Maramureşul, sufletul satului românesc

[dcp100168]

Maramureşul, sufletul satului românesc

Maramureşul este considerat de mulţi sufletul satului tipic românesc. Cu aşezările sale pitoreşti, dealuri înverzite şi câmpii pline de flori sălbatice, Maramureşul concentrează tot ceea ce înseamnă viaţa la ţară. Vizitatorii acestor meleaguri au ocazia unică de a se întoarce în timp, de a fi martori ai unor vremuri şi ai unei vieţi mai simple.

Maramureşul este o destinaţie unică, situată în inima Europei, care a păstrat cu mare grijă cultura, tradiţiile şi stilul de viaţă al ţăranului din vremuri trecute. Regiunea ţine locul unui testament al tradiţionalului, al unei ere romantice a simplităţii şi a valorilor morale despre care în zilele noastre doar citim sau auzim de la bunicii noştri.

Puţine obiceiuri s-au schimbat de-a lungul secolelor ce au trecut. Familiile rămân în aceleaşi sate ca şi strămoşii lor. Meşteşugurile şi tradiţiile sunt transmise din generaţie în generaţie. Îmbrăcămintea ţesută manual este încă purtată cu mândrie. Biserica este în continuare sufletul satului. Vecinii se cunosc unii pe alţii şi se ajută între ei.

Viaţa în Maramureş este învăluită în mister. Vizitatorii lui străbat pasurile montane, coboară în văile însufleţite, unde tradiţiile rurale se dezvăluie în faţa lor ca un muzeu ce a prins viaţă, un peisaj ce este pe placul şi celui mai capricios călător.

Meştesuguri tradiţionale

La adăpostul văilor umbroase şi al munţilor, s-a întrupat din mâinile vrednice ale maramureşenilor arta de a făuri lucrurile necesare traiului zilnic. Fie obiecte de uz casnic, fie podoabe, fie unelte de lucru, toate au sigiliul Maramureşului şi al simbolurilor ancestrale. De la cana şi blidul de lut, de la cerga de pe pat şi până la cămeşa de sărbătoare, de la lingura de lemn până la monumentala poartă, toate aceste obiecte sunt o exprimare a frumosului şi a spiritualităţii din sufletul moroşanului.

E ţara lemnului, aşa că sculptatul în lemn e la loc de cinste printre meşteşugurile tradiţionale. Nu puţini ţărani au fost meşterii propriilor case.

Unii s-au ridicat şi au devenit meşteri de biserici şi de porţi, sculptură în lemn împodobind capetele grinzilor de la case, ancadramentele uşilor şi ale ferestrelor, cerdacele, stâlpii porţilor. Dovezi vii ale lemnului se văd pe Valea Cosaului, Valea Izei şi Valea Marei. Sunt porţile gospodăriilor din Berbeşti, Fereşti, Călineşti, Sârbi şi Budeşti, precum şi în muzeele în aer liber din Sighet şi Baia Mare.

Un element de mare originalitate al arhitecturii maramureşene de lemn îl constituie vechile biserici, cele mai multe construite în secolele XVII - XVIII, unele pe locul unor biserici mult mai vechi. De-a lungul timpului, nu puţine au fost arse de năvălitori, dar în anii imediat următori au fost reconstruite.

Cu mască, fără… mască

Cu măştile e o altă poveste... Confecţionate din blănuri, piele, pânze şi coarne, ba chiar şi din boabe de fasole la care se adaugă ciucuri coloraţi, mărgele, clopoţei, panglici, aceste măşti expresive au rolul vrăjitoresc de a împrumuta curaj şi însufleţire celui ce le poartă.

Măştile sunt scoase la iveală cu ocazia teatrului naiv organizat de Crăciun şi Anul Nou în chip de colindă pe la casele oamenilor, pentru a alunga spiritele rele şi pentru a aduce aminte oamenilor că viata e trecătoare. Ele reprezintă uneori chipul morţii "cea cu coasa", alteori duhurile rele şi multe alte personaje din folclorul şi legendele maramureşene.

Ceramica tradiţională

Din negura vremurilor, lutul a dat viaţă unor recipiente cu forme diversificate, de o frumuseţe brută şi păgână, pictate în culori obţinute din pământuri şi arse în cuptoare tradiţionale.

Ceramica de Săcel este arsă din lutul roşu, de foarte bună calitate, este scos de la o mare adâncime, din puţuri de 15 - 17 m adâncime. Prin forma vaselor, elementele decorative şi prin tehnicile de lucru, ceramica de Săcel este foarte asemănătoare cu ceramica dacică. Însă cuptorul în care ceramica se arde, este de provenienţă romană.

Vasele sunt lucrate la roată, sunt ornate simplu, lustruite cu o piatră, lăsate încă o vreme la uscat, ţinute apoi in lăzi până când se adună mai multe bucăţi şi, în sfârşit, arse în cuptor fără a fi smălţuite. Meşteşugul olăritului se practică şi azi la Săcel, cu aceleaşi tehnici

străvechi.

Alte tipuri de ceramică sunt ceramica smălţuită ornamentată cu cornul de la Vama, ceramica ornamentată cu cornul şi pensula de la Vama şi Lăpuş, ceramica grafitată din Vama şi Valea Izei şi ceramica decorată cu pensula din Baia Sprie şi Baia Mare.

Astfel, roata olarilor din Maramureş a dat viaţă şi răcoare apei din fântână şi gust bucatelor de pe cuptoarele nevestelor din toate satele şi văile acestui ţinut.

Dacă veţi ajunge în zonă, cu siguranţă veţi afla mult mai multe despre tradiţiile şi viaţa maramureşenilor.

http://www.viata-libera.ro/articol-Mara ... esc_2.html