Vasile Şeicaru - "În oraşul cu floare de tei"

[dcp100168]

Vasile Şeicaru se întoarce "În oraşul cu floare de tei"

* Joi, 28 mai, de Ziua Înălţării Domnului, pe treptele Teatrului Dramatic "Fani Tardini", Vasile Şeicaru va susţine un concert cu ocazia lansării noului său album "În oraşul cu floare de tei".

Cerul deasupra şi muzica în aer. Instalaţie foarte bună de sunet şi lumini. "Intrarea"...gratuită. "În oraşul cu floare de tei", albumul cu numărul 10, semnat Vasile Şeicaru, conţine 10 cântece noi. Cantautorul semnează muzica şi textele şi îşi propune să aducă un suflu nou în ceea ce mai înseamnă azi muzica folk. Departe de ceea ce a reprezentat genul în anii ’80, muzica lui Vasile Şeicaru e una vie, cu nuanţe pop-rock, unele dintre cântecele de pe acest album fiind deja cunoscute de iubitorii genului, mai ales de cei tineri, care vin în număr din ce în ce mai mare la concertele live susţinute în ultimul timp de folkist în cluburi sau în săli de concerte. Acest concert este unul foarte special pentru că are loc la el acasă, la Galaţi, în "Oraşul cu floare de tei" şi, cu siguranţă, gălăţenii nu l-au uitat. Va fi, astfel, o întâlnire ca între prieteni, mai ales că, pe lângă noile creaţii, Vale (cum îi spun prietenii) va interpreta şi câteva din cântecele vechi, atât de dragi nouă. Artistul gălăţean va răspunde întrebărilor adresate de fani şi de reprezentanţii mass-media şi va împărţi autografe. Producător : Asociaţia Culturală “Vasile Şeicaru” şi ‘Octavarium Art’.

http://www.impartial.ro/index.php?func= ... articol=14

[AnCa]

Super, daca aveti timp, va sfatuiesc sa nu ratati concertul; am avut ocazia sa ajung la lansarea albumului iar melodiile - marea majoritate- sunt foarte, foarte, FOARTE bune. Iar "Vale" le zice bine in continuare... Ah, daca nu ar fi fost sesiune, dadeam o fuga pana acasa sa il vad pe Seicaru inca o data!

[Gabbiano]

stie cineva la ce ora este?multumesc

[dcp100168]

Concert Şeicaru, la Dramatic

* Joi, 19,00, în piaţeta din faţa teatrului, concert Vasile Şeicaru.

[Gabbiano]

multam frumos.nu vazui ora

[Relu]

Am să fiu acolo. Poate o punem de o întâlnire

[Gabbiano]

super...eu vin cu fii-mea...i-ti trimit PM cu nr meu de tel....am ratacit hartia aia cu nr tau.poate vorbim un pic si de panourile alea solare.

[Relu]

Ok, vin şi eu cu familionul

[Relu]

[busumary]

hmm,de intalnit nu s.au intalnit cei care trebuiau,ci,cine nu se astepta

A fost un spectacol pe cinste,cum numai un artist il foate face !

Atasez si eu 2poze.

[busumary]

Atmosfera romantica si plina de nostalgie !

[Gabbiano]

cred ca aveam 6-7 ani....eram prieteni de familie cu monica (o fata care a cantat cu seicaru) ...la un concert monica m-a luat cu ea pe scena si am stat tot concertul de mana cu ea si cu seicaru...acum am fost la concert cu fiica mea...ce nostalgie...oare cand naiba au trecut atatia ani?

[dcp100168]

Vasile Seicaru: Albumul meu e scris pentru Gabi

* Vasile Seicaru a terminat lucrul la un nou album, pe care il lanseaza in memoria sotiei sale, Gabi, decedata in urma unui accident.

Vasile Seicaru revine in peisajul muzical romanesc si lanseaza impreuna cu MediaPro Music un nou album intitulat “In orasul cu floare de tei”, “un album scris cu lumina sufletului meu pentru Gabi”, dupa cum a declarat artistul. Dupa o munca de trei ani si multe sentimente investite, albumul “In orasul cu floare de tei” prezinta tuturor iubitorilor de muzica scrisa si interpretata cu sufletul 10 piese de exceptie.

De ce “In orasul cu floare de tei”? Explica insusi artistul: “Pentru ca e vorba aici de orasul in care am trait in primii ani de viata, de locurile unde am copilarit, unde am invatat, unde am inceput sa cant, unde s-a nascut Mihnea, baitul nostru, si unde am iubit: Galati!” “Intr-o lume cu renume”, “Din cuvintele concrete, din iubirile secrete”, “In orasul cu floare de tei”, “Lumea pentru toti” sau “Un inger pereche” fac din noul album al lui Vasile Seicaru unul de colectie. “Poate unii vor spune ca e cam prea romantic, prea sentimental, prea personal! E doar un semn catre voi sa stiti ca exist si sa aflati de la mine ca am mai multe sa va spun!”, povesteste Seicaru. Albumul “In orasul cu floare de tei” se afla in toate magazinele de specialitate din tara.

http://www.gardianul.ro/index.php?pag=n ... -gabi.html

[dcp100168]

Amintiri din oraşul cu floare de tei

10 iulie 1951, localitatea Oancea, judeţul Galaţi. Data şi locul naşterii unui interpret cu har: Vasile Şeicaru. N-a copilărit în Oancea, ci în oraşul cu floare de tei: Galaţi. „Îmi aduc aminte de strada Războieni nr. 36. Primele amintiri le am de pe la 4 ani. Mi-l aduc aminte pe tata care venea acasă de la Şantierul Naval la ora 6-7 seara, de cele mai multe ori pe jos, parcurgând o distanţă enormă, de vreo 7-8 km. El a fost sudor autogen la Şantierul Naval după ce a fost nevoit să se angajeze muncitor necalificat, ca să-şi poată întreţine familia. Tata a fost jandarm, iar după ce s-a schimbat sistemul ar fi trebuit să fie miliţian. Nu s-a putut. În dosarul lui scrie că a devenit «element duşmănos» prin faptul că l-a slujit pe rege. Mama a urmat Liceul Industrial Casnic. Aveam poze cu ea îmbrăcată în străjer al regelui. Din păcate, acele fotografii s-au pierdut", spune cu o undă de nostalgie Vasile Şeicaru. „Tata a muncit ca un rob să ne crească pe mine şi pe fratele meu, Aurel, care e cu 4 ani mai mic. Muncea fără să spună nimic. A devenit şef de echipă şi apoi muncitor calificat în sudură autogenă. Mi-aduc aminte că întotdeauna venea acasă cu 2 litri de lapte pe care îi primea, pentru că lucra în mediu toxic. Niciodată n-a băut vreo o gură din laptele primit. Ni-l aducea nouă", continuă Vasile Şeicaru pe firul amintirilor.

CREDINŢĂ. Artistul şi-a amintit apoi cum mama sa încerca, pe cât posibil, să-şi protejeze copiii de orice griji. În acelaşi timp îi învăţa să nu ceară nimic nimănui, să fie cre­dincioşi şi drepţi: „Întotdeauna ne spunea: «Să nu cereţi de la nimeni, niciodată, nimic!». Odată, cineva mi-a dat un colţ de pâine proaspătă, albă. Eu l-am luat şi mama m-a văzut. M-a chemat imediat înăuntru, mi-a făcut morală şi mi-a aruncat colţul de pâine în curte. Mie mi s-a părut ciudat. Şi acum mi se pare ciudat. Mi-a spus: «Să nu mai ceri niciodată!». Însă toată lumea din perioada aceea trăia aşa. Exista respectul pentru Dumnezeu. Mergeam la biserică nu din obligaţie, ci pentru că aşa era felul nostru de a trăi. Mergeam nu pentru că trebuie, ci pentru că acolo era locul nostru. Cred că perioada copilăriei e foarte importantă. Bunul-simţ porneşte din interior, iar cei şapte ani de acasă ţi-i asumi."

JOCURI PERICULOASE. Pe lângă şotronul jucat de oricare copil, Vasile Şeicaru a fost protagonistul unor „bătălii" asemenea celor din filme. „Acum mâncam, acum ne duceam la joacă. Jucam şotron, dar aveam şi jocuri periculoase. Eu şi prie­tenii mei de joacă ne aflam într-un conflict cu ţiganii pe vremea aceea şi aveam adevărate încăierări pe un maidan. Ne confecţionam arme din lemn, din metal. Căpetenia noastră avea chiar un cal, un mânz, erau bătăi care se lăsau cu vânătăi. Eram năbădăioşi, nu exista frică. Acum, când mă gândesc, nu-mi explic de ce ne jucam aşa! Cum participam la astfel de bătălii, pentru că eu sunt un tip total neviolent", adaugă Vasile Şeicaru.

PIONIER. Înainte de a-şi dori să cânte, Vasile Şeicaru a avut o mare dorinţă: să devină pionier. Îi admira pe colegii din clasele mai mari care purtau cămaşă albă şi cravată roşie. Abia aştepta să îi vină rândul! „N-am intrat din prima, pentru că nu exista nici un examen, după cum se ştie. Erau nişte liste pe care primii erau incluşi copiii şefilor de partid. Dar când s-a întâmplat am fost extrem de fericit. Am plecat în fugă de la şcoală. Învăţam după-amiaza şi se însera. M-am dus acasă într-un suflet. Am alergat până în fundu' curţii, unde tata era în cocina porcului, făcea curat. Am strigat cât m-au ţinut bojocii: «Sunt pionier!». Iar porcul, speriat probabil de ţipătul meu, a călcat într-o băltoacă şi m-a împroşcat pe cămaşa albă, iar o picătură mi-a intrat în nas. Ţin minte şi acum mizeria aia. N-o s-o uit niciodată. E ca un semn nevăzut care trece peste ani. Nu se poate şterge. Am început să scuip, a fost o scârbă foarte mare, dar cel mai rău lucru a fost faptul că mi-am murdărit cravata. Mi-a spălat-o mama, dar pur şi simplu nu mă mai puteam opri din plâns", spune artistul.

http://www.jurnalul.ro/?section=articol ... &id=513611

[dcp100168]

„Modul meu de viaţă: rock!”

A învăţat mai întâi să cânte la muzicuţă. I-a fost profesoară chiar mama sa, care cunoştea tainele acestui instrument încă din adolescenţă. Primul cântec îngânat la muzi­cuţă de Vasile Şeicaru a fost „Am cravata mea, sunt pionier!". Îl interpreta cu drag, sub imboldul cravatei roşii pe care tocmai o primise.

Părinţii s-au gândit mai târziu să-i cumpere un acordeon. Însă fiul lor cel mare nici nu voia să audă. Căpătase o pasiune pentru chitară. „Eram în clasa a VI-a, a VII-a. Era zvon de Beatles, zvon de The Who, de Roling Stones. În momentul în care am renunţat la acordeon, mama mi-a cumpărat cea mai ieftină chitară", spune Vasile Şeicaru, apoi, zâmbind, ne creionează imaginea personajului care l-a fascinat în timp ce cânta la chitară într-un stil propriu, senzaţional: „Exista un personaj în Galaţi, fără dinţi în gură, bâlbâit, care pentru mine însemna extraordinar. Pe el l-am auzit cântând la chitară. Interpreta melodii din repertoriul trupei The Shadows care îl acompania pe Cliff Richard. Tocmai rulase filmul «Tinerii», iar el imita chitara electrică, se oprea şi începea să tragă focuri de armă din gură, avea un singur dinte şi zâmbea tot timpul".

LA CASA PIONIERILOR. La ieşirea din magazin, cu chitara în mână, Vasile Şeicaru a avut parte de o întâlnire specială: „Culmea, acest bărbat era prin preajmă şi m-a întrebat: «E nnnouă ccchitara aaastaĂ» «Da», i-am răspuns. Eram foarte fericit. Îmi tot spuneam în gând «Uite-l», ca şi când ar fi fost cel mai mare artist. «Pot să cânt?» La care mama: «Nu, nu...», iar eu: «Ba da, ba da!». Şi s-a adu­nat lumea. A cântat. Eram fascinat. Mai târziu am fost fascinat de un tip care venea la Casa Pionierilor şi învăţa chitara. Pentru mine era ca un sfânt. Parcă îi vedeam aureola desupra capului", adaugă Vasile Şeicaru amintindu-şi de perioada în care, hotărât să descifreze tainele chitarei, a mers la Casa Pionierilor. I-au rămas în minte doar câteva note scrise pe tablă, pe care era pus să le exerseze, şi câteva acorduri din melodii vechi care nu i-au folosit la nimic. Să cânte la chitară a învăţat singur!

TIMIDITATE. Elvis Presley şi The Beatles l-au fascinat încă din primii ani ai copilăriei. „În acei ani - spune artistul - aveam nişte frustrări pe care numai eu le puteam înţelege. Mă duceam la cinema şi vedeam de nu ştiu câte ori «Veselie la Acapulco». Eram disperat după Elvis. Apoi aşteptam să plece ai mei din casă, să nu fie nimeni prin preajmă, şi încercam să-l imit. Eu eram ruşinos. Mi-era groază să deschid gura, să cânt, deşi cântam frumuşel. Mi se părea că-mi cade cerul în cap dacă mă aude cineva", ne povesteşte interpretul despre un paradox pe care nu şi-l poate explica.

O NOTĂ PROASTĂ. Muzica, arta care i s-a lipit de suflet precum marca de scrisoare, avea să-i facă mari probleme în clasa a VIII-a. „Am fost scos la tablă, cu cartea, să solfegiez. Nu-mi plăcea să cânt şi nici să recit. Nu mi-am explicat niciodată de ce. Am cântat, am bătut o măsură. Profesorul privea pe fereastră. Trebuia să iau nota 6 să nu rămân corigent. La câteva minute după ce am încheiat, profesorul s-a întors: «Ai cântat? Treci la loc: 5!». În momentul ăla mi-am dat seama că voi rămâne corigent. Dar profesorul mi-a dat el nota care trebuia şi nu m-a lăsat corigent la muzică."

Prima „scenă" pe care a cântat după ce a înfrânt timiditatea a fost pe grămada de lemne din curtea casei unde se mutase cu părinţii săi, de pe strada Domnească, străjuită de tei parfumaţi. „Eu cântam la chitară, un prieten avea cutii din plastic în care punea orez, altul avea tobe de pionier. La 16 ani am avut prima trupă: Atletic. Eram deja la Liceul Sportiv nr. 4 şi începusem să fac atletism", mai spune artistul.

LA BĂDĂLAN. Deşi cântă folk, Vasile Şeicaru s-a simţit atras dintotdeauna de muzica rock. „Modul meu de viaţă este rock. Mişcarea rock din anii '60-'70 a însemnat pentru mine enorm. Eram înnnebunit după Beatles. La un moment dat am auzit că există o fotografie cu Beatles la vreo 10 km, undeva, în Bădălan. Am plecat de dimineaţa, am ajuns la omul respectiv. M-a lăsat să intru, am îngenuncheat, am atins fotografia aflată pe perete, iar în acel moment am crezut că intru într-o altă lume. Am simţit o anumită vibraţie pe care nu o pot explica nici acum. Omul respectiv nu merita acea fotografie. Mi-a spus: «Mi-a dat-o unu'. Aştia-s buni, cântă cu chitara!». Iar eu ştiam tot. Cum îi cheamă, de ce cântă aşa. Eu am fost hippie în acea perioadă, din peisajul flower-power, fără să-mi dau seama. Mă trezeam decupându-mi jeanşii şi îmi puneam petice de pe capotul mamei. Cămăşile la fel. Jucam jocuri cu tablele, fără nici un sens. Fără să câştige nimeni. La fel exista şi la flower-power. Dădeam zarurile, le ridicam şi le coboram. Mişcarea hippie avea un joc pe plajă, fără câştigător. Mai târziu, la Las Vegas am primit cadou un freebies adevărat împreună cu un album Bob Dylan. A fost poate cel mai frumos cadou în afara celui pe care l-am primit în urmă cu două luni de la băiatul meu, Mihnea, care mi-a adus toată discografia vinil Bob Dylan, nou-nouţă".

http://www.jurnalul.ro/?section=articol ... &id=513613

[dcp100168]

Dunărim cu Dunărea. Zi şi noapte!

A fost profesor de educaţie fizi­că şi solist al formaţiei gălă­ţe­ne Cristal până la sfârşitul lui aprilie '78, când s-a alăturat Cena­clului Flacăra. Avea aproa­pe 17 ani când i s-a propus să se ală­ture forma­ţiei Cristal. „Eram solistul formaţiei Atle­tic. Cântam «Baby, baby», iar la mo­mentele de chitară-solo mă tăvleam pe scenă. Era o adevărată nebunie. Într-o zi, când stăteam pe o bancă în curtea Casei de cultură a studenţilor, unde cântam, în timp ce mă gândeam la ale mele: cineva s-a aşezat lângă mine şi mi-a spus: «Ce faci, mă? Ce ce te tăvălăşti pe scenă în halul ăla?». Apoi mi-a zâmbit şi mi-a spus: «E bine, foarte bine ce faci!».

Era Puiu Creţu, liderul formaţiei Cristal. «Vrei să fii solistul meu?» «Eu, să fiu solist?» «Da!» Am acceptat fără să stau pe gânduri. Eram un puştan slăbuţ. M-a prezentat trupei. Acolo am învăţat să cânt. Cântam la 3.000 de oameni. Când eram la formaţia Cristal, în jurul meu era o mare de fete care mă ascultau. Cântam la Casa Studenţilor, la bibliotecă. Închideam ochii şi cântam în special melodiile lui Mircea Vintilă, trecând dintr-un cântec în altul, fără pauză. M-a fascinat Mircea Vintilă. A reprezentat mult pentru tinereţea mea, ca şi Nicu Alifantis, Zoia Alecu, Doru Stănculescu, Mircea Florian, Marcela Saftiuc, Vali Ste­rian, Victor Socaciu. M-a fascinat de asemenea Moţu Pittiş".

După ce a absolvit liceul, Vasile Şeicaru s-a înscris la Facultatea de Educaţie Fizică din cadrul Universităţii din Galaţi. „Întâmplător, după terminarea facultăţii am primit o repartiţie chiar în localitatea în care m-am născut: Oancea. Şapte ani am fost profesor de educaţie fizică. N-am reunţat la formaţia Cristal", îşi aminteşte Vasile Şeicaru.

INVITAŢIE. În primă­vara anului 1978, Cenaclul Flacăra a poposit la Galaţi. „A venit Adrian Păunescu cu Cenaclul Flacăra. Eu cântam cu formaţia Cristal. Ne-a ascultat şi a spus: «Solistul ştie să cânte folkĂ». «Da. Ştie», am spus eu. «Care, mă, lasă», a replicat Puiu Creţu, să nu mă piardă. Am luat chitara şi am cântat Colindul Dunării: «Fie pâinea rea sau bună/ Dunărea ne este mumă/ Fie pâinea bună, rea/ Dunărim cu Dunărea.» «Senzaţional!», a spus Adrian Păunescu. «Vrei să fii membru al Cenaclului FlacăraĂ» Ceilalţi erau înne­buniţi. Pierdeau solistul. «Fii atent, aici, la mine - a mai zis Păunescu. Mâine, la opt jumătate, din faţa hotelului Dunărea, pleacă mai departe convoiul Cenaclului Flacăra. Dacă eşti acolo, vii. Definitiv. Nu ştiu ce se întâmplă cu formaţia, dar o să vezi ce ne­bunie va fi cu cântecul ăsta. Poţi să vii, aşa cum poţi să nu vii.» N-am să uit asta niciodată.

Cum puteam lipsi? M-am prezentat cu toate că abia mă căsătorisem cu Gabi. La 28 aprilie am avut căsătoria, iar pe 1 mai am fost la primul spectacol. Făceam parte din Cenaclu, eram membru. Era un nou val al muzicii tinere. Eu am rămas singur din valul ăla, aşa cum alţii s-au pierdut pe drum din alte va­luri", se întoarce artistul pe firul amintirilor.

VERSURI. Momentele petrecute alături de Cenaclul Flacăra sunt de neuitat pentru Vasile Şeicaru. „Am renunţat şi la catedra de educaţie fizică. După ce am apărut la televizor cu melodia «Aruncarea în valuri», multă lume venea la cancelarie, la şcoală. Era atipic să spui «Iubita mea, să ne-aruncăm în mare». Toate poeziile pe care le-a scris Adrian Păunescu au fost senza­ţionale, cu un impact deo­sebit. Poezia asta, «Aruncarea în valuri» a fost dictată, nu scrisă, cum ar sta un poet să se gândească. Exista o uşurinţă în verisifiare ieşită din comun. Poezia i-a venit în cap, a dictat-o pe drumul dintre Galaţi şi Constanţa. Abia putea nota Victor Socaciu. Versurile parcă veneau de undeva. Şi aşa erau toate. Poezia «Făt-frumos» a lui Mircea Vintilă a fost scrisă asemănător. I-a dictat textul, apoi s-a aşezat şi-a adormit.

Erau nopţi de nesomn, nu golănii aşa cum credeau unii. S-a scris foarte multă muzică. Se muncea fantastic. Scriam nenumă­rate cântece. Unele au rămas la stadiul de proiect. Dar s-a scris enorm. Era un fel de tensiune creatoare. Era un lucru tulburător. Iar Adrian Păunescu era foarte dur. Ridica tonul de îngheţai, aşa cum făcea glume de cădeai pe jos.

De asta şi tot ce se întâmpla acolo a lăsat urme importante. Păunescu ne povestea lucruri ieşite din comun din istoria României pe care nu le ştiam. La un moment dat făcea un semn şi i se aduceau poezii. Poezii pe care nu le publicase. Era fascinat de personalitatea lui Avram Iancu. Îi şi purta chi­pul pe piept. Spunea: «Cine şi-ar fi putut închipui? Să mori de dragoste de ţară, pe o bancăĂ». Ne trezeam efectiv cu lacrimi în ochi fie în timpul Cenaclului, fie după Cenaclu.

Era o magie. Nu vorbesc cu patimă. Spun doar ce s-a întâmplat în perioada aceea, realităţile legate de Cenaclul Flacăra când fiecare îşi dorea să fie în sală, dar să fie membru! Au fost momente oferite unui tineret care nu avea nimic în perioada aceea. Se cântau melodii rock la care nu aveai acces. Stadionul vibra, iar Adrian Păunescu ne spunea: «Îi vedeţi? Ei au impresia că sunt liberi». Nu erau, bineînţeles. Securitatea era peste tot.

Pe de altă parte, Adrian Păunescu recita poezii cu adresă directă la Nicole Ceauşescu sau Elena Ceau­şescu. Cine avea curaj să spună ceva contra regimului într-un loc cu 30.000 de oameni? Cenaclul Flacăra trebuie să rămână o legendă, un vis frumos! Sunt clipe din viaţa mea pe care nu le voi uita niciodată", adaugă Vasile Şeicaru.

SUCCES. Artistul şi-a amintit apoi de trio-ul celebru: Şeicaru, Socaciu, Hruşcă şi de ropotele de aplauze care nu mai conteneau la concertele susţinute. „Tandemul cu Ştefan Hruşcă a fost de ase­me­nea foarte cunoscut. Eu şi Ştefan n-am făcut repetiţie nicioda­tă. Pur şi simplu cân­tam. Ni s-au potrivit vo­cile, cântecele. Perioada în care am cântat amândoi, adunam câte un stadion de oameni. Au fost momente în care pe afiş scria doar Hruşcă şi Şeicaru", mai spune interpretul.

http://www.jurnalul.ro/?section=articol ... &id=513614

[dcp100168]

O siluetă misterioasă

El - profesor şi artist. Ea - profesoară de limba germană. I-a unit o iubire fulgerătoare, la prima vedere. O întâmplare de-a dreptul ciudată i-a adus-o în cale lui Vasile Şeicaru pe Gabriela Hogea. „Cântam la Costineşti alături de formaţia Cristal. Am cântat foarte multă vreme la Costineşti. Prima dată am cântat la Disco-Ring, în aer liber, unde veneau 2.000-3.000 de oameni. De acolo ne-am mutat la restaurantul Forum, unde trebuia să-ţi iei loc din timp, altfel nu găseai. Aveam câteva cântece din repertoriul The Beatles: Girl, Something, dar nu le cântam cap coadă, ci refrene, şi treceam aşa, de la unul la altul. Le cântam însă foarte bine.

Iar, cum cântam, m-am simţit tras de blugi. Gabi venise de la o bursă de studii de la Mintz, pentru că a fost o studentă foarte bună. În lumina aceea difuză am văzut doi ochi mari, foarte expresivi, care mă priveau şi am auzit o voce care-mi spunea: «Ce cânţi tu acolo? În ce limbă cânţi?». Eu am considerat lucrul ăsta o mitocănie. M-am uitat la Puiu Creţu şi i-am spus: «Dă-o afară. P-asta dă-o afară!». Ea s-a speriat. Puiu Creţu mi-a spus: «Eşti nebun? E Gabi Hogea, ghidul de germană». Ea s-a uitat la mine şi, speriată, mi-a zis: «Cânţi foarte bine, nu te supăra!». S-a dus apoi undeva, în spate, ultima. Nu-i zăream decât silueta. S-a retras. Ştiam că e acolo", îşi aminteşte cu nostalgie Vasile Şeicaru.

MODESTIE. După ce şi-a încheiat recitalul, artistul n-a stat pe gânduri. A invitat-o pe misterioasa fată la o cafea a doua zi de dimineaţă. „Ne vedem la ora 9:00, dar eu îmi plătesc cafeaua mea", i-a replicat Gabi. „Ea aşa a fost. Nu mi-a cerut niciodată nimic. Nu mi-a cerut nici un ban. Nici când plecam pe afară. Poate că voiam să-mi spună: «Să-mi iei şi mie ceva». Dar nu. Ea spunea: «Să te-n­torci tu, sănătos, acasă». Rareori îmi spunea: «Să-mi aduci şi mie nişte adidaşi, dar, dacă-mi iei, ia-mi ghete din alea adevărate. Nu-mi lua nişte prostii ieftine!». Ea a purtat întotdeauna numai haine faine. Am fost fascinat de frumuseţea ei", completează interpretul şi îşi aminteşte de perioada în care, îndrăgostiţi nebu­neşte, abia aşteptau să se revadă. Alergau unul spre celălalt cu câte un trandafir în mână.

SINTEZĂ. Gabi avea 23 de ani când a absolvit Fa­cultatea de Limbi străine şi a fost repartizată profesoară de germană la Şcoala nr. 2 din Galaţi. „Se confunda cu copiii... Când am avut examenul de definitivat, tot ce exista în materie de învăţat mi-a fost scris de ea cu carioca. La Costineşti, ea îmi citea şi-mi spunea: «Acum îţi citesc. Fii atent! Ideea este asta. Tu o poţi extrapola!». Eu adormeam, eram obosit, iar ea mă trezea. Mă mişca cu piciorul. «Alo, artistulĂ Dacă nu-mi iei definitivatul nu ştiu ce-ţi fac. Nu trebuie să porţi ruşinea asta!». Şi am luat foarte bine, cu 9,25."

Gabriela Hogea a fost şi redactor al cotidianului Curierul Naţional. Până în 1989 a tradus şi publicat, împreună cu Andrei Partoş, mai multe articole legate de viaţa şi activitatea trupei Beatles.

ULTIMA IMA­GI­NE. La 6 ianuarie 2006, Gabi a părăsit în grabă scena vieţii, în urma unui cumplit accident: un scurtcircuit provocat de un televizor care a ars mocnit în camera în care adormise pe un fotoliu. „Cu două zile înainte de a muri, Gabi m-a rugat să ofer personalului unui restaurant de la Vatra Dornei un spectacol, colinde şi cântece de iarnă. Mi-a spus că vrea să fie întune­ric şi multe lumânări. Să fie o atmosferă specială. Nici o lumină electrică. Ea era ultima, undeva, pe un scaun, în semiobscuritate. Mă privea. Tot timpul a stat acolo fără să se mişte. Ca şi atunci când ne-am cunoscut. Este ultima imagine pe care o păstrez. Nu se poate spune că am trăit tot timpul buză lângă buză sau îmbrăţişaţi permanent. Eu am fost mult plecat în turnee, dar m-a atras întotdeauna ceva nevăzut către ea. A fost între noi o legătură puternică. Şi văd că există şi azi şi este mult mai puternică decât atunci când ea era în viaţă.

Nu trăiesc în trecut, dar nu există zi de la Dumnezeu să nu mă gândesc la ea. Şi nu privesc niciodată cu ură spre cer. Iar, de câte ori îmi apare imaginea ei, eu o primesc cu zâmbet. Nu mai am starea aceea în care muşcam din pernă, din scoarţa unui copac. Ştiu doar că m-a iubit mult prea mult decât aş fi meritat eu să fiu iubit. N-a vorbit niciodată cu patimă. A fost foarte calmă şi foarte caldă.

Prin­tre rânduri înţelegeam: «Alo, asta nu e bine aşa, dar nu e nevoie să faci cum îţi spun eu. Fă cum crezi tu de cuviinţă!». A avut grijă ca discuţiile noastre de acasă să nu fie sterile. Acum... eu nu pot să mai găsesc o altă femeie ca ea. Aş face comparaţie, şi nu doresc acest lucru, iar în inima mea nu mai e loc pentru o altă persoană", spune Vasile Şeicaru.

http://www.jurnalul.ro/?section=articol ... &id=513617

[dcp100168]

Muzica în care te regăseşti

Când vine vorba despre muzică, Vasile Şeicaru spune hotărât că n-ar renunţa niciodată la genul folk. Înainte de a cânta, când urcă pe scenă, este primit în ropote de aplauze. Mare parte din publicul lui Şeicaru este format din tineri. Cu toţii îl îndrăgesc. „Eu sunt rac. Privesc mult în urmă fără fiu un nostalgic", ne explică interpretul făcând precizarea că, atunci când un artist este iubit de publicul de toate vârstele, locul lui nu poate fi în altă parte, decât pe scenă. „Dumnezeu îţi pune mâna pe frunte când te naşti. E ca un har. Când aduni atâta lume la un concert, iar când spui ceva şi eşti ascultat, dovedeşti că ai un cuvânt de spus, dacă ai impresia că lucrul acesta se întâmplă datorită experienţei acumulate, eşti un om pierdut. Eu n-am crezut niciodată asta. A avut loc mai mult ca sigur o re­velaţie, o iluminare, ţi s-a dat voie să ai lucul ăsta. Acolo e mâna lui Dumnezeu! Dacă îţi baţi joc de darul tău e jale! Dacă pleci din scenă şi se aud paşi în urma ta, trebuie să te laşi. Un artist trebuie să plece de pe scenă în triumf. Dacă nu se întâmplă asta sau dacă eşti obli­gat să spui: «Poate n-aţi înţeles!», atunci nu e bine... Nu trebuie să spui aşa ceva. Cuiva poate să-i placă muzica ta, alcuiva poate să nu-i placă. Cineva te poate iubi până la lacrimi, altcineva te poate dispreţui.

Genul folk e aproape de oameni prin poezia pe care o aduce, prin muzica simplă, dar nu simplistă, prin mesajul care este direct, prin aducerea în faţa oamenilor a sentimentului de iubire şi a adâncimii acestui sentiment, care vine de undeva de unde omul nu poare ajunge, pentru că intensitatea acestuia poate trece dincolo de moarte. Poate ceea ce spun are o notă personală. Oricare om poate primi o lovitură pe parcursul vieţii. Dar nu trebuie să-şi pună întrebări. Asta ţi-e dat să duci. În momentele de singurătate simţi nevoia să-ţi pleci fruntea cu umilinţă. Poate că eu aşa găsesc de cuviinţă. Trebuie să te regăseşi pe tine însuţi, fără să faci paradă", consideră artistul.

PASĂREA COLIBRI. Puţini ştiu poate că Vasile Şeicaru a făcut cu ani în din formaţia Pasărea Colibri. „Înainte de a-şi lua numele «Pasărea Colibri», Florian Pittiş şi Mircea Vintitlă au scos împreună un LP: «Nu trântiţi uşa!». Invitaţi: Vlady Cnejevici, Şeicaru şi Baniciu. Aşa ne-am tre­zit la Râmnicu Vâlcea, când am intrat toţi pe scenă. Am cântat împreună. Pe vremea aia eu cântam «Ploaia care va veni». Ulterior, eu am fost plecat într-un turneu cu Ştefan Hruşcă. În această perioadă, ei şi-au luat numele «Pasărea Colibri»„, îşi aminteşte interpretul.

CÂNTECE FĂRĂ VÂRSTĂ. Când vine vorba despre muzica fără vârstă, Vasile Şeicaru enumeră câteva melodii care i-au marcat cariera: „După cutremurul din '77, ime­diat am făcut o piesă. «Memento». Am cântat-o cu formaţia Cristal: «De ce se moare brusc, se moare-ncet, se moare/De boli, de bătrâneţe, din eroare/ De glonţ, de şiş şi din seisme/ Sub roţi de tren şi lovituri de cizmeĂ» Un cântec fantastic. Poezia nu era legată neapărat de cutremur. Dar se spunea de ce se moare pe pământ. A fost o piesă pe care am cântat-o la Iaşi într-o gală rock. O altă piesă de succes a fost «Colindul Dunării». Momentele cele mai frumoase sunt legate însă de piesele «Antiprimăvara» (pe care am lansat-o în Sala Sporturilor din Piteşti), «La adio» - lansată la 1 ianuarie 1983 la Braşov, Sala Sporturilor, şi «Aruncarea în valuri», scrisă pe drumul de la Galaţi la Constanţa din mersul maşinii pe versurile lui Adrian Păunescu", adaugă Vasile Şeicaru, făcând totodată precizarea că multe dintre versurile melodiilor îndrăgite de toate ge­neraţiile îi poartă semnătura.

Secretul longevităţii unui cântec: versurile care nu înşiră cuvinte goale şi linia melodică specială, capabilă să spargă barie­rele timpului. O voce bună şi o chitară. E loc pentru oricare tânăr sau tânără cu talent, care are cu adevărat ceva de spus. Ne garantează Vasile Şeicaru. Şi-l credem pe cuvânt.

http://www.jurnalul.ro/?section=articol ... &id=513624

[Relu]

O altă piesă de succes a fost «Colindul Dunării».

la Galați

[dcp100168]

Vasile Şeicaru împlineşte astăzi 58 de ani

"Ziua mea de naştere îmi aduce o uşoară stare de nelinişte (asta de câţiva ani), da' să nu mă-ntrebi de ce, că nu ştiu ce să-ţi răspund. Pe vremuri făceam chefuri în toată regula! Am sărbătorit mult la Costineşti, că stăteam cam trei luni acolo, de la 15 iunie până la 15 septembrie. Cântam, ne distram... trăiam! Anul acesta nu ştiu ce va fi. O să aflaţi după."

http://www.jurnalul.ro/stire-calendar/a ... 14179.html

[dcp100168]

Vasile Şeicaru, trubadurul de la malul Dunării

* A cunoscut celebritatea încă de pe băncile facultăţii, atunci când îşi încânta prietenii cu acorduri de chitară. Vasile Şeicaru vrea să vadă din nou sălile pline la spectacolele folk

Vasile Şeicaru – sau Vale cum îl strigă prietenii – s-a născut în comuna Oancea, a crescut în oraşul Galaţi şi s-a “desăvârşit” în Capitală. A avut, încă din tinereţe, o evoluţie uimitoare pe calea celebrităţii. Şi-a petrecut primii ani de glorie în oraşul de la Dunăre, acolo unde a fost coleg, la formaţia “Cristal”, cu regretatul Puiu Creţu. Primul cântec marca proprie a apărut în 1968. Cu “Pădurea şi menajeria” Vasile Şeicaru a obţinut o grămadă de premii la concursuri studenţeşti. Din 1978 şi până în 1984 a făcut parte din Cenaclul Flacăra, unde a cântat pe versurile poetului Adrian Păunescu.

A format un duet extraordinar cu Ştefan Hruşcă, dar nu uită nici de vremurile când cânta în “Pasărea Colibri”, alături de Baniciu, Vintilă, Pittiş sau Cnejevici.

Cu puţin timp înainte de Revoluţia din 1989 a câştigat un premiu important la Soci, în fosta URSS, trofeul fiindu-i înmânat atunci de o mare actriţă din Rusia - Ludmila Gurcenko. În anul 2006 , a fost decorat cu “Ordinul Cultural în Grad de Cavaler”, oferit de Preşedintele României. Are 10 albume la activ şi-l pregăteşte pe al 11-lea, care va conţine numai cântece de Crăciun.

Iubeşte, are curaj şi se teme de Dumnezeu

„Îmi place că viaţa, chiar dacă pentru unii e un «teatru trist», poate fi în final o scenă cu loc pentru toţi, iar dimineţile pot să mi le fac eu frumoase, fără să ţin cont de unele «îndemnuri»”, povesteşte artistul. Este mulţumit că poate să ignore prostia, că nu l-a atins lăcomia, că poate să iubească, să aprecieze şi să deosebească frumosul de urât, albul de negru şi, în ultimă instanţă, raiul de iad. Îi place muzica “Dream Theater” şi, în general, rock-ul şi blues-ul. Artiştii lui preferaţi sunt Demi Moore, Meryl Streep, Nora Jones, Sandra Bullock, Jimi Hendrix, John Lennon, Jim Morrison.

E plină lumea de kitsch-uri!

Deşi nu are nicio legătură cu politica, Vale s-a cam săturat să vadă cum oamenii sunt manipulaţi. “Nu-i înţeleg pe unii care îi adulează pe cei care au adunat averi nesimţite, şi nu văd cum aceştia din urmă îi dispreţuiesc şi îşi bat joc de ei, nerealizând că sunt consideraţi doar maşini de vot. E trist, dar constat că ţara în care m-am născut e acum sufocată, fără aer, fără soare, fără viitor, şi asta nu-mi place”, mai spune artistul. Tot la capitolul “neplăceri” poate fi trecută şi invazia kitsch-urilor. “Nu-mi place că mâncarea nu mai are gust, cafeaua nu are mirosul şi nici gustul celei pe care o beau afară, moda a luat-o razna”, a mai spus Vasile Şeicaru.

Întrebări şi răspunsuri

- Care e jumătatea mai frumoasă a vieţii? Galaţi sau Bucureşti?

- Nu pot să spun că o jumătate e mai frumoasă ca alta. Prima jumătate a fost cea în care mi-am găsit prietenii (cei trăiţi, nu făcuţi), mi-am găsit iubirea, ni s-a născut băiatul, am făcut şcoli, am învăţat să cânt... În a doua jumătate am trăit intens şi m-am bucurat de cele strânse în prima parte.

- Vă mai simţiţi în formă pentru renaşterea folk-ului?

- Păi sunt în formă, şi chiar contribui din plin nu numai la revigorarea muzicii folk, chiar la creşterea ei. La concertele mele vin în proporţie de 80%, tineri! Folk-ul este un gen de muzica viu, cinstit, n-are răutăţi, nu minte.

Ce-i place?

“Îmi place să şofez, să pescuiesc, să cunosc persoane interesante.Nu mă interesează politica şi nici frumuseţea fizică, dacă nu e însoţită şi de una interioară. Ah, îmi mai place să recitesc unele cărţi pe care le-am citit în tinereţe sau în copilărie.”

Ce nu-i place?

Păi, nu-mi place atunci când sunt minţit, chiar dacă minciuna mi se aduce pentru că . Nu cred în asta! De asemenea, nu-mi place să văd cum se prostituează unii în orice chip pentru a obţine un rating.

Profil

Născut : 10 iulie 1951, în localitatea Oancea

Studii : Absolvent Facultatea de Educaţie Fizică Galaţi, specializarea înot

Profesia : Artist profesionist, cantautor

Familie : Necăsătorit, un copil (Mihnea-Valentin)

http://www.adevarul.ro/articole/portret ... narii.html

[crengutza]

am citit cu drag subiectul ,Gabriela Seicaru -mi'a fost diriginta si profesoara de germana ,in clasa a 5 la sc nr 2 ,doar in clasa 5 caci apoi m-am mutat in alt cartier si am schimbat si scoala...

[dcp100168]

Vasile Şeicaru - Amintiri dintr-o copilărie aproape obişnuită

Sunt suficienţi ca număr anii care-au trecut, aşa că mă apuc să-mi aduc aminte, regăsindu-mă azi ca într-un peisaj dintr-un tablou aproape terminat! Uneori, amintirile vin ca prin ceaţă, alteori sunt atât de reale, încât tresar, şi tulburarea mă nedumereşte într-atât, încât mă întreb în interiorul meu:... "Ce eşti tu, muiere sau bărbat?"... Ca şi când muierea n-ar fi tot om...

Am fost destul de grăsuţ, foarte timid (mă înroşeam la faţă foarte des), mai mult cu privirea în pământ decât cu ea spre lumină, ca şi cum mi-ar fi fost ruşine de ceva, de cineva... Aşa că am stat mai tot timpul în spate. Nevoia mea de socializare n-a existat de fapt niciodată, preferând să găsesc locuri în care să fiu mai mult singur cu ale mele, dar vezi că niciodată n-a putut fi vorba despre aşa ceva, că, odată ieşit din casă, mă întâlneam cu prieteni, vecini, şi mă luam cu ei.

Copiii cu care mă jucăm eu prin zonă, "Strada Războieni, din Galaţi", nu se purtau atât de bine cu mine, încât să fiu tare fericit când mă întâlneam cu ei. Nici măcar ecoul vorbelor de care o perioadă bună a primei mele copilării n-am scăpat ("burtea fasolaru', porcu' şi măgaru'") nu m-a făcut să renunţ pe deplin la compania lor. Mă obişnuisem cu vorbele astea, mi-era ruşine, voiam să renunţe să mă mai strige aşa, dar n-am avut niciodată curaj să le spun.

Priveam doar în jos şi aşteptam să înceteze... După care încercam să uit. Nu i-am urât pentru asta niciodată, pentru că eu ştiam că nu sunt un copil prea arătos şi nici prea deştept... Mă doream altfel. Ce prostie. Să nu-mi fi dat eu seama în copilăria mea cât de puţin contează aspectul fizic din tot ce a stabilit Dumnezeu pentru tine şi că aşa trebuie să fie, aşa trebuie să rămână?

ECOUL AMINTIRILOR DE IERI

Mama a născut doar doi copii, doi băieţi, la diferenţă de trei ani unul de celălalt. Îţi mai aduci aminte când îţi spuneam acum câtva timp cum tata venea acasă cu cei doi litri de lapte pe care-i primea la serviciu pentru că lucra în mediu toxic, lapte pe care ar fi trebuit să-l bea acolo, la locul de muncă? Da, dar el nu-l bea, ni-l aducea nouă acasă, iar mama îl turna imediat în ceaun să-l fiarbă, iar după ce spăla sticlele, nu arunca apa, ci o turna peste lapte, să fie mai mult!

Haine frumoase n-am prea avut, că n-aveam cum. Tata lucra la Şantierul Naval şi câştiga foarte puţin, mama a fost tot timpul casnică. De unde bani? Aşa că vara mă mulţumeam cu nişte pantalonaşi scurţi cu bretele, o cămaşă, un maieu şi un tricou.

Toamna şi iarna umblam în uniformă şcolară. Aveam două. Una veche, care era mai tot timpul destul de mică, cu care ieşeam la joacă, şi alta nouă, foarte curată, pusă la loc ferit, pe un umeraş, într-un cui bătut în dulapul din singura cameră în care locuiam şi noi cei mici, şi părinţii noştri. Multă vreme am umblat cu un dinte din faţă spart, că m-am împiedicat şi am căzut odată în timp ce veneam de la cumpărat gaz lampant.

Am căzut, mi-am rupt dintele, am vărsat gazul şi am şi luat-o pe coajă când am ajuns acasă. De jucat, jucam "ţurca", "nouă cataroaie" sau "ascunsea". Jocuri banale, apucături banale, viaţa obişnuită, ca şi noi, copiii de cartier, copii de mahala, născuţi din părinţi simpli, dar neapărat cu frica lui Dumnezeu în sân. Înainte de a mă apuca de sport (că asta am început-o în clasa a cincea) m-am îmbolnăvit de hepatită. Da' nu de oricare... de aia "epidemică". Am stat 21 de zile în spital, dar am ieşit vindecat.

O vreme n-am mâncat decât legume, că a trebuit să ţin regim. Când ieşeam la plimbare, în Centru, mama ne gătea cu haine curate şi ne bucuram ori de câte ori găseau vreun bănuţ să ne cumpere şi nouă câteva bomboane învelite în hârtie de ziar sau "zahăr pe băţ". Copilăria e ca o secvenţă dintr-o piesă de teatru, jucată senzaţional... copilăria mea, ca o imagine privită de după colţ cu o oglinjoară spartă, în care se vede totul în alb şi negru.

Doar tremurul mâinii mai strică din sharf. Aduceri-aminte, ca secvenţe de film rămase pe o peliculă cam uzată şi zdrenţuită pe alocuri, cu sonorul deteriorat, dar din care poţi desluşi destul, încât să poţi spune la final... "Hm, vremuri trecute, uşor prăfuite, dintr-o copilărie aproape obişnuită!"

http://www.jurnalul.ro/stire-cutia-cu-romantism/amintiri-dintr-o-copilarie-aproape-obisnuita-541274.html

[dcp100168]

"Aruncarea în valuri" s-a născut în autobuz

În timpul unui spectacol al Cenaclului la Galaţi a fost invitat pe scenă un tânăr din sală care a cântat frumos. Adrian Păunescu i-a spus că din acea clipă face parte din Cenaclu şi l-a invitat pe tânărul profesor de sport să-şi ia de acasă nişte haine şi să plece cu Cenaclul la viitoarele spectacole. În autobuz, Păunescu a dictat din prima, ca de obicei, o poezie strălucitoare. L-a chemat pe proaspătul component al Cenaclului, profesorul de sport din Galaţi, invitându-l să scrie o melodie pentru versurile proaspete. Cotropit de emoţii, profesoraşul se străduia să compună melodia. L-a îmboldit Poetul. "Mai repede, eu am scris poezia în 10 km şi tu nu găseşti melodia de 30 de km încoace?" Au urcat pe scena din Constanţa în faţa unui stadion cu 30.000 de spectatori, şi Păunescu a anunţat că vor începe Cencaclul cu un cântec şi versuri compuse acum o jumătate de oră. Gălăţeanul a cântat prima strofă şi stadionul a sărit în aer. Cântecul proaspăt ca pâinea abia scoasă din cuptor era: "Iubita mea, să ne-aruncăm în mare/ Şi să trăim în mare neînfrânt/ Să ne luăm dacă doreşti la vară/ Trei săptămâni concediu pe pământ"... Compozitorul se numeşte Vasile Şeicaru şi, după peste 25 de ani, acest superb cântec îi este cerut de români în fiecare spectacol.

http://www.jurnalul.ro/?section=articol&screen=print&id=561293

[dcp100168]

Vasile Şeicaru – 60

Pe 10 iulie, Vasile Şeicaru împlineşte 60 de ani. Prilej foarte bun pentru a-i spune „La mulţi şi buni ani!” şi pentru a încerca să aflăm mai multe despre gălăţeanul nostru de Onoare.

- Ce s-ar fi întâmplat dacă părinţii v-ar fi cumpărat acordeon în loc de chitară, aşa cum intenţionau?

- Era în vremea aceea un ţigan fără dinţi şi cam urât, care cânta melodii din filmul “Tinerii”, cu Cliff Richard, film la mare modă printre tinerii acelor ani. Mie îmi plăcea cum cânta acest om. După ce mi-au cumpărat ai mei chitara, la ieşirea din magazin, omul a apărut brusc în faţa mea. Întâmplare? Destin?... Nu ştiu să răspund! Mi-a cerut voie să cânte la chitara mea, mi-a acordat-o… eu nu am uitat episodul şi, iată, acum vi-l povestesc!

- Cum vă amintiţi de anii când făceaţi parte din formaţia Cristal?

- Pe mine m-a descoperit Puiu Creţu, pe când cântam în trupa mea, “Atletic”. Mi-a propus să-i fiu solist la formaţia pe care o conducea şi aşa a început totul! Simplu, pe o bancă, în curtea Casei Studenţilor, în care se organizau seri de dans, m-a întrebat: vrei să fii solistul meu?… şi eu am vrut! Am câştigat mai toate festivalurile studenţeşti ale vremii, am avut multe concerte prin ţară, am cântat ani de zile la Costineşti, am avut turnee în străinătate, am învăţat să cânt cum trebuie şi în mod organizat. Mi-a folosit asta şi mai târziu, după ce am început cariera solo.

- A urmat perioada de Cenaclu Flacăra. Ce aţi învăţat atunci?

- Din ’78 am intrat în Cenaclul Flacăra. Acolo am cântat numai folk. Am învăţat ce înseamnă să te simţi liber… dar n-am reuşit să fiu într-adevăr. Am învăţat ce înseamnă să fii patriot… dar asta, acum, pare hilar, desuet, un lucru de care nimeni nu mai vorbeşte, başca să mai şi ţină cont! Am mai învăţat ce înseamnă cu adevărat valoarea şi am cunoscut de la Adrian Păunescu adevărata istorie a României, aceea pe care nu am întâlnit-o în cartea de istorie.

- Din câte am înţeles, aţi fost membru fondator al formaţiei Pasărea Colibri. Povestiţi-ne cum era să cântaţi alături de Pittiş, Vintilă, Baniciu şi Cnejevici.

- Nu pot spune că am fost membru fondator, am cântat de la începuturi cu ei, dar niciodată după ce s-au numit aşa. Mi s-a părut normal, firesc să cânt cu ei, mai cu seama că făceam cam aceeaşi muzică. Am avut multe turnee, concerte, întâmplări şi bucurii pe care le-am trăit împreună şi pe care le-am povestit de multe ori. Ei, în schimb nu-şi mai aduc aminte de faptul că am pornit împreună, cu toate că am rămas, în timp, prieteni! Deh,… prietenia e şi ea de mai multe feluri!

- Din 2009 sunteţi Cetăţean de Onoare al Municipiului. Ce reprezintă acest lucru pentru dumneavoastră. Ce aţi schimba, dacă aţi putea, în Galaţi?

- Am devenit Cetăţean de Onoare în urma lansării albumului meu legat de Galaţi, “În oraşul cu floare de tei”. Mi-am dorit să fiu, am reuşit acest lucru şi datorită unor prieteni foarte buni care m-au propus. Ştiu că sunt foarte iubit de gălăţeni şi de aceea n-aş vrea să-i dezamăgesc niciodată! N-am treabă cu politica, numai oamenii politici pot schimba ceva într-un oraş, numai edilii pot aduce bucurii oamenilor locului, schimbări în bine sau în rău. Eu nu mă pricep la aşa ceva, deci rămân la chitara mea şi la scenă.

- Cum vă amintiţi de anii de liceu, când aţi fost coleg cu Fiţa Lovin?

- Anii de liceu pentru mine au fost diferiţi de cei pe care îi trăiesc tinerii, adolescenţii, acum. Noi aveam emoţii, respect şi frică faţă de profesori, de aceea am şi învăţat carte. Noi am învăţat o limbă română corectă, o limbă pe care ne bazăm şi acum. Liceul sportiv nr. 4 din Galati a fost pentru mine o lecţie de viaţă care mi-a folosit mai târziu. Viaţa mea de licean a fost frumoasă, plină de nebunii şi de amintiri pe care nu le voi uita. Poate par sărace cuvintele mele acum, dar eu ştiu cât reprezintă ele şi cât valorează pe cântarul vieţii mele. Pe Fiţa Lovin am cunoscut-o prin ’68. Ne-am împrietenit de la început. Ea avea prea puţin timp liber în vremea aceea, era sportivă de mare performanţă, dar tot am avut parte împreună de întâmplări hazlii, nebunii, trăiri de care ne aducem şi acum aminte cu bucurie: Tobi, Vasile, Fiţa, Roibu, Angela, Florentina, Portocala, Tudose, Mariana, Orăşanu, Cocoş, Carastoian… şi apoi profesorii: Soloviev, Cristea, Manolescu, Cucu, Pop, Baltag, Marcu, Ciubotaru “Şmichi”, Muşat, Lepşa, directorul Marian “Domnu’’…

- Care sunt lucrurile care contează cu adevărat?

- Dragostea, prietenia, sinceritatea şi Iubirea, cu I mare!... Dar n-avem toţi parte, pe parcursul unei vieţi, de toate acestea împreună.

- Ce v-ar bucura să faceţi sau să primiţi de ziua dumneavoastră?

- Nu-mi plac cadourile. De aceea nu prea mă impresionează, nici nu mă dau în vânt după ele. De ziua mea voi fi la mare, în Vamă, cu un grup de prieteni buni. Vom bea, vom mânca, vom dansa, vom povesti, nu vom dormi deloc, ne vom aminti, vom petrece… vom trăi!

- În momentele când simţiţi că nu mai puteţi, ce vă ajută să mergeţi mai departe?

- Credinţa… dar mi-e teamă, ca de un coşmar, că vreodată aş putea-o pierde. Omul fără credinţă e un animal fără conştiinţă, care vine de nicăieri şi pleacă undeva către nicăieri. De aceea îl iubesc eu pe Petre Ţuţea.

viata-libera.ro