Jump to content

Lumea din subsolurile Galaţiului


dcp100168

Recommended Posts

Poveşti din subsolurile vieţii

„Mizerabilii” de Galaţi

* 20 de vagabonzi au refăcut, vineri, traseul canal-poliţie-centru-canal * Perseverenţi în alegerea pe care au făcut-o, oamenii străzii refuză ajutorul oferit de autorităţi * „Aici vreau să trăiesc!” * Miner din Valea Jiului, locatar în Sala Sporturilor * Pensia va veni (?) pe stradă * Sub strada Brăilei *

Tuşeşte horcăit, ca un bătrân de 70 de ani, fumează ţigară cu filtru şi scuipă, cool, pe jos, în timp ce îşi pipăie buzunarul în care îşi ţine telefonul mobil. Nu are chef de vorbă, abia s-a trezit din somn. Este îmbrăcat curăţel, deşi poliţistul comunitar îl împinge, afară, dintr-un canal în care a dormit, alături de alţi doi boschetari. Câţi dintre noi ştiu că maşinile care circulă pe Brăilei, spre Mc Donald’s, trec, de fapt, peste capetele vagabonzilor gălăţeni? Domiciliaţi într-un fel de văgăună cu două intrări (în liziera de lângă Stadionul Dunărea şi gura de canal de la Şcoala nr.1), care traversează strada, tineri de 20 de ani îşi fac veacul printre mormane de gunoi, pungi de plastic, fecale, zdrenţe şi păduchi. Mirosurile pestilenţiale îi îndepărtează pe curioşi, dar nu-i sperie pe cei care-şi caută acolo adăpost. După ce sunt scoşi din văgăună de agenţii comunitari, tinerii nu par nici un moment că ar fi deranjaţi de condiţiile în care îşi duc traiul. Mai deranjaţi sunt de frigul de afară, de lipsa unei cafele, sau de a „n”-a excursie pe care o vor face, ca şi acum o lună sau două: canal-poliţie-centru-canal.

„Plec cu circul”… vieţii

„Am părinţi, stau la Brateş, într-o baracă. Nu mă duc acolo, că-s ţigani. Nu stau aici decât de cinci săptămâni. Mai stau câteva zile şi plec. Cu circul!”, şopteşte, plictisit, prin gulerul de la geaca subţire Florin Marian Chirvase, de 20 de ani. „Stăm trei în canal, eu şi alţi doi băieţi, de 20 şi 23 de ani. Aici vrem noi să stăm”, ne asigură băiatul, privindu-ne direct în ochi. Se contrazice, dar nu dă nici un moment semn că ar minţi. „Nu am mai fost la centru. M-au mai luat de câteva ori. Nu am rămas. Cum de ce? Pentru că aşa vreau eu! Nu-s obligat să stau acolo, nu-mi place. Dacă îmi plăcea, rămâneam!”. Insistăm: cu ce este viaţa de la centru mai rea decât cea de pe stradă? Nu e mâncarea bună?, nu se poartă bine cu el? „Ei,…, nu asta, dar nu vreau eu. Era mai bine acolo, dar nu pot eu să stau”, explică Florin. Susţine că are 20 de ani, însă nu-i dai mai mult de 16 ani. „Am o soră, e în Spania. Plec şi eu. Cu circul!”. Cum cu circul?, ce e nebunia asta? Ce, jucăm în „Fram, ursul polar” şi nu am aflat încă? „Plec prin ţară cu ei, îi ajut, mă plimb”. Răspuns scurt şi cuprinzător. „Eu sunt ungur, nu-s de aici!”, ne asigură Marian Panait, băiatul care a ieşit din canal cu mobilul în buzunar şi cercel în ureche. Cochetul vagabond nici nu catadicseşte să vorbească până nu îşi înfige, tacticos, o ţigară, între buze. „Tata e din Galaţi, mama, de la ţară, de la Vlădeşti”, continuă. Şi tu eşti ungur… „Mai am o soră, are apartament aici, am stat la ea o perioadă, că e plecată în Italia”. Şi-a lăsat casa cu pereţi în locul ţevilor calde din canal? „Muncesc, nu cerşesc. Muncesc la ăştia cu circul. Plec cu ei, nu mai stau mult”. Iar circul! Circul vieţii, doar! „M-au mai luat poliţiştii o dată. Stăteam cu alţi doi băieţi, ăia de au omorât un moş. A venit poliţia şi m-a săltat pe mine, ei nu erau aici”.

Hotel în Sala Sporturilor

„Avem şapte-opt pachete în 17”, hârâie staţia poliţistului comunitar. Ce pachete? Noi am plecat după boschetari! Astea sunt pachetele… Până în Micro 17, ne mai oprim cu poliţiştii şi duba Jandarmerie la Sala Sporturilor. Apropo de reabilitare – acum suntem siguri că în oraş sunt cel puţin doi oameni care nu vor să înceapă lucrările: familia Neagu. În curte ne întâmpină o haită de câini. Spre fostele vestiare este întuneric. Icnim, involuntar, din cauza mirosurilor grele. „Hai! Îmbracă-te şi tu şi doamna!”, auzim din negură. Şi doamna? Care doamnă? Doamna stă în pat, acoperită cu o plapumă soioasă. Încăperea mai deţine un fotoliu desfundat, un frigider, un brăduţ de plastic, o fotografie înrămată, o masă, lampă fără gaz, lumânări şi multe chiştoace de Carpaţi. „Sunt miner din Valea Jiului, sunt omul lui Cozma. Am venit când ne-a zis Ciorbea că ne dă a doua şansă. Care şansă? Stăm de şapte ani aici. Soţia s-a îmbolnăvit de TBC, am luat şi eu”, strigă Mircea Neagu, de 44 de ani. Soţia tuşeşte sec. Cine e în fotografia înrămată? „Fata noastră, are 24 de ani, e în Spania”. Mai au alţi copii? „Nu… mai am un băiat dar e la Penitenciar”, răspunde omul. Spune că munceşte „la negru”, iar soţia „face bani cu cântarul”. Poliţiştii îi cunosc; femeia stă la poarta Sălii Sporturilor şi cu banii câştigaţi de pe urma cântarului îşi cumpără de băut.

„Sunt nişte ţevi calde acolo, ştiţi?”

Care şapte-opt pachete? În Micro 17, dintre blocuri, apar zece umbre zdrenţuite şi atât de slinoase încât te simţi murdar doar privindu-i. „De zece ani stau pe stradă, am pierdut casa de la Combinat, m-a dat femeia afară şi a vândut apartamentul. Am 60 de ani acum. Aştept pensia… Dorm la Fabrica de Pâine, sunt nişte ţevi calde acolo, ştiţi? Iarna e bine. Am cinci fete. Mă ajuuutăă”, ne spune Gavrilă Petcu. Păi cu cinci fete, de ce să stai în stradă? „Au şi ele, viaţa lor, nu pot să mă ia, dar îmi dau mâncare, bani…”, răspunde bătrânul. Are faţa stâlcită, nu ştii dacă de bătaie, sau de vreo boală. Cum să ştii dacă barba îi acoperă crusta de mizerie de pe faţă sau vreo eczemă? „Dorm în scara blocului. Am doi copii, sunt bine: fata e în plasament, băiatul, la soacră-mea. Pe femeie am lăsat-o, că şi-a făcut de cap. Am stat la G 2, dar au venit ţiganii, m-au bătut şi mi-au luat casa”, ne spune Ionel Panait (iar Panait?-n.r.), care susţine că are 29 de ani, deşi pare de 45. „Eram la cafea, să beau şi io 50 de votcă şi m-au luat pe sus… Am fată care stă aici, dar nu mă primeşte în casă… Ehe, la vremea mea, am dat mâna cu Ceauşescu”, se laudă a pagubă Vasile Robu, de 47 de ani.

„Nu umblaţi, n-aveţi nici o gară!”

...Aşa a lăsat scris, pe patul amenajat în aer liber, Maricica. Asta, ca să nu îi umble cineva în lucruri, cât dă interviu. „Mai stau cu un băiat, Cristi, e plecat pe traseu acum”, ne explică femeia. Are răspunsuri la orice. Când a făcut ultima baie? „Într-o marţi”. Unde a stat înainte? „Peste stradă, la gunoi!”. A mai fost la centru? „Da, dar am plecat”. Are serviciu? „Acum nu, eram cu mătura, la bloc, dar n-am mai stat. Ce, să fac treabă degeaba, pe un milion jumătate? Mi-au promis întâi că-mi dau patru milioane!”. Şi acum?, de unde bani, de unde mâncare? „Păi caut în gunoi, mai găsesc o pâine, un fier [pentru vândut]”. Maricica este slabă băţ, palidă, dar rezistentă. A stat toată iarna sub cerul liber dar „până acum, n-am răcit”. Are, totuşi, o nemulţumire: „mai vin ţiganii şi ne aruncă cu pietre. O dată, au venit nişte aurolaci, m-au confundat cu o fată şi mi-au tras un pumn în faţă, un picior în burtă…”. Are casă la ţară, la părinţii ei, în Frumuşiţa. Nu se duce, că „dacă bea tata face rău, ce vreţi să-i dau în cap, să-l am pe cunoştinţă?”.

Razie, lună de lună, la bârlogul boschetarilor

Lunar, poliţiştii comunitari fac acţiuni de identificare a persoanelor fără adăpost. Ultima acţiune a fost făcută pe 13 februarie. Ieri, pe un frig crâncen, Poliţia Comunitară a intrat din nou în bârlogul lor. Rezultatul: aceiaşi clienţi ca şi în februarie. Acest du-te vino de pe stradă este confirmat şi de şeful Poliţiei Comunitare, Cristian Gâscă: „Facem acţiuni comune cu Jandarmeria şi Primăria, aproape în fiecare lună, dar ei se întorc pe stradă. Nu acceptă altă viaţă decât asta”.

Viaţa lor şi viaţa noastră

Duba Jandarmeriei este plină la refuz. Poartă peste 20 de persoane pescuite de prin canalele Galaţiului. Oamenii sunt aduşi la sediul Poliţiei Comunitare. Stau, rebegiţi de frig, fumează şi îşi cumpără cafele fierbinţi de la automat. Vor fi întrebaţi dacă doresc să meargă la centrul Primăriei. Vor refuza, după care vor pleca, agale… Cine îi poate înţelege? Privită din afară, lumea oamenilor care îşi fac veacul în canale este lipsită de orice sens. Suntem învăţaţi, de mici, să avem pretenţii. Luăm note bune la şcoală, mergem în vacanţă, în Grecia. Muncim mai mult, ne creşte salariul. Trăim responsabil, avem o familie. Facem cumpărături, pentru că nu vrem să ne lipsească ceva. Spre deosebire de noi, oamenii străzii au aflat că toate astea sunt exact lucruri de care se pot lipsi. Şi fac exact ceea ce nouă nu ne trece prin minte: pleacă cu circul, îşi cheltuie toţi banii astăzi, uitând să planifice ziua de mâine, ignoră şansa care li se oferă. Societatea noastră nu le este de ajuns. Şi ne-am putea întreba, în cazul în care o calamitate ar avea loc, care din cele două tabere va supravieţui? Cea răsfăţată sau cea din stradă? Problema este că viaţa celor de pe stradă nu este un experiment al supravieţuirii. Ci doar o problemă a societăţii noastre pe care, deocamdată, nu ştim să o rezolvăm definitiv.

http://www.viata-libera.ro/articol-%E2% ... ti__3.html

Cealaltă faţă a mizeriei

Din off, despre canale

Deşi nu au dezlegare să vorbească oficial, poliţiştii comunitari care participă la acţiunile de strângere a persoanelor fără adăpost sunt şi ei oameni şi au şi ei poveştile lor.De cealaltă parte a canalelor stau cei care se umplu de păduchi, cei care se molipsesc de boli, cei care se strecoară cu agilitatea unui şarpe printre zăbrelele canalelor, cei care îşi rup hainele şi respiră mirosuri greu suportabile. După razia din februarie, unul din poliţişti s-a întors acasă cu … păduchi. „A trebuit să se radă în cap, bietul om, ca să scape. Asta e, trebuie să mergem în continuare”, ne povesteşte un coleg.

Pierduţi pentru societate

inică pentru unii, părerea oamenilor legii pare îndreptăţită: „Ştim că prin canale, în Micro 19, trăieşte şi o fată care are un copil de un an şi îl târăşte după ea. Nu reuşim să o prindem, pentru că mereu se ascunde. Ce soartă să aibă copilul acela? Astfel de oameni sunt pierduţi pentru societate, nu mai poţi face nimic cu ei”, ne asigură, anonimi, agenţii.

„Şaorma nu e?, plec!”

Paradoxal, învăţaţi cu binele, vagabonzii refuză tratamentul din Centrul Primăriei. „Prima dată când am văzut eu şuncă de Spania eram la Centrul de Urgenţă, al Primăriei. Ei luau felia şi o aruncau. Că ce, asta-i mâncare? Da şaorma nu e? Sau pizza? Da’ cola? Că ei aşa sunt învăţaţi. Plus că la centru nu au voie să bea sau să tragă pe nas”, ne spune, printre dinţi, un poliţist comunitar. Pe stradă, banii câştigaţi uşor la spălatul parbrizelor sau tocmai pentru a le lăsa oamenilor în pace maşinile, se duc pe mâncare tip fast-food, cola, nes şi nelipsitele ţigări. Ce chirie, întreţinere, lumină, telefon, cablu etc? Au mobile, lumina vine gratis, de sus, căldura, de la ţevile de termoficare iar de chirie pentru canalizare, cine a mai auzit?

Ar mai fi şi alte soluţii

Nu există Centru de corecţie pentru minori, nu există vreo lege care să prevadă închisoare pentru vagabondaj. Dacă în ţară, pe fonduri europene, au început să apară centre de corecţie, la Galaţi, iniţiativa nici măcar nu a fost pomenită. Că vagabonzii par blânzi şi nu poţi condamna un om doar pentru potenţialul său infracţional, e una. Dar faptul că ei trăiesc după propriile reguli, în care bătaia şi abuzurile sunt doar simple modalităţi de a-şi impune punctul de vedere, te face să te cutremuri la ideea de a te întâlni, noaptea, cu un astfel de grup.

De ce se întorc pe stradă?

Primăria municipiului Galaţi are, de câţiva ani buni, un centru special la care toate persoanele fără adăpost pot apela. Centrul are 54 de locuri, din care, în prezent, sunt ocupate 43. Totuşi, ca orice instituţie, există reguli pe care mulţi din oamenii străzii refuză să le respecte. De aici şi această muncă în zadar până la urmă, de a-i strânge de pe stradă, a-i deparazita, a le oferi condiţii de cazare, masă, pentru că, până la urmă, ei se întorc de unde au venit, iar povestea continuă. „La Centrul de Urgenţă pentru Persoane Fără Adăpost sunt doar cei care doresc să stea acolo. Nu îi putem ţine cu forţa. Chiar şi Chibrit (cel despre care «Viaţa liberă» a scris recent) a fost la noi de mai multe ori şi a plecat”. „Asta aleg ei. Teoretic, la centru pot sta 30 de zile cu prelungire până la 90 de zile, însă practic, nimeni nu îi dă afară de acolo până nu se rezolvă problema. În schimb, cei mai mulţi pleacă pentru că acesta este modul de viaţă pe care şi l-au ales”. „La centru nu se consumă alcool, substanţe interzise, sunt reguli! Unii dintre ei vin, le facem acte, le căutăm serviciu, pleacă şi după o lună sunt din nou în stradă. Nu avem soluţie, ce altceva poate face administraţia locală?”, ne spune Gina Gogoţ, şefa centrului.

Toleraţi cu bună ştiinţă

Tot poliţistul gălăţean ştie exact locurile unde trăiesc vagabonzii. Acolo este sursa de informaţii despre orice: tâlhării, jafuri, crime, violuri. Nu de puţine ori, cazurile de crimă se rezolvă prin descindere în canale. Ultimul, în urmă cu o lună: un bătrân, găsit mort în apartamentul lui din Mazepa, care primise vizita decisivă a doi locatari din canale. Problema este că toate aceste refugii sunt lăsate, cu bună ştiinţă, de autorităţi, nesigilate. În Sala Sporturilor locuieşte o familie de vagabonzi şi nu este singura locatară, probabil. Canalul din liziera din Micro 19 duce la o şcoală, unde învaţă copii! Cât de simplu ar fi ca toate aceste locuri să fie închise corespunzător, accesul devenind imposibil? Da, dar atunci, de unde luăm informaţii?…

http://www.viata-libera.ro/articol-Din_ ... ale_2.html

Link to comment
Share on other sites

×
×
  • Create New...

Important Information

We have placed cookies on your device to help make this website better. You can adjust your cookie settings, otherwise we'll assume you're okay to continue.