din Hous­ton, Texas, şi pe cea de aur, în 2001, la Jocurile Francofoniei, şi a ales să boxeze la profesionişti pentru că a considerat că este singura cale prin care ar putea să-şi demonstreze valoarea. Şi a reuşit acest lucru ca boxer profesionist al clubului Interbox, sub îndrumarea lui Stephane La­rouche, tehnicianul care i-a pregătit şi pe foştii campioni mondiali Eric Lucas şi Leonard Doroftei. Acum, palmaresul lui Bute la profesionişti este deja impresionant, el reuşind 27 victorii din 27 meciuri disputate, dintre care 22 prin KO, astfel încât nu este de mirare că cele mai importante canale de televiziune de peste Ocean, HBO şi Showtime, s-au bătut să obţină drepturile de televizare a meciurilor sale. Lupta a fost câştigată de Showtime, care va transmite următoarele trei meciuri ale lui Lucian Bute, existând posibilitatea ca unul dintre acestea să se dispute în România.

- Lucian poţi spune că ai reuşit în carieră. Te numeri printre cei care au visat încă din copilărie să devină campioni la box?

- În nici un caz. Mărturisesc sincer că nici măcar nu-mi plăcea boxul când eram mic. Nici măcar nu mă uitam la gale de box când se transmiteau la televizor.

- Totuşi, cum ai ajuns în ring?

- Absolut întâmplător. Un vecin care practica boxul a zis o dată „Hai cu mine la sală" şi, neavând altceva mai bun de făcut, am zis „Hai că vin". Aveam 14 ani. N-o să vă vină să credeţi, dar vecinul meu făcea antrenamentele într-o sală de clasă extrem de mică. Practic era o improvizaţie. Obţinuseră aprobarea de la directorul şcolii să transforme o clasă în sală de box şi amenajaseră acolo un mic ring de doi metri pe doi metri. Nu existau decât sacii de box, de duşuri sau vestiare nici nu putea fi vorba. Cu toate acestea, am fost extrem de impresionat de antrenamentul vecinului. M-a fascinat ideea că doi prieteni îşi cară pumni cu duiumul timp de o oră, sau cât ţinea antrenamentul, pentru ca apoi să plece împreună să bea un suc, să râdă şi să facă glume. Cred că fair-play-ul pe care l-am simţit la ei m-a atras spre box, pentru că la puţină vreme eram şi eu la antrenamente.

- Nu erai cam bătrân, între ghilimele, evident, pentru a te apuca de performanţă în box?

- Într-adevăr, cam depăşisem vârsta optimă la care să te apuci de performanţă, dar antrenorul meu, Felix Păun, a remarcat extrem de repede că am talent şi m-a aruncat, să zic aşa, în luptă foarte rapid. Astfel că, după numai trei luni, cu doar şase meciuri în picioare, am participat la campionatul naţional, unde m-am calificat în finală. În ultimul act am avut un adversar din lotul naţional, ceea ce m-a impresionat extrem de tare. A venit îmbrăcat în trening şi cu echipament inscripţionate cu „România", lucruri pe care un puşti de 14 ani, cât aveam eu, le vedea într-un mare fel. Atunci am pierdut meciul din finală şi a trebuit să mă mulţumesc cu medalia de argint. Asta m-a ambiţionat însă, iar anul următor am devenit campion naţional şi de-atunci nu m-a mai bătut nimeni în ţară.

- Ai avut câteva succese notabile la amatori, dar nu atât de importante încât să primeşti o ofertă extrem de avantajoasă, din punct de vedere financiar, evident, pentru a trece la profesionişti. Şi totuşi, în 2003, înainte de Jocurile Olimpice de la Atena, ai ales să treci la boxul profesionist.

- Da. A fost o alegere dificilă mai ales că, într-adevăr, primul meu contract nu a fost tentant din punct de vedere financiar. Interbox mă urmărise de ceva vreme şi în 2003 mi-a făcut o ofertă pe care am acceptat-o pentru că mi-am dorit foarte mult să fac carieră în box. Atunci am ales performanţa în defavoarea banilor. Am riscat puţin, este adevărat, dar mi-am zis că dacă vreau să ajung campion nu se va putea decât la profesionişti.

- Dar erau aproape Jocurile Olimpice de la Atena şi aveai şanse să te afirmi dacă ai fi urcat pe po­dium.

- Boxasem la Campionatele Europene şi la Campionatele Mondiale şi fusesem dezavantajat clar de arbitri. De altfel, din cauza arbitrajelor incorecte, de câteva ori am fost pe punctul să abandonez cariera de boxer. Mă pregătisem intens pentru Olimpiada de al Atena, pentru că îmi doream mult de tot să fiu campion sau măcar să urc pe podiumul olimpic, dar am luat în considerare faptul că aş putea fi pentru a „n"- a oară dezavantajat de arbitri. Atunci m-am gândit că la profesionişti o să am mai multe şanse să-mi demonstrez valoarea şi am semnat contractul cu Interbox. Oferta nu a fost avantajoasă din punctul de vedere al banilor, dar m-am gândit că, dacă o să demonstrez că sunt bun, vor veni şi banii. Şi aşa a fost.

- Care sunt cele mai dificile momente din viaţa unui boxer profesionist? Cele în care îşi află adversarul, cele de dinaintea gongului de start, cele din ring de la finalul reprizelor?

- Cel mai greu este înaintea cântarului oficial. Cele două-trei zile de dinaintea cântarului sunt cumplite, şi asta în condiţiile în care eu nu las slăbitul pe ultima sută de metri. Cu toate acestea, când trebuie să dai jos ultimele două-trei kilograme e groaznic. Gândiţi-vă numai cum e să alergi în trening, înfofolit cu fular la gât la temperaturi de peste 30 de grade Celsius. Nu mai ai salivă şi nici o picătură de apă în corp. Practic eşti stors ca o lămâie şi nu mai ai nici un pic de vlagă. Apoi pui la loc, pentru că trebuie să ai forţă în timpul meciului. De aceea este extrem de important să ai un nutriţionist foarte bun. În fiecare repriză pierzi câte 200 de grame şi, dacă nu eşti suficient de bine hidratat şi alimentat, nu rezişti în primul rând psihic până la finalul meciului. Evident, asta nu înseamnă că nu contează mult şi pregătirea fizică sau tehnico-tactică.

- Care ar fi apogeul carierei pentru tine?

- Să unific cele trei centuri. Sper să reuşesc acest lucru dacă nu la finele anului viitor, cel târziu la începutul anului 2012.

- Te-ai gândit la o eventuală retragere după ce vei atinge această performanţă?

- Nu. Cred că, dacă voi fi sănătos, voi putea să boxez în continuare încă patru-cinci ani de zile.

- Te vei stabili în Canada?

- Nu ştiu încă. Deocamdată pot spune că mă simt foarte bine acolo, pentru că mă simt iubit de oamenii de acolo. De trei ani am rezidenţă canadiană, iar acum am făcut demersurile pentru a obţine cetăţenia. Pot spune însă cu mâna pe inimă că n-o să renunţ niciodată la cetăţenia română şi n-o încetez niciodată să mă simt român.

- Te-a afectat faptul că ai ştiut că meciul contra lui Brinkley nu va fi transmis în România?

- M-a deranjat din punct de vedere psihic. Ştiam că foarte mulţi români ar fi vrut să mă vadă la lucru, dar din păcate nu s-a putut. Poate însă anul viitor voi boxa în cadrul unei gale organizate în România. Întotdeauna mi-am dorit acest lucru.

- Dacă vei avea un băiat, îl vei îndruma spre box?

- Încă n-am copii, dar dacă voi avea un băiat îl voi lăsa să facă ce-şi doreşte sau ce-i va rezerva soarta. Eu, de pildă, am jucat iniţial fotbal şi am ajuns campion la box.

- Care a fost cel mai fericit moment al vieţii?

- Au fost mai multe. Totuşi, cel mai fericit am fost în momentul în care arbitrul mi-a ridicat mâna şi m-a declarat pentru prima dată campion mondial. Parcă pluteam. Visul meu devenise realitate.

- Care este cel mai mare regret?

- Cel puţin până acum, am realizat tot ce mi-am dorit. Dacă ar fi s-o iau de la capăt aş face aceleaşi lucruri.

- O dorinţă nerealizată?

- Să prind meciul de unificare a celor trei centuri, IBF, IBO şi WBO.

- De ce te temi cel mai mult în viaţă?

- Nu prea mă tem de nimic, dar cred că cel mai important în viaţă este să nu fii bolnav. Dacă eşti sănătos poţi să ieşi din cele mai grele încercări.

- Care este ultima carte pe care ai citit-o?

- Sunt mare admirator al lui Paulo Coelho. Am citit „Veronika se hotărăşte să moară", „Diavolul şi domnişoara Prym", iar ultima cred că a fost „Unsprezece minute".

- Cine a fost modelul tău în carieră?

- Mi-a plăcut şi îmi place mult Oscar de la Hoya. M-au impresionat întotdeauna atât felul lui de a boxa, cât şi faptul că a devenit un promotor important în afara ringului.

http://www.romanialibera.ro/arte/oameni/programat-pentru-k-o-205654.html

Link to comment
Share on other sites

  • 1 year later...

Lucian Bute vrea să-şi întemeieze o familie şi să-şi încheie neînvins cariera

Campionul mondial, Lucian Bute, a declarat că cele mai mari dorinţe ale sale sunt acelea de a-şi întemeia o familie şi de a-şi încheia neînvins cariera de pugilist. "Îmi doresc să mă retrag din box neînvins şi să am o familie. Oricum trei-patru ani de zile nu vreau să mă retrag de acum încolo", a spus Bute.

Pugilistul român a povestit că părinţii săi nu au ştiut că se apucase de box până când nu a fost nevoit să plece la o competiţie: "A fost o perioadă de trei luni de zile când ai mei nu au ştiut că fac box, ei ştiau că sunt la fotbal. La un moment dat trebuia să plec la o competiţie timp de trei sau patru zile şi a trebuit să-l chem pe antrenorul meu Felix Păun să vorbească cu ei. M-au certat, dar până la urmă au acceptat ceea ce făceam".

tvr.ro

Link to comment
Share on other sites

Create an account or sign in to comment

You need to be a member in order to leave a comment

Create an account

Sign up for a new account in our community. It's easy!

Register a new account

Sign in

Already have an account? Sign in here.

Sign In Now
 Share

×
×
  • Create New...

Important Information

We have placed cookies on your device to help make this website better. You can adjust your cookie settings, otherwise we'll assume you're okay to continue.