Ultimii manufacturieri din Galaţi

[dcp100168]

Ultimii manufacturieri din Galaţi, în prag de criză

Dacă puţinii meşteşugari care au mai rămas în Galaţi ar avea, într-adevăr, câte o brăţară de aur în jurul mâinii, aşa cum spune proverbul, în această perioadă de criză ar face, cu siguranţă, coadă în faţa amaneturilor. Şi asta pentru că nici clienţii nu se mai înghesuie, dar şi pentru că cizmarilor, croitorilor sau ceaprazarilor de astăzi nu le mai urmează nici un ucenic. Odinioară preţuite şi, din acest motiv, numeroase, atelierele de croitorie, cizmărie, pielărie etc. erau adevărate temple de eleganţă, curăţenie şi bun gust. Astăzi, înghesuite şi prăfuite, nu mai sunt accesibile decât celor câţiva tradiţionalişti care ştiu valoarea unui costum făcut la comandă, a unei plăpumi lucrate manual, a unui pantof „turnat” pe picior. Meşterii speră ca Primăria să le vândă, într-un final, spaţiile în care lucrează de zeci de ani, pentru a le putea da o faţă comercială. Până atunci, clienţii intră pe uşi masive, de metal, care scârţâie a comunism feroce, după care fac eforturi să nu privească spre tavanul care ar putea să se prăbuşească oricând peste ei. Nu vă spunem ceva nou dacă vă amintim că este criză. Asta înseamnă că, atunci când avem ce, recondiţionăm. Noutatea este însă că manufacturierii nu sunt îngropaţi neapărat de lucrurile realizate în fabrică, ci de kitsch-urile ieftine venite pe filieră chinezească sau turcească.

La conu Alecu, pe Bălcescu

După ce a îmbrăcat mai mult de jumătate de Galaţi, conu Alecu pentru cunoscători, adică Ilie Alecu, lucrează „de 15 ani pe Bălcescu, dar în branşă, este de peste 40 de ani”. Croitorul, altădată de lux, s-a resemnat; oamenii nu mai vin să îşi comande costume, ci doar pentru mici reparaţii şi ajustări. „Nici nu se mai fac, costumele se cumpără de gata. Aici vin doar pentru modificări, nici oamenii nu mai au bani…”, spune meşterul, cu centimetrul după gât.

Ciudat este că oamenii preferă să cumpere costume de-a gata, care nu le vin întotdeauna, deşi acestea au preţuri mai mari decât cele practicate în atelierul de croitorie. „Un costum bărbătesc, făcut la noi, costă 200 de lei, 22 de lei este un pantalon, 150 lei un sacou, 35 de lei o fustă, 30 de lei o vestă…”, enumeră, amabil, conu Alecu. Zgomotul, altădată, permanent, al maşinilor de cusut şi aburul fiarelor de călcat sunt inexistente astăzi; în afară de Alecu nu mai lucrează decât un om. De ucenici, nici vorbă! „Pe vremuri, lucram cu zece-douăzeci de oameni, acum mai am unul singur… Croitorii s-au rărit, au ieşit la pensie. Dacă ar vrea cineva să înveţe croitorie, chiar nu are unde! Doar să facă efort un croitor şi să vrea să-i arate…Nu mai există şcoală, cine ar fi interesat ar trebui să ceară să stea pe lângă un croitor…”.

Mai din mândrie, mai din spirit de conservare, manufacturierii nu se plâng de criză. Găsesc alte şi alte explicaţii pentru puţinii clienţi care le calcă pragul: „acum e o perioadă moartă, mai mulţi vin de Sărbători, când fiecare îşi face un costum…”. Valurile de stofă, unele prăfuite, altele noi, toate de calitate, îşi dorm somnul de tafta pe rafturile tocite de vreme. Printre ele, conu Alecu îşi aminteşte de timpurile de altădată, când comenzile veneau câte 15-20 pe zi, iar manufacturierul abia putea să le facă faţă…

„Din ac nu se trăieşte!”

„Facem plăpumi, lenjerie de pat. Se cere, nu toată lumea are centrală de apartament sau pilotă de la supermarket. O plapumă costă 250-260 de lei, o pilotă, 190 de lei”. O plapumă, strămoşească, din lână, groasă şi grea, în care somnul are parfumul casei bunicilor rămâne un reper chiar şi pentru generaţia care se înveleşte cu pilotă antialergică!

Zoiţa Presură are 55 de ani şi este plăpumăreasă de 35 de ani. Nu lucrează decât cu materiale româneşti. Nu neapărat din patriotism, ci din respect pentru lucrul bine făcut, trainic, de calitate. „Eu lucrez doar cu materiale româneşti. Nu se compară calitatea materialelor. Uitaţi, acesta românesc, este bază vegetală, bumbac cu vâscoză. În comparaţie cu acesta [scoate de sub tejghea o cârpă transparentă], turcesc, de se vede prin el. Asta vine din Turcia, la Bucureşti, apoi la Galaţi şi costă, la atâtea adaosuri, doar 9 de lei pe metru, în timp ce asta, românesc, este 25 de lei pe metru. Cine nu ştie se încântă şi ia plasă…”, ne explică, profesionist, plăpumăreasa. De după ochelarii cu ramă fină, ne privesc trist doi ochi albaştri, vizibil obosiţi: „Meseria asta se învaţă greu şi nici nu mai ai de unde … plus că eu nu aş sfătui pe nimeni… Din ac nu se trăieşte! Mai bine te faci vânzătoare, te uiţi pe geam, mai vinzi ceva şi gata, nu stai 8-9 ore cu acul în mână…”.

Mai respectă femeile din ziua de astăzi tradiţia zestrei? „Vin bunici, mămici să facă plăpumi pentru fete… Lâna o aduce clientul, aşa ştie exact ce are în plapumă. Tot el vine cu modelul, după cea veche, sau facem împreună”. Într-o vitrină, înghesuită printre valuri de mătase (românească, vezi bine!) o pernuţă-fantezie, pentru cunoscători, un tort creţ, pentru profani, stă frumos şi aşteaptă o nuntă la care să fie făcută, cadou, naşilor, de către miri. „Eee, nu prea se mai cer. Pe vremuri, se dădeau, era tradiţie. Acum nu se mai respectă. Plus că oamenii au ajuns, din cauza banilor, cred, să se lipsească de ceea ce nu se vede. Nu conta cât eşti de sărac, măcar o lenjerie de pat brodată aveai, sau o faţă de masă cu broderie… Acum, cearşafuri creţe, colorate, să nu le calci… asta e!”. Deşi literele desenate cu vopsea scorojită pe vitrină anunţă şi „broderie”, Zoiţa spune că „momentan, nu mai avem. Era o fată, dar a plecat, nu mai era cerere”. Şi tace, privind în gol, prin geamul fumuriu, de parcă ar vedea aievea cum viaţa se destramă, asemenea unei broderii vechi…

„De ce porţi şapcă, mă?”

… „Că e făcută de mine”, ne explică, prinzându-se de poantă, singurul ceaprazar din Galaţi, Felea Ignat. Omul are 68 de ani şi lucrează în branşă de 46 de ani. „E ultimul mohican”, susură la ureche prietenul său de bază, „domnul Ulise”. „Sunt clienţi, mai ales cei de la ţară vin să cumpere, cei care s-au obişnuit să le poarte. Cu toate astea, nu avem multă vânzare, deşi nu sunt scumpe”, spune şepcarul. O şapcă „model Ceauşescu” se vinde cu 20-25 de lei. Mai există un model, ceva mai modern. „Cum se numeşte?”. „Tip Felea!”, râde manufacturierul. Miroase greu. Şepcile cu şi fără cozoroc, roşii, albastre, militare, în carouri, mai noi, mai vechi, stau rânduite pe rafturi. Meşterul se învârte agitat printre ele şi simţi că, dacă nu eşti atent, îţi ia urgent măsura. La cap! Ştiţi craniile din cabinetele doctorilor din filme? Cranii din plastic pe care învaţă studenţii anatomia? Şi nea Felea are unul, dar din lemn. Este despicat la mijloc, iar cele două emisfere sunt legate printr-un fel de menghină; este calapodul pentru şapcă. Că unii sunt mai „căpoşi”, alţii, nu, dar toţi pleacă de aici cu şapca perfectă. Subit, vrem să ne facem şepcari. Ce poate să fie aşa de greu? „Eheee, dar cine mai învaţă astăzi meseria? Nici nepoţii, nici copii, nimeni! Asta-i singura ceaprazărie din Galaţi şi moare odată cu mine… Pe vremuri, când am luat afacerea, aveam 16 lucrători, cu brodeuze, 20, dar au ieşit la pensie, au plecat…”. Felea Igant are o bună dispoziţie molipsitoare. Râde, explică, gesticulează; nu vrea să se lase pradă ideii că meseria sa se stinge… Pentru un astfel de şepcar, jos pălăria!

Cizmărie din tată în fiu

Una din puţinele meserii tradiţionale care nu duce lipsă de clienţi este cea de cizmar. În centru, chiar lângă staţia de taxiuri din faţa „Băncii Româneşti”, cizmăria familiei Gugoaşă are deschis de dimineaţa de la opt, până seara, la 19. „Dacă nu respectăm programul, nu mai vin clienţii. Şi când plecăm în concediu, plecăm pe rând, ori eu şi rămâne tata, ori invers”, spune cizmarul Cezar Gugoaşă, de 31 de ani, fiul lui Iancu, vechi şi recunoscut meşter în oraş.

Imprevizibilă, povestea lui Cezar vorbeşte despre principii şi despre respectarea tradiţiilor (hm, rar concept, nu?): „Puteam să fiu profesor de sport, dar m-am făcut cizmar. Am învăţat la Brăila, la Şcoala Profesională. Aşa sunt de capul meu, nu mă comandă nimeni, nu zic „Să trăiţi”, nimănui. Dacă nu am chef, nu vin la muncă, dar aici nu e închis, vine tata. Că dacă laşi închis, îţi pierzi clienţii… Vin tot felul şi avocaţi, doctori, ingineri, vin şi oameni mai săraci. Vine domnul Lişinschi de mult, dă găuri la curele de sute de euro, nici nu-i cerem bani, ne dă dânsul cât consideră că face”.

Afişate pe perete, preţurile nu sunt făcute să înspăimânte pe nimeni. Din contră! Cele mai ieftine reparaţii, înlocuitul flecurilor costă între 12 şi 16 lei, iar cea mai scumpă – „când facem tot pantoful, din nou, atunci costă 80 de lei”, explică Cezar: „Am lucrat şi ghete la comandă, costă cam 120 de lei, dar nu facem des, mai mult reparaţii. Un flec îl pun în 30-60 de minute, un fermoar la cizmă, în două-trei ore. Normal că vin oamenii să îşi repare! Dacă a dat şase milioane pe o pereche de cizme, le repară. Dacă le cumpără din piaţă, cu 20 de lei, le aruncă. Eu cred că la cizmărie vin cei care nu au prea mulţi bani şi investesc într-o pereche de cizme mai mult. Românii sunt prea săraci să se încalţe prost. Cei bogaţi cumpără de la chinezi şi apoi, când se strică, le aruncă”.

Înnobilată de prezenţa unei adevărate piese de muzeu, cizmăria a refuzat constant ofertele: „Avem maşină de cusut veche, de sute de ani! Este perfect funcţională! A vrut odată cineva să o cumpere, pe 2.000 de euro, să o ducă la muzeu, dar nu am vrut…”, spune Cezar Gugoaşă.. Clienţii cei mai frecvenţi sunt, cum era de aşteptat, femeile – „Doamnele au pantofi cu tocuri înalte, mai subţiri. Flecurile cedează mai repede”, zâmbeşte cizmarul. Plecăm când deja în spatele nostru se adună oamenii. Fiecare cu câte o sacoşă în braţe: „Păi, sunt bune, doamnă, de ce să le arunc?! Mă dau banii afară din casă?”.

La pielărie, că-i ieftin şi bun

Dacă de curăţătorii chimice, ecologice şi alte obsesii contemporane nu ducem lipsă, de un meşter în „Reparaţii haine piele” chiar avem nevoie! Mai bogaţi sau mai săraci, nici unul dintre noi nu dă la gunoi îmbrăcămintea doar pentru că „s-a rupt unde nu se vede”, sau pentru că s-a deşirat o aţă, sau pentru buzunarele n-au mai făcut faţă golului de criză…. Hainele de piele sunt pe mâini bine, ne asigură Stan Sârbu, meşter în cusut, reparat, refăcut şi înnoit haine de piele. În încăperea mare, galbenă, pluteşte un miros acrişor. De la vopsea, ne dăm noi coate, dar avem alte mirări. Cum adică „înnoit”, întrebăm nedumerite. „Adică vine omul, cu haina mai veche, şi îi dau o faţă, adică o vopsesc şi deja arată altfel”, răspunde nea Stan. Treburile merg, cu sau fără criză – „De obicei am mai mult de lucru în sezon, adică toamna şi iarna. Că doar nu s-o apuca cineva să-şi facă vara sanie… Şi mă descurc, cât să trăiesc. Nici vorbă de profit! Ce câştig iarna, trebuie să dau vara, pe hangarale. Meseriaşi nu sunt, că nu au unde să înveţe! Eu lucrez de la 14 ani şi acum am 53 – faceţi şi dumneavoastră socoteala! Am avut oameni, dar au plecat, că dacă nu ai cum să-i plăteşti, nu îţi stă nimeni pe degeaba”.

Ce se cere la pielărie? „Păi, uitaţi la haina asta: este foarte bună, doar că avea nevoie de câteva cusături, că era desprinsă. Nu îşi cumpără omul o haină nouă doar pentru că s-au desfăcut aţele. Dar materialele costă mult, este greu să faci meseria asta. Mai sunt încă vreo două pielării în oraş, spune nea Stan. Dar omul râde amar: „Meseria brăţară de aur? Poate, de dus la amanet…”.

http://www.viata-libera.ro/articol-Ulti ... za__2.html