Radu Lupu, un pianist de dimensiune cosmică

[dcp100168]

Pianistul Radu Lupu concerteaza la Torino alaturi de Filarmonica George Enescu

Filarmonica George Enescu din Bucuresti, dirijata de maestrul Cristian Mandeal si avandu-l ca solist pe pianistul Radu Lupu, va sustine luni, 30 martie, la teatrul Regio din Torino, un concert extraordinar, transmite Romanian Global News, care citeaza Primaria din Torino. Concertul va incepe la ora 21.00, iar din program fac parte lucrarile Egmont, ouvertura op. 84, Concertul n. 3 in do minor pentru pian si orchestra op. 37, de Beethoven, si Simfonia fantastica (épisode de la vie d'un artiste) op. 14, de Berlioz. Concertul are loc sub inaltul patronaj al Ambasadei Romaniei in Italia.

Radu Lupu, de origine din Galati, a debutat la varsta de 12 ani cu un program compus chiar de el. Dupa ce termina liceul in orasul natal urmeaza si cursurile Scolii Populare de Arta din Brasov si isi continua studiile la Bucuresti, cu Florica Musicescu si Cella Delavrancea. La saisprezece ani, in 1961, primeste o bursa de studiu la Conservatorul din Moscova, unde va studia 2 ani cu Galina Eghiazarova, apoi cu Heinrich Neuhaus si, mai tarziu, cu Stanislav Neuhaus. Pianistul are in palmares trofeele concursurilor Van Cliburn, George Enescu si concursului de la Leeds. In 1989 a primit 'Premiul Abbiati' din partea Asociatiei Criticilor Italieni. Cariera lui Radu Lupu continua alaturi de cele mai prestigioase orchestre si cei mai mari dirijori ai lumii: in 1972 el canta in America cu Orchestra din Cleveland dirijata de Daniel Barenboim, la New York si cu Orchestra Simfonica din Chicago, sub bagheta lui Carlo Maria Giulini. Apoi face un turneu de doi ani prin America, cu Orchestra Filarmonica din New York. Ulterior intreprinde cu regularitate turnee in Europa, Statele Unite, SUA, Israel si in China.

http://www.rgnpress.ro/Eveniment/Pianis ... nescu.html

[dcp100168]

Radu Lupu, un pianist de dimensiune cosmică

Născut în 1945 la Galaţi, începe să studieze pianul, la vârsta de 6 ani, cu Lia Busuioceanu şi la vârsta de 12 ani debutează cu un program complet de muzică compusă de el însuşi. După absolvirea Şcolii Populare de Artă din Braşov, îşi continuă studiile la Bucureşti, cu renumita Florica Musicescu, mama spirituală a lui Lipatti, şi cu Cella Delavrancea. La 16 ani, în 1961, primeşte o bursă la Conservatorul din Moscova, unde va studia 2 ani cu Galina Eghiazarova, apoi cu Heinrich Neuhaus şi, mai târziu, cu Stanislav Neuhaus. În 1966, în perioada studiilor din Rusia, concertează la Moscova şi Leningrad. Participă la Concursul de pian "Van Cliburn" de la Fort Worth, Texas, unde câştigă premiul I. Doi ani mai târziu obţine Premiul I la Festivalul Internaţional „George Enescu", iar în 1969 este învingător la „Concursul Internaţional de Pian" de la Leeds, în Marea Britanie. În toamna aceluiaşi an debutează pe scena londoneză, înregistrând un mare succes. Joan Chissell, de la ziarul „The Times", scria atunci despre interpretarea „Sonatei pentru pian op.10 No.3" de Beethoven: „El a adus pe scenă ceea ce părea o întreagă experienţă de viaţă, cu alternanţele sale de dezolare şi mândrie. Muzica nu ar putea fi niciodată mai apropiată de vorbire".

Se refugiază în muzică pentru a se regăsi

Juriile primelor concursuri câştigate, aşa cum se vede din notele Nadiei Boulanger, relevă un temperament închis, secret, diferit de al celorlalţi. În plină ascensiune se stabileşte la Londra, unde se află Casa de discuri „Decca", care îl cooptează în rândul artiştilor ei, alături de compozitorul şi dirijorul Frederic Curzon, pianistul şi dirijorul Vladimir Ashkenazy, de pianista Alicia de Larrocha y de la Calle, şi îi oferă locul rămas liber prin dispariţia pianistului Julius Katchen. În 1970 înregistrează primul disc. Scena locală îl adoptă şi ea, iar apariţiile lui alături de violonistul Szymon Goldberg îi decid cariera, care traversează Atlanticul, înainte de a trece Canalul Mânecii.

În 1972 cântă în SUA, la New York, cu Orchestra din Cleveland, dirijată de Daniel Barenboim, şi cu Orchestra Simfonică din Chicago, sub bagheta lui Carlo Maria Giulini. Apoi face un turneu de doi ani prin America, cu Orchestra Filarmonică din New York. Deşi şcolit la Moscova, este recunoscut pentru modul personal de interpretare a operelor marilor compozitori germani şi austrieci ai secolului al XIX-lea, mai ales Franz Schubert, Johannes Brahms, Ludwig van Beethoven şi Wolfgang Amadeus Mozart, dar şi a lucrărilor semnate de cehul Leoš Janáček şi de Bela Bartók.

Va fi nevoie de mulţi ani şi tot atâtea discuri ca Europa să descopere figura lui enigmatică, subliniată de barba întunecată şi surmontată de un păr răvăşit, care îi dădeau un aspect nu tocmai agreabil.

„Ţara din Carpaţi n-a produs mulţi pianişti, dar atunci când a făcut-o nu s-a mulţumit cu puţin. La două generaţii după Clara Haskil, la una după Lipatti, ea l-a dat pe Radu Lupu, unul dintre aştrii galaxiei pianistice cum nu sunt mulţi", scria revista „Diapason". Publicul român l-a ovaţionat de fiecare dată, la recitalurile şi concertele sale, aşa cum se cuvine unui pianist desăvârşit.

Cariera lui Radu Lupu continuă alături de cele mai prestigioase orchestre şi cei mai mari dirijori ai lumii, susţinând cu regularitate turnee în Europa şi Statele Unite, dar şi în Israel şi în China. A cântat cu Berlin Philharmonic, cu care şi-a făcut debutul, în 1978, la Festivalul de la Salzburg, sub bagheta lui Karajan, cu Royal Concertgebouw, cu Bavarian State şi Filarmonica din München, cu Orchestra din Paris, cu toate marile orchestre londoneze şi americane.

A fost nevoie de timp ca melomanii să iubească modul lui uşor rigid de a intra în scenă, de a se refugia imediat la pian ca pentru a se regăsi singur, în lumea lui. A fost nevoie ca oamenii să se obişnuiască cu această apariţie, cu atitudinea lui închisă, cu o poziţie brahmsiană la pian, cu spatele sprijinit de un scaun cu spătar, pe care îl foloseşte întotdeauna, cu braţele întinse, sprâncele încruntate, privirea opacă, gesturile măsurate, salutul distant şi rarele surâsuri.

În ultimii 30 de ani, Radu Lupu a refuzat cu regularitate interviurile. Într-unul dintre puţinele acordate, în 1981, îşi explica propria filosofie a interpretării muzicale: „Fiecare spune o poveste diferită şi această poveste ar trebui narată convingător şi spontan. Dacă nu este convingătoare nu are valoare".

Evitând locurile publice, mondenităţile, media, pianistul rezervă umorul şi francheţea sa unui cerc de apropiaţi, familiei, câtorva artişti, aşa cum era odinioară prietenul lui, pianistul Murray Perahia. În restul timpului se refugiază în muzică pentru a fugi de angoasă şi a regăsi artistul. Atunci, uitând de restul lumii, străluceşte nu prin detaliu, prin forţă sau prin digitaţie, ci prin linie şi mai ales prin sonoritatea de o puritate celestă, calculată miraculos, la miligram. Confraţii lui vin în număr mare la concert, încercând să sesizeze în arabescul unei fraze secretul acestei culori sonore. Dar pianistul nu recurge niciodată nici la cel mai mic trucaj: este mai mult un artizan decât un magician.

După o boală gravă, s-a întors pe scenă, mai îndepărtat ca niciodată, secret, închis în el însuşi. Cu anii, lumea lui restrânsă la Mozart, Beethoven, Schubert, Schumann, Brahms s-a mai lărgit puţin: Bach, Chopin, Liszt, Debussy, Bartok, dar interpretarea s-a radicalizat. Relaţiile lui s-au restrâns la cele cu lumea muzicală, reducându-şi drastic numărul apariţiilor în public, intenţionând chiar, la un moment dat, să cumpere drepturile pentru discurile sale şi să interzică publicarea lor...

Astăzi, „Bărbosul român", cum îl numeşte de mai multă vreme criticul Cristopher Hus de la „Le Devoir", se consacră înlăturării stratificărilor depuse, de-a lungul anilor, asupra capodoperelor, redându-le cu o lipsă de sofisticare, o nuditate, un adevăr şi o apropiere de ele tulburătoare. Stoicismul lui în pregătirea rarelor concerte, refuzul de a accepta plăcerea, considerată valoare care trădează morala artistică, nu se întâlnesc la nimeni altcineva. Cu oarecare asprime uneori, dar în mod mai eficace decât ceilalţi, el reuşeşte să repună în chestiune cunoştinţele noastre, obiceiurile, modalitatea de a aborda operele, deschizând calea către abisuri de adevăr şi profunzime. Imobil în faţa pianului, aureolat de părul alb care îi dă aparenţa unui druid ce-şi murmură formulele magice, el dă viaţă muzicii cum nimeni altul nu ştie să o facă.

Pentru aniversarea celor 65 de ani ai marelui pianist Radu Lupu, Casa „Decca" a lansat integrala înregistrărilor sale solo, în care se regăseşte sonoritatea de diamant brut. Înregistrările lui la „Decca" includ „Concertele pentru pian" de Beethoven, „Concertul nr.1" de Brahms, „Concertele" de Grieg şi Schumann, integrala „Sonatelor pentru vioară şi pian" de Mozart, împreună cu Szymon Goldberg, „Sonatele pentru vioară şi pian" de Debussy şi Cesar Franck, alături de Kyung Wha Chung, piese pentru pian de Beethoven, Brahms, Schumann şi Schubert.

În 1995 a obţinut două premii „Grammy" la categoria „cea mai bună înregistrare instrumentală a anului", pentru „Sonata în Si bemol major" şi „Sonata în La major D664" (la patru mâini cu Daniel Barenboim), de Schubert şi un premiu „Edison" pentru „Cea mai bună înregistrare instrumentală a anului", cu sonate de Robert Schumann (Kinderszenen, Kreisleriana şi Humoresca). Anul 2006 a fost marcat de înmânarea, pentru a doua oară, a Premiului „Abbiati", acordat de Asociaţia Criticilor Italieni (prima dată fusese în 1989), şi de Premiul „Arturo Benedetti Michelangeli".

Pianistul Radu Lupu a atins nu numai o desvârşire în privinţa virtuozităţii, dar şi o mânuire a sunetului în complexitatea nuanţelor, atingând vibraţiile infinitezimale ale poeziei.

http://www.cotidianul.ro/print-137382

[katman]

Radu Lupu, un pianist de dimensiune cosmică

Am tot respectul pentru dl. Lupu, asa cum merita un artist de valoarea dumnealui.

Dar consider ca aceste hiperbolizari jurnalistice de "dimensiune cosmica" sint cumva hilare.

Sa inteleg ca Enescu era in acest caz de dimensiune cel putin galactica, iar Mozart intra in domeniul universurilor paralele...

deschizând calea către abisuri de adevăr Poftim??

[dcp100168]

Pianistul Radu Lupu, lăudat pe blogul The Guardian

Blogul prestigiosului cotidian The Guardian scrie despre Radu Lupu că „atinge clapele aşa cum numai Brahms însuşi ar fi făcut-o", după concertul susţinut duminică la Festivalul de muzică claiscă de la Lucerna (Elveţia).

Pianistul de origine română Radu Lupu care locuieşte în prezent în Elveţia a interpretat sâmbătă şi duminică Concertul nr. 1 de Johannes Brahms alături de Orchestra Festivalului de la Lucerna, sub bagheta cunoscutului dirijor Claudio Abbado. „Dacă sâmbătă Radu Lupu nu a strălucit, duminică a fost magic", scrie pe blogul său jurnalistul Tom Service de la The Guardian.

Service notează cu subtilitate diferenţa de stare şi calitate de la o zi la alta şi concluzionază că în seara concertului de duminică Radu Lupu a „atins clapele aşa cum numai Brahms însuşi ar fi făcut-o. Radu Lupu i-a luat locul lui Hélène Grimaud pentru interpretarea Concertului nr.1 de Brahms, dirijat de Abbado", povesteşte jurnalistul de la The Guardian, numindu-l pe Radu Lupu un „guru". Lupu a cântat „impecabil".

„Coincidenţă sau nu, a fost ceva brahmsian şi în aspectul fizic al pianistului, de la felul în care stătea la pian până la barba sa", mai scrie Tom Service. „Lupu îl întruchipează pe Brahms omul şi muzicianul de fiecare dată când urcă pe scenă".

Radu Lupu s-a născut în 1945 la Galaţi. A început să studieze pianul la vârsta de 6 ani şi a debutat la 12, cu un program complet compus de el însuşi. A cântat cu orchestre de prestigiu din întreaga lume, printre care Orchestra din Cleveland, dirijată de Daniel Barenboim, el însuşi unul dintre cei mai mari pianişti ai lumii.

Festivalul de muzică clasică de la Lucerna se încheie la 18 septembrie.

adevarul.ro

[dcp100168]

Radu Lupu atinge vibraţiile infinitezimale ale poeziei

Radu Lupu este adulat de melomani deşi, de peste 20 de ani, n-a mai înregistrat niciun disc, a interzis difuzarea concertelor lui la radio şi nu dă interviuri. Totuşi, anul trecut, Casa Decca a publicat o casetă cu şase CD-uri, regrupând ansamblul înregistrărilor sale, realizate aici: Integrala concertelor pentru pian de Beethoven, “Concertul nr. 1” de Brahms, cel de Grieg, Concertele “12” şi “21” de Mozart şi “Concertul nr. 54” de Schumann.

Pianistul Radu Lupu a aceptat o singură discuţie cu Bryce Morrison, care a fost publicată în revista muzicală britanică “Gramophone”. “Toată lumea spune aceeaşi poveste, dar în mod diferit, şi această poveste ar trebui să fie narată irezistibil şi spontan. Dacă nu se întâmplă aşa, ea nu are nicio valoare”, îi explica Radu Lupu jurnalistului englez. “Ce aş putea răspunde cuiva care mă întreabă de ce cânt Schumann sau Beethoven?”, îl întreba pianistul pe agentul său, Jacques Thélen…

Când pe YouTube au fost postate câteva fragmente piratate din concertele sale, Radu Lupu s-a luptat cu cerul şi pământul pentru a fi retrase.

Ultima încercare de înregistrare a unui disc datează de la începutul anilor ‘90. Era vorba despre Sonatele “D 845” şi “859” de Schubert. A avut loc o primă sesiune în Elveţia, a doua s-a desfăşurat după şase luni, dar pianistul, nefiind mulţumit de rezultat, benzile nu au mai fost editate. Radu Lupu a vrut chiar să restituie banii pentru cheltuielile făcute. Câţiva ani mai târziu a apărut zvonul că ar fi încercat, fără să reuşească, să răscumpere toate înregistrările sale pentru a le distruge.

“Muzica lui porneşte de la tăcere”

Pentru a-l asculta nu există decât posibilitatea de a merge la recitalurile lui. Este un caz unic printre muzicienii de rangul său.

“Unele persoane îşi pierd orice naturaleţe când sunt fotografiate, mie mi se întâmplă acelaşi lucru cu sunetul”, explica Radu Lupu. De fapt, muzicianul nu este niciodată mulţumit de el însuşi după un concert. Prietenul său, Didier de Cottignies, actualul director artistic al Orchestrei din Paris, povestea că l-a văzut fericit după un recital o singură dată. În pofida prieteniei lor, acesta nu l-a putut invita niciodată să concerteze cu Orchestra Naţională a Franţei, din cauza obligaţiei acesteia de a înregistra toate concertele.

“În faţa publicului nu vrea să se concentreze decât asupra muzicii şi exigenţele faţă de sine însuşi sunt atât de mari încât ascultătorii din primele rânduri îl pot auzi mormăind nemulţumit, chiar în timpul concertului”, scrie criticul Olivier Bellamy.

Multă vreme, Radu Lupu a avut un trac înfiorător. În timp, a reuşit să-şi domine neliniştea, reducând repertoriul la esenţial, refuzând microfonul sau camera de filmat.

Daniel Barenboim, care este bun prieten cu Radu Lupu din 1970, în asemenea măsură încât acesta este singurul pianist cu care dirijorul cântă la patru mâini în concert, crede că nu interpretarea este o problemă pentru Radu Lupu, ci tot ceea ce presupune un concert: călătoriile, somnul, hrana.

Dirijorul Lawrence Foster, care a dirijat adesea seria celor cinci concerte de Beethoven, cu Radu Lupu la pian, la Londra, Houston, Los Angeles, Ierusalim, Lyon, relevă integritatea muzicală care-l obligă pe pianist să caute întotdeauna profunzimea compoziţiilor. Acesta trăieşte fiecare notă, vrea să înţeleagă fiecare acord, iar fiecare concert trebuie să fie un eveniment unic. “Fiecare concert este pentru el un tur de forţă. Ca şi cum ar avea de urcat un munte în vârful căruia ajunge epuizat. La nivelul lui, arta este o problemă de viaţă şi de moarte”, spunea marele dirijor.

Toate aceste mărturisiri ale apropiaţilor săi sunt necunoscute publicului, care îl vede intrând în scenă şi aşezându-se la pian nonşalant şi care descoperă spontaneitatea, inspiraţia de moment a interpretării.

Radu Lupu se instalează în celebrul său scaun, el cere întotdeauna organizatorilor să-i găsească un scaun, nu un taburet, pentru a reuşi, după o ergonomie personală, să stăpânească sunetul care porneşte din zona rinichilor pentru a ajunge în vârful degetelor, într-un arc detensionat, în maniera pictorilor zen care îşi petrec întreaga viaţă realizând un cerc perfect cu mâna ridicată.

Relaţiile lui cu acordorii sunt pline de respect. Radu Lupu este la fel de exigent în acest sens ca Maurizio Pollini sau Krystian Zimerman.

Astăzi pianele sunt adesea metalice, iar pianistul de origine română încearcă să obţină sunete mai calde şi rafinate, care să-i permită nuanţe mai melancolice, mai subtile. Nu-i plac pianele cu sunet stereotip. Doreşte să fie reglate cât mai neutru posibil pentru a obţine propria expresivitate. Cum îşi asumă multe riscuri în concert, are nevoie să se bizuie pe o mecanică fiabilă.

Măiestria pianistului s-a născut în România

Interpretarea lui Radu Lupu adună un ansamblu de calităţi contradictorii. Spre deosebire de fostul său partener, Murray Perahia, el nu foloseşte o grilă de lectură pentru a studia şi a înţelege muzica.

“Pianistul român dă mereu impresia că pleacă de la zero, fără un plan, fără hartă şi fără busolă. El reface drumul de la început, cu o puritate sonoră pentru a înţelege din nou o operă pe care o cunoaşte pe dinafară”, aprecia François-Frederic Guy. “Muzica lui, afirma pianistul Philippe Cassard, porneşte de la tăcere. Din acest motiv nicio notă nu sună obişnuit, nimic nu este previzibil la el”. Un fortissimo poate fi murmurat, dând totuşi impresia că face să tremure fotoliile, un acord de şapte note poate părea ceţos în timp ce auzi distinct fiecare notă, aşa cum distingi culorile curcubeului. “Pianul lui reuneşte contrariile ca prin farmec. Este masiv şi transparent, orchestral şi vocal. Note false apar uneori ca un rid în colţul ochilor. Contează numai adevărul muzical care pleacă de la o viziune armonică profundă şi se desfăşoară într-o paletă infinită de culori retrasând toate subtilităţile sentimentului”.

Grădina secretă a genialului muzician

Pentru a înţelege arta lui Radu Lupu, trebuie cunoscuţi primii ani ai carierei sale. Chiar dacă interpretarea lui a evoluat considerabil, chiar dacă este întotdeauna aventuroasă şi nu cântă niciodată de două ori în acelaşi fel, exigenţele nu s-au atenuat şi sursa lor se află în România, în perioada în care a studiat cu Lia Busuioceanu, de la 5 la 14 ani, la Galaţi, oraşul său natal.

La primul lui concert, la vârsta de 13 ani, şi-a cântat propriile compoziţii. Şi-a continuat apoi studiile cu Florica Musicescu, etapă decisivă în formarea lui. Iată ce scria această mare profesoară elevului ei, Dinu Lipatti, plecat să studieze la Paris cu Alfred Cortot şi Yvonne Lefébure: “Muzicianul trebuie să asculte fără încetare, în el însuşi, dacă lumina, umbra şi culoarea sunt la locul exact, aşa cum le aude în interiorul lui”. Cu timpul, totul se mişcă, se desfigurează, se decalează şi muzicianul nu trebuie să aibă niciodată prea multă încredere în el însuşi şi nici să se refugieze în zonele superficiale ale eului său. Aceasta este regula fundamentală a lui Radu Lupu şi ea cere un efort considerabil. Nu este vorba numai despre respectul pentru partitură, ci de ştiinţa de a fi liber, de a rămâne fidel viziunii intime asupra lucrurilor, de a asculta continuu tresăririle sufletului.

Radu Lupu nu s-a îndepărtat niciodată de această regulă fundamentală.

Ego-ul, dorinţa de a fi celebru nu-şi găsesc locul în acest proces. Radu Lupu este urmaşul celebrilor pianişti Clara Haskil şi Dinu Lipatti, născuţi şi ei tot în România, şi despre care Igor Markevitch spunea că sunt în acelaşi timp “înţelepţi şi copii”.

La 16 ani, Radu Lupu a obţinut o bursă la Conservatorul din Moscova. A fost primul elev al Galinei Eghyazarova, cea care a devenit apoi profesoara lui Arkadi Volodos. Când aceasta i l-a prezentat pe Radu Lupu maestrului ei, Dimitri Bachkirov, renumitul muzician a fost lipsit de fler, afirmând: “Acest băiat n-are niciun viitor”.

Dar, treptat, adolescentul român a devenit o adevărată legendă printre colegii săi. Cu o personalitate ieşită din comun, cu interpretarea lui puternică şi expresivă, a impresionat atât de mult încât a fost inclus în “clasa claselor”, cea a marelui Heinrich Neuhaus, profesorul lui Sviatoslav Richter şi al lui Emil Gilels. Dar natura lui extrem de complexă şi hipersensibilitatea au fost rănite de disciplina şcolii pianistice sovietice. Dacă a obţinut braţe de oţel şi o perfectă cunoaştere a posibilităţilor instrumentului, inima lui a suferit cumplit când maestrul său a afirmat, ascultându-l, că Bach nu se cântă aşa decât într-o tavernă din Hamburg.

Radu Lupu şi-a continuat studiile cu fiul lui Heinrich, nu mai puţin extraordinarul Stanislav Neuhaus. A studiat opere precum “Concertul nr. 2” de Prokofiev, dar temperamentul l-a îndreptat către un repertoriu în care forţa este ascunsă şi măreţia se disimulează într-o infinită tandreţe. Autocritica sa permanentă nu se acorda cu severitatea şcolii moscovite. El avea nevoie să aibă încredere în ceea ce face şi să evolueze în ritm propriu.

Deşi prin natura sa nu se integra spiritului de competiţie, a obţinut, în 1966, Premiul I la Concursul “Van Cliburn” din Statele Unite, Alicia de Larrocha, care era în juriu, declarând că are geniu, avertizându-şi propria casă de discuri “Decca”. După trei ani, Radu Lupu s-a prezentat la Concursul de la Leeds. Când a juns în finală, juriul s-a mirat că a trecut pe fişa de concurs “concert de Beethoven”, fără a preciza care dintre ele. “Alegeţi dumneavoastră”, a răspuns el. Şi a primit din nou Premiul I. Nikita Magaloff, care era în juriu, a făcut tot posibilul să-l cunoască.

Radu Lupu s-a instalat la Londra şi l-a cunoscut pe Daniel Barenboim, care avea să povestească: “L-am întâlnit pe Radu în 1970 şi n-am mai pierdut niciodată legătura. Deja la acea epocă el cânta ca un compozitor şi dădea impresia că inventează notele. Această calitate rară, necesară pentru a elibera esenţialul muzicii, s-a dezvoltat cu timpul, el a conştientizat-o şi a atins un nivel extraordinar. Nu face niciun gest comun, citeşte fiecare partitură în maniera sa foarte originală, întotdeauna diferită şi întotdeauna justă. În aceasta constă întreaga sa personalitate”.

În octombrie 2011, la Praga, cu prilejul celebrării celor 70 de ani ai lui Lawrence Foster, Radu Lupu şi Barenboim au cântat sub bagheta lui Foster “Concertul pentru două piane” de Mozart şi de Schubert, la patru mâini. Dirijorul l-a întrebat pe Radu Lupu dacă ar accepta să se filmeze concertul, promiţându-i că va păstra pelicula numai pentru el. Spre surprinderea generală, Radu Lupu a acceptat.

Chiar dacă a cântat Debussy, Musorgski, Janacek şi Bartok ca nimeni altul, Radu Lupu şi-a construit programele în jurul compozitorilor pe care îi înţelege în mod intim: Mozart, Beethoven, Schubert, Schumann şi Brahms. A mai cântat Bach şi Chopin în săli mici din Anglia, dar niciodată în marile capitale, cum ar fi Paris, Londra sau Viena. Acasă, la pianul lui, repertoriul este mult mai vast, dar rămâne “grădina lui secretă”.

În înregistrări a avut foarte puţini parteneri de muzică de cameră, ca Murray Perahia, cu care a cântat Mozart, şi Daniel Barenboim pentru Schubert, violonistul Szymon Goldberg, în piese de Mozart şi Schubert. Dar şi violonista Kyung-Wha Chung, sora dirijorului Myung-Whun Chung. A înregistrat, de asemenea, în două rânduri, lieduri de Schubert cu Barbara Hendricks.

Reţeta lui este făcută dintr-o muncă de fineţea celei a unui ceasornicar

Departe de a fi un artist interesat numai de propria persoană, Radu Lupu este la curent cu toate noutăţile din lumea pianului. Tânărul David Kadouch, care a venit să-l salute la sfârşitul unui concert, a fost surprins să constate că a fost recunoscut înainte de a se prezenta şi că marele pianist român ştia tot ce a cântat. Nu mai puţin surprins a fost Francois-Frédéric Guy, în timpul unei vizite la pianistul chinez Fou Ts’ong, la Londra, când ducându-se să deschidă uşa după ce se auzise soneria l-a descoperit pe Radu Lupu, care venise la o partidă de bridge. Înainte ca pianistul francez să-şi poată manifesta uimirea, celebrul vizitator l-a complimentat pentru înregistrarea “Sonatei nr. 3” de Brahms.

Radu Lupu este un mare jucător de şah şi bridge. Este, de asemenea, un enolog pasionat, una din marile lui plăceri fiind să colinde podgoriile în căutarea unor perle rare, necunoscute în circuitele tradiţionale. I s-a întâmplat chiar să cânte la pian în mici sate bordeleze, având ca onorariu o ladă cu vin bun, spune o poveste...

Pianistul locuieşte în Elveţia, împreună cu soţia sa, Delia, de asemenea de origine română, care este violonistă în Orchestra de Cameră din Lausanne.

Vorbeşte curent româna, rusa, franceza, engleza şi germana şi poate conversa ore întregi pe subiecte care n-au nimic comun cu muzica. “Dar, mărturiseşte Lawrence Foster, când participă la o conversaţie serioasă, a studiat subiectul în profunzime şi este perfect documentat”.

Pe plan politic este apropiat de ideile lui Daniel Barenboim şi ale intelectualului palestinian Edward Said, astăzi dispărut. “După ce s-a bucurat de căderea Zidului Berlinului, văzând în ea o şansă pentru viitorul umanităţii, crede că Occidentul a gestionat prost situaţia, păcătuind prin triumfalism, şi că multe probleme economice şi sociale din Europa decurg din dezechilibrul a două mari puteri, provocat de distrugerea blocului sovietic”, explică Barenboim în “Classica”.

Radu Lupu este şi un personaj fermecător, căruia îi place să povestească anecdote. Tăcerea lui, când este vorba despre muzică, nu este o poză, ci ţine de o logică absolută: filosofii să vorbească şi muzicienii să cânte cât pot ei de bine.

Iar Radu Lupu o face ca nimeni altul. Pianistul rus Nikolai Lugansky mărturisea: “Cele două recitaluri ale lui Radu Lupu pe care le-am ascultat sunt printre cele mai frumoase cinci concerte din viaţa mea. El cântă ca vântul care bate sau ca râul care curge, cu viziunea foarte clară a tot ceea ce este sub pământ. Nu interpretează. El este muzica”. Iar Brigitte Engerer scria la rândul ei, în “Diapason”: “De fiecare dată când îl ascult în concert sunt mişcată până în adâncul sufletului, până la lacrimi. Este un estet, un solitar, un poet. Pentru mine, Radu Lupu este cel mai mare pianist în viaţă, cel mai profund, cel mai integru, cel mai expresiv. Este artistul adevărat”.

Radu Lupu este însăşi muzica.

cotidianul.ro

[dcp100168]

Festivalul Enescu 2013 va fi deschis de gălăţeanul Radu Lupu

Pianistul gălăţean Radu Lupu va deschide Festivalul Enescu într-un concert la Sala Palatului pe 1 septembrie, de la ora 19,30. El va cânta cu Staatskapelle Berlin, dirijată de Daniel Beremboim. În program: Rapsodia română nr. 2 în re major op. 11 de George Enescu, Concertul nr. 4 pentru pian şi orchestră în sol major op. 58 de Ludwig van Beethoven, Simfonia nr. 2 în mi bemol major op. 63 de Sir E. Elgar. Radu Lupu s-a născut pe 30 noiembrie 1945, la Galaţi, părinţii săi fiind Meyer Lupu şi Ana Gabor. La vârsta de 6 ani a început să studieze pianul cu Lia Busuioceanu, iar la vârsta de 12 ani a debutat cu un program complet de muzică compusă de el însuşi. A urmat liceul la Galaţi. După absolvirea Şcolii Populare de Artă din Braşov, şi-a continuat studiile la Bucureşti, cu Florica Musicescu şi Cella Delavrancea. La 17 ani, a primit o bursă de studiu la Conservatorul din Moscova. În 1966, în perioada studiilor din Rusia, a concertat la Moscova şi Leningrad şi a participat la Concursul de pian „Van Cliburn“ de la Fort Worth, Texas, unde a câştigat premiul I. În perioada studiilor, a câştiga încă două prestigioase premii I: la Festivalul Enescu,  în 1967, şi la Concursul Internaţional de Pian de la Leeds, în 1969. În noiembrie 1969, a debutat pe scena londoneză, înregistrând un mare succes. Cariera lui Radu Lupu a continuat mai bine de 40 de ani, alături de cele mai prestigioase orchestre şi cei mai mari dirijori ai lumii.

viata-libera.ro
 

[dcp100168]

Pianistul Radu Lupu, distins de regina Marii Britanii cu titlul de Comandor al Imperiului Britanic

Pianistul Radu Lupu, unul dintre cei mai apreciaţi muzicieni români la nivel internaţional, a fost distins de regina Elizabeth a II-a a Marii Britanii cu titlul de Comandor al Imperiului Britanic, pentru "serviciile sale aduse muzicii", potrivit theguardian.com.

Pianistul român Radu Lupu a fost distins, recent, cu acest titlu onorific din partea reginei Elizabeth a II-a, numărându-se printre personalităţile din toate domeniile care au fost înnobilate în preajma Anului Nou de regina Marii Britanii şi cărora le vor fi înmânate aceste decoraţii în 2016.

Printre celebrităţile decorate, alături de Radu Lupu, de către regina Marii Britanii se numără actorii Idris Elba, Imelda Staunton, Barbara Windsor, Sian Phillips şi James Nesbitt, scenaristul Peter Morgan, şi solistul trupei Blur, Damon Albarn.

Titlurile onorifice britanice sunt înmânate de monarhul Regatului Unit al Marii Britanii, dar persoanele care primesc aceste tilturi sunt alese de comisii formate din funcţionari publici, pe baza nominalizărilor făcute de guvern şi de publicul larg.

În ordine descendentă, principalele titluri onorifice sunt cele de Cavaler/ Dame al/a Imperiului Britanic, CBE (Comandor al Ordinului Imperiului Britanic), OBE (Ofiţer al Ordinului Imperiului Britanic) şi MBE (Membru al Ordinului Imperiului Britanic). Tradiţia cere ca în cazul Cavalerilor formula de adresare să conţină titlul "Sir", în cazul bărbaţilor, şi "Dame", în cazul femeilor, urmat de numele persoanei. Cei care primesc aceste onoruri nu au un titlu nobiliar real, ci doar onorific.

Aceste onoruri reprezintă un fel de răsplată pentru politicieni, diplomaţi şi funcţionari cu o carieră îndelungată, dar lista - care este publicată de două ori pe an - include, de asemenea, multe celebrităţi şi persoane necunoscute în afara comunităţii sau domeniului în care activează.

Radu Lupu, în vârstă de 70 de ani, este în prezent unul dintre cei mai apreciaţi muzicieni români la nivel internaţional.

Radu Lupu a concertat la ediţia din 2013 a Festivalului "George Enescu", care a fost deschisă printr-un concert susţinut de celebrul pianist român alături de orchestra Staatskapelle Berlin, dirijată de Daniel Barenboim.

Născut la Galaţi, pe 30 noiembrie 1945, pianistul Radu Lupu este artistul despre care s-a spus că "a adus cel mai aproape muzica de vorbire", potrivit site-ului Festivalului Enescu.

La vârsta de 6 ani a început să studieze pianul cu Lia Busuioceanu şi la vârsta de 12 ani a debutat cu un program complet de muzică compusă de el însuşi. A urmat liceul la Galaţi. După absolvirea Şcolii Populare de Artă din Braşov, şi-a continuat studiile la Bucureşti, cu Florica Musicescu şi Cella Delavrancea. La 16 ani, în 1961, a primit o bursă de studiu la Conservatorul din Moscova, unde a studiat doi ani cu Galina Eghiazarova, apoi cu Heinrich Neuhaus şi, mai târziu, cu Stanislav Neuhaus.

În 1966, în perioada studiilor din Rusia, a concertat la Moscova şi Leningrad şi a participat la Concursul de pian "Van Cliburn" de la Fort Worth, Texas, unde a câştigat premiul I. Înainte de finalizarea studiilor a mai câştigat două prestigioase premii I: la Festivalul Internaţional "George Enescu" (1967) şi la Concursul internaţional de pian de la Leeds, Marea Britanie (1969).

În anul 1969, a debutat pe scena londoneză, înregistrând un mare succes cu interpretarea "Sonatei pentru pian op. 10 nr. 3", de Ludwig van Beethoven. "A adus pe scenă ceea ce părea o întreagă experienţă de viaţă, cu alternanţele sale de dezolare şi mândrie. Muzica nu ar putea fi niciodată mai apropiată de vorbire", a scris atunci jurnalistul Joan Chissell în prestigioasa publicaţie The Times.

Cariera lui Radu Lupu a continuat alături de cele mai prestigioase orchestre şi cei mai mari dirijori ai lumii: Orchestra din Cleveland, dirijată de Daniel Barenboim, Orchestra Simfonică din Chicago, dirijor Carlo Maria Giulini (1972, New York). A urmat un turneu de doi ani în SUA, cu Orchestra Filarmonicii din New York. Ulterior, a întreprins cu regularitate turnee în Europa, Statele Unite şi în Asia (Israel şi China).

mediafax.ro