Jump to content

Braniştea - vatră a olăritului românesc


dcp100168
 Share

Recommended Posts

Roata olarului, reinventată, în fiecare an, în Copou

Meşteri olari din toate zonele ţării s-au strâns din nou în Dealul Copoului, pentru a-şi expune frumoasele obiecte migălite în lut. Totul se întâmplă sub egida celei de-a 27-a ediţii a Târgului naţional de Ceramică „Cucuteni 5000“, găzduit, an de an, la Iaşi. Ediţia din acest an a târgului (26-28 iunie) a reunit meşteri cu care ne-am obişnuit deja, din centrele vechi de olărit ale ţării, cum sunt cele de la Braniştea - Galaţi, Vlădeşti - Vâlcea, Schitu Stavnic - Iaşi, Baia Mare - Maramureş, Horezu - Vâlcea, Corund - Harghita, dar şi olari din centre încă nedescoperite de ieşeni, cum sunt cele de la Şişeşti - Mehedinţi sau Chişinău - Republica Moldova.

...

Tortare şi oale legate din Braniştea

O altă familie de ceramişti de renume a venit dintr-o vatră străveche de olărit a Moldovei, din Braniştea - Galaţi, o zonă în care apar atât accente din zona de jos a Moldovei, cât şi influenţe dobrogene. Este vorba despre familia Maria şi Marcel Mocanu, care au adus, pe lângă vasele utilitare obişnuite (căni, ulcioare, chiupuri de borş), şi câteva noutăţi: tortare mari şi mici (vase în care se păstrau, vara, lichidele, la câmp, numite aşa pentru că deasupra gurii au o toartă, fiind, astfel, uşor de purtat) şi oale de sarmale legate. „Bătrânii mergeau cu aceste vase, numite tortare, la câmp. Le puneau în pământ până la gură, iar deasupra aşezau un prosop, iar lichidele se păstrau foarte reci. Cât despre oalele de sarmale legate, suntem singurii olari din ţară care facem aceste oale astfel. După ce ardem oala de două ori, o încorsetăm cu sârmă, ceea ce îi conferă o mai mare rezistenţă în timp“, a explicat Maria Mocanu. Vasele de Braniştea sunt arse de două ori, iar culorile folosite pentru decor sunt toate naturale. „La noi pământul este de o rezistenţă deosebită, de aceea vasele noastre sunt foarte apreciate, atât de cumpărători, dar mai ales de specialişti. Un vas bun, un vas care va rezista în timp, trebuie să sune a clopot, să aibă un sunet cristalin, limpede, atunci când îl loveşti. Toate culorile noastre se prepară din pământ (roşu, negru, abastru), doar la verde adăugăm puţin oxid, pentru că este prea deschis şi trebuie accentuat“, a detaliat Maria Mocanu.

http://www.ziarullumina.ro/articole;943 ... Copou.html

Link to comment
Share on other sites

  • 5 months later...

Ultimul meşter olar din Galaţi

* Stăpân al lutului, Marcel Mocanu păstrează cu sfinţenie o meserie veche de milenii şi îi învaţă şi pe alţii tainele olăritului

A moştenit dragostea pentru olărit de la strămoşii săi, meşteri iscusiţi. La vârsta de 15 ani a fost luat în atelier de către tatăl său care l-a învăţat toate secretele modelării lutului. Deoarece pe timpul regimului comunist, nu aveai voie să fii liber profesionist, s-a angajat la combinatul siderurgic, Sidex cum se numea pe atunci. „Sincer, la început, mie nu prea mi-a plăcut să fac olărit. Iniţial, am refuzat, apoi am învăţat după trei luni. Bunicii au lucrat în olărit. Şase dintre copiii lor au fost olari. Acum am rămas singurul care duce mai departe tradiţia. Sper că mă vor moşteni copiii şi vor continua să lucreze ceea ce la rândul meu i-am învăţat”, ne-a spus Marcel Mocanu. Are fraţi, dar de niciunul nu s-a legat de această meserie. „Trebuie să ai multă răbdare şi talent. Fără astea două nu se poate face nimic. E o meserie frumoasă, dar îţi trebuie multă dăruire”, adaugă meşterul. După ce a ieşit la pensie, a început să ocupe doar de olărit. Şi-a construit o casă în comuna gălăţeană Braniştea. Acolo are un atelier şi un cuptor de pământ de mai mare frumuseţea, cu care se poate mândri. Împreună cu soţia sa, Maria, s-a apucat serios de muncă şi a reuşit, în scurt timp, să modeleze lutul ca nimeni altul, dându-i formă şi culoare aşa cum făceau strămoşii săi. Vestea că, în Braniştea, trăieşte un olar cu mâini de aur s-a răspândit foarte repede. A început să fie invitat la târguri tradiţionale, fiind apreciat, atât în ţară, cât şi peste hotare. „Am peste 60 de târguri pe an şi mă duc la toate. Nu refuz nicio invitaţie. Mă bucur că îmi este apreciată munca. Am rămas singurul olar din sud-estul Moldovei. Toţi s-au dus”, ne povesteşte meşterul. Este singurul din ţară care face oale de sarmale legate: „Ardem oala de două ori, o îngrădim cu sârmă pentru a rezista mult timp. Vasele sunt arse de două ori, iar culorile folosite sunt naturale. Ele se prepară din pământ roşu, negru sau albastru”.

Criza nu a afectat olăritul

De-a lungul timpului, a făcut zeci de mii de obiecte de lut, de la ulcioare, căni, străchini, oale pentru ţinut laptele, oale pentru sărmăluţe. Nu le mai ştie numărul. Consideră că, fără dragoste, nu se poate face nimic, iar banii şi faima nu contează în ecuaţia asta. „Criza nu ne-a afectat. Noi trăim din asta, dar nu ne-am pus niciodată baza doar în profit. În primul rând este pasiune şi dragostea de a duce mai departe ceea ce am învăţat de la strămoşii noştri. Dacă cineva îşi doreşte foarte mult un vas, îl dau cu plăcere şi gratis”, spune soţia meşterului, doamna Maria. În fiecare an, olarul găzduieşte, în atelierul său, elevi de la Şcoala din sat, pe care îi învaţă tainele olăritului. „Am avut mulţi copii care au venit la mine în atelier. O parte dintre ei au ajuns să studieze la Liceul de Artă. Spre exemplu, am avut un băiat foarte bun care a ajuns în America şi predă ceramica acolo”, ne-a mărturisit cu mândrie olarul. În prezent, meşterul Mocanu lucrează cu aproape toate muzeele din ţară, precum Sibiu, Iaşi, Vâlcea, Bucureşti, Horezu, Bacău.

http://www.adevarul.ro/locale/galati/Ul ... 83718.html

Link to comment
Share on other sites

  • 1 year later...

Gheorghe Mocanu duce mai departe tradiţia olăritului

Un adevărat stăpân al lutului, Marcel Mocanu păstrează cu sfinţenie o meserie veche de milenii şi îi învaţă şi pe alţii tainele olăritului. A moştenit dragostea pentru olărit de la strămoşii săi, meşteri iscusiţi. La vârsta de 15 ani a fost luat în atelier de către tatăl său care l-a învăţat toate secretele modelării lutului.

Întrucât pe timpul regimului comunist, nu aveai voie să fii liber profesionist, s-a angajat la combinatul siderurgic, Sidex cum se numea pe atunci. „Sincer, la început, mie nu prea mi-a plăcut să fac olărit. Iniţial, am refuzat, apoi am învăţat după trei luni. Bunicii au lucrat în olărit. Şase dintre copiii lor au fost olari. Acum am rămas singurul care duce mai departe tradiţia", ne-a spus Marcel Mocanu.

Are fraţi, dar de niciunul nu s-a legat de această meserie. „Trebuie să ai multă răbdare şi talent. E o meserie frumoasă, dar îţi trebuie multă dăruire", adaugă meşterul. După ce a ieşit la pensie, a început să ocupe doar de olărit. Şi-a construit o casă în comuna gălăţeană Braniştea. Acolo are un atelier şi un cuptor de pământ de mai mare frumuseţea, cu care se poate mândri. Împreună cu soţia sa, Maria, s-a apucat serios de muncă şi a reuşit, în scurt timp, să modeleze lutul ca nimeni altul, dându-i formă şi culoare aşa cum făceau strămoşii săi.

Vestea că, în Braniştea, trăieşte un olar cu mâini de aur s-a răspândit foarte repede. A început să fie invitat la târguri tradiţionale, fiind apreciat, atât în ţară, cât şi peste hotare. „Am peste 60 de târguri pe an şi mă duc la toate. Nu refuz nicio invitaţie. Mă bucur că îmi este apreciată munca. Am rămas singurul olar din sud-estul Moldovei. Toţi s-au dus. În judeţul Iaşi sunt nişte oameni extraordinari. Merg în fiecare an acolo şi niciodată nu am venit cu marfa de acolo", ne povesteşte meşterul.

Este singurul din ţară care face oale de sarmale legate: „Ardem oala de două ori, o îngrădim cu sârmă pentru a rezista mult timp. Vasele sunt arse de două ori, iar culorile folosite sunt naturale. Ele se prepară din pământ roşu, negru sau albastru".

De-a lungul timpului, a făcut zeci de mii de obiecte de lut, de la ulcioare, căni, străchini, oale pentru ţinut laptele, oale pentru sărmăluţe. Consideră că, fără dragoste, nu se poate face nimic, iar banii şi faima nu contează în ecuaţia asta.

În fiecare an, olarul găzduieşte, în atelierul său, elevi de la Şcoala din sat, pe care îi învaţă tainele olăritului. „Am avut mulţi copii care au venit la mine în atelier. O parte dintre ei au ajuns să studieze la Liceul de Artă. Am avut un băiat foarte bun care a ajuns în America şi predă disciplina Ceramică, acolo", ne-a mărturisit cu mândrie olarul.

În prezent, meşterul Mocanu lucrează cu aproape toate muzeele din ţară, precum Sibiu, Iaşi, Vâlcea, Bucureşti, Horezu, Bacău.

Întrebări şi răspunsuri

- La dumneavoastră în casă se găteşte în vase de lut ?

- Fireşte! Sărmăluţele şi varza cu ciolan au un gust incredibil de bun dacă sunt gătite în vasul de lut. Înainte de utilizare, vasul se lasă cufundat în apă, o jumătate de oră. Nu se compară o mâncare făcută într-un vas de pământ. Are o fragezime şi un gust deosebit.

- V-a afectat criza?

- Noi trăim din asta, dar nu ne-am pus niciodată baza doar în profit. În primul rând este pasiune şi dragostea de a duce mai departe ceea ce am învăţat de la strămoşii noştri. Dacă cineva îşi doreşte foarte mult un vas, îl dau cu plăcere şi gratis. Merg la târg în toate zonele ţării. Suntem foarte bine primiţi peste tot şi asta ne bucură cel mai mult.

Ce-i place

Bunul-simţ, munca, oamenii talentaţi şi seriozitatea. Îmi place mâncarea gătită în vase de lut, tradiţia şi portul tradiţional românesc. Iubesc tot ţine de frumos şi artă

Ce nu-i place

Oamenii neserioşi, bârfitori şi aroganţi. Nu-mi place faptul că se pierd valorile şi tradiţiile acestei ţări. De asemenea, îmi pare rău că artiştii nu sunt promovaţi aşa cum ar trebui. Se pune accent pe non-valori.

Profil

Născut: 7 februarie 1954, Galaţi

Ocupaţie: meşter olar

Familie: căsătorit, trei copii

http://www.adevarul.ro/locale/galati/galati-portret-gheorghe_mocanu-mester_popular_0_414558614.html

Link to comment
Share on other sites

  • 4 months later...

Premiul Festivalului de Artă Populară de la Piatra Neamţ a ajuns la Galaţi

Meşterul olar Marcel Mocanu din Brăniştea (Galaţi) a fost desemnat câştigătorul premiului Neculai Popa, acordat pentru prima dată în cadrul Festivalului de Artă Populară „Lada cu Zestre” de la Piatra Neamţ. Criteriul principal al jurizării pentru acordarea distincţiei a fost autenticitate în arta populară.

La sfârşitul săptămânii trecute, la Piatra Neamţ, s-a desfăşurat a şasea ediţie a Festivalului de Artă Populară „Lada cu zestre” la care au participat meşteri populari din peste 20 de judeţe. Pentru a stimula participarea la târguri şi perpetuarea tradiţiei la ediţia din acest an Complexul Muzeal Neamţ a inaugurat un premiu special, acordat în onoarea meşterului nemţean Neculai Popa care a părăsit această lume în vara anului trecut. „Ne-am decis asupra unui principiu şi a unui criteriu. Pentru că aici, în Cetatea Neamţului, există o tradiţie de milenii în prelucrarea lutului, ne-am gândit ca acest premiu care este intitulat Neculai Popa să meargă către unul din cei care continuă această artă”, a spus etnologul Doina Işfanoni.

Premiul i-a fost acordat priceputului artist olar de către fiul meşterului din Târpeşti, Damian Popa. „E o onoare să fiu primul câştigător al acestui premiu. E o bucurie extraordinară pentru munca pe care o fac de o viaţă şi tot ceea ce fac îi datorez soţiei mele , căci dacă nu era ea aş fi renunţat de mult la această meserie”, a mărturisit Marcel Mocanu.

evenimentul.ro

Link to comment
Share on other sites

  • 1 year later...

Olarul gălăţean care dă suflet pământului

* Mâinile lui Marcel Mocanu au modelat şi până la 40 de oale într-o zi

* Munca multă şi grea, fără speranţă de îmbogăţire

* Până şi marocanii comandă vase făcute la Braniştea

* Cum se naşte un vas, din pământul uscat

* Olăritul, o tradiţie care trebuie salvată

În atelierul lui Marcel Mocanu din Braniştea, roata mare a olarului începe să se învârtă dis-de-dimineaţă şi nu se mai opreşte până spre seara. Cât timp e soare pe cer, mâinile sigure ale meşterului olar dau viaţă boţurilor de pământ frământat, care în câteva minte de la „urcarea” pe roată prind formă şi se preschimbă în vase de lut, apreciate din Galaţi până departe, în Orient. Meşteşugul pe care olarul îl face cu toată fiinţa sa a rămas acelaşi, de generaţii. Neschimbat e şi volumul de muncă de care e nevoie pentru a crea vase frumoase şi rezistente în timp. Doar munca şi bunăvoinţa nu ajung, însă. Olarului mai îi trebuie şi răbdare, îndemânare şi mai ales dragoste pentru meserie ca să poată face pământul să îl asculte şi să renască pe roată, în fiecare zi.

Roata se învârte de 12 ani

Marcel Mocanu s-a apucat de olărit în 1998, după ce a ieşit la pensie. Lucrase ca sticlar, sudor şi mai avusese şi alte meserii în Galaţi. Olăritul îl învăţase de mic, de la tatăl său. „La început, când aveam doar câţiva ani, nu prea mi-a plăcut. Dar tata, care a fost tot olar, mă mai obliga câteodată să vin în atelier şi să văd cum se face, aşa că am învăţat din copilărie să lucrez. Pe vremea lui Ceauşescu nu se putea face olărit, pentru că nu puteau exista întreprinderi individuale. În 1998, am zis că ceea ştiu eu să fac merită efortul şi că produsele se vor căuta. Aşa că am venit cu soţia aici, la Braniştea şi am început”, ne-a spus Marcel Mocanu.

Soţia, Maria Mocanu, îi este în permanenţă alături. Pregăteşte pământul şi culorile pentru pictat, modelează o parte dintre vase şi are grija acestora de cum sunt luate de pe roată şi până ajung în mâinile cumpărătorilor.

„Şi femeile lucrează la roată. Totuşi, o femeie nu va putea să facă un vas foarte mare, pentru că e nevoie de multă forţă fizică pentru a presa cu mâinile întreaga cantitate de pământ, pe roată” ne spune Maria Mocanu. Când nu lucrează, familia de olari merge la cele 60 de târguri anuale de obiecte populare din ţară, pentru a-şi vinde rodul muncii. Comenzi vin şi din străinătate, uneori chiar şi din ţări îndepărtate cum ar fi Marocul.

Renaşterea lutului

Naşterea unui vas popular începe cu pregătirea pământului care urmează să fie pus pe roata olarului. „Luăm pământul din baltă, din apropiere, cu remorca. Îl depozităm în curte, îl udăm şi apoi îl frământăm”, ne spune Maria Mocanu. Lutul frământat este apoi porţionat şi pus pe roată, unde meşterul popular îl modelează într-un vas sau într-un accesoriu. În cele câteva zeci de minute în care olarul a stat de vorbă cu noi, mâinile nu i s-au odihnit pe bancul de lucru. Au pus deoparte vreo 12 capace mici, pentru vase care fuseseră deja modelate. „Am făcut şi până la 40 de oale mari de sarmale pe zi. Nu-mi ia mult timp să le fac, dar munca e grea şi nici nu se fac averi din meseria asta. Totuşi, nu m-am plictisit niciodată. Dimpotrivă, chiar dacă sunt supărat, când intru în atelier şi lucrez, uit de toate”, mărturiseşte olarul .

Vasele sunt pământ, sudoare şi suflet

Vopselele cu care se pictează ornamentele vaselor din lut sunt obţinute tot prin prelucrarea pământului. Pasta albă, spre exemplu, se obţine dintr-o rocă adusă din zona Băilor Herculane, care se râşneşte. Vopseaua de culoare neagră ia naştere prin sfărâmarea unei roci care se găseşte în Regiunea Horezu. Doar pentru obţinerea vopselei de culoare verde se folosesc cantităţi mici de oxid de cupru.

Călirea prin foc

Odată modelate, pictate şi uscate, vasele trebuie băgate în cuptor, unde se călesc la temperaturi de până la 1.000 de grade Celsius, timp de 24 de ore. Rămân apoi pe poziţii alte 48 de ore, până se răcesc şi pot fi scoase din cuptor. După finalizarea acestui proces, vor suporta ani buni de utilizare în casă. Cuptorul cu lemne al soţilor Mocanu, amenajat la doar câţiva paşi de atelier, e înalt aproape cât un stat de om şi se aprinde uneori chiar şi de două ori pe săptămână.

Artă populară pe cale de dispariţie

Cum munca e grea, iar câştigurile băneşti nu sunt pe măsura efortului, prea puţini tineri vor să facă olărit şi să ducă tradiţia mai departe. „Am avut două clase de cursanţi din Galaţi şi Brăila, dar până acum doar un băiat din judeţul vecin a început să lucreze. E muncă multă şi grea. Până spre Iaşi, eu sunt acum singurul care mai lucrează autentic şi singurul care face oalele de sarmale cu armătură din sârmă, ca să fie mai rezistente. În ţară mai avem cel mult 30 de olari”, apreciază Marcel Mocanu. Meseria este, într-adevăr, una tare frumoasă, dar foarte grea. În timpul discuţiei cu Marcel Mocanu, mi-am încercat puterile la roata olarului şi am obosit, după doar câteva minute. Pământul nu îmi cunoştea mâinile, aşa că n-a prea ascultat şi n-am reuşit să modelez mai nimic. Mi-ar trebui, probabil, luni grele de exerciţiu. Din fericire, tradiţia de a da viaţă pământului nu s-a pierdut. Încă.

Mai există şi locuri în care oamenii vor să păstreze meşteşugul în forma s-a autentică. „Chiar trebuie să merg la Mănăstirea Agapia, pentru că măicuţele de acolo vor să facă olărit şi m-au chemat să le construiesc cuptorul”, spune olarul din Braniştea.

Întrebarea este, în condiţiile în care, din câte ştim, Marcel Mocanu este singurul olar tradiţional din judeţ, ce se va întâmpla cu olăritul gălăţean în ziua când dumnealui va hotărî să lase roata să se oprească?

viata-libera.ro

Link to comment
Share on other sites

  • 1 year later...

Maricel Mocanu - ultimul meşter olar gălăţean

"Odată cu mine se va duce-n pământ şi meseria asta"

Vasele din lut care prind formă în atelierul din Braniştea al lui Maricel Mocanu nu sunt cu nimic mai prejos faţă de cele pe care le făcea tatăl său, olarul Ilie Mocanu, cu mult înainte să vină comuniştii la putere şi să-i oprească roata. Mâinile fiului, ajuns la aproape 60 de ani, se mişcă astăzi la fel cum o făceau cele ale tatălui, în urmă cu decenii, ducând mai departe un meşteşug pe care ţăranul gălăţean l-a deprins din vremuri imemoriale.
Oala din lut arsă în cuptor la 1.000 de grade sau ulciorul de lapte smălţuit - altădată indispensabile pentru tot gospodarul locului - au rămas acum simple curiozităţi. Le mai vedem pe la târguri, vreme de vreo două sau trei zile pe an şi cam atât. Cu toate că vasele tradiţionale sunt şi bune, şi destul de ieftine, până şi ţăranul găteşte astăzi mai degrabă în tuci, în tablă şi în teflon decât în vas din pământ! Cererea mică, de pe plan local şi munca grea din atelier fac din olărit un meşteşug prea puţin căutat. În partea noastră de Moldovă, până spre Iaşi, doar Maricel Mocanu mai face olărit după rânduiala tradiţională. E, însă, un artist recunoscut şi apreciat până la Agapia, unde a fost chemat să le înveţe pe maici olăritul şi unde a construit cuptoare noi.

Roata se învârte indiferent de vreme

Iarna, ziua de muncă din atelier e ceva mai scurtă, dar lutul adus în curtea casei încă din toamnă de soţia olarului, Maria Mocanu, tot intră pe roată vreme de cinci sau şase ore. Dacă tot e acasă, nu-l lasă inima pe olar să nu pornească roata!
"Vara, nici nu se pune problema! Cât timp e lumină afară, fac şi 300 de obiecte pe zi, dacă e nevoie. Nu mă opresc până nu termin. Asta şi pentru că, în permanenţă, ne pregătim pentru vreun târg, în acele perioade. Dar iarna e un alt ritm. Mă ocup de obiectele mai mici, care cer mai multă migală atât la modelat, cât şi la decorat. Fac atâtea câte putem depozita în casă. Toate din lut. Culorile, în afară de verde, sunt făcute tot din pământ, dar din cel adus de la munte. Iar modelele cu care decorez vasele nu le-am creat eu, să ştiţi. Sunt cele tradiţionale, pe care le-a folosit şi tatăl meu. Şi la fel e tot modul de lucru. Înainte, oamenii foloseau numai vase din astea, iar olarul era un om foarte important în satul lui. Acum, cel puţin la noi în Galaţi, expunem doar vreo trei zile pe an. În rest, le vindem prin ţară", ne spune Maricel Mocanu.
Abia la primăvară, când lemnele alese cu grijă din toamnă şi depozitate în curte se vor usca, cele două cuptoare din curtea familei de olari se vor apride şi vor arde, la 1.000 de grade, vreme de 24 de ore, oale, ulcele şi căni deopotrivă. Apoi, cupotarele vor mai ţine vasele în pântece alte 48 de ore, pentru răcire. Abia apoi, toate vasele care în toamnă nu erau altceva decât pământ mort, în lutăriile Braniştei, vor fi în sfârşit gata să le aducă bucurie oamenilor dornici să redescopere tradiţia.
Cele mai mici căni costă, la târguri, vreo patru lei bucata, iar cele mai mari oale, cu capacitate de 16 litri, nu sar de 100 de lei fiecare.
Nu se pun pe flacără deschise, dar merg bine măcar vreo patru sau cinci ani pe plite şi în cuptoare.

Frumuseţea se arde din simplitate şi muncă

Odaia olarului e cât se poate de simplă. Încăpere ţărănească, văruită şi încălzită cu sobă de teracotă lucioasă, maronie. Ţol pe jos şi ţol pe perete. Mai găsim în cameră un dulap şi o masă pe care se pun vasele proaspăt modelate şi, bineînţeles, roata.
Fără radio şi televizor, departe de zarva oraşului.
"Să ştiţi că m-a întrebat cineva odată dacă nu cumva mă plictisesc lucrând. Ei, cum să te plictiseşti aici? Nici vorbă! Dacă mă laşi în atelierul meu, n-ai treabă cu mine. Eu am făcut toată casa asta, cu femeia mea. Era pământ gol când am venit prima dată. Am copii la oraş şi familie, am locuit şi eu zeci de ani în apartament de bloc. Acum, sincer să fiu, nu-mi mai place să mă prindă noaptea în oraş. Vreau să fiu aici, la mine, în casa mea şi aproape de atelierele mele", ne spune Maricel Mocanu.

Meseria se va întoarce în pământ  

Un of greu îi mai tulbură, uneori, liniştea olarului.

"Odată cu mine se va duce-n pământ şi meseria asta. Cine o s-o mai facă? E muncă grea şi, cu toate că trăieşti bine din ea, averi nu strângi. Le-am arătat multora cum să lucreze, dar niciunul nu s-a apucat încă de treabă. Poate că nu i-a încercat încă viaţa destul. Când nu mai ai încotro s-o apuci, meseria asta e tare bună! Numai că, cel puţin vreo doi ani, ai nevoie de un olar experimentat, care să-ţi mai arate cum să faci. Şi e bine să-l ai lângă tine…", conchide Maricel Mocanu.

viata-libera.ro

Link to comment
Share on other sites

  • 3 years later...

Fără susţinere, artizanii dispar. De ce nu prosperă meşteşugarii populari din Galaţi

A fost târg al meşterilor populari, weekendul trecut şi puţini au fost gălăţenii care au adus la standuri tradiţia locului, în forma ei curată. Doar doi, dacă ar fi s-o spunem drept: Marcel Mocanu, olarul de la Braniştea şi Elena Neagu, ţesătoarea de la Hanu Conachi.

Cum au ajuns oamenii de prin alte zone să trăiască bine de pe urma tradiţiei, în timp ce la noi aproape că am îngropat-o, vă spunem astăzi. Ne lipsesc tinerii gălăţeni îndrăgostiţi de tradiţie care să se apuce de un meşteşug, să-l înveţe, să vândă ce produc şi în oraş, dar şi la târgurile de prin ţară şi care să îşi poată întreţine şi familiile din truda asta. Ce fac autorităţile pentru a susţine înfiinţarea unui astfel de sector manufacturier care ar putea, de pe o parte, să fie salvarea de la sărăcie a unor gălăţeni şi, pe de altă parte, ar putea fi un spor la capitalul turistic al Galaţiului? Nu fac nimic.

Motivele pentru care lucrurile merg prost sunt destul. Piaţa de desfacere e foarte restrânsă. Degeaba faci oale, straie popularei, opinci, arcuri, coşuri sau butoaie din lemn dacă n-ai cui le vinde. Investeşti bani în materiale, timp şi efort în realizare (ca să nu mai punem la socoteală timpul pe care l-ai alocat învăţării meşteşugului), iar la urmă rişti să rămâi cu tot artizanatul în braţe. Ar ajuta, bineînţeles, să vinzi pe internet, dar asta înseamnă încă o investiţie, în site şi în întreţinerea lui. Ar ajuta mult dacă Galaţiul ar fi oraş turistic. Dar până acum nu este şi nici n-am văzut vreo autoritatea locală care să aibă vreun plan prin care să schimbe asta.

Legislaţia e şi ea destul de greu de urmat. E adevărat că trebuie, cu toţii, să plătim taxe la stat. Şi să o facem corect. Dar, potrivit legislaţiei actuale, asta înseamnă că un meşter popular trebuie să îşi înfiinţeze ori un PFA ori o societate. Iar asta înseamnă acte multe şi contabilitate. Inventar şi chitanţe. Ce-ar însemna ca un olar, de fiecare dată când scoate o oală din cuptor, să se oprească şi să o treacă în inventar? Să nu mai vorbim despre faptul că meşterul, indiferent de vârstă, s-ar putea să fie mult mai priceput la cioplit lemnul sau la modelat argila decât la ţinut contabilitate. Legile se schimbă repede, aşa că trebuie să citeşti în permanenţă ca să nu ajungi în situaţia de a fi amendat. Practic, ţi-ar trebui un contabil. Iar dacă tu abia vinzi, din ce să-l plăteşti?

Maricel Mocanu, olarul gălăţean, a precizat în repetate rânduri pentru "Viaţa liberă" că e mulţumit de câştigul din meşteşug. Dar asta, în condiţiile în care e şi pensionar, după o viaţă de muncă. Niciun tânăr nu se încumetă, încă, să-i calce pe urme.

Elena Neagu, ţesătoarea, tot pensionară, spune însă că, momentan, cine vrea bani, nu se apucă de straie populare în Galaţi. „Eu mi-am învăţat nepoţica să ţeasă. Şi a trebuit să plece în Anglia, până la urmă. Pentru noi, e la capătul lumii, acolo. Dar aici n-ai cum să trăieşti din meseria asta. Eu, de la 17 ani, am tot ţesut. De asta mai ţes şi acum. Dar de câştigat, nu câştigi cât să trăieşti”, spune femeia.

Autorităţile nu fac nici ele mare lucru pentru a-i încuraja pe meşterii populari să existe. O legislaţie adaptată nevoilor lor şi ceva mai mult interes din partea autorităţilor locale pentru a-i promova şi a-i organiza ar putea fi de folos. Dacă s-ar face câtă vreme mai avem meşteri.

viata-libera.ro

Link to comment
Share on other sites

Create an account or sign in to comment

You need to be a member in order to leave a comment

Create an account

Sign up for a new account in our community. It's easy!

Register a new account

Sign in

Already have an account? Sign in here.

Sign In Now
 Share

×
×
  • Create New...

Important Information

We have placed cookies on your device to help make this website better. You can adjust your cookie settings, otherwise we'll assume you're okay to continue.