Jump to content

După 65 de ani, Odesa îşi aminteşte de colonelul Bălan!


Recommended Posts

Posted

După 65 de ani, Odesa îşi aminteşte de colonelul Bălan!

Cătălin Adam, un gălăţean stabilit la Odesa (Ucraina), ne-a solicitat informaţii despre "un profesor pensionar din Galaţi, care în timpul celui de-al doilea război mondial a salvat Opera din Odesa". Motivul pare surprinzător, la prima vedere: "Consiliul director al Operei şi primarul din Odesa ar dori să-şi arate recunoştinţa faţă de acest cetăţean al Galaţiului". Am aflat însă că gălăţeanul pe care Odesa doreşte să-l omagieze este colonelul ® Stelian Bălan, iar în cel de-al doilea război mondial acesta chiar a reuşit să salveze clădirea Operei din Odesa, pe care nemţii doreau s-o arunce în aer. Din păcate, colonelul Bălan a murit în 1999, iar iniţiativa Ucrainei vine mult prea târziu.

Posted

Povestea colonelului

Glorie postumă pentru un erou gălăţean

Stelian Bălan a salvat clădirea Operei din Odessa

În război, să-ţi rişti viaţa salvând vieţi este un fapt meritoriu şi firesc. Dar să ţi-o pui în pericol pentru a salva o clădire – şi, mai ales, luptând împotriva propriilor aliaţi - e mai puţin obişnuit. Ne amintim astăzi de eroul gălăţean Stelian Bălan, la opt ani şi două luni de la moartea sa, datorită unei împrejurări la fel de neobişnuite: oficialităţile din Odessa se interesează de el… Poate nu este o întâmplare, poate se împlineşte acum un act de dreptate, fiindcă despre salvatorul clădirii Operei lor, în afară de faptul că era român, odessenii un au prea ştiut până acum. Soarta lt. col. de artilerie Stelian Bălan, erou al Galaţiului şi al Patriei, a fost cu totul aparte. Nu i-a fost dat să moară pe front, dar până la 17 decembrie 1999, când a decedat, a purtat viu în suflet şi în trup durerea războiului, printr-o rană care nu i s-a mai închis timp de... 55 de ani! Poate imagina cineva o „cruce” mai mare? Faptele lui de vitejie au fost multe, însă cea mai importantă este, de bună seamă, cea petrecută la Odessa, al cărui ecou îl urmăreşte, iată, şi după moarte. S-a născut la Galaţi, la 2 mai 1920, din părinţii Grigore şi Aneta. Tatăl său a fost mecanic de locomotivă la Depoul CFR Galaţi. Din cei patru fraţi, trei au îmbrăţişat cariera militară, cel mic absolvind facultatea de economie. Cel mai mare era ofiţer auto şi de tancuri, Stelian a fost ofiţer de artilerie, iar al treilea era ofiţer de vânători de munte. După Liceul teoretic, a absolvit Şcoala de Ofiţeri Artilerie „Regele Ferdinand”, Piteşti, promoţia 1943. În iulie, acelaşi an, promoţia lui (care ulterior a dat armatei patru generali) a primit primit gradul de sublocotenent şi numele „Mihai Viteazul”, într-o ceremonie care a avut loc la Sibiu, în prezenţa Majestăţii Sale Regele Mihai I al României, a Reginei-mamă Elena, a mareşalului Ion Antonescu, a ministrului de război etc. „Cu toţii am păşit în viaţă cu mult râvnita tresă de sublocotenent de artilerie...” - spunea interlocutorul nostru în 1996, la data când ne-a acordat un interviu în exclusivitate pentru „Viaţa liberă” - „...şi, ca veteran din al II-lea război mondial, am mirosit nedoritul praf de puşcă şi am simţit urgia nemiloasă a războiului ce şi-a lăsat urme adânci în trupul meu...” Cu ocazia aniversării a 50 de ani ai promoţiei „Mihai Viteazul”, faptele ei de arme din timpul celui de al doilea război mondial - printre care şi ale lui Stelian Bălan (episodul Odessa) - au fost consemnate în cartea „Bat tunurile memoriei”, publicată în 1993. Din păcate, într-un tiraj prea mic.

„Vă rog să rezistaţi!”

Stelian Bălan a participat la lupte în ambele campanii, de est şi de vest, îndeplinind funcţia de comandant de baterie de tragere, comandant de baterie, comandant de divizion, şef al biroului de operaţii al regimentului, până când, la 19 noiembrie 1944, pe Tisa, o întâmplare nefericită care era să-l coste viaţa, l-a scos din luptă. Atunci îndeplinea funcţia de ofiţer observator şi orientator al artileriei din diviziile de infanterie a 21-a şi a 18-a, în formarea capului de pod de la Wencastello Tiszalok. La ora 3,30 dimineaţa, plecând de la Gava, pe Tisa, în timp se ce se afla într-o barcă, împreună cu un subofiţer şi patru sergenţi pentru a supraveghea tragerile artileriei, un obuz „dum-dum” i-a fracturat piciorul drept. A raportat prin radio generalului Dăscălescu, dar a primit de la el un ordin ce suna mai mult a rugăminte: „Dacă puteţi să rezistaţi, şi eu vă rog să rezistaţi, căci este a treia oară când se încearcă să se cucerească acest cap de pod...” Viaţa a două batalioane, unul românesc şi altul rusesc, încercuite la Tokai, depindeau de sacrificiul de care avea să dea dovadă el şi ostaşii lui. În situaţia aceasta-limită, nu a şovăit: „Domnule general, sunt perfect sănătos, nu mai am nimic!”... A continuat atacul şi, după ce a distrus trei cuiburi de mitraliere care împiedicau înaintarea frontului, a primit şi el „brandul lui”... I-a explodat în barcă...

„Mi-a sfărâmat cutia de recepţie din braţe, iar piciorul stâng mi l-a rupt din articulaţie. Plutonierul major a rămas fără mâna dreaptă, pe care i-a retezat-o de la umăr tocmai când o întindea să schimbe cutiile aparatului de radio, iar cei patru sergenţi au fost răniţi în abdomen. Am luat cutia de emisie, am comunicat în ce situaţie ne aflam şi am cerut să facem pod din două bărci, ca să fim salvaţi. Am rupt morfina care o aveam la mine şi am dat-o la soldaţi. Unuia dintre ei, pe când încercam să-l ridic cum puteam, i-au ieşit maţele afară... L-am aruncat în Tisa!... Până să ne salveze, nu mai trăiam în barca aceea decât doi mutilaţi: plutonierul major şi cu mine. Când m-au scos din Tisa, am apucat să spun căpitanului Popa Grigore, care era lângă mine, să se tragă continuu... Nu mai aşteptam decât să vină soldaţii şi ofiţerii să mă vadă pentru ultima oară...”.

Şi caii plâng...

Ca o dovadă nespusă de devotament, Ecatom, calul lui, a plâns şi el când şi-a văzut stăpânul plin de sânge: „Dădusem ordin unui soldat să-mi ţină calul, ca atunci când voi cădea rănit să mi-l aducă. Neştiind în ce situaţie critică mă aflam, soldatul mi l-a adus. În momentul acela, lt. dr. Paraschiv scosese sânge de la unul şi mi-l băga mie. Calului i-a mirosit a sânge, a îngenunchiat, a tras păturile de pe mine şi a pus capul pe pieptul meu. Când a văzut cum curg lacrimi din ochii calului, am început şi eu să plâng... Am simţit într-adevăr că mă pierd şi am cerut colonelului să mă urce în ambulanţă şi să mă ducă la spital. Doctorul m-a suit în ambulanţă şi am pornit. La un moment sat, locotenentul a strigat şoferului să oprească. Ecatom scăpase din mâinile soldatului şi alerga după maşină. Şoferul a oprit şi a deschis uşa, să mă vadă calul pentru ultima oară... Să ştiţi de la mine: calul este mai credincios decât omul. Ecatom al meu era calul pur-sânge care m-a însoţit pretutindeni şi pe care şi eu l-am apărat când era să mi-l fure cazacii. De aceea vă spun: mângâiaţi caii, trageţi-i de urechi, ştergeţi-i la ochi şi plesniţi-i cu palma peste gât. Veţi vedea că... aproape vă vorbesc.”. Cu fracturi deschise la ambele membre inferioare, Stelian Bălan a stat în spital, cu totul, vreo opt ani şi jumătate. La piciorul drept a suportat 4 operaţii, la cel stâng 23, unele având până la şase incizii – în total 27 intervenţi chirurgicale. Cu piciorul stâng scurtat, a fost imobilizat în aparat gipsat şi a trebuit să stea la pat, numai pe spate, un an şi 10 luni. „Şi încă era bine, spunea el, fiindcă un altul, cpt. Tiberiu Georgescu, a avut ghinionul să stea un an şi o lună cu faţa în jos!”... Din cauza complicaţiilor, a mai suportat 4 operaţii de tumoare la vezica urinară şi alte 3 operaţii de hernie – ultimile două în martie 1955. În total i-a fost dat să suporte 34 de operaţii şi a petrecut nu mai puţin de 10-11 ani din viaţă internat în sanatorii şi spitale.

„Pe front, la un moment dat, toţi trei fraţii eram răniţi. Iar când colegii de serviciu sau prietenii îl întrebau pe tata ce mai ştie de fiii lui de pe front, cu durere şi lacrimi în ochi răspundea: «Toţi, Doamne, şi toţi trei... sunt răniţi! Îndură-se Domnul ca toţi să vină acasă, oricum va fi sănătatea lor»”. Dintre ei, numai Stelian Bălan a rămas cu infirmităţi foarte accentuate, cu handicap locomotor şi un ulcer trofic la gamba stângă în stare continuă de supuraţie şi dureri fără de leac.

Dar, ca şi cum toate acestea nu ar fi fost de ajuns, a trebuit să sufere şi trei luni de temniţă comunistă, pe vremea lui Gheorghiu-Dej... Dar să vedem ce a făcut pe frontul de est, pentru care a avut de suportat atâtea prigoane.

La Est (de Eden?)...

Dar iată ce a făcut, în est, locotenentul de atunci, Bălan Stelian, pe vremea când armata noastră, aliată cu cea germană, pregătea retragerea: „Pe 4 aprilie 1944, de dimineaţă, a început împachetarea. Colonelul m-a numit şeful biroului de operaţii de la avangardă. Aveam un batalion al maiorului Oriţă, de la 24 Infanterie, un escadron de cavalerie, cu locotenentul Dan Nanu, o baterie de tunuri, comandată de Titel Dimitrie şi o baterie anti-car, comandată de locotenet Iani. La Dalnic se formase deja un fel de comandament român. La ieşirea din Dalnic, pe şosea, nu mai era decât un singur loc de trecut. Un maior, comandant al unei companii de jandarmerie SS, mi-a cerut aus’weis-ul şi, pentru că i-am răspuns că n-am, mi-a spus să trec pe rambleul şoselei. În această situaţie, eu am refuzat. M-am aşezat pe scaunul de campanie şi am ordonat să nu se înainteze. Au venit nemţii la mine, eu nimic, mă făceam că nu ştiu nemţeşte. Şi, în timpul acesta, cei de la comandament îmi dădeau rachete să mă întrebe de ce nu înaintează trupa. După 4-5 ore, am aruncat şi eu rachete, să pună aparatul de radio în staţie şi am comunicat că mi s-a defectat aparatul. În realitate, nu era aşa. Colonelul meu m-a chemat la raport. Dar el ştia, că mi-a sus: „Vezi, ai grijă...” i-am sus: „Dom’ general (deşi era colonel), nu vă supăraţi, dar m-a oprit feldjandarmeria la ieşire, spunându-mi să trec pe rambleul şoselei. E zăpadă mare, suntem în luna aprilie, poate peste două-trei ceasuri să se dezgheţe şi să pierdem armata acolo. Noi avem tancuri, maşini grele de artilerie. Dacă le băgam acolo...” „Ai dreptate. Du-te la comandamntul german şi ia un aus’weis în limba germană”. M-am dus la Corpul 72 german, călare, prin zăpadă, şi am raporat. Era acolo un maior de artilerie polonez, retras în România, Varşavski, ofiţer translator între germani şi români, care m-a întrebat în batjocură: „Cum, că dvs. eraţi o divizie întreagă, 10.000 de oameni! N-aţi ştiut să trageţi în Feldjandarmerie?” I-am răspuns şi eu zeflemist, ca de obicei: „N-am ştiut că noi, românii, trebuie să ne luptăm cu nemţii şi să-i luăm pe ruşi drept arbitri...” Ieşind afară, am văzut dana petroliferă în flăcări, casele în flăcări... Lângă mine era un caporal, Vasiliu, căruia i-am spus: „Sunt convins că şi Opera este minată şi or s-o azvârle în aer păcătoşii ăştia de nemţi. În loc să se lupte cu partizanii, se luptă cu clădirile!” Distrugeau până şi casele unde au locuit! Dacă vedeau un copil pe stradă, îl împuşcau, fără nicio motivaţie. Şi i-am întrebat pe soldaţi: „Sunteţi de acord să mergem acolo unde aţi văzut „Lacul lebedelor”, „Boris Godunov”, „Traviata”, „Aida”? Poate că în viaţa voastră n-aţi văzut un film, dar acolo v-am dus şi aţi văzut atâtea opere frumoase, într-o clădire cu bolta îmbrăcată în aur... E păcat ca această capodoperă să fie aruncată în aer! Vreţi să vă sacrificaţi?” Au fost de acord. Am mers acolo şi am văzut patru SS-işti care păzeau Opera, înarmaţi. Clădirea Operei era minată cu bucăţi de trotil şi fitile „Bikford”. Aşteptau şi, în ultimul moment, numai aprindeau fitilul şi sărea în aer, iar ei se urcau pe motociclete şi dispăreau. M-am apropiat de unul şi i-am spus să mă ajute, că în spate noi ne luptăm cu partizanii – numai ca să le distrag atenţia. Atunci, soldaţii mei au strigat la ei să arunce armele. După ce i-am dezarmat, am scos capsele şi fitilele de acolo şi le-am băgat în coburii mei de la şa (saci de piele din dreapta şi din stânga şeii, unde se pun merindele şi apa). Tocmai trecea o maşină de-a noastră de la divizia 21-a şi i-am dat ordin plutonierului major să ia bucăţile de trotil, să le pună în camion şi să le ducă unde ştie. Numai la scara ce dădea spre port, toată de marmură, nu m-am dus s-o deminez, pentru că era comandamentul german în faţă şi ar fi tras în mine. Numai scara aceea a sărit în aer. Dar Opera a fost salvată! Pe drum am văzut pe o stradă un tanc german care demola o casă şi cinci inşi de la SS îi împuşcau pe cei care voiau să scape de sub dărâmături. Ne uitam cu durere şi cu neputinţă. Ce puteam să facem? Cum mergeam călare, la trap, în faţa calului meu, de sub o movilă de moloz a ieşit un copil de 8-10 ani. Am tras calul aşa de tare, că am şi căzut cu cal cu tot, ca să nu dau peste copil. Am sărit repede, l-a luat în braţe. Nemţii erau cu armele aţintite asupra copilului. Am strigat pe nemţeşte: „Camarazi, copilul este al meu!”... M-au ajutat soldaţii, l-am suit pe cal. În timpul acesta, soldaţii s-au aşezat în semicerc, ca nu cumva nemţii să tragă în mine. Îşi păzeau comandantul. Când să plecăm, le-am zis: „Hai să ne întoarcem către dânşii, să-i salutăm, că nu trag în noi”. I-am salutat şi ei şi-au dat seama. Adică cum, un ofiţer român să-i salute? Au prezentat arma pentru onor. Şi m-am uiat ce fac mai departe: începuseră să tragă iar în cei de sub dărâmături... Am venit şi am raportat ce am făcut la Operă colonelului Hristescu Alexandru. M-a luat în braţe şi m-a sărutat: „Cred că eşti singurul din armata română care a fost în stare să facă lucrul acesta! Să-ţi periclitezi viaţa ta şi a soldaţilor tăi...”. Am fost propus pentru o distincţie, dar dacă s-a întâmplat că frontul s-a întors, n-am mai primit-o.

Poate mulţi ne-au judecat pe noi, dar în mod justificat armata română a întors armele contra nemţilor. La Odessa, când noi, românii, patrulam noaptea, ei se îmbătau şi, de la înălţimea camioanelor, trăgeau, indiferent în cine. Ne împuşcau nouă soldaţii! În fiecare zi aveam morţi. Făceam plângere la comandamentul lor, dar ne spuneau că noi să ne luptăm cu partizanii, că ei ne omoară oameni. Iar la drum, ei mărşăluiau pe şosea, iar noi prin mocirlă. Pe lângă că ne ameninţau, ne mai şi mâncau alimentele noastre. Noi mâncam margarină de la ei, fiindcă ei mâncau untul nostru, iar cu margarina îşi făceau cizmele şi copitele cailor.” Pentru episodul Odessa, multă vreme nemţii l-au urmărit să-l împuşte. A scăpat numai fiindcă l-au ascuns ai noştri... Faptele lui de vitejie a fost totuşi răsplătite cu decoraţii importante: „Coroana României” şi „Steaua României”, ambele în grad de cavaler, cu spade şi panglică de Virtute Militară cu frunze de stejar, precum şi cu numeroase alte Ordine şi medalii. Cu toate acestea, pe 17 ianuarie 1959, în urma unei provocări la care a răspuns printr-o vorbă aruncată la adresa regimului, a fost ridicat de Securitatea comunistă în plină noapte şi dus la închisoarea „Noua Culme” de la Canal, împreună cu alte 120 de persoane „subversive”. Abia l-au lăsat să-şi ia de acasă trei schimburi, medicamente şi vată pentru rana de la picior care supura continuu. Nu au ţinut cont că este invalid, l-au scos la muncă silnică. Raţia pe zi era de ½ litru apă, 70 gr pâine şi un fel de mâncare aproape necomestibilă. După trei luni, când i s-a terminat vata, a intrat în greva foamei. „Timp de opt zile am scuipat în gamelă, ca să vadă că nu mănânc şi ceream continuu să fiu scos la raport, la comandantul închisorii. A venit un lt. col. NKVD-ist tânăr, care vorbea curat româneşte. „Sunteţi din Odessa?” l-am întrebat. „Da, de la Spitalul Nazaret”. „Şi... aţi fost la Operă?” „Da, am fost...”, zice. „Stalin ştie că eu am deminat Opera?”... Efectul a fost că m-au scos de acolo şi m-au readus la Securitatea din Galaţi, unde am dormit o noapte, după care m-au eliberat. Dar ştiam că tot timpul sunt urmărit.”

Invitaţie la „Operă”

Acestea au fost faptele lui. „Opera” urmaşilor este să i le recunoască. Dacă în România, actul de curaj al ofiţerului român care a salvat clădirea Operei din Odessa a fost cunoscut de superiorii şi camarazii săi de arme, şi apoi „uitat” repede de comunişti, de partea cealaltă a baricadei nu numai Stalin nu a ştiut (sau i s-o fi spus?), dar nici odessenii nu ştiu cui datorează privilegiul de a vedea „Lacul lebedelor” în aceeaşi splendidă clădire de dinainte de război. Plăcuţa modestă aminteşte de „un român”. Dar în ce împrejurări, cine şi, mai ales, cu ce preţ şi-a riscat viaţa pentru ca această bijuterie arhitectonică, aparţinând patrimoniului universal, să dăinuiască?... Răspunsul îl găsim aici, în aceste mărturii sui-generis, ca şi în cele rămase în cărţile de istorie adevărată. Poate că viaţa noastră nu se termină cu ultima suflare de uşurare sau de regret, cineva va decide că acest om merită într-adevăr recunoştinţă, măcar post-mortem, şi memoria lui va fi restabilită.

Violeta Ionescu

Posted

Cumplite atrocităţi s-au mai întâmplat în timpul războiului ...

Sunt convins că de ambele părţi, sub uniforma pe care o purtau, au fost mulţi cei ce nu au uitat că mai întâi de toate erau OAMENI.

Create an account or sign in to comment

You need to be a member in order to leave a comment

Create an account

Sign up for a new account in our community. It's easy!

Register a new account

Sign in

Already have an account? Sign in here.

Sign In Now
×
×
  • Create New...

Important Information

We have placed cookies on your device to help make this website better. You can adjust your cookie settings, otherwise we'll assume you're okay to continue.