Cartierul dintre cartiere

[dcp100168]

La limită de cartiere

Măcar morţii nu muşcă...

Stau la bloc, ca orice gălăţean care se respectă. Bloc cu patru etaje, uşor de urcat, fără lift şi fără senzaţie de vertij. E liniştit cartierul meu. Calm, cu grădini în jurul blocurilor şi cu copii care încă mai desenează şotronul cu cretă pe asfalt, care încă mai joacă prinselea şi ascunselea, care mai improvizează încă biciclete din două roţi găsite la gunoi şi câteva bucăţi de lemn subtilizate din rezerva pentru grătar. Şi, apropo de grătar, la mine-n cartier se mai păstrează încă moda grătarelor încropite duminica, în grădină, la adăpostul viţei de vie, cu un pahar de vin de ţară, discuţii zgomotoase şi vecini prietenoşi.

Geografia reperelor nedefinite

Spun „cartierul meu”, pentru că nu ştiu cum să-l definesc, geografic vorbind. E undeva, între IC Frimu, Micro 39 şi Micro 40. Poţi coborî la oricare staţie de la Casa Roşie până la Billa 39 şi tot la mine ai să ajungi. E destul de frustrant ca, atunci când te întreabă cineva unde stai, să ai un moment de ezitare, ca şi cum ai avea ceva de ascuns. Cum ai putea explica faptul că nici tu nu ştii exact unde stai? Singurul reper stabil ar fi cimitirul. Cred că e cel mai bine aşa... stau lângă cimitir. Şi dacă pentru mulţi apropierea mormintelor, zgomotul clopotelor la fiecare înmormântare, în fiecare duminică, la fiecare sărbătoare – înainte doar la cele ortodoxe, acum şi la cele catolice – precum şi alaiurile zgomotoase ale celor care se întorc de la parastas sau de la nuntă ar părea dacă nu macabre, măcar obositoare, mie îmi fac plăcere. Îmi aduc aminte de copilărie, când mă ascundeam după cruci şi spărgeam ouă roşii de cavouri.

Ocolul prin cimitir

Ceea ce e stresant într-adevăr la cartierul meu sunt oamenii. Nu, nu bătrânelele simpatice care îşi scot câinii şi pisicile la plimbare, nu muncitorii care se întorc de la muncă plini de var şi mirosind a transpiraţie şi nici vânzătoarele ţâfnoase pentru că le deranjezi de la ţigară atunci când vrei o pâine. Nu, ei sunt oameni de treabă. Cei adevărat nesuferiţi sunt băieţaşii cu veleităţi de manelişti, care de la ora 7,00 seara pun stăpânire pe borduri şi lucrează la covoare de coji de seminţe. Tot ei sunt cei care asmut câinii pe vecinii mai taciturni şi care nu ezită să te împingă dacă nu porţi şlapi şi pantaloni de trening. Datorită lor nici nu-ţi trece prin cap să te duci la consignaţia de la colţ după sus-amintita oră şi preferi să ocoleşti prin cimitir ca să ajungi la maxi-taxi. Măcar morţii nu muşcă...

Judecăţi la foc de tabără

În cartierul meu sunt ţigani. Nu, nu ţigani romanizaţi care la recensământ declară sunt români, ci ţigani veritabili, cu fuste lungi, multe şi lucrate exclusiv manual, cozi împletite şi legate cu funde roşii – ele, şi mustaţă, vestă şi pălărie – ei. Care ţin judecăţi lungi la focuri de tabără, care-şi plâng morţii în limba ciudată şi duioasă a străbunilor, care nu se uită la tine şi nu te deranjează decât dacă tu i-ai deranjat primul. Ei sunt partea bună a cartierului meu. Partea rea sunt taximetriştii care vin cu întârziere şi se opresc la cateva scări depărtare pentru că nu vor să îi ia în maşină; nu puţine au fost dăţile în care coboram, vedeam taxiul aşezat cuminte la o distanţă respectabilă şi-l aşteptam să vină, după ce se asigura că sunt client „valabil”. Apoi eternele replici: „ne-am luat ţacă de câteva ori”, „cum vă descurcaţi cu ...vecinii?”, „cum puteţi sta în zona asta?” Din punctul meu de vedere, taximestristul ar trebui să-şi vadă de treaba lui, să conducă liniştit acolo unde-i spui tu, să nu facă remarci de prost gust şi nici să nu-şi dezvolte veleităţi de filosof; dar asta e doar părerea mea...

Nunţi „Getutza style”

Tot la mine-n zonă întâlneşti vecini curioşi, care se uită la tine în sacoşă când te-ntorci de la magazin, care intră în casa ta ca la ei pe moşie dacă ai comis imprudenţa de a nu închide uşa la timp, care consideră că palierul care vă uneşte echivalează cu un certificat de căsătorie. Tot aici vezi nunţi zgomotoase, ultimele toalete „Getutza style”, coafuri imitând mult prea real sarmalele care urmează a fi servite la ospăţ, Dacii tunate din care răsună manelele, tenişi Naichi, câini închişi în garaje pentru a fi scăpaţi de ecarisaj, câini otrăviţi pentru că au scăpat de ecarisaj, cuiburi de rândunele, copii care aruncă chibrituri aprinse în cuiburile de rândunele, îngheţată la 5.000 (încă se mai foloseşte sistemul monetar vechi), bere la 10.000, balcoane închise cu termopan, gratii matusalemice la apartamentele de la parter, ţevi de apă care se sparg o dată la câteva luni, apa rece care dispare în fiecare vară din cauza datoriilor la întreţinere... Totul seamănă teribil de mult cu 40-ul din copilăria mea, când bunica stătea la blocurile învelite la propriu cu puf de plopi, unde cei care stăteau la parter nu mai foloseau uşa, ci intrau în casă direct prin balcon şi unde cea mai bună mâncare era roşia trecută prin sare, mâncată în timp ce jucam „flori, fete sau băieţi”. M-aş fi putut muta demult. Aş fi scăpat de tot ceea ce unii numesc „părţi rele”. Aş fi putut fugi de „ceea ce-mi displace la cartierul meu”. Dar, pentru fiecare parte rea, există şi reversul medaliei. Pentru fiecare palmă, există un sărut. Să renunţ la ceea ce e rău, ar însemna să renunţ şi la ceea ce e bine. Ar însemna să renunţ la copilărie.

Cristina Antal, studentă

http://www.viata-libera.ro/articol-Maca ... sca_2.html

[George]

Da stiu zona. Dat avand ca pe acolo cea mai reprezentativa strrada e Bulevardul Siderurgistilor si avand in vedere ca exista deja cartierul Siderurgistilor vest ce ar fi sa ii spunem Cartierul Siderurgistilor Est? Si s-a rezolvat dilema