Jump to content

Nicu Vlad - "Hercule din Carpaţi"


dcp100168

Recommended Posts

Haltere

Al treilea mandat pentru Nicu Vlad

Anul postolimpic 2009 este important pentru o buna parte din federatiile noastre, care-si vor alege noile conduceri. Cei mai grabiti au fost halterofilii, ale caror structuri sportive s-au reunit la Hotelul Olimpia din Capitala. L-au ascultat mai intai pe presedintele Nicu Vlad , care a facut o succinta analiza a rezultatelor obtinute in ultimii patru ani, pornind de la cele 85 de medalii cucerite de seniori si juniori la intrecerile mondiale si europene. Au urmat alegerile pentru posturile de presedinte, vicepresedinte si membri ai Biroului Federal. Neavand contracandidat, Nicu Vlad a fost ales pentru a treia oara ca presedinte, urmand sa fie ajutat de Costel Dimofte de la Dunarea Galati, din postura de vicepresedinte, preferat in urma disputei cu alte sase persoane. Dintre cei 24 de candidati pentru Biroul Federal au fost alesi 7 (Nicolae Nitu, Olimpiu Chindris, Stefan Tasnadi, Gheorghe Biris,Vasile Felecan, Marin Zaldoi, Pavel Ruja), plus 4 de drept (presedintele, vicepresedintele, directorul tehnic si secretarul general Gheorghe Diaconu).

http://www.cronicaromana.ro/index.php?e ... &art=92612

Link to comment
Share on other sites

  • 1 month later...

„Hercule din Carpaţi“ îşi arată muşchii din nou

Fostul campion olimpic Nicu Vlad este fără îndoială cel mai valoros halterofil pe care l-a avut vreodată România. S-a născut acum 46 de ani, în comuna gălăţeană Piscu. La Galaţi, a început şi practicarea sportului care i-a adus consacrarea. Cel care i-a îndrumat primii paşi în carieră a fost antrenorul Gheorghe Gospodinov. Împreună cu acesta, Nicu s-a mutat, ulterior, la Bucureşti, la clubul Rapid. A mai concurat pe plan intern pentru cluburile Steaua şi Astra, iar pe plan internaţional pentru Australia. “M-am apucat târziu de haltere, pe la 14 ani. Nu eram prea pasionat de acest sport, dar calităţile fizice m-au ajutat se pare să progresez repede. Orele de educaţie fizică din şcoala generală au însemnat foarte mult pentru dezvoltarea mea ca sportiv. Am făcut parte din echipa de handbal a şcolii, făceam atletism, jucam fotbal pe maidan ca toţii copii de la ţară şi eram sănătos tun în general. În plus tata m-a sprijinit foarte mult să fac haltere şi acest lucru a contat enorm pentru mine”, rememorează Nicu Vlad începuturile carierei sale.

Avea 48 kg când s-a apucat de haltere!

Deşi la apogeul carierei sale presa internaţională l-a botezat “Hercule din Carpaţi”, Nicu Vlad nu a fost chiar un “munte de om” în momentul în care a călcat pentru prima oară în sala de haltere. Avea doar 48 kg, dar cele 42 kg ridicate la primele antrenamente i-au făcut pe antrenori să întrevadă în el un potenţial campion. A debutat la categoria 56 kg, ajungând însă ca pe finalul carierei să concureze la 110 kg! La 18 ani, Nicu Vlad îmbracă primul său tricou de campion naţional de juniori, performanţă pe care o repetă 2 ani la rând. Pe plan internaţional se remarcă în 1982, la Europenele de juniori din Bulgaria, cu două medalii de bronz: la smuls şi la total. Un an mai târziu, la campionatele continentale din San Marino, obţine trei medalii, anume una de argint şi două de bronz.

Los Angeles 1984, momentul său de glorie

În absenţa halterofililor sovietici, care au boicotat competiţia din motive politice, România a reuşit un bilanţ fabulos în această ramură sportivă la Jocurile Olimpice de la Los Angeles. Din cei 10 halterofili care au intrat în concurs, 8 au câştigat medalii - 2 de aur, 5 de argint şi 1 de bronz, un total care ne-a clasat pe locul I pe naţiuni. Vedeta competiţiei a fost Nicu Vlad. Ambiţia şi curajul tânărului de numai 20 de ani i-au adus lui şi României trei recorduri olimpice - 172,5 la smuls, 220 la stilul aruncat şi 392,5 la total, ceea ce a însemnat depăşirea cu nu mai puţin de 10 kilograme a performanţei anterioare, deţinute de sovieticul Rigert de la Montreal 1976! „Pur şi simplu nu îmi venea să cred că eram campion olimpic. Atât de mare a fost bucuria!”, spune actualul preşedinte al Federaţiei Române de Haltere.

A devenit „cangur” prin adopţie

Pentru familia Vlad, Australia este ca o a doua casă. Nicu şi Cristina Vlad s-au stabilit acolo în 1991, când, aflat la un stagiu de pregătire centralizată în America, halterofilul român a primit o propunere din partea federaţiei de la Antipozi de a concura pentru ei pe o perioadă de patru ani. „Am acceptat, deşi soţia s-a opus la început, dar în această decizie a cântărit foarte mult că aveam o datorie morală faţă de australieni”, îşi explică Nicu Vlad decizia. În 1986, Nicu Vlad se afla pe îndepărtatul continent, la o competiţie, însă acuza dureri mari la unul dintre genunchi. Medicii australieni au hotărât să îl opereze, altfel „Hercule din Carpaţi“ risca să nu mai poată face sport de performanţă. Pentru intervenţia chirurgicală estimată la 12.000 de dolari australieni, sportivul nu a fost nevoit să suporte nimic. „Când am plecat, în 1991, am fost considerat trădător, în special de către presă. Am plecat din dorinţa de a face o schimbare şi pentru că îmi făcusem mulţi prieteni acolo. Nu am plecat definitiv, dovadă că m-am întors o dată cu expirarea contractului. Am făcut-o pentru că am vrut să construiesc ceva durabil în sportul românesc”.

Familia lui trăieşte în Australia

Deşi Nicu Vlad îşi petrece majoritatea anului în România, unde îşi împarte timpul între activitatea de la FR Haltere şi cea de la COSR, familia sa locuieşte la mii de kilometri depărtare în Australia. Căsătorit cu o fostă canotoare, campionul olimpic are doi copii care trăiesc la Antipozi: Marta Mădălina (20 ani) şi Nicu Cristian (17 ani). Născută chiar în timpul Jocurilor Olimpice de la Seul din 1988, fata campionului olimpic este studentă la Drept, iar băiatul a moştenit pasiunea pentru sport a tatălui său, fiind un foarte promiţător jucător de fotbal australian, un sport dur, bazat pe viteză şi forţă. „În ciuda distanţei, am o relaţie excelentă cu soţia şi cu cei doi copii. Ne petrecem concediile şi vacanţele împreună, iar ocazional mai dau o fugă prin Australia sau vin ei la mine în România. Marta m-a însoţit chiar şi la unele concursuri de haltere prin Europa, iar cel mic iubeşte efectiv România. Joacă fotbal australian şi a primit o bursă la o şcoală din Melbourne. Visul lui este să plece însă în Statele Unite unde să devină jucător de fotbal american”, povesteşte Nicu Vlad, care a refuzat anul trecut o ofertă foarte avantajoasă din punct de vedere financiar de a prelua lotul naţional de haltere al Marii Britanii în perspectiva Olimpiadei din 2012, de la Londra.

Nicu Vlad

Data şi locul naşterii: 1 noiembrie 1963, Piscu (Galaţi)

A participat la patru ediţii ale JO

Aur JO Los Angeles 1984 la 90 kg

Argint JO Seul 1988 la 100 kg

Bronz JO Barcelona 1992 la 108 kg

A doborât 2 recorduri mondiale

17 medalii la Campionatele Mondiale (11 de aur, 4 de argint si 2 de bronz)

17 medalii la Campionatele Europene (9 de aur, 6 de argint şi 2 de bronz)

Campion şi recordmen al Commonwealthului pentru Australia

Preşedinte al FR Haltere 2001 - prezent

Vicepreşedinte al COSR 2004 - prezent

Maestru emerit al sportului

Membru în Comisia Tehnică a Federaţiei Internaţionale de Haltere

Este un conducător puternic

După retragerea din activitate, Nicu Vlad a rămas în continuare o figură marcantă a sportului românesc. În ultimii cinci ani, “Hercule din Carpaţi” a ocupat funcţia de vicepreşedinte al COSR, fiind reales în noiembrie 2008 în această funcţie înaltă.

Are zece câini ciobăneşti

Mare iubitor de animale, fostul campion olimpic deţine zece exemplare de câini din rasa Ciobănesc Caucazian. Deoarece locuieşte la bloc, “Hercule din Carpaţi” îşi ţine însă preţioşii “amici” la părinţi, în comuna Piscu, şi la socri, în Târgovişte.

A făcut şi afaceri

Fire întreprinzătoare, Nicu Vlad a cochetat multă vreme şi cu lumea afacerilor. A deţinut o firmă ce se ocupa cu transportul internaţional, a făcut tranzacţii cu maşini şi a exportat chiar cu succes în Rusia mai multe soiuri româneşti de vin.

http://www.adevarul.ro/articole/hercule ... n-nou.html

Link to comment
Share on other sites

Nicu Vlad, vicepreşedinte IWF

Gălăţeanul Nicu Vlad a fost ales ieri vicepreşedinte al forului mondial de haltere. Preşedintele Federaţiei Române de Haltere, Nicu Vlad, a fost ales vicepreşedinte al forului internaţional, în cadrul Congreului Federaţiei Internaţionale de Haltere (IWF) care a avut loc la Madrid. Pentru un post de prim-vicepreşedinte şi cinci de vicepreşedinte au candidat 30 de persoane.

Fostul halterofil român Dragomir Cioroslan, medaliat cu bronz la JO de la Los Angeles, acum cetăţean american, va ocupa în continuare un post de vicepreşedinte, la fel ca şi Hasan Akkus (Turcia), Salvatore Coffa (Australia) şi Zygmunt Wasiela (Polonia), iar Chao-Kuo Chang (Taiwan) va fi prim-vicepreşedinte. Ungurul Tamas Ajan a fost reales preşedinte, în timp ce Ma Wenguang din China este noul secretar general al forului. Ajan se află la şefia IWF din anul 2000. La congresul desfăşurat marţi şi miercuri în capitala Spaniei au participat delegaţi din 132 de ţări.

Link to comment
Share on other sites

  • 1 month later...

Nicu Vlad jr. este campion la fotbal australian!

Fiul fostului campion olimpic la haltere Nicu Vlad, a moştenit pasiunea pentru sport a celebrului său tată, şi practică, în paralel, fotbalul american şi cel australian. Component al naţionalei U-18 de fotbal american a Australiei, Nicu Vlad jr. va pleca la vară la un colegiu din SUA, de unde speră să poată ajunge în viitor în NFL, cea mai bogată competiţie sportivă din lume.

Pentru familia Vlad, Australia este ca o a doua casă. Nicu şi Cristina Vlad s-au stabilit acolo în 1991, când, aflat la un stagiu de pregătire centralizată în SUA, halterofilul român a primit o propunere din partea federaţiei de la Antipozi de a concura pentru ei pe o perioadă de patru ani. “Am acceptat, deşi soţia s-a opus la început, dar în această decizie a cântărit foarte mult că aveam o datorie morală faţă de australieni”, îşi explică Nicu Vlad decizia. În 1986, Nicu Vlad se afla pe îndepărtatul continent, la o competiţie, însă acuza dureri mari la un genunchi. Medicii australieni au hotărât să îl opereze, altfel “Hercule din Carpaţi“ risca să nu mai poată face sport de performanţă. Pentru intervenţia chirurgicală estimată la 12.000 de dolari australieni, sportivul nu a fost nevoit să suporte nimic. “Când am plecat, în 1991, am fost considerat trădător, în special de către presă. Am plecat din dorinţa de a face o schimbare şi pentru că îmi făcusem mulţi prieteni acolo. Nu am plecat definitiv, dovadă că m-am întors odată cu expirarea contractului. Am făcut-o pentru că am vrut să construiesc ceva durabil în sportul românesc”.

Deşi Nicu Vlad îşi petrece majoritatea anului în România, unde îşi împarte timpul între activitatea de la Federaţia Română de Haltere şi cea de la Comitetul Olimpic şi Sportiv Român (COSR), familia sa locuieşte la mii de kilometri depărtare, în Australia. Căsătorit cu o fostă canotoare, campionul olimpic are doi copii care trăiesc la Antipozi: Marta Mădălina (20 ani) şi Nicu Cristian (17 ani).

Conştient că numele tatălui său poate fi uneori o povară, Nicu Vlad jr. a refuzat din start să practice halterele. “La antrenamente ridic greutăţi de 60 de kilograme, dar cam asta este singura mea legătură cu halterele”, recunoaşte zâmbind acesta. Posesorul unui fizic impresionant, Nicu Vlad jr. “mănâncă sport pe pâine”. Juniorul adoră fotbalul australian, un sport foarte dur şi dinamic, care este foarte popular la Antipozi. Pentru că vrea să ajungă în SUA, Nicu Cristian (17 ani) s-a reorientat însă în ultima perioadă către fotbalul american. “Rugby-ul mi se pare plictisitor pe lângă fotbalul australian. Aici se marchează foarte multe puncte, se joacă în viteză şi în forţă. E mai apropiat, în opinia mea, de fotbalul american decât de rugby. La vară plec la un colegiu din Los Angeles. Voi face câteva săptămâni de pregătire cu echipa lor de fotbal american şi sper să rămân acolo pentru că visez să joc cândva în NFL”, spune Nicu Vlad jr, care a fost component al naţionalei de fotbal american sub 18 ani a Australiei.

Cine e Nicu Vlad

Data naşterii: 1 noiembrie 1963

Locul naşterii: Piscu (Galaţi)

Cariera de sportiv:

-A participat la patru ediţii ale Jocurilor Olimpice:

-Aur JO Los Angeles 1984 la 90 kg

-Argint JO Seul 1988 la 100 kg

-Bronz JO Barcelona 1992 la 108 kg

-A doborât două recorduri mondiale

-17 medalii la Campionatele Mondiale: 11 de aur,

-4 de argint si două de bronz

-17 medalii la Campionatele Europene: 9 de aur,

-6 de argint şi două de bronz

Cariera:

-Campion şi recordmen al Commonwealthului pentru Australia

-Preşedinte al Federaţiei Române de Haltere 2001 – prezent

-Vicepreşedinte al COSR 2004 – prezent

-Maestru emerit al sportului

-Vicepreşedinte al Federaţiei Internaţionale de Haltere

Ce este fotbalul australian

- Este un sport similar cu rugbyul, dar mult mai dur

- Terenul este oval, iar fiecare echipă are 18 jucători

- Terenul de ţintă conţine patru stâlpi, doi centrali şi doi pe spate

- Un meci durează 80 de minute, în patru sferturi

- Jucătorii pot alerga cu balonul în braţe, însă trebuie să-l bată de pământ la fiecare 15 metri

- Placajul se face doar între umeri şi genunchi

- Există aproape 700.000 de jucători legitimaţi

Mădălina şi-a ajutat tatăl să organizeze Europeanul

Studentă la Drept în Melbourne, Marta Mădălina (20 ani) face deseori naveta în România pentru a-şi vedea tatăl. Născută în timpul Jocurilor Olimpice de la Seul din 1988, când tatăl ei se afla chiar în plin concurs, Marta este încă foarte ataşată de România. A făcut şcoala generală aici şi, în fiecare vacanţă de iarnă, dă o tură la munte pentru a schia. În aprilie, Marta a venit în România pentru a-şi petrece sărbătorile de Paşte alături de tatăl ei şi pentru a-l ajuta pe acesta cu organizarea Campionatului European, cel mai important eveniment sportiv găzduit de ţara noastră în acest an. “Sunt obişnuită cu astfel de concursuri din copilărie. Nu am ridicat o halteră în viaţa mea, nici măcar din curiozitate, dar cunosc toate detaliile legate de regulament. Îmi place mult sportul şi mă gândesc chiar să profesez în domeniu după terminarea facultăţii. M-ar atrage ceva pe partea de relaţii publice, comunicare şi cred că experienţa acumulată mă poate ajuta să lucrez ca PR sau ca ofiţer de presă”, spune frumoasa Marta, care a prezentat ceremonia de deschidere a Campionatului European.

Despre relaţia cu tatăl ei, Marta spune că este una excelentă în ciuda distanţei mari care îi separă. “Tata îmi este în primul rând un prieten foarte bun. Ne petrecem sărbătorile împreună şi vorbim deseori la telefon când sunt în Australia. M-am obişnuit cu viaţa de acolo şi nu cred că aş putea să mă stabilesc definitiv în România, deşi am mulţi prieteni aici”, povesteşte fata campionului olimpic de la Los Angeles.

http://www.click.ro/Click_de_Duminica/S ... australian

Link to comment
Share on other sites

  • 7 months later...

Nicu Vlad, unicul român care a protestat coborând de pe podiumul de premiere

Considerat cel mai bun sportiv gălăţean din toate timpurile, Nicu Vlad se descurcă de minune şi ca manager. Este preşedintele Federaţiei Române de Haltere şi vicepreşedinte al forului mondial.

De voinicul din Piscu au auzit chiar şi puştii cu ceva înclinaţii spre lumea sportului şi cu părinţi cuprinşi de microb, au crescut cu povestea lui „Nicu cel voinic şi haltera de aur" în locul clasicului Prâslea. A concurat la patru ediţii ale Jocurilor Olimpice, de la trei dintre ele întorcându-se cu medalii: bronz în 1996, argint în 1988 şi aurul din 1984. Imposibil de uitat imaginea lui Nicu Vlad de la Los Angeles, ridicând bara încărcată cu aurul olimpic. „Toată lumea are imaginea de atunci, când m-am dezechilibrat cu haltera deasupra capului, iar americanii au speculat foarte bine momentul. Mulţi îmi descriu cum au încă imaginea vie în minte", mărturiseşte Nicu Vlad. În 1992, la Olimpiada de la Barcelona, a ratat medalia datorită altora. O greşeală a oficialităţilor care nu i-au permis să concureze la 99 kilograme, unde puteam să iasă pentru a doua oară campion olimpic. L-au înscris la categoria 108 kilograme şi a ocupat doar locul 4.

La 15 ani avea doar 48 de kilograme

La haltere a ajuns printr-o selecţie care s-a făcut la şcoala din localitatea natală, comuna gălăţeană Piscu. „Fraţii Pavel şi Gheorghe Gospodinov sunt antrenorii care făceau la vremea aceea selecţii la şcoli şi aşa am ajuns să mă apuc de sport. Avem aproape 15 ani, era destul de târziu pentru performanţă în haltere. Îmi amintesc că eram în ultimul trimestru din clasa a 8-a. Aveam doar 48 de kilograme iar unele rude au spus că o să rămân mic de înălţime dacă merg la haltere. Tata a fost însă foarte hotărât, deşi nu practicase niciun sport. Nu numai că m-a lasat, dar el m-a încurajat cel mai mult în carieră", a rememorat Nicu Vlad episodul din 1978 care i-a marcat întrega viaţă. Ascensiunea a fost rapidă. Peste numai patru ani, în 1982, participa la prima competiţie majoră, Campionatul European de juniori de la Hascovo, unde a luat trei medalii de bronz. Un an mai târziu a urmat argintul tot la CE de juniori, iar în 1984 uimea întreaga lume: Jocurile Olimpice, primul său concurs la seniori şi titlul de campion olimpic!

Revolta de la Budapesta

Soţii Vlad, Nicu şi Cristina, s-au stabilit în Australia în 1991, când halterofilul a acceptat o propunere din partea federaţiei de la Antipozi de a concura pentru ei pe o perioadă de patru ani. „Am plecat pentru că eram dator moral, ei îmi plătiseră o operaţie complicată la genunchi în 1986. Atunci, în 1991, am fost considerat trădător, în special de către presă", spune Vlad. L-a durut enorm felul în care era privit, tocmai pe el, singurul român care a coborât la Budapesta de pe podiumul de premiere, protestând astfel pentru că în loc de "Deşteaptă-te Române" se intona „Trei culori", imnul vechi, în 1990 când luase aurul mondial la Campionatul Mondial.

Profil

Data naşterii: 1 noiembrie 1963 (Piscu - Galaţi)

Studii: ANEFS

Familie: căsătorit, doi copii

CE ÎI PLACE

Să-i vadă strânşi în jurul său pe toţi antrenorii şi conducătorii cluburilor importante din lumea halterelor, la consfătuirea care de regulă are loc spre sfârşitul fiecărui an, la Poiana Braşov. Dacă mai este timp şi de o pastramă de berbecuţ la final, totul este pefect.

CE NU ÎI PLACE

„Îmi displace profund acest viscol care a pus stăpânire pe drumurile noastre. Îmi doream foarte mult să vin, ca în fiecare an înainte de Crăciun, acasă, la Piscu, să-mi văd mama şi fraţii. Acum sunt nevoit să renunţ, e prea mare riscul de a rămâne blocat pe undeva printe nămeţi."

ÎNTREBĂRI ŞI RĂSPUNSURI

- Sunteţi şi antrenor la lotul olimpic, pe lângă munca de preşedinte FRH şi vicepreşedinte al federaţiei internaţionale. Cum reuşiţi să le faceţi pe toate?

- Când e pasiune, munca nu mai este dificilă. Iar reuşitele ne dau energie. Sunt mândru că am reuşit să aduc două mari competiţii în România, anul acesta. Este vorba despre Campionatul European de seniori, din aprilie, apoi, în iunie, în premieră pentru România, am avut Campionatul Mondial de juniori. România a mai organizat o singură dată un Campionat European de seniori, în 1972, la Constanţa.

http://www.adevarul.ro/locale/galati/Ni ... 82713.html

Link to comment
Share on other sites

  • 5 months later...

Nicu Vlad:„România m-a considerat trădător!“

* Preşedintele Federaţiei Române de Haltere se declară dezamăgit de reacţia conaţionalilor săi în momentul emigrării sale în Australia după Revoluţia din 1989

Fostul campion olimpic îşi împarte acum viaţa între munca din România şi viaţa din Australia.

- Soţia şi fata dumneavoastră trăiesc în Australia, în timp ce băiatul studiază în SUA. Cum reuşiţi să îmbinaţi munca cu viaţa personală?

- În ciuda distanţei, am o relaţie excelentă cu soţia şi cu cei doi copii. Ne petrecem concediile şi vacanţele împreună, iar, ocazional, mai dau eu o fugă prin Australia sau vin ei la mine în România. Soţia a făcut canotaj, aşa că este deja obişnuită cu viaţa de sportiv şi mă înţelege.

- A moştenit vreunul dintre copii pasiunea pentru haltere?

- Marta este mai aproape de fenomen, m-a însoţit la unele concursuri şi chiar m-a ajutat anul trecut să organizez Europenele de la Bucureşti. Deşi este studentă la Drept în Australia, ea este la curent cu tot ceea ce se întâmplă în general în lumea sportului. A făcut tenis şi nataţie la nivel de amatori, merge la meciuri de fotbal australian şi are foarte mulţi amici în domeniu.

- Băiatul este un promiţător jucător de fotbal american. L-aţi încurajat să facă acest sport?

- El îşi alege singur drumul în viaţă, iar eu îl voi susţine în tot ceea ce face. A plecat în SUA cu o bursă şcolară şi sper să-şi realizeze visul de a juca în NFL. Nu am avut cum să merg cu el anul trecut pentru că organizam Campionatul Mondial de juniori, dar vorbim deseori la telefon.

- Apropo, ce părere aveţi că tot mai mulţi tineri sportivi români aleg să plece peste hotare la studii?

- Dacă noi nu le putem oferi condiţii aici, nu văd logica să-i ţinem cu forţa lângă noi. Mi s-ar părea o nebunie. Lumea este în plin progres, oamenii circulă uşor dintr-un colţ într-altul al planetei. Atunci când am plecat din ţară, după Revoluţie, am fost considerat trădător în România. Cred că a venit timpul ca noi, românii, să fim mai deschişi faţă de globalizare.

- Vă gândiţi să mai părăsiţi România în viitorul apropiat?

- Am avut la un moment dat o ofertă avantajoasă pe plan financiar, să preiau lotul naţional de haltere al Marii Britanii în perspectiva Jocurilor Olimpice din 2012, dar, deocamdată, mă simt foarte bine aici. Sunt implicat în mai multe proiecte şi vreau să le duc la final.

http://www.adevarul.ro/sport/antifotbal/Nicu_Vlad-Romania_m-a_considerat_tradator_0_276572929.html

Link to comment
Share on other sites

  • 2 years later...

Gălăţeanul Nicu Vlad a fost ales prim-vicepreşedinte al Federaţiei Internaţionale de Haltere

Nicu Vlad, preşedintele Federaţiei Române de Haltere a fost ales în funcţia de prim-vicepreşedinte al Federaţiei internaţionale de haltere (IWF), cu prilejul Congresului de la Moscova.
''Sunt noul prim-vicepreşedinte al federaţiei internaţionale. Pentru prima dată, alegerea pentru prim vicepreşedinte s-a făcut separat, după alegerea preşedintelui şi a secretarului general. Am obţinut cele mai multe voturi în cursa cu reprezentanţi ai Rusiei, Turciei şi SUA, dar cel mai aproape de mine s-a clasat thailandezul Intarat Yodbangtoey'', a declarat Nicu Vlad.
Nicu Vlad, vicepreşedinte al IWF din 2009, a mai urcat o treaptă în ierarhia federaţiei internaţionale şi este al doilea după preşedintele Tamas Ajan, 74 ani, din Ungaria, care ocupă acest post din 2000. În alegerile pentru funcţia supremă a forului, Ajan a obţinut 80 de voturi, faţă de 55 ale următorului contracandidat, italianul Antonio Urso, preşedintele Federaţiei europene.
Fostul campion olimpic de la Los Angeles (1984), gălăţeanul este şi vicepreşedinte al Comitetului Olimpic şi Sportiv Român.

viata-libera.ro

Link to comment
Share on other sites

  • 1 year later...

Nicu Vlad: „Pe stadion mă aplaudau 110.000 de oameni. Şi eu aveam 20 de ani“

Nicu Vlad (50 de ani) rememorează traseul unei cariere fantastice care avea să-l ducă din sala de sport a comunei Piscu, Galaţi, până pe podiumurile celor mai importante competiţii sportive

Ca apariţie, Nicu Vlad pare desprins dintr-un roman de Kafka. Un om antrenat toată viaţa să ridice deasupra capului sute de kilograme se mişcă încetişor printr-o încăpere în care abia au loc două birouri şi un scaun. Un alt angajat al Federaţiei Române de Haltere vorbeşte la telefon, cere cotaţii pentru nişte încălţări sportive şi un set format din bară şi greutăţi. Primeşte două oferte. O alege pe cea mai mică şi, evident, inferioară calitativ: „Lasă, că e pentru copii, ei oricum cresc“, spune bărbatul la telefon.

Nicu Vlad pare uşor încurcat. Se uită atent la noi, prin lentilele ochelarilor săi cu ramă subţire, şi ne invită în biroul de lângă, să începem. Aici, surpriză! Locul este şi mai mic, abia are loc o persoană. Ne îngrămădim cât putem, curăţăm lucrurile de pe masă, cât să ne putem vedea şi vorbim. Înghesuit aproape la perete, într-o poziţie evident dificilă, Nicu Vlad priveşte pe geam şi începe să înşire. Mai întâi cuvinte, apoi locuri, apoi premii. Reperele vieţii sale.

 

Cu ce se ocupau părinţii dumneavoastră?

Tata lucra la CFR, iar mama era casnică. Suntem patru copii, trei băieţi şi o fată, iar eu sunt cel mai mare. Tata era un bărbat solid, fără să fi făcut vreun sport anume. Avea 1,72 înălţime, cam aşa, şi până în 100 de kilograme. Era chiar un pic mai gras decât standardul, dar avea o forţă extraordinară.

 

Să înţeleg că semănaţi cu tata.

Da, da, eu aşa zic. Să-ţi povestesc ceva. Am doi veri gemeni. Unul e de talia mea, celălalt - cam de talia ta, poate ceva mai solid. Nu mai ştiu sigur, era ori primăvara, ori toamna, friguleţ afară, aşa. Au venit să luăm nu ştiu ce buşteni pentru sobă. M-am nimerit acasă, pentru că în perioada respectivă fusesem deja transferat la Bucureşti.

 

A, deci vă apucaserăţi deja de haltere!

Da, da, mă apucasem. Şi am mers să luăm buştenii. Eu cu unul dintre fraţii ăştia doi stăteam într-o parte, la un capăt al buşteanului. Tatăl meu stătea la capătul opus, cu vărul celălalt, mai mic. Ei stăteau la capătul gros al buşteanului, noi – la capătul subţire. Eu şi cu vărul meu n-am reuşit să aruncăm buşteanul în căruţă. Tata mi-a şi zis: „Băi, în ce hal faci tu acolo?“. A venit, l-a ridicat singur şi l-a aruncat.

 

Aţi avut o copilărie dificilă? Din punct de vedere financiar zic...

Nu, nu, am avut o copilărie normală a unei familii de la ţară. V-am spus, tata lucra la CFR era şef de manevre la vremea aia. Nu pot să zic că am dus lipsă de ceva. Bine, nu eram cum sunt copiii de astăzi, dar, ştii cum e, la ţară ai tot ce-ţi trebuie în jurul casei: păsări, vacă, porc. Deci cu mâncarea nu era o problemă.

 

Dar vă duceau la câmp, la muncile agricole?

Nu prea, foarte rar. Nici ei nu prea mergeau. Zona aia era toată colectivizată, o lucrau angajaţii CAP-ului. Poate dacă mergea tata să mai cosească nişte iarbă pentru animale, mă mai lua şi pe mine.

 

La învăţătură cum aţi fost? Vă plăcea şcoala?

Cum îi place oricărui băiat. Mai puţin, aşa, nu pot să mă laud cu asta.

 

Dar vă plăcea ceva anume, matematica, româna, eu ştiu...

Nu, nu, nu prea. Îmi amintesc cum, atunci când începea să se încălzească puţin afară, fugeam toţi la gârlă. Aveam tot timpul probleme cu profesorii, ne puneau să chemăm părinţii. Bineînţeles, ne făceam că am uitat să le spunem şi tot aşa...

 

Cum aţi ajuns să faceţi haltere? E totuşi un sport puţin popular printre copii.

Au venit de la clubul Dunărea Galaţi doi fraţi, Gheorghe şi Nelu Gospodinov. Ţin minte că era în cursul săptămânii, ne-au chemat la şcoală şi ei au făcut selecţia. Ne-au explicat pentru ce au venit şi ne-au zis că vor să afle care e cel mai puternic dintre noi. Eram foarte curioşi. Ne-au zis că se întorc duminică să vadă care dintre noi ridică cel mai mult. Eram 35-37 de elevi în clasă, toţi de aceeaşi vârstă, toţi băieţi. Pe vremea aceea existau o clasă de băieţi, una numai din fete şi una mixtă. Eu eram în cea formată numai din băieţi. Antrenorii au plecat, s-au întors în acea duminică. Ne-au băgat în sala de sport şi ne-au cântărit pe fiecare.

 

Aţi şi ridicat atunci?

Da, au venit cu o halteră cu nişte greutăţi. Îmi aduc aminte că la cântar am ieşit cu 48 de kilograme şi am ridicat 42 deasupra capului şi 45 numai la piept. Am fost pe locul II, colegul meu de bancă avea 53 de kilograme şi a ridicat 45 sus.

 

Eraţi încântat?

Da’ cum? Ne-au dat câte o diplomă, eram foarte încântat. M-am dus acasă şi le-am arătat-o părinţilor. Era şi o soră de-a tatei la noi şi m-a întrebat: „Dar ce sport e ăsta, haltere?“. Nu ştia lumea. I-am spus că am ridicat greutăţi. „A, păi nu eşti prea copil să ridici greutăţi? Vezi că o să rămâi mic!“, a spus sora. Tata s-a enervat: „Auzi, mă, dar de unde ştii tu că rămâi mic?“. Era foarte contrariat. A pus-o imediat la punct!

 

Mama a spus ceva?

Nu, ea doar se uita. Dar tata m-a încurajat, mi-a zis că e bine aşa, că e important să fac sport.

 

V-aţi gândit vreodată ce s-ar fi întâmplat dacă cei doi antrenori nu ar fi trecut pe la şcoală?

Aş fi făcut un liceu la Galaţi, probabil, şi de acolo înainte, nu ştiu. Aşa s-a şi întâmplat, de fapt, a IX-a şi a X-a le-am făcut la Galaţi. După selecţia asta, Nelu Gospodinov venea de câte trei ori pe săptămână la noi în comună, să facem antrenamente în sala de sport. După vacanţa de vară, în care, bineînţeles, nu am mai făcut mişcare, m-am transferat cu şcoala la Galaţi. Nici nu mai voiam să mă duc la haltere. Şi ţin minte că, în maximum o săptămână, m-am pomenit cu ei la şcoală. „Ce-i cu tine, mă?“ M-am întors, ce să fac? După ce terminam orele la Liceul Industrial 9, făceam antrenamente pe strada 6 Martie, în Galaţi.

 

Cum s-a decis mutarea dumneavoastră la Bucureşti?

Păi eu mă antrenam în fiecare săptămână, apoi am şi participat la primul concurs interşcolar. A fost un eşec, trebuia să facem un barem şi l-am ratat, nici măcar asta n-am reuşit.

 

Cât era baremul, mai ţineţi minte?

Era 60 de kilograme la stilul smuls. Am ratat toate cele trei încercări şi am căzut afară din concurs.

 

Deci nu a fost un început foarte promiţător.

Nu prea. Dar, spre finalul clasei a X-a, am fost din nou abordat de către Gheorghe Gospodinov, care se transferase între timp la Bucureşti, la Rapid. Plecasem de la antrenament, la Galaţi, şi mergeam pe lângă linia de tramvai. M-a oprit şi-mi spune: „Uite, aşa şi aşa, că dacă te interesează, te-aş lua cu mine la Rapid. Să vorbeşti cu părinţii tăi“. Nu înţelegeam de ce, cum de m-a ales tocmai pe mine. Prinsesem un singur Campionat Naţional şi ieşisem pe locul 10. Practicam sportul ăsta de vreo doi ani, dar sporadic, doar pe timpul verii.

 

Eraţi sceptic.

Da, eram chiar un pic sceptic. Ştiam că am colegi, unii chiar mai mici decât mine, care avuseseră clasări mult mai bune. L-am întrebat: „De ce eu?“.

 

Şi ce v-a spus?

Că pot să fac şi că el vede asta. El a fost aceeaşi persoană care mi-a spus că voi merge la Jocurile Olimpice de peste patru ani. Asta se întâmpla în aceeaşi vară cu transferul la Bucureşti. Eram la mare şi priveam la televizor Jocurile Olimpice de la Moscova, din 1980. Ce l-a convins pe el, că mi-a zis ulterior... Că ridicam anumite greutăţi la antrenament, iar apoi, la concurs, ridicam mai mult. Aveam colegi extraordinari, în perioada respectivă, care ridicau foarte mult la antrenament, dar la concurs... 20 de kilograme pe stil mai puţin!

 

Deci asta îl convinsese!

Da. Şi tot el a fost persoana care mi-a spus că o să ajung să particip la trei ediţii ale Jocurilor Olimpice. E adevărat că am participat la patru ediţii, dar la trei am luat medalii.

 

Cum vi s-a părut ideea asta că, peste patru ani, veţi fi în delegaţia României la Jocurile Olimpice?

Mi s-a părut ireal. Aveam încredere în ce-mi spunea antrenorul, dar tot mi se părea o poveste pentru copii.

 

Îmi spuneaţi despre sportivii care ridică mult la antrenamente, dar nu reuşesc acelaşi lucru şi la concursurile oficiale. De ce se întâmplă asta?

Se pierd cu firea în competiţii, sunt emotivi.

 

Dumneavoastră cum făceaţi ca să fiţi concentrat, pe moment acolo?

Ce făceam eu, şi cred că şi alţii fac, era să derulez în minte seria de mişcări pe care urma să le fac. Începând cu startul, până la final.

 

La ce stil vă simţeaţi mai confortabil?

Eu am fost considerat un smulgător, dar mi-au plăcut ambele stiluri, şi smuls, şi aruncat. În tinereţe, am aruncat mult, eram un foarte bun aruncător. Apoi am început să slăbesc mai mult, pentru a intra în categorie. Iar când slăbeşti mai mult, stilul aruncat este mult mai afectat.

 

Vă întreb ca un om care nu se pricepe deloc la asta. Care stil este mai dificil?

Stilul smuls este mai dificil, pentru că se bazează mai mult pe viteză şi explozie, adică pe calităţite tehnice. Stilul aruncat implică mai mult forţa. Nu că n-ar fi vorba şi acolo despre viteză sau tehnică, dar, totuşi, forţa este mai importantă.

 

Să vorbim despre Los Angeles, 1984. Înainte de plecare, ştiaţi că România era singura ţară din Pactul de la Varşovia care decisese să-şi deplaseze delegaţia olimpică acolo?

Da, da, sigur că ştiam. Dar n-a contat nimic, ca presiune sau responsabilitate. Eram un copil, aveam 20 de ani. Ştiam că sunt favorit, într-un fel. Şi, apropo de ce vorbeam mai devreme cu stilurile, eu am smuls acolo 172 de kilograme şi 500 de grame şi am ridicat 220 de kilograme. Deci aproape 50 de kilograme diferenţă. Şi, în general, diferenţa standard între cât ridici în funcţie de stil este de 35-40 de kilograme. Dar eu eram în creştere şi categoria la care am evoluat foarte bine a fost cea de 100 de kilograme. Aşa am ajuns să dobor recordurile mondiale la stilul smuls.

 

Mi-aţi spus adineaori că ştiaţi că sunteţi favorit. Cum aşa?

La noi e destul de simplu, se lucrează cu cifre. Ştiam cât pot eu ridica, ştiam şi unde sunt ceilalţi. Acuma, normal, competiţia mai poate schimba una-alta, mai depinde şi de cum se comportă concurenţii în ziua respectivă.

 

Cât a contat lipsa ruşilor de la Olimpiada de la Los Angeles?

Ruşii erau foarte buni, dar în anul următor au mers la Campionatele European şi Mondial şi tot i-am bătut. Plus că la Los Angeles am doborât recordurile olimpice ale ruşilor.

 

În afară de antrenament, ce-aţi făcut în Los Angeles? Aţi apucat să vizitaţi ceva? Aţi mers la cumpărături?

Nu, nu, mai mult în Satul Olimpic şi am mai ieşit de câteva ori pe lângă, pe acolo.

 

Dar nu vă lăsau sau cum?

Nu, nu, ne lăsau, nu erau probleme.

 

Vă întreb asta pentru că mă gândesc că eraţi un tânăr, ieşit din comunism într-unul din cele mai cunoscute oraşe ale planetei. Nu eraţi curios cum era lumea acolo?

Eu n-am avut chestia asta, cu să mă duc nu ştiu unde şi să fac nu ştiu ce. Eu eram cu competiţia. Aveam obiectul muncii şi-mi vedeam de ale mele.

 

Ce face un halterofil în seara de dinaintea concursului? Era o dietă specială?

Depinde dacă ai de slăbit ca să faci categoria, cât ai de slăbit... La Jocurile Olimpice de la Los Angeles era bufet suedez, puteai mânca până plesneai. Tu trebuie să te stăpâneşti. Era plin de sucuri, de dulciuri, Mars-uri, toate nebuniile. Banane! Toate lucrurile pe care noi le vedeam numai în filme.

 

Şi v-aţi stăpânit cu greu sau aţi mai gustat?

Chiar n-am avut probleme. Îmi aduc aminte chiar că am avut, câteva zile la rând, 95 de kilograme şi 550 de grame. Patru sau cinci zile la rând. Dar nu mă abţineam de la nimic. Era cald, beam multe sucuri d-astea de portocale...

 

Îmi spuneaţi că eraţi un copil la acel moment. Cum aţi reacţionat la primirea medaliilor? Înţelegeaţi ce vi se întâmplă?

Nu prea am realizat. Era o nebunie în jurul meu, auzeam zgomotul din tribune, oamenii aplaudau în picioare. Mai ales când am bătut recordul olimpic de 212, am făcut mai întâi 215 şi apoi l-am mai bătut o dată, la 220 de kilograme. Am primit poze... Nu pot să uit! Deci, la Los Angeles am primit sute şi sute de poze de la oameni care se aflau în sală şi-mi făceau fotografii. A doua zi, a treia zi, te întâlneai cu ei pe acolo şi-ţi dădeau poze. Eu n-am avut aparat de fotografiat la mine, dar am venit cu câteva sute de poze. Dar în zilele alea nu am înţeles nimic. Era o atmosferă de competiţie, era extraordinar. De fiecare dată când îmi aduc aminte de Olimpiada din America mă furnică pielea. Am intrat pe stadion şi 110.000 de oameni mă aplaudau. Şi eu aveam 20 de ani.

 

Când v-aţi întors în ţară aţi fost felicitat de oficialităţi?

Nu-mi văzusem părinţii din anul anterior, din decembrie. Aşa că, atunci când m-am întors în ţară, i-am găsit la aeroport, alături de primarul din Piscu, oameni din comună... Mi-au făcut o surpriză, cum ar veni. Aşa că m-am întors acasă şi am participat la o sărbătoare în comună. Iar despre oficialităţi, îmi amintesc că tot ne spuneau în cantonamente că o să ne felicite Ceauşescu. Nu ne-a mai felicitat. Chiar şi premierea a dat-o cam după un an, când a venit Juan Antonio Samaranch (n.r. - preşedintele Comitetului Internaţional Olimpic în perioada 1980-2001) în România. Ca să-l impresioneze, cred.

V-au dat şi bani?

Dacă îmi aduc bine aminte, au fost 15.000 de lei, cam vreo cinci salarii normale. Ne-au mai dat câte un video, unii au luat şi case. Dar eu am luat 15.000 şi un video.

 

Cât au contat banii în cariera dumneavoastră?

Nu prea au contat, pentru că în haltere banii sunt foarte puţini. Mie întotdeauna mi-a plăcut competiţia, din asta am trăit.


Cum a fost la Seul, în 1988? Ştiu că aţi participat accidentat.

Da, am avut o depunere de calciu la genunchi şi nu am putut să mă pregătesc cam şase-şapte luni. Chiar s-a pus problema dacă să mă ducă la Jocurile Olimpice. Cei din conducerea federaţiei au spus: „Domn’e, hai să-l ducem, că poate îi fac ăia ceva pe acolo, cu medicina asta asiatică“. Şi, într-adevăr, m-au luat şi mi-au făcut ceva acupunctură.

 

Coreenii?

Da. Şi a mers, am început, încet-încet, să fac antrenamente acolo. Dar ajunsesem de aveam o diferenţă de grosime, la piciorul stâng faţă de dreptul, de 7 centimetri. Am luat locul al II-lea acolo. De fapt, în competiţie fusese locul III, dar sportivul din Ungaria a fost depistat pozitiv şi am ajuns pe II.

 

Nici în Seul nu prea aţi ieşit să vă plimbaţi?

Foarte puţin. Am ieşit cu fetele de la canotaj, Elisabeta Lipă, de exemplu, sau de la scrimă, şi mergeam într-un bazar mare. Am cumpărat blugi, dulciuri, nebunii d’astea... Şi mai aveau şi un turn aşa, ca de televiziune, şi am fost într-o zi de am văzut şi chestia aia.

 

Securiştii veneau cu dumneavoastră?

Da, au mai fost competiţii la care au fost şi ei. Dar de multe ori nici nu ştiam care sunt. Ţin minte o întâmplare chiar de la Seul. Primisem un tricou de la o firmă sportivă din Asia, iar noi, românii, eram cu Adidas. Când îi mai vedeam pe ăştia cu firmele, mergeam după ei, poate ne mai dau un tricou sau ceva. Ei, şi în ziua aia mi-am spălat tricoul oficial şi mi-am tras ăsta nou pe mine, ca să mă îmbrac cu ceva. Mă întreba securistul de la balcon, striga de la etajul 2, că de ce nu port tricoul nostru? Dar n-am avut probleme cu ei. Şi nici nu am fost un tip care să creeze probleme.

 

Unde v-a prins Revoluţia?

În Bucureşti. Chiar vorbeam cu o rudă din partea soţiei, care locuieşte în Canada acum, despre cum am fost împreună la Revoluţie să le ducem ceva celor de la Televiziune. Tocmai venisem din Polonia şi aveam cafea. Au făcut femeile cafea şi am pus-o într-o damigeană. Eu nu sunt băutor de cafea. Am mers la Televiziune. Am luat nişte pahare şi voiam să le dăm oamenilor să bea. Nimeni nu avea încredere să guste. Aşa că eu, nebăutor de cafea, am început să gust ca să-i conving că nu e otrăvită.

 

Nu vă recunoşteau oamenii?

Nu, că era seară. Şi, în aceeaşi seară, în timp ce mergeam unul lângă altul pe stradă, cineva a tras. A murit un om chiar în spatele meu, trecuse glonţul printre mine şi ruda asta despre care vă spuneam. Se trăgea încontinuu la Televiziune. Erau nişte roabe de cărat pietre şi se auzeau gloanţele lovindu-se de ele. Un glonţ tras la Revoluţie a trecut la câţiva centimetri de mine. Apoi, la câteva ore, au apărut nişte zvonuri despre câţiva mari sportivi, că am fi terorişti.

 

Ce sportivi?

Păi, eu îmi mai aduc aminte de Rică Răducanu, mai mulţi... Ne-a luat Lia Manoliu, ne-a dus la Televiziune şi ne-a băgat în direct. „Uite, domn’e, oamenii sunt sportivi, nu au nicio treabă cu teroriştii!“ Era confuzie şi erau oameni speriaţi.

 

De ce aţi preferat să plecaţi din ţară imediat după căderea comunismului? Nu eraţi curios cum se va schimba viaţa în România?

În 1990 am fost invitat în America, pentru un stagiu de pregătire de trei luni. M-au băgat americanii prin tot felul de aparate, pentru a mă testa. La final, am participat la „Jocurile Bunăvoinţei“, la Seattle. Acolo m-am întâlnit cu australienii.

 

Sună a roman de spionaj.

Da (râde). Oricum, noi avusesem legături şi înainte. În 1989, deci după momentul Seul, am fost operat la genunchi de un doctor australian, la ei acolo. Fusese Cupa Mondială de la Melbourne, a urmat apoi un turneu local şi, la final, am luat decizia să mă operez.

 

Cu aceeaşi problemă medicală de la Seul?

Da, da, depunerea de calciu sub rotulă. Am fost operat de un doctor australian complet gratis. Toată treaba am făcut-o pe blat, îmi aduc aminte că secretarul general spunea că trebuia să luăm sute de aprobări, care ajungeau până la Elena Ceauşescu.

 

Dar cum de nu v-a cerut medicul niciun ban?

Nu ştiu, aveam o relaţie destul de bună, eram prieten cu doi halterofili, fraţi, din lotul Australiei. Efectiv, nu ştiu cum s-au făcut plăţile între ei, ce-au făcut, dar pe mine nu m-a costat nimic. Oricum, din ce-mi aduc aminte, la vremea respectivă, o astfel de operaţie costa cam 12.000 de dolari. M-au operat astăzi, şi peste două zile am plecat în România, cu avionul. Şi fusesem operat la ambele picioare. Asta pentru că n-a făcut incizie, ci a realizat operaţia printr-o găurică.

 

Ce a cântărit în decizia de a emigra în Australia?

Mi-a plăcut Australia. Acolo a fost ceva total deosebit. E cu totul şi cu totul altă lume. Mă rog, lucrurile s-au mai schimbat între timp şi acolo. Dar, cel puţin atunci, mi s-a părut o chestie... Nu pot să uit ceva. Când ajungeam în Australia, pe la ora 5 dimineaţa ateriza avionul, şi mergeam de la aeroport către oraş. Era un răsărit de-ţi lua minţile. Şi oamenii... Foarte relaxaţi, foarte simpli, cam cum mai găseşti prin cătune la noi, se bucură de viaţă. Şi nivelul de viaţă, totul... E adevărat, s-au mai schimbat lucrurile între timp, că şi ei sunt o ţară de emigranţi.

 

Dar vi „s-a bătut obrazul“ în România?

Atunci când am plecat, în 1991, am fost făcut trădător prin ziare.

 

Dar lotul, antrenorii?

Antrenorilor nu prea le-a convenit, nici preşedintelui federaţiei, dar n-au avut ce să facă. Le-am zis că lumea se schimbă, că vreau să mai am un paşaport ca să pot circula altfel dintr-un loc în altul.

 

Aţi continuat totuşi să concuraţi pentru România la Olimpiade.

Da, la Olimpiade numai pentru România am concurat. Pentru Australia am participat la două Campionate Mondiale şi o ediţie a Commonwealth Games. Dacă participi pentru o ţară la Olimpiadă, trebuie să ai acordul ţării respective pentru a schimba reprezentarea. Iar eu nu am avut acordul României. Nici n-am insistat foarte mult. Am avut nişte discuţii şi, când am văzut că nu merge, am renunţat.

 

Dar în perioada asta vă antrenaţi în Australia?

Pentru Jocurile Olimpice veneam să mă antrenez în România.

 

Cât aţi stat în Australia?

Cinci ani. Şi am revenit în România.

 

Mai aveţi vreo legătură acolo, acum?

Am, am. Copiii sunt acolo, locuiesc în Melbourne.

 

Cât de des mai mergeţi pe acolo?

O dată, poate de două ori pe an. Şi Australia a devenit foarte scumpă ca ţară.

 

Eraţi plătit bine cât aţi stat acolo?

Da, foarte bine. Undeva la nivelul Statelor Unite ale Americii. Erau salarii foarte mari. Am mai avut oferte de la ei, chiar şi atunci când s-a terminat contractul de patru ani, trăgeau de mine să rămân, dar nu m-a încântat.

 

De ce?

M-am simţit destul de singur. Deşi există o comunitate mare de români. Mi-a fost destul de greu când am început să trăiesc acolo. Şi am decis să mă întorc în România, în 1995.


Ştiţi că există un exerciţiu, „Romanian deadlift“, denumit de americani astfel după ce v-au văzut la un antrenament?
Da, ştiu. E un exerciţiu pe care noi îl practicăm curent în România. Nu l-am inventat eu. Le-am explicat tehnica americanilor, în 1990, când mă antrenam cu ei. Este un exerciţiu de aplecări cu greutăţi, un exerciţiu ajutător, care, dacă-l faci corect, e foarte util.
 
De când sunteţi în Federaţia Română de Haltere?
De când m-am retras din activitate, din 1997.
 
Mai faceţi sport astăzi?
Nu. Din păcate, nu. Aşa, că mai fac câte un mers, din când în când...
 
Este din cauza activităţii la birou?
Ar fi uşor să zic asta. Adevărul este că am devenit foarte sedentar. Mai am perioade când fac mişcare mai multă, dar sunt destul de rare.
 
Cum arată sportul acesta, astăzi, în România? Mai avem talente?
Talente au fost şi sunt, numai că trebuie să le descoperim. Ele nu vor veni niciodată singure la noi. Trebuie selecţie continuă, ori în România asta nu prea se întâmplă. Aici, selecţia se face, dar nu se pot oferi condiţii pentru performanţă, şi copiii ăia se pierd.
 
Şanse la medalii mai avem, la Mondiale, Europene?
Da, avem, sigur că avem. Chiar acum avem patru copii care merg la Jocurile Olimpice pentru tineret, care se organizează în China. Deci ceva-ceva viitor ar fi.
 
Cum se împacă felul dumneavoastră de a fi, foarte competitiv, cu munca pe care o faceţi zi de zi, la birou?
Nu mi-a plăcut niciodată munca asta, dar nevoia m-a învăţat. Cel mai trist sunt când vreau să fac lucrurile practice şi nu pot, din diferite motive de sistem.
 
Dar bani sunt pentru sportul acesta?
În România, nu sunt firme care să sponsorizeze halterele. Afară sunt. La noi e o problemă cu sportivii, dar una şi mai mare cu antrenorii. Sunt tot mai puţini. E o meserie care e plătită extrem de prost.
 
Cât câştigă un antrenor în România?
Câteva milioane, maxim 10, să zicem. La vechime foarte mare poate să ajungă şi la 15 milioane pe lună. Şi oamenii ăştia pleacă de acasă, îşi lasă familiile ca să meargă în cantonamente luni în şir. Nu e simplă viaţa de antrenor. Sunt mulţi care au avut şi au probleme de familie, se despart de soţii, îşi lasă copiii mici acasă pentru a pleca să aibă grijă de alţi copii.
 
Care ar fi soluţia?
Mai mulţi bani de la buget pentru antrenori. Meseria asta e foarte frumoasă, ai satisfacţii uriaşe, dar toate trec prin stomac, ştii cum e.
 
Dumneavoastră nu v-aţi dori să antrenaţi?
Eu am antrenat mult, după ce am renunţat la carieră, şi încă mai antrenez şi astăzi. Şi mult timp fără absolut niciun ban, pe gratis. Nici astăzi nu iau salariu, eu figurez în acte doar ca preşedinte al federaţiei. Dar am făcut meseria asta cu plăcere şi încă o fac. Mă duc la sală să-i văd pe copii cât de des pot, tot acolo îmi petrec cea mai mare parte a timpului, ca şi în tinereţe.
 
Campion pentru două ţări
Numele: Nicu Vlad
Data şi locul naşterii: 1 noiembrie 1963, comuna Piscu (Galaţi)
Starea civilă: căsătorit cu fosta canotoare Cristina Vlad, are doi copii, ambii stabiliţi în Australia
Cariera şi distincţii: A participat la patru ediţii ale Jocurilor Olimpice, la trei dintre ele aflându-se printre medaliaţi: aur în 1984, argint în 1988 şi bronz în 1996.
A doborât două recorduri mondiale.
Este deţinătorul a 17 medalii la Campionatele Mondiale (11 de aur, 4 de argint şi 2 de bronz) şi tot atâtea medalii la Campionatele Europene (9 de aur, 6 de argint şi 2 de bronz).
Campion şi recordmen al Commonwealthului pentru Australia.
Este preşedinte al Federaţiei Române de Haltere şi vicepreşedinte al Comitetului Olimpic şi Sportiv Român.
Locuieşte în: Bucureşti
adevarul.ro
Link to comment
Share on other sites

  • 2 years later...

Nicu Vlad, ales vicepreședinte al Federației Internaționale de Haltere

Nicu Vlad, președintele Federației Române de Haltere, a fost ales, la 29 mai 2017, vicepreședinte al Federației Internaționale de Haltere (IWF), cu 109 voturi din cele 140 validate la Congresul Electoral IWF de la Bangkok.

Fostul halterofil Nicolae ''Nicu'' Vlad, triplu medaliat olimpic și triplu campion mondial, s-a născut la 1 noiembrie 1963, în comuna Piscu, județul Galați.A activat la cluburi precum CS Galați, CS Rapid, CS Steaua și CS Astra. Supranumit ''Hercule din Carpați'', Nicu Vlad a cucerit medalia de aur la haltere în cadrul Jocurilor Olimpice de vară din Los Angeles, 1984, la categoria 90 kg. La Olimpiada din 1988, de la Seul, a obținut argintul la categoria 100 kg, iar în 1996, la Jocurile Olimpice de vară de la Atlanta, a câștigat bronzul la categoria 108 kg. A fost campion mondial la haltere în 1984, la Los Angeles, categoria 90 kg, la Sofia, în 1986 la categoria 100 kg și la Budapesta, în anul 1990, tot la categoria 100 kg. Vicecampion mondial în anii 1987, Ostrava și 1989, Atena, la categoria 100 kg. La aceeași categorie, a câștigat bronzul la Campionatul Mondial din 1985, din orașul suedez Sodertlje. La Campionatele Europene, a ieșit de două ori pe primul loc la categoria 100 kg, în 1985 și 1986. De patru ori a cucerit argintul european. În anul 1994, reprezentând Australia, Nicu Vlad (cu dublă cetățenie română și australiană) a cucerit aurul la Jocurile Commonwealth, ținute în Canada, precum și argintul la Campionatul Mondial din 1994, de la Istanbul. Ambele titluri au fost pentru categoria 108 kg.

În 1997 a devenit președinte al Federației Române de Haltere și antrenor al lotului olimpic. Din 2004 a ocupat funcția de vicepreședinte al Comitetului Olimpic și Sportiv Român. Începând cu data de 9 septembrie 2016, Nicu Vlad a îndeplinit funcția de președinte interimar al Comitetului Olimpic și Sportiv Român, până la alegerile din 15 noiembrie 2016. Este membru în Comitetul Executiv al Federației Europene și membru în Comisia Tehnică a Federației Internaționale de Haltere. Este maestru emerit al sportului.

În anul 2000, a fost decorat cu Ordinul Național ''Pentru Merit'' în grad de comandor. Este căsătorit și are doi copii.

agerpres.ro

Link to comment
Share on other sites

  • 3 years later...

Nicu Vlad și-a depus candidatura pentru funcţia de preşedinte al Federaţiei Internaţionale de Haltere

Nicu Vlad candidează pentru funcţia de preşedinte al Federaţiei Internaţionale de Haltere (IWF), cu ocazia alegerilor programate pentru 26 şi 27 martie 2021.

Comitetul Internaţional Olimpic (CIO) a solicitat să se întreprindă reforme urgente în materie guvernanţă şi politică antidoping, sub ameninţarea cu excluderea de la Jocurile Olimpice, forul internaţional având de peste un an preşedinţi interimari după demisia forţată a celui care a fost considerat omul forte timp de patru decenii, ungurul Tamas Ajan.

Candidaţii la preşedinţia IWF sunt britanicul Mike Irani – actualul preşedinte interimar şi care a asigurat că nu va candida pentru funcţie, grecul Pyrros Dimas, qatarianul Mohamed Yousef Al-Mana, finlandeza Karoliina Lundahl, kazahul Janat Tusupbekov, irakianul Mohamed Jalood, românul Nicu Vlad, preşedintele Federaţiei Române de Haltere – toţi membri în Comitetul Executiv, americanca Ursula Papandrea, chinezul Jinqiang Zhou, norvegianul Stian Grimseth şi iranianul Ali Moradi, informează agenția EFE, ciată de Agerpres.

Printre alte aspecte care atrag atenţia, scrie sursa citată, sunt candidaturile pentru funcţia de membri în Comitetul Executiv ale egipteanului Mahmoud Mahgoub şi thailandezului Intarat Yodbangtoey, ale căror ţări au fost excluse de la participarea la Jocurile Olimpice de la Tokyo-2020 din cauza cazurilor repetate de dopaj. Pe această listă mai figurează şi australianul Sam Coffa, în vârstă de 85 de ani.

Cel mai strălucit halterofil al României, Nicolae ”Nicu” Vlad, triplu medaliat olimpic şi triplu campion mondial, preşedinte al Federaţiei Române de Haltere, s-a născut la 1 noiembrie 1963, în comuna Piscu, judeţul Galaţi, potrivit cosr.ro. A început să practice halterele la vârsta de 15 ani. A fost descoperit de antrenorul Gh. Gospodinov. Legitimat la secţia de haltere a Şcolii Sportive Galaţi, apoi la Clubul „Dunărea” din oraşul natal. A cunoscut consacrarea la Clubul „Rapid” din Bucureşti şi, în special, la Clubul „Steaua”. Spre sfârşitul carierei de sportiv, a activat şi pentru Clubul „Astra” din Arad. Supranumit „Hercule din Carpaţi”, Nicu Vlad a cucerit medalia de aur la haltere în cadrul Jocurilor Olimpice de vară din Los Angeles, 1984, la categoria 90 kg, pe când avea doar 20 de ani. La Olimpiada din 1988, de la Seul, a obţinut argintul la categoria 100 kg, iar în 1996, la Jocurile Olimpice de vară de la Atlanta, a câştigat bronzul la categoria 108 kg.

prosport.ro

Link to comment
Share on other sites

  • 1 year later...

Fostul halterofil Nicu Vlad, suspendat pe viaţă

Românul Nicu Vlad (58 de ani) și ungurul Tamas Ajan (83 de ani), foști conducători ai Federației Internaționale de Haltere (IWF), au fost suspendați pe viață de către TAS (Tribunalul de Arbitraj Sportiv), pentru rolul lor în muşamalizarea dopajului, a anunţat lefigaro.fr. Camera antidoping a jurisdicţiei i-a interzis pe viaţă, începând de joi, pentru implicarea lor "în manipularea procesului de control al dopajului şi complicitate la încălcări ale regulilor antidoping care implică mai mulţi halterofili pe o perioadă începând din 2012", indică TAS. "Având în vedere gravitatea încălcărilor reglementărilor antidoping şi durata în care acestea au fost săvârşite, arbitrul unic a considerat că o ineligibilitate pe viaţă este sancţiunea adecvată", explică instanţa supremă a lumii sportive. În discuţie au fost 146 de cazuri suspecte, în perioada 2009-2019.
Ajan a prezidat IWF timp de 20 de ani înainte de a fi forţat să demisioneze, în aprilie 2020, iar Vlad a fost vicepreşedinte al organizaţiei.
Gălăţeanul Nicu Vlad, fost campion olimpic la Los Angeles în 1984, a fost angrenat în scandalul de dopaj şi corupţie după un documentar realizat de canalul german de televiziune ARD în ianuarie 2020, care a declanşat investigaţii în cascadă.

viata-libera.ro

Link to comment
Share on other sites

Create an account or sign in to comment

You need to be a member in order to leave a comment

Create an account

Sign up for a new account in our community. It's easy!

Register a new account

Sign in

Already have an account? Sign in here.

Sign In Now
×
×
  • Create New...

Important Information

We have placed cookies on your device to help make this website better. You can adjust your cookie settings, otherwise we'll assume you're okay to continue.