Oamenii "Adevărului de seară"

dcp100168 · August 15, 2009

Maximilian Popescu - galateanul care detine secretul jocurilor marinaresti

În timp ce pentru privitori jocurile marinăreşti sunt simple distracţii care îi scot din cotidian, pentru el sunt legende trăite de oameni necunoscuţi. Absolvent al Şcolii de Ofiţeri de Marină Comercială, prima promoţie din Galaţi, şi marinar timp de peste trei decenii, Maximilian Popescu este cel care în ultimii 35 de ani a avut grijă ca legendele marinăreşti să prindă viaţă de fiecare dată când s-a sărbătorit Ziua Marinei. „Mă ocup de organizarea jocurilor marinăreşti din 1974 când, am fost solicitat de Carol Barnovski, cel care m-a iniţiat în această activitate”, îşi aminteşte gălăţeanul. Marinarul povesteşte că la începutul activităţii avea mai mult de lucru, pe atunci jocurile marinăreşti fiind mult mai numeroase şi mai greu de pus în practică datorită numărului mare de persoane de care era nevoie pentru a da viaţă legendelor de pe apă. Între timp, tradiţia s-a simplificat, păstrându-se doar câteva dintre momentele specifice Zilei Marinei. „S-au pierdut multe obiceiuri pentru că nu mai sunt oameni care să mai înţeleagă că aceste tradiţii fac frumuseţea sărbătorii Dunării sau poate nu mai sunt interesaţi”, explică Maximilian Popescu.

Organizatorul jocurilor marinăreşti povesteşte cu melancolie despre momentele care, deşi în trecut erau aşteptate cu nerăbdare de privitori, acum au fost uitate. „S-a pierdut tradiţia scoaterii comorii din adâncuri de către oamenii de la Administraţia Fluvială a Dunării de Jos. Câţiva scafandri se scufundau în Dunăre şi apoi reveneau la suprafaţă cu un cufăr pe care erau desenate diferite însemne cabalistice. Îl deschideau iar de acolo scoteau sticlă colorată şi pisată, care reprezenta comoara. Acesta era, în cele din urmă, împrăştiată în apă, spre bucuria privitorilor”, spune marinarul. Maximilian Popescu relatează că aceeaşi soartă au avut-o şi alte jocuri marinăreşti, în total fiind vorba de nouă, la fel de interesante şi distractive pentru public. „În trecut, de Ziua Marinei, se mai practicau ca şi jocuri marinăreşti „fuga în saci”, „trasul la parâmă”, „fuga cu lingura cu ou”, „întrecerea la arboradă (catargul navei, n.r.”), „aruncarea bandulei”, „întrecerea între marinari de la navă la mal”, „lupte între voinici” „prinderea şobolanului pe punte” sau „skanderbergul pe halbe cu bere”, a relatat organizatorul jocurilor marinăreşti.

Întrebări şi răspunsuri

De ce a fost nevoie de jocuri marinăreşti?

M.P. În general la navele cu personal numeros trebuia dată o ocupaţie pentru ca marinarii „să nu o ia la vale” şi atunci s-au inventat tot felul de jocuri de genul celor care se păstrează şi astăzi. Erau unele foarte dure, cum ar fi „cine putea să scape viu dintr-un loc unde erau rechini” sau „cine putea să treacă pe sub chila navei”.

Care ar fi originea jocurilor marinăreşti?

M.P. Obiceiurile pe care le avem astăzi au fost preluate de la cei mai mari navigatori englezi ai lumii. În 1902, a început în ţară, după obiceiul Marinei Militare Italiene, respectiv Sărbătoarea Zilei Marinei la praznicul Sfintei Fecioare.

Profil

Născut: 21 ianuarie 1942

Educaţie: Şcoala de Ofiţeri Marina Comercială

Familie: căsătorit

Experienţă: Marinar la Navrom şi APDM, regizorul a 150 de filme, autor al 14 volume de belestristică şi cărţi profesionale.

Ce-i place?

Îi plac femeile. Şi asta, pentru că, „în primul rând, trecând peste aspectul fizic, care este de altfel foarte important, admir femeile care au cultură şi tandreţe”, ne-a explicat interlocutorul nostru..

Ce nu-i place?

Nu-i plac trădătorii. Şi atât. „Spre exemplu, acum lucrez la o carte în care vorbesc despre acest lucru”, ne-a replicat Maximilian Popescu.

adevarul.ro

dcp100168 · August 18, 2009

Adrian Florin Vlăduţ - Omul care te prinde cu minciuna

* A ajuns să lucreze la poligraf din pură întâmplare, iar acum descoperă autorii faptelor penale, acolo unde alţii dau greş. Are încredere deplină în aparatul cu care lucrează, chiar mai multă decât în oameni

Profil

NĂSCUT 2 iulie 1969

Educaţie

Institutul Naţional de Informaţii, din cadrul SRI

Familie

Necăsătorit, doi copii de cinci şi nouă ani

Omul care are misiunea să îi prindă cu minciuna pe cei certaţi cu legea îşi împarte biroul din clădirea Inspectoratului Judeţean de Poliţie Galaţi, cu partenerul său de nădejde, poligraful. Fiecare zi de muncă pentru Adrian este echivalentă cu o excursie în cele mai ascunse cotloane ale psihicului uman.

A ajuns să lucreze cu poligraful, dintr-o pură întâmplare. „Din 2000 sunt în Galaţi. Până atunci am lucrat ca ofiţer de informaţii în cadrul UM 0215 şi la Criminalistică. În 2000, IPJ Galaţi a primit o donaţie de la poliţia din Melbourne, Florida, şi se punea problema cine să lucreze cu aparatul. Având în vedere că eram singurul psiholog din cadrul IPJ Galaţi, am primit această sarcină. Nu întămplător, deoarece nu eram străin în materie de poligraf”, îşi aminteşte Adrian Florin Vlăduţ.

Deşi, prin lege, un suspect nu poate fi obligat să fie supus unui test cu detectorul de minciuni, în general, în momentul în care apare această variantă, oamenii colaborează. „Majoritatea acceptă, deşi refuzul nu implică probleme juridice. Dacă refuză, aproape sigur se fac vinovaţi de lucrurile de care sunt acuzaţi”, a spus subcomisarul Vlăduţ. La testare nu vin numai oameni paşnici şi prietenoşi. „Sunt testate şi persoane din penitenciar, cunoscute ca fiind foarte violente, dar aici la mine stau ca mieluşeii. Unii probabil cred că poligraful e ultima lor şansă de a-şi demonstra nevinovăţia”, spune Adrian Florin Vlăduţ.

Subcomisarul Vlăduţ spune că aparatul său nu poate fi minţit sub nicio formă, oricât de antrenat ai fi. „Aparatul se calibrează după starea de sănătate a fiecăruia. Chiar dacă suspectul este bolnav de inimă, aparatul va da răspunsul real. Se poate vedea reacţia psihologică a fiecăruia. Iar acestă expertiză, conform codului de procedură penală, poate fi încadrată în instanţă la alte mijloace de probă. Sunt procese în care testul poligaf pot fi considerate probe. Un judecător poate alege proba poligraf în detrimentul probei ADN”. În acest moment, Adrian Vlăduţ lucrează cu un poligraf model LX 4000, achiziţionat de IPJ Galaţi în anul 2006. Până acum lucra cu un aparat analog. „Pot spune că, datorită up-date-urilor softurilor, acum am ajuns la o fidelitate a rezultatelor de 98-99% faţă de rezultatele celui analog. Acest lucru se explică prin faptul că poligraful analog transmitea datele direct pe hârtie fără alte interferenţe”, mai spune Adrian Florin Vlăduţ.

În alte ţări, cei care lucrează cu poligraful pot câştiga bani frumoşi în cabinete private, având în vedere că firmele multinaţionale apelează la acest aparat pentru a-şi testa angajaţii. „În Israel, de pildă, specialişti civili din acest domeniu sunt mai mulţi decăt cei din Poliţie. Evident că şi eu m-am gândit la retragerea în civilie, dar din cauza crizei nu este momentul potrivit”, ne-a mărturisit Adrian Vlăduţ.

Ce-i place

„Omul care nu poate fi minţit” este un om foarte activ în viaţa de zi cu zi, chiar dacă la muncă stă mai mult închis într-un birou. „Îmi place muntele, îmi plac foarte tare computerele şi îmi place să experimentez tot ce este nou în acest domeniu. Sunt un copil care-şi caută jucăriile”, spune el, fără să uite totuşi că viaţa mai trece şi prin stomac. „Îmi place şi ciorba de burtă”, a mai adăugat subcomisarul zâmbind.

Ce nu-i place

Având în vedere că lucrează zilnic cu oamenii, subcomisarul Vlăduţ a ajuns să-i dispreţuiască pe cei fără caracter. „Nu-mi plac persoanele fără caracter, şi aici nu mă refer neapărat la hoţi, pentru că şi hoţii pot avea caracter. De asemenea pot spune că nu îmi place nici să stau la soare.”

Întrebări şi răspunsuri

-V-a înşelat vreodată interlocutorul?

-O femeie a fost adusă la un moment dat la mine, pentru a face un test, în urma unui furt de bijuterii. Ea lucrase ani de zile în casa spartă şi o credeam sinceră, încă din momentul în care a intrat pe uşă. Aparatul însă mi-a dovedit că mă înşelam şi că ea fusese de fapt cea care furase bunurile din domiciliul angajatorilor săi

-Nu vă e dor de munca de teren?

-Sincer, nu. Nu de alta, dar poligraful e mult mai palpitant decât orice altă muncă pe care aş putea-o face. E foarte interesant să intri în sufletul şi în mintea omului.”

http://www.adevarul.ro/articole/galati- ... ciuna.html

dcp100168 · August 18, 2009

Ionelia Sandu - A îmbrăcat 500 de mirese, dar s-a măritat într-o rochie cumpărată

* Nu şi-a împlinit dorinţa de a purta creaţia proprie la nuntă, însă a făcut fericite sute de domnişoare pentru care a croit rochia de mireasă perfectă.

A împlinit visul a sute de tinere care şi-au dorit o rochie de mireasă „unicat” şi a reuşit să-şi transforme pasiunea pentru această specialitate a haute couture într-o veritabilă afacere de familie. Remarcabil este şi faptul că la nunta ei nu a îmbrăcat o creaţie proprie, ba chiar – după cum afirmă - din superstiţie, nu va realiza nici rochia de mireasă a fiicei sale.

Ionelia Sandu a început de mică să viseze la nunta ei şi în aceste vise „i se arătau”, imaculate, superbe rochii vaporoase. Atât de multe şi atât de frumoase încât pur şi simplu nu putea să şi-o aleagă pe aceea în care îşi va uni destinul cu ursitul său. Aşa a ajuns, fără nicio pregătire în domeniu, să deseneze şi apoi să creeze minunatele rochii visate.

Profil:

Născută:22 februarie 1978

Educaţie:Liceul ”Anghel Saligni”, profil uman

Familie: Căsătorită de şase ani, o fetiţă de un an şi şase luni

Totul a început în urmă cu şase ani când, lucrând ca vânzătoare într-un magazin de confecţii, a făcut prima experinţă în materie de design vestimentar şi rezultatul acesteia a încurajat-o. Între timp, ambiţioasă, a economisit banii necesari pentru a-şi amenaja atelierul şi astăzi mica ei afacere reprezintă principala sursă de venit a familiei. ”Întotdeauna mi-am dorit să-mi confecţionez rochia de mireasă. Nu am reuşit deoarece a trebuit să onorez mai multe comenzi chiar în perioada în care m-am căsătorit. A fost, dacă vreţi, un soi de ironie a sorţii” ne-a mărturisit Ionelia Sandu.

Începutul a fost puţin cam greu, însă nu a pornit la drum singură, ci alături de soţul ei care acum este şi administratorul firmei. ”Eu dau viaţă rochiilor iar el se ocupă de celelalte treburi ale societăţii a mai mărturisit tânăra creatoare de modă. Pentru a fi sigură de succes, Ionelia Sandu s-a lansat în haute couture după ce a făcut un tur al mai multor saloane de modă din Europa, de unde a învăţat că principala regulă de respectat cu stricteţe este menţinerea calităţii. ”Lucrez cu cele mai bune materiale, toate aduse din Europa. Nu folosesc materiale din Turcia pentru că sunt de proastă calitate. Acelaşi standard îl menţin şi pentru accesoriile rochiilor de mireasă, accesorii pe care le import, în exclusivitate, din Italia” a precizat Ionelia.

Prima rochie de mireasă a vândut-o la un târg, la Iaşi. De atunci, creatoarea din Galaţi a ajuns la un portofoliu impresionant de peste 500 de rochii de mireasă şi a reuşit să se impună pe piaţa gălăţeană, oferind unicitate în materie de design atât pentru rochii cât şi pentru accesorii - bijuterii exclusiviste.

Întrebări şi răspunsuri

Cât durează realizarea unei rochii de mireasă?

I.S. O astfel de rochie, cu totul specială, presupune multă muncă manuală şi din cauza asta o pot face în două zile sau o săptămână. Uneori pentru lucrez şi noaptea pentru a termina la timp comanda.

Care este cea mai scumpă şi cea mai ieftină rochie vândută?

I.S. Anul acesta, preţurile rochiilor sunt cuprinse între 1475 şi 2300 de lei.

V-a afectat criza financiară?

I.S.Sigur, însă pentru a-mi putea păstra clientele am ales să sacrific profitul menţinând preţurile şi calitatea produselor. Nu voi scădea din calitate niciodată, chiar dacă trebuie să mai tai de la buzunarul meu.

Ce-i place?

„Iubesc drumeţiile la munte. Nu am o destinaţie specială, am mers peste tot în ţară. Îmi place să ascult muzică clasică şi muzica veche. Ca şi interpreţi îmi plac foarte mulţi, spre exmplu Michael Bolton, Julio Iglesias, dar şi alţii. ”.

Ce nu-i place?

„Detest mizeria şi praful de pe străzi. Când văd că în alte oraşe, străzile sunt spălate şi cu şampon, iar la noi abia sunt măturate... Nu imi place deloc muzica artiştilor de astăzi ”.

http://www.adevarul.ro/articole/galati- ... arata.html

dcp100168 · August 19, 2009

Nicolae Dobrovici-Bacalbaşa - Medicul botezat cu apă de tanc

Şef al clinicii ATI din cadrul Spitalului de Urgenţă Judeţean, purtător de cuvânt al instituţiei, profesor la Facultatea de Medicină şi Farmacie dar şi un cunoscut scriitor şi publicist. Totuşi, principala sa dragoste rămâne marea.

NĂSCUT

29 martie 1944

EDUCAŢIE

Absolvent al Universităţii de medicină şi farmacie Carol Davila, Bucureşti

FAMILIE

Căsătorit şi are o fiică

Practică anestezia - terapia intensivă încă din anul 1966, dar după Revoluţie a navigat ca medic de bord timp de doi ani. După cum mărturiseşte chiar el, marea este o boală incurabilă: „Despre navigaţie se spune aşa: cine a băut apă din tanc (rezervorul navei, n.r.), nu se mai vindecă niciodată”, susţine Bacalbaşa.

Pasiunea pentru mare a doctorului Bacalbaşa a venit încă de pe băncile şcolii. „Fiind absolvent al liceului de profil, Mircea cel Bătrân din Constanţa, într-un anumit moment al vieţii am decis să-mi împlinesc visul de a naviga şi am reuşit, practicând meseria ca medic de bord mai bine de doi ani” mărturiseşte doctorul. El susţine că nu avantajele financiare l-au motivat să plece pe mare: „Am mers în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, pentru mine fiind importantă doar destinaţia, nu şi banii promişi de armator, confortul sau propria siguranţă. Am fost pe nave de transport de marfă, cargouri...”, spune medicul.

Din India până-n Argentina, doctorul Dobrovici-Bacalbaşa a avut ocazia să vadă lucruri extraordinare. „Am făcut tot conturul Indiei, am fost în Yemen, când intrau foarte puţini străini, am fost în Etiopia, am urcat până la Shanghai, pe estuarul unuia din cele mai mari fluvii din lume, am fost pe Parana, am intrat în interiorul Argentinei 300 de kilometri, având în dreapta şi în stânga pampasul. Pentru că erau vase cu bordul extrem de jos, dar extrem de lungi, erai complet izolat, fluviul era în dreapta şi în stânga şi parcă pluteai cu deltaplanul la rasul apei într-o zonă perfect pustie. Senzaţia era extraordinară”, îşi aminteşte doctorul.

După cum recunoaşte chiar el, medicina de la bordul unei nave nu se compară cu cea de pe uscat, pe vas având parte de situaţii mult mai grele decât şi-ar fi putut închipui. „Greşeala îngrozitoare a vieţii mele, pe care Dumnezeu, în bunătatea Lui, nu a sancţionat-o, a fost când, în Atlanticul de Sud, mergând spre Buenos Aires şi fiind de peste o săptămână în marş, fără posibilitatea de a primi ajutor, un coleg, prieten chiar, a prezentat o hemoragie digestiva superioară, de la un ulcer. Am obţinut de la compania Petromin aprobare pentru devierea drumului spre Insulele Capului Verde. Devierea însemna o perturbare economică majoră. Bolnavul s-a pus în genunchi şi a spus: Vă rog nu mă nenorociţi, pentru că mi se va lua avizul de navigaţie. Atunci eu şi comandantul am cedat. Am cedat ca un idiot. Un medic nu trebuie să se lase niciodată impresionat de partea umană a lucrurilor, care îi perturbă decizia. După aceea, toată noaptea nu am dormit şi m-am gândit că, dacă începe să sângereze, de fapt eu nu mai am ce să îi fac şi moare, şi e mortul meu. Nu a sângerat iar când am ajuns în Brazilia a făcut o endoscopie, i s-a văzut ulcerul, pentru ca a doua zi să vină beat mort la bord. Era să-l sugrum! Încă puţin şi eram asasin”, îşi aminteşte Bacalbaşa.

Întrebări şi răspunsuri

Unde v-a prins Revoluţia?

„Revoluţia m-a prins în spital şi am fost atât de idiot, sau cei care au lansat zvonul atât de profesionişti, încât am intrat în panică, aşteptând să vină teroriştii să tragă cu mitraliera prin Reanimare. Recunosc că am fost laş, dar dacă ai o armă, atunci poţi să fi măcar în mod teoretic o contraparte. Dacă nu ai nicio armă, atunci eşti o victimă şi probabil că sindromul de victimă predestinată vine din copilărie şi prima mea tinereţe şi în aceste momente de psihoză am răbufnit”

Când v-aţi apucat de scris?

„Am început să scriu în acelaşi timp cu fratele meu geamăn şi probabil că a fost un mecanism sincron la noi, ca gemeni. Din câte ştiu suntem singura pereche de gemeni din literatura română. Fratele meu a intrat în dicţionarul Academiei al scriitorilor români. Clientela lui şi a nevestei sale era compusă din oameni foarte cunoscuţi din lumea literară. Eu, fiind la Galaţi, nu am intrat. Aici s-a rupt simetria. M-am apucat de scris cam la cinci ani după Revoluţie. Am scris trei cărţi de literatură, pe când fratele meu a scris despre medicină şi despre medicina în epoca totalitară”

Ce îi place

Mare iubitor de animale, medicul marinar are totuşi o preferinţă pentru câini. „Ca pasiuni am câinii şi cărţile... altora, pentru că ale mele intră deja în categoria meserie”, susţine el.

Ce nu-i place

Obişnuit să lucreze zilnic cu oamenii, doctorul Dobrovici-Bacalbaşa are totuşi o repulsie faţă de anumite trăsături de caracter ale acestora. ”În viaţă nu-mi plac prostia, mârlănia şi murdăria, în ordinea asta”, afirmă el.

http://www.adevarul.ro/articole/galati- ... -tanc.html

dcp100168 · August 20, 2009

Mircea Nicolau - stomatologul columbofil

Medicul stomatolog Mircea Nicolau creşte porumbei de la vârsta de cinci ani şi nu s-ar despărţi de ei pentru nimic în lume. Are în prezent peste 200 de păsări din diverse rase. Este atât de pasionat încât a riscat transportând clandestin, în SUA, câteva zeci de ouă destinate unui prieten columbofil.

Doctorul Nicolau şi-a descoperit pasiunea pentru porumbei la o vârstă foarte fragedă. Când avea cinci ani, a primit doi porumbei, despre care îi plăcea să spună că sunt coloraţi în culorile tricolorului. A început să-i încrucişeze pentru a obţine o varietate cât mai mare de culori şi a reuşit.

Dragostea faţă de aceste păsări o descrie sugestiv vorbind despre un incident din timpul studenţiei. ”La un moment dat, tata a tăiat porumbeii pentru că i se părea că, din cauza lor, nu învăţam suficient. Am aflat şi i-am spus că îmi cumpăr alţii şi că, dacă îi taie şi pe aceştia, mă las de facultate. Cine credeţi că a avut de atunci cea mai mare grijă de ei? Tatăl meu! Nu ştia ce să le mai facă… Dacă se îmbolnăvea unul, îmi dădea imediat telefon la Bucureşti”, îşi aminteşte acum amuzat doctorul Nicolau.

Cât a locuit lângă Piaţa Centrală, toată lumea îl cunoştea pe medicul stomatolog datorită pasiunii sale, mai ales că stătea chiar vizavi de piaţa de păsări. Greul a început după ce a fost nevoit să se mute cu familia din zonă, la bloc, ca urmare a demolărilor impuse de regimul comunist şi s-a văzut în situaţia de a nu mai avea unde să-şi crească porumbeii. ”M-a salvat conducerea combinatului siderurgic. CSG-ul, cum se numea pe atunci, avea o autobază în Ţiglina 1, între blocuri. Am ţinut porumbeii vreo cinci ani acolo. Aveam un apartament foarte frumos, dar după aceea am fost nevoit să mă mut din nou la casă. Nu puteam să-mi las porumbeii pe drumuri…” mărturiseşte medicul stomatolog. Pânã la urmã, s-a stabilit pe strada Tudor Vladimirescu, unde locuieşte şi în prezent.

- Mai ştiţi câţi porumbei aveţi?

- Cred că în jur de 200. Unii sunt voiajori. le dădeam drumul de la distanţă. De exemplu, i-am lăsat liberi la graniţa de nord a României şi au venit înapoi. E drept, nu toţi. Din 15 s-au întors 11. Au parcurs 850 de kilometri.

- Care a fost cea mai amuzantă întâmplare pe care aţi trăit-o de când creşteţi porumbei?

- ”Am fost în Statele Unite, în urmă cu vreo 8-10 ani. Un prieten de acolo m-a rugat să îi aduc nişte ouă de porumbel pentru că îşi dorea să aibă şi exemplare obţinute de mine prin încrucişări. Nu prea ştiam cum să procedez pentru a le putea scoate din ţară, având în vedere regulile foarte stricte de la aeroport. Am convenit cu soţia mea să le bage în sutien. Aşa am dus 20 de ouă din care au ieşit cinci pui. Dacã ne prindeau, în cel mai fericit caz ni le-ar fi confiscat, iar în cel mai rău, ne-ar fi oprit din drum. Încercasem să ducem şi porumbei acolo, dar i-au reţinut la vamă, şase luni, pentru carantină, după care i-au sacrificat”.

Ce îi place

Este îndrăgostit de naturã. A cumpărat curtea unui vecin şi şi-a amenajat un mic paradis vegetal. În minunata grădină se regăsesc meri, gutui, smochini, viţă de vie, flori din diverse specii şi brazi.

Ce nu-i place

i displac oamenii care găsesc vinovate animale, ceea ce în opinia sa nu este correct. Crede că problema câinilor vagabonzi se poate rezolva prin castrare şi nu prin eutanasiere.

Profil

Născut: 12 iulie 1942- comuna Tudor Vladimirescu, judeţul Galaţi

Studii: absolvent al Facultăţii de Stomatologie din Bucureşti în 1969

Profesie: medic stomatolog

http://www.adevarul.ro/articole/galati- ... bofil.html

dcp100168 · August 21, 2009

Răzvan Crânganu - primul blogger din Galaţi s-a specializat în campanii umanitare

Răzvan Crânganu, este primul om din Galaţi care a avut blog pe internet.Gălăţeanul, în vârstă de 24 de ani, face parte din categoria celor mai experimentaţi bloggeri din ţară şi este iniţiatorul a numeroase campanii pro-bono derulate pe internet. Răzvan Crânganu este cunoscut în comunitatea on-line drept primul blogger din Galaţi. Tânărul lucrează în domeniul IT-ului, atât hardware, cât şi software (web), ca freelancer. „Iniţial, am învăţat programare şi dezvoltare pentru aplicaţii desktop, dar am descoperit că web-ul este mai bănos”, mărturiseşte tânărul. Gălăţeanul a descoperit internetul în anul 1995, când avea 11 ani iar conexiunile dial-up, prin cablu telephonic, de la Romtelecom, erau singura posibilitate de acces la internet. Cinci ani mai târziu, Răzvan era mare fan al forumurilor şi al comunităţilor on-line.

Încă de la începutul activităţii sale de pe internet, tânărul a încercat să facă şi ceva bani, iar blogul, prin postarea de reclame, reprezenta o posibilitate de neignorat. Tentaţia era mare. În ţară, sunt oameni care câştigă cu propriile bloguri până la 1.000 de euro pe lună. Până la urmă însă a realizat că pasiunea nu are preţ, că nu se măsoară în bani: „Am ajuns la concluzia că trebuie să scot toate reclamele de pe blog. Nu vreau să fac din pagina mea, care mă reprezintă, un produs comercial. Particip doar la campanii de voluntariat”.

Răzvan şi-a dezvoltat pasiunea pentru scris în timpul adolescenţei. A absolvit Liceul “Radu Negru”, unde a condus ziarul şcoli şi o revistă de fizică. Apoi şi-a creat pe Internet primul blog. „Era simpluţ, pe o platformă gratuită. Ca orice lucru gratuit, platforma s-a dovedit a nu fi fiabilă. Aşa că am hotărât să îmi cumpăr propriul domeniu şi să fac ceva serios”, povesteşte gălăţeanul.

Răspunsul se află chiar pe blogul său: „Scriu pentru că îmi place; scriu pentru că mă relaxează; scriu pentru mine şi pentru prietenii mei; scriu pentru veveriţe şi ratoni”. Răzvan este mâhnit că în comunitatea naţională de bloggeri nu sunt mai mult de 500 de persoane. „Comunitatea din Galaţi este şi mai mică. Eu ştiu cel mult zece oameni, care scriu în fiecare zi, au propriile domenii şi sunt atenţi la ceea ce se întâmplă în oraş”, spune gălăţeanul.

Răzvan a participat la mai multe campanii pro-bono organizate de comunitatea on-line. Bloggerii au avut mai multe proiecte printre care s-a numărat şi cel referitoar la promovarea reciclării selective a deşeurilor. Comunitatea a făcut eforturi şi pentru crearea unor hot spot-uri, locuri publice în care deţinătorii de laptopuri se conectează gratuit la internet. „Campania a avut şi nu a avut succes. Comunitatea este mică şi nimeni nu o ascultă”, a subliniat Răzvan.

Întrebări şi răspunsuri

- Ce sfaturi ai avea pentru cei care doresc să-şi creeze un blog ?

- În primul rând, cel care vrea să devină blogger trebuie să înţeleagă că un blog bun trebuie să fie original. Apoi, este important să ştie cui se adresează prin ceea ce scrie. Şi mai ales trebuie să aibă o mare pasiune pentru asta.

- Ce avantaje are un bloger?

- Există şansa de a cunoaşte mulţi oameni. Un bloger serios îşi poate face un nume în lumea on-line.

Ce îi place

„Îmi place fotografia. E o pasiune transmisă din generaţie, în generaţie. Bunicul meu era îndrăgostit de fotografie. Mă relaxez atunci când să fac poze”, recunoaşte Răzvan.

Ce nu-i place

"Nu-mi plac manelele. Glumesc. Am spus-o doar aşa... din spirit de glumă. Nu suport ipocrizia şi lucrurile fără rost. Haideţi să facem ceva şi pentru noi şi să nu mai fim atenţi doar la ce vor alţii !"

Profil

Născut: 12.12.1984, Galaţi

Educaţie: Student în anul III la Facultatea de Inginerie Electronică şi Telecomunicaţii

Familie: Necăsătorit, dar are o iubită

http://www.adevarul.ro/articole/galati- ... itare.html

dcp100168 · August 22, 2009

Ion Avram Dunăreanu - magistratul care s-a regăsit în artă

Judecătorul Ion Avram Dunăreanu şi-a dovedit de-a lungul timpului personalitatea polivalentă, fiind deopotrivă poet, pictor, scriitor şi etnograf. Magistratul şi-a construit în timp o impresionantă carieră în justiţie, după ce a deţinut pe rând funcţiile de preşedinte al judecătoriilor Târgu-Bujor şi Galaţi, pentru a promova ca judecător de Tribunal şi apoi la Curtea de Apel Galaţi. Ion Avram lucrează în justiţie de 25 de ani. Puţini ştiu totuşi că magistratul a activat în tinereţe ca inginer, iar apoi ca jurist, pentru o perioadă de trei ani.

Consideră că respectivele hobby-uri l-au ajutat mult în cariera profesională. ”Nu ştiu cum face Avram, că nu ţipă la oameni, nu face scandal, dar face treabă”, îşi exprima nedumerirea şeful său pe vremea când era inginer. Când i s-a propus să conducă Judecătoria de la Târgu-Bujor, nu a stat prea mult pe gânduri şi a acceptat provocarea, iar rezultatele nu s-au lăsat aşteptate. În ultimii trei ani de mandate, respectiva instanţă a ajuns prima pe ţară la procentul de cauze soluţionate.

Prima expoziţie personală de pictură a avut-o în 1985, când eram încă judecător. A prezentat 40 de lucrări şi apoi, aproape anual, a avut expoziţii, participând în continuare şi la cele de grup. În străinătate a trimis tablouri abia în urmă cu doi ani. Trebuia să se ocupe cineva, iar judecătorul Avram nu prea avea timp… Până în prezent a avut peste 35 de expoziţii personale, cu sute de lucrări. Cât despre poezie, cel dintâi volum i-a apărut imediat după revoluţie.

Munca de judecător, nu numai în penal, ci şi în civil, presupune o puternică încărcare cu energie negativă. Trebuie să găseşti soluţii ca să compensezi sau să estompezi această energie negativă. “Acumulându-se, lucrând cu răul relativ, te poţi lăsa luat de val şi rişti să îţi pierzi imparţialitatea. Şi munca de judecător poate să fie o formă de artă, arta dreptăţii. Unde poţi găsi frumosul la oameni care au făcut rău sau cei care nu se înţeleg de la nu ştiu ce şi fac un conflict cât muntele? Dacă judecătorul este calm, are răbdare să asculte şi pe unul şi pe celălalt, se construieşte drumul către adevăr. Justiţiabilul va aprecia calmul şi bunul simţ al judecătorului. Deci iată rostul înclinaţiei către frumos în actul de judecată”, ne explică magistratul.

- Când v-aţi descoperit pasiunea pentru pictură şi poezie?

- Am început publicând încă din facultate, la Iaşi. Am debutat într-o revistă de cultură studenţească în 1971 cu trei poeme şi o grafică. M-a surprins că m-au chemat să-mi plătească drepturi de autor - câteva sute de lei bune. Nici nu mă gândisem la aşa ceva. Apoi în timp mi-am expus tablourile la numeroase galerii de artă.

- Se îmbină în vreun fel arta, cu munca de magistrat?

- Arta este o modalitate de-a mă autoeduca. Lucrez cu frumosul şi cu cât lucrezi mai mult, urâtul este comprimat până la eliminare. Arta m-a ajutat să fiu corect cu mine, cu cei cu care lucrez. Idealul este un punct, o ţintă la care omul trebuie să tindă. Acest ideal este imaterial. Nu putem fi perfecţi, dar putem fi perfectibili pentru că suntem o entitate a universului. Arta este şi un fel de refugiu, de scăpare.

Ce îi place

“În viaţă, mi-a plăcut să lucrez cu frumosul pentru a mă forma. Am vrut să le relev semenilor mei partea frumoasă a existenţei umane despre care uneori avem impresia că nu mai există. Mi-am dorit întotdeuna să fac ceva pentru cei din jur, să rămână ceva după mine”.

Ce nu-i place

“Nu îmi place minciuna, nu îmi plac oamenii perverşi, cu două feţe, care sunt lacomi după agoniseală. Oamenii vor judecăţi rapide, corecte şi punerea rapidă în aplicare a hotărârilor judecătoreşti, şi din păcate acesta rămâne deocamdată un deziderat. Ne trebuie o legislaţie coerentă, precisă, care să nu lase loc de interpretări, şi care să-şi păstreze validitatea pe termene mai lungi”.

Profil

Născut: 18.03.1945, comuna Rediu, sat Suhurlui, judeţul Galaţi

Absolvent al Facultăţii de Agronomie (1976) şi al Facultăţii de Drept Iaşi (1981)

Profesie: judecător la Curtea de Apel Galaţi

Membru al Societăţii Scriitorilor ”C.Negri” şi al ”Asociaţiei Artiştilor Plastici din România”

Familie: căsătorit, are un copil

http://www.adevarul.ro/rss/articol/gala ... -arta.html

dcp100168 · August 25, 2009

Liliana Tudose: Mămică de meserie

Dorinţa de a fi aproape de familie, pasiunea meseriei de asistent şi ambiţia de a lupta cu prejudecăţile au determinat-o pe Liliana Tudose să devină promotorul curentului Lamaze în Galaţi.

Data naşterii: 21 iulie 1973

Studii: Certificare Internaţională de Educaţie pentru naştere Lamaze

Profesie: Educator prenatal de naştere Lamaze

Familie: Căsătorită, trei copii.

Meseria pe care şi-a ales-o şi pe care a practicat-o vreme de 15 ani, aceea de asistent medical, i-a aruncat Lilianei Tudose marea provocare de a se lupta cu mentalităţi care au guvernat specia umană din cele mai vechi timpuri: că naşterea înseamnă durere şi aducerea pe lume a unui copil este o chestiune care trebuie rezolvată cât mai rapid, cu mijloacele cele mai apte de a anihila trăirile şi transformările fireşti pe care le implică acest proces.

Stând zi şi noapte lângă proaspete mămici şi copii, Liliana a înţeles că este capabilă să pună bazele unei "şcoli a mamelor", unde acestea să se informeze, să înveţe şi să conştientizeze că naşterea nu este un act medical, ci un pas extrem de important în dezvoltarea personală. "Mămicile erau foarte neîncrezătoare şi îmi plăcea să stau lângă ele. Le traduceam informaţiile pe care le primeau, pentru că de multe ori primeau informaţii strict medicale; un medic spunea una, un medic spunea alta. Am primit multe încurajări chiar dinspre ele ca să fac o astfel de şcoală" spune Liliana Tudose, primul şi singurul educator prenatal de naştere Lamaze din Galaţi.

Lamaze luptă cu durerea şi "deschide" mintea

Principiile Lamaze International nu au fost uşor de însuşit si mai ales de implementat într-o societate precum cea românească, cu atât mai mult când vine vorba de prejudecăţi moştenite de la o generaţie la alta.

Pentru a-şi demonstra mai întâi sieşi că ideile Lamaze, pe care le studiase, sunt bune, a ales sa aducă pe lume cel de-al treilea copil pe cale naturală în ciuda faptului că avusese o axperienţă anterioară traumatizantă.

Studiile pe care le-a urmat la Bucureşti au ajutat-o să descopere că tot ce prevede Lamaze, contrazice foarte multe dintre conceptele clasice despre naştere, care sunt de fapt nişte mituri. Din acest motiv, spune ea, este foarte important pentru un educator Lamaze să facă oamenii să înţeleagă, nu să le impună. Intuirea psihicului şi adaptarea exerciţiilor în funcţie de profilul fiecărei gravide sunt esenţiale pentru reuşita exerciţiilor şi pentru atingerea scopului final – naşterea naturală. “

Scopul Lamaze este de a demonstra că naşterea este normală, naturala şi sănătoasă, ea implică conştientizarea trăirilor" explică Liliana Tudose.

Întrebări şi răspunsuri:

- În ce constă Lamaze?

- Lamaze este un ansamblu de exerciţii psihice şi fizice, menite să o pregătească pe viitoarea mămică să treacă mai uşor prin sarcină, naştere şi lăuzie. Controlarea durerii se face prin exerciţii de relaxare musculară şi psihică. Lamaze nu impune reguli, ci promovează înţelegerea logică.

- Cat de eficient s-a dovedit a fi Lamaze în Galati?

- Extrem de eficient; din 24 de mămici câte am avut pana acum la cursuri, doar trei care au avut indicaţie medicală, au născut prin cezariană. Marele merit al cursului e personalizarea şedinţelor. Se susţine naturalul. Multe mămici aleg să nască programat, când medicul lor este de gardă; asta le da siguranţa naşterii. Lamaze a demonstrat că inducţia creşte şansa naşterii prin cezariană.

Ce îi place:

Îmi place să citesc tot ce ţine de natura umană. Îmi place să descopăr omul. N-aş spune că am o altă pasiune. Îmi place foarte mult să fac asta citind şi în funcţie de starea mea, am mereu o carte în mână. Cei din jurul meu ştiu asta.

Ce nu-i place:

Nu-mi place minciuna, nu-mi plac oamenii falşi. Nu mi-e ruşine să recunosc ceea ce sunt, am şi eu greşelile mele, şi cred că asta e un pas important în a ne cunoaşte pe noi înşine şi de a putea discerne între ceea ce este bine şi ceea ce este rău.

http://www.adevarul.ro/articole/galati- ... serie.html

dcp100168 · August 26, 2009

Ştefan Boghiu este inventator de meserie

* Pasionat de film şi cunoscut ca om de afaceri, gălăţeanul a descoperit formula varului dolomitic, cărămida ecologică şi generatorul gratis de electricitate şi gaz.

Ştefan Boghiu iubeşte arta cinematografică având ocazia să regizeze chiar un film despre vasul Mogoşoaia pe care îl comandase Ministerul Transporturilor. Prea scumpă pentru a putea fi dusă la apogeu, meseria de regizor a fost abandonată, gălăţeanul încercându-şi norocul în domeniul afacerilor en-gros. Însă după câteva probleme de sănătate, bărbatul s-a retras din lumea întreprinzătorilor. Aşa a început, în urmă cu şase ani, seria invenţiilor, urmând ca după patru-cinci ani să obţină şi primul brevet care îi garantează dreptul de proprietate intelectuală asupra procedeului de obţinerea varului dolomitic. „Procedeul inventat de mine aduce o economie de gaz de maxim 70% faţă de cel clasic şi reduce consumurile specifice de energie prin adaptarea unui reactor de combustie cu carburaţie reglată stoichiometric” garantează inventatorul.

Ştefan Boghiu nu s-a oprit aici, iar în acest an şi-a depus la OSIM şi cea de-a doua invenţie. „Am descoperit cum se poate obţine o cărămidă fără ardere şi calităţi net superioare celei obişnuite. Important este că viitorul consumator va plăti cu până la 45% mai ieftin pe metrul cub de cărămidă. De asemenea, cărămida înghite tot ce poluează” apreciază Ştefan Boghiu.

Ultima sa descoperire, pe care însă a ţinut-o ascunsă, fără să îndrăznească să o înregistreze la OSIM, este un generator gratis de gaz şi electricitate. „Am inventat dispozitivul supereficient pentru producerea gratuită de energie electrică şi hidrogen „Compact Energy EHHO”. Acesta poate alimenta locuinţe, spitale, fabrici, uzine... contează doar mărimea la care se execută. Prin îmbunătăţiri succesive va creşte eficienţei la cel puţin 700% faţă de 400% cât este în prezent” declară Boghiu.

Gălăţeanul este mulţumit de invenţiile sale însă spune că nu s-a gândit să şi le pună în practică, mai mult ar vrea să-şi vândă ideile unor oameni de afaceri dispuşi să investească în aşa ceva. „Să inventez este un hobby de al meu” spune bărbatul.

Prima invenţie a avut-o în şcoala generală

Ştefan Boghiu povesteşte că această pasiune pentru invenţii o are de mic, însă pe atunci nu realiza cât de importante sunt ideile sale. „Eu am avut înclinaţii de mic. La 13 ani am descoperit nitroglicerina. Un an mai târziu am avut o imitaţie timidă a avionului lui Aurel Vlaicu. Tot în şcoala generală am inventat diferite aparate cinematografică” povesteşte Ştefan Boghiu.

Întrebări şi răspunsuri

- Cât a durat să obţineţi un brevet de inventator?

- „Primul meu brevet l-am obţinut în 2008 de la OSIM România, însă actele le aveam depuse încă din 2003. În România durează foarte mult să obţii un brevet de inventator. Vorbim de o perioadă de la trei la cinci ani. De aceea foare mulţi inventatori îşi depun actele în Ungaria unde brevetele sunt gata în maxim doi ani”.

- De ce nu v-aţi pus în practică nicio invenţie?

- „ Pentru că sunt costisitoare, iar eu nu m-am gândit niciodată să le pun în practică. Pentru fiecare am avut discuţii cu diferiţi oameni de afaceri interesaţi să le cumpere. Spre exemplu, pentru generatorul gratis de gaz şi energie este nevoie de o investiţie de 5.500 de dolari. Sunt interesaţi investitori din India şi Emiratele Arabe.”

Ce-i place

"Îmi place turismul geografic, istoric. Discovery turism.Sunt pasionat de vieţile oamenilor, sunt curios să le cunosc. Apelez la medicina naturistă şi sunt de acord cu practicile vechi. Marea mea iubire rămâne însă filmul. Am cochetat cu pictura şi am avut chiar şi o expoziţie. In general am pictat peisaje".

Ce nu-i place

"Nu îmi place deloc lăcomia, infatuarea, incultura, indecenţa. Nu îmi place că nu am putut să-mi dezvolt marea mea pasiune, filmul. Este o artă mult prea costisitoare".

Profil

Data naşterii: 25 mai 1956

Educaţie: Liceul Metalurgic , Arta Cinematografică

Familie: Căsătorit, 3 copii

http://www.adevarul.ro/rss/articol/gala ... serie.html

dcp100168 · August 30, 2009

Marian Săcianu - avocatul care prezice evenimentele din fotbal

Marian Săcianu este autorul unui sistem original, cu ajutorul căruia stabileşte evoluţia fenomenului fotbalistic. Este pasionat de sportul-rege iar în viitorul apropiat va scoate o carte extrem de interesantă legată de fotbalul local. A intrat în avocatură în anul 2000 şi scrie poezii, dar nu a reuşit până acum să publice vreun volum, fapt datorat, în mare parte, marii sale pasiuni: fotbalul. Dragostea sa pentru sportul cu balonul rotund merge până acolo încât şi-a propus să adune toate informaţiile legate de fotbalul românesc din 1909, când a avut loc primul campionat în Divizia A. Este o muncă titanică ce presupune documentări din ziare, reviste şi alte surse de informare ale vremii. Susţine că odată la 22 de ani, anumite evenimente fotbalistice se repetă şi exemplifică pentru nu se spune că aruncă vorbe în vânt. În 1982 finala Cupei României a fost disputată de echipele Dinamo şi FC Baia Mare. Dinamo câştigase campionatul şi chiar dacă a câştigat partida, FC Baia Mare a jucat în Cupa Cupelor. „În 2004 tot Dinamo a jucat finala cu Oţelul Galaţi iar istoria s-a repetat”, spune avocatul Săcianu Marian. Oţelul Galaţi a pierdut meciul, dar a beneficiat de faptul că Dinamo câştigase campionatul şi a jucat în Cupa UEFA. Interesant de amintit este şi faptul că în semifinalele Cupei României din 1982 şi 2004, Dinamo a eliminat echipa FC Argeş iar FC Baia Mare şi Oţelul Galaţi au surclasat formaţia Gloria Bistriţa.

A asistat pe stadion la peste 1.000 de meciuri

Ca să aibă imaginea completă a fenomenului fotbalistic gălăţean, a început să cumpere programe cu meciuri încă de mic copil. A ajuns să le colecţioneze, dar şi să facă schimb cu alţi colecţionari. Din 1984, merge constant la meciuri, asistând, până în prezent, la nu mai puţin de 1.004 meciuri. Deţine ziarul cu prima consemnare a promovării unei echipe gălăţene în prima divizie, fiind vorba de Gloria CFR Galaţi în 1939. Merge constant la meciuri din 1984. Favorita avocatului Săcianu era Dunărea CSU Galaţi, echipa fanion a Galaţiului la acel moment. Îşi aduce aminte cu tristeţe, ca şi cum ar fi fost ieri, de ediţia 1984-1985, când Dunărea CSU Galaţi a luptat la promovare cu Petrolul Ploieşti, dar a pierdut în cele din urmă.

Formula „magică” pentru întocmirea clasamentelor

A descoperit o formulă de calcul pe calculator, prin intermediul căreia să poată întocmi repede clasamentele din cele trei divizii în fiecare etapă a campionatului. A învăţat să treacă de-a lungul vremii peste micile răutăţi venite din partea cunoştinţelor, care consideră că pasiunea lui nu are nici o finalitate şi în plus cam caută acul în carul cu fân. Scopul avocatului Săcianu este ca împreună cu un alt pasionat de fotbal din Ploieşti să stocheze toate datele din fotbalul românesc, o muncă de sisif, pentru a folosi pe viitor oricărui microbist înfocat.

Întrebări şi răspunsuri

- Cum aţi ajuns să fiţi pasionat de fotbal?

- Fratele meu mai mare mi-a inoculat „microbul”, apoi bunicul care mergea la meciuri înainte de război. Apoi am întâlnit cel mai mare colecţionar de informaţii sportive din ţară, originar din Ploieşti, care mi-a transmis şi mie pasiunea lui.

- Ce sistem folosiţi pentru a aduna şi arhiva toate informaţiile legate de fotbalul gălăţean?

- Iniţial, am publicaţii de fotbal iar recent arhivez informaţiile pe calculator. Pozez ziarele din perioada respectivă şi le organizez pe ediţii. La Divizia A, am toate meciurile jucate, cu toate detaliile. Acum lucrez la obţinerea numelor marcatorilor din Divizia B, şi a loturilor de jucători. La Divizia C pot obţine doar informaţiile din ziare.

Ce îi place

Este pasionat de activitatea de avocat. Recunoaşte că este o profesie mai puţin solicitantă ca cea de judecător sau procuror, dar îi place mai mult munca la bară pentru că este mai apropiat de oamenii simpli.

Ce nu-i place

Detestă minciuna, infatuarea, egoismul, mai ales în activitatea profesională, dar şi în cea sportivă.

Profil

Născut: 14 decembrie 1973

Studii: Facultatea de Drept Galaţi, studii postuniversitare la Universitatea A.I. Cuza din Iaşi

Familie: necăsătorit

http://www.adevarul.ro/articole/galati- ... otbal.html

dcp100168 · September 1, 2009

Li Shunmin, chinezul care te scapă de foame

* A ajuns în România în 1993 şi de atunci a schimbat mai multe afaceri. De anul trecut şi-a deschis un restaurant în Piaţa Mare, unde administrează, găteşte şi face ordine

Pe o alee din Piaţa Centrală, ascuns printre consignaţii şi tarabe se află un restaurant chinezesc. Fidel dictonului „Clientul nostru, stăpânul nostru!”, patronul restaurantului, Li Shunmin şi-a diversificat afacerea, servind pe lângă felurile de mâncare specifice bucătăriei din ţara sa natală şi tradiţionalii mici cu muştar, „împrumutaţi” de pe meleagurile româneşti. „A trebuit să mă orientez şi eu, că aveam nevoie de clienţi”, a spus Li. Chinezul are o poveste de viaţă foarte interesantă, el fiind atât patron, cât şi bucătar şi bodyguard.

Li s-a transformat în Andrei

Din anul 2003, Li şi-a schimbat numele în... Andrei. Căsătorit cu o româncă, el s-a botezat în religia soţiei sale. Cu toate acestea, deşi locuieşte de 15 ani în România, nici până în ziua de azi nu a depus actele pentru a obţine cetăţenia română. Motivul: într-o bună zi vrea să se întoarcă în oraşul său natal, Tian Jin: ”Am acolo părinţi, fraţi, şi băiatul din prima căsătorie. E normal că vreau să mă întorc. Ultima dată am fost acolo în 2005. Şi soţia mea ar vrea să meargă, dar acum să vedem când s-o putea”, a zis Li. Dorul de casă nu este singurul lucru care îl împinge pe Li să se întoarcă în ţara sa natală. Afacerile nu mai sunt ce au fost la jumătatea anilor ’90. „Am venit atunci când se puteau face bani frumoşi aici” spune oarecum resemnat chinezul. De atunci însă s-a reprofilat de câteva ori, a schimbat câteva magazine şi s-a mutat din Bucureşti în Galaţi.

Mici, bere şi pui Gong Bao

Deşi departe de un vad comercial, afacerea lui are succes. Din curiozitate, de poftă sau pur şi simplu atraşi de firmă, cei care vin în Piaţa Centrală să-şi cumpere zarzavaturi mai trec să-şi potolească foamea pe la chinez. Din cele relatate de Li, deşi la cârciuma sa se servesc şi preparate tradiţionale româneşti, gălăţenii sunt înnebuniţi după mâncărurile preparate chiar de patron. „Oamenii vor „pui caju”, „pui gan bin” sau „pui gong bao”. Clienţii vor să mănânce iute”, a spus Li.

Bucătarul karatist

Pe lângă faptul că pregăteşte personal preparatele tradiţionale chinezeşti, Li face şi oficiile de bodyguard în localul său. Pasionat de artele marţiale încă de mic, el a practicat în China chi kung sau Qigong. „Este un stil de arte marţiale care lucrează foarte mult cu energia, Qi” ne explică Li. Acest lucru i-a folosit şi în viaţa de proprietar de restaurant. Clienţii care au stins iuţeala preparatelor chinezeşti cu cantităţi industriale de bere au început să facă scandal. După discuţii prieteneşti, care nu au avut niciun rezultat, Li i-a scos pe scandalagii din restaurant, fără niciun ajutor extern. „Nu mi-e frică de nimeni, pot să mă descurc şi singur”. Totuşi, în ultimul timp, Li se antrenează acasă, din cauza faptului că stă mai mult pe la restaurant.

Întrebări şi răspunsuri

- Care este diferenţa dintre Tianjin şi Galaţi?

- Aş fi putut să-mi depun actele pentru a obţine cetăţenia română, pentru că stau în România de mai bine de 15 ani. Am ales să nu o fac, pentru că îmi este foarte dor de aglomeraţia din oraşul meu natal. Este cel de-al treilea oraş ca mărime din China. Acolo viaţa este mult mai agitată decât la Galaţi. Mereu ai câte ceva nou de făcut.

- Ce oferi tu în plus faţă de celelalte restaurante chinezeşti?

- În primul rând eu am în meniu peste 170 de feluri de mâncare, pe care le gătesc singur. Nu ştiu dacă cineva mai poate oferi aşa ceva. În al doilea rând, eu am şi bucătăreasă româncă, deci oricine poate mânca după pofta inimii la mine.

Ce îi place

De când a venit în România, Li s-a îndrăgostit de ... table. Oricând prinde un moment liber, pune mâna pe zaruri. Fie că este vorba de clienţi sau de prieteni, Li este dispus să joace câteva linii cu oricine.

Ce nu îi place

Ca orice practicant de arte marţiale, Li face orice pentru a evita conflictele. Nu îi place să se certe, dar nici să audă oameni certându-se. Totuşi, dacă situaţia o cere, îşi apără cu fermitate punctul de vedere, la nevoie chiar făcând uz de abilităţile lui sportive...

Profil

Născut: 11 septembrie 1959, Tian Jin, China

Educaţie: Facultatea de Mecanică din Tian Jin

Familie: Căsătorit, patru copii

http://www.adevarul.ro/articole/galati- ... foame.html

dcp100168 · September 12, 2009

Cristi Covrig - campion absolut la radiotelegrafie

* Gălăţeanul este cel mai rapid român la recepţionarea şi scrierea alfabetului Morse. Din 1991 şi până în prezent este campionul naţional en titre pe acest segment al radioamatorismului, dar nu a fost campionat european sau mondial la care să obţină mai puţin de locul doi.

Recepţionează şi scrie foarte repede semnalele primite în sistemul Morse, dar şi transmite la viteze mari alfabetul în acest sistem de comunicare. În momentul de faţă există doar două persoane pe planetă care îl pot bate la radiotelegrafie pe Cristi Covrig. Este vorba de doi belaruşi, care nu concurează decât cu propriile recorduri. Tânărul gălăţean este subcomisar de Poliţie, fiind în prezent şeful Biroului de Investigaţii Criminale din cadrul Poliţiei Transporturi Galaţi, dar colegii şi prietenii îl cunosc mai mult prin prisma pasiunii sale: radiotelegrafia.

Rezultatele sale nu mai au nevoie de nici un comentariu. Începând din 1991 când a început să concureze, Cristi Covrig a câştigat toate campionatele naţionale la radiotelegrafie. Mai mult decât atât, a obţinut cel puţin locul doi la campionatele europene şi mondiale, excepţie făcând doar anul trecut când a ocupat locul patru la Campionatul European din Italia.

Subcomisarul de Poliţie consideră că pentru a fi bun pe acest segment al radioamatorismului, îţi trebuie şi puţină ureche muzicală. „Eu cred că am ureche muzicală. Am urmat şi nişte cursuri de chitară, dar soţia mi-a spus să o las mai moale cu zdrăngăneala”, ne spune amuzat Cristi Covrig. Exersează acasă pe calculator şi s-a obişnuit cu un manipulator (obiect prin care se transmite semnalul Morse n.r.). Mulţi ar crede că telegrafia este un lucru banal, ce presupune să baţi din degete la o maşină mai repede decât adversarii, lucru cât se poate de neadevărat. Periodic, sunt organizate cantonamente, unde campionii la radiotelegrafie sunt testaţi şi evaluaţi.

Fiecare radioamator are un indicativ, prin intermediul căruia poţi comunica oriunde în lume. Gălăţeanul Cristi Covrig este unul dintre puţinii radioamatori care nu îl folosesc pentru că nu îl interesează partea de emisie-recepţie, ci doar cea legată de telegrafie. În acest sector este şi gonometria, ce presupune deplasarea în teren pentru a localiza un obiectiv pornind de la trei surse de recepţie. Practic, concurenţii se transformă în nişte gps-uri ambulante iar câştigătorul se detaşează dintre cei care reuşesc să găsească primii locaţia cerută. „Secretul este să urmăreşti prima sursă de recepţie şi apoi să le cauţi pe celelalte pentru că fiecare emite un puls, un semnal iar dacă te apuci să te iei după toate semnale, nu ajungi nicăieri”, ne explică Cristi Covrig.

În perioada 11-15 septembrie 2009 se va desfăşura în Bulgaria un nou campionat mondial de radiotelegrafie iar subcomisarul de Poliţie se duce motivat să confirme titlul de vicecampion mondial obţinut la precedenta competiţie.

- Cum ai trecut de la pasiunea pentru radiotelegrafie la competiţii europene şi mondiale?

- Pasiunea o am de la tatăl meu. A fost radioamator din perioada când a fost în armată. Aveam 7-8 ani când l-am văzut că lucra la aparate. M-a îndrumat să mă duc la Casa Pionierilor din Galaţi pentru radioamatorism. Am învăţat imediat alfabetul Morse iar profesorul mi-a spus că am valenţe pentru partea competiţională. Asta este esenţa în radiotelegrafie: să-ţi meargă urechea şi pixul.

- Cât din ceea ce faci tu este hoby şi cât este interes material?

- Pot spune că a pornit ca un hoby, dar acum nu mai este aşa. Am avut mult de câştigat cu telegrafia. Eu sunt legitimat acum la Petrolul Ploieşti din 1998 şi primesc o indemnizaţie lunară de 300 de lei. Nu primesc banii degeaba, ci pentru că aduc constant medalii. Clubul primeşte alocaţii bugetare de la Ministerul Tineretului pentru asta. În 2003 am primit 50 de milioane de lei pentru titlul de vicecampion mondial, precum şi o diferenţă destul de mare de bani din ce a primit clubul de la Ministerul Tineretului. Mi-a prins bine pentru că făcusem un împrumut la bancă şi cu banii am achitat o parte din el.

Ce îi place

Mi-au plăcut întotdeuna oamenii. Consider că socializarea este extrem de importantă. Acesta este motivul pentru care îmi place să lucrez pe teren. Nu sunt genul introvertit. Îmi place să fiu în centrul atenţiei.

Ce nu-i place

Nu îmi plac prostia, încăpăţânarea şi incompetenţa. Vorbesc şi de şefi, şi de subalterni, dar nu neaparat din Poliţie.

Profil

Născut: 10.10.1976

Stare civilă: căsătorit, are un copil

Studii: Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza” Bucureşti

http://www.adevarul.ro/articole/galati- ... rafie.html

dcp100168 · September 13, 2009

Florin Chiriac – folkistul cu aspect de roker

* A participat la zeci de festivaluri de muyică folk şi a cântat alături de Nicu Alifantis, Zoe Alecu şi Ducu Bertzi

A copilărit în Brăila. Pasiunea lui pentru muzică a început încă din clasa a şaptea. A învăţat să cânte la chitară singur, după un caiet al profesorului de muzică Dorin Şipoş. „Nimeni din familia mea nu a mai cântat. Mama a vrut să ajung sportiv, de aceea am făcut înot, atletism şi rugby. Însă în clasa a şaptea a început să mă preocupe foarte mult muzica. Am luat chitara surorii mele şi prima melodie am învăţat-o într-o lună”, povesteşte cu mândrie tânărul. În liceu, şi-a înfinţat propria formaţie “Catharsis”, cu care a câştigat primele premii. Cu toate acestea, proiectul a avut o viaţă scurtă deoarece membrii formaţiei s-au despărţit. “Fiecare şi-a urmat drumul. Eu am ales să fac ceea ce îmi place, adică să cânt folk”, spune Florin Chiriac.

Omul şi chitara

După o vreme s-a mutat la Galaţi. Şi-a luat chitara şi a început să cânte în cluburi. Patronii acestora s-au arătat interesaţi să le ofere clienţilor şi muzică live. Încet-încet, Florin a devenit foarte popular, iar seratele de folk au început să creeze diverse prietenii. „E greu să nu devii cunoscut, în momentul în care cânţi în aproape fiecare zi, în diferite spaţii publice”, consideră Florin. La scurt timp, şi-a făcut formaţia „Ad-Hoc” cu care a participat la multe festivaluri în ţară. Împreună cu Iulia Guşat, partenera sa de scenă, a avut şansa să cânte în multe concerte. În august, la festivalul de la Sulina, a obţinut premiul doi pentru măiestrie instrumentală.

„789 Art” un proiect de viitor

Muzica folk nu i-a satisfăcut însă dorinţa de a creea muzică şi din acest motiv, a iniţiat un nou proiect muzical - „789 Art”. ”L-am numit astfel deoarece personajele care l-au născocit au preferinţe muzicale ce ţin de anii 70, 80 şi 90. Deocamdată, muncim la primul volum. Suntem în căutare de basişti, dar sperăm ca, până în iarnă, să finalizăm primul pas al proiectului”, spune Florin. În prezent, este angajatul Casei de Cultură a Studenţilor unde organizează evenimente culturale, care se remarcă prin originalitate, destinate tinerilor. „Am organizat concursuri de chitară, iar anul trecut am sărbătorit „Ziua Refugiatului”, primul concert cu oameni din Congo. A fost un spectacol muzical, colorat şi plin de viaţă”, povesteşte tânărul folkist.

Întrebări şi răspunsuri

- Care este artistul tău preferat ?

. „Îmi place mult muzica lui Bob Dylan. De asemenea, îmi plac baladele lui Nicu Alifantis. Vali Sterian este preferatul meu pentru mesajul social, iar Alexandru Andrieş, pentru influnţele de jazz”.

- Te-ai gândit să faci carieră în muzică?

- „Da, dacă în acest mod pot să aduc ceva bun şi frumos în viaţa oamenilor. Această plăcere mi s-a cultivat de pe vremea când mergeam la colindat şi vedeam feţele oamenilor că se transformă. Insistam să cântăm pe gratis. Era hrana noastră spirituală. Îmi pare rău că tinerii de azi gândesc foarte pragmatic. Nu mai vin nici măcar la concertele cu intrare liberă”, mărturiseşte Florin Chiriac.

Ce-i place

“Îmi place frumosul exprimat în absolut orice, de la fiinţe umane până la obiecte de artă. De aceea, prin muzică încerc să aduc ceva frumos în viaţa oamenilor. Îmi mai place comunicarea interumană, casele spaţioase şi liniştite, verdeaţa, respectul, bunul simţ, curatul, culoarea albastră şi verde”.

Ce nu-i place

“Nu îmi place desconsiderarea şi delăsarea. Îmi pare rău că nu mi-am vizitat ţara. În Galaţi, îmi displace lipsa înclinaţiei către artă şi frumos. Oamenii au devenit foarte reci şi materialişti”.

Profil

Născut: 22 aprilie 1982

Studii: Facultatea de Litere, Master în “Traducere şi Interpretare”

Profesie: referent cultural

http://www.adevarul.ro/rss/articol/gala ... roker.html

dcp100168 · September 14, 2009

Angela Baciu, poeta care n-a vrut să fie altceva!

* Membră a Uniunii Scriitorilor, este convinsă că destinul ei a fost să urmeze calea “stihurilor” şi spune că nu se vede făcând altceva

Angela Baciu poate spune că scrie de-o viaţă, chiar dacă mulţi au încercat să-i inducă ideea că aceasta nu este o meserie. “Dar eu mă întreb şi acum: de ce n-ar fi o meserie, e un lucru uşor? Scriitorul este un fel de copac cu rădăcini adânci, care îşi lasă cărţile celor ce vin, dă putere şi inspiraţie celorlalţi, e peren. Trăieşte ca şi ceilalţi: într-o casă cu multe cărţi şi fotografii, cu toate amintirile de ieri şi de azi - strada, biblioteca, piaţa, biserica, spitalul, calculatorul, maşina de spălat, interviuri, bucătărie, poezii”, povesteşte poeta. Este convinsă că n-ar vrea să fie altceva, nu regretă nimic, iar dacă se spune că destinul ne pregăteşte uneori o viaţă mai grea, îşi poarte crucea aşa cum este ea.

Debut sub „condeiul” lui Radu Ţeposu

Concret însă, a debutat la vârsta de 17 ani în revista “Amfiteatru” (editată la Bucureşti). Se mândreşte cu cel care a pus umărul la prima ei apariţie: regretatul critic Radu G. Ţeposu. Au urmat apariţiile în alte reviste literare româneşti şi străine, atât scrise, cât şi on-line. Are peste 30 de premii naţionale şi internaţionale, ultimul fiind premiul Uniunii Scriitorilor, filiala Iaşi, pentru publicistică şi eseu. “Am 14 cărţi, poeziile mele au fost traduse în diferite limbi, mă implic în proiecte culturale - de la promovarea scriitorilor în spaţiul românesc şi european până la lansări de carte, lecturi publice şi evenimente pentru copii”, mai spune Angela Baciu.

Se simte iubită!

Poeta Angela Baciu se împarte acum între poezie, publicistică şi poezie pentru copii. Spune că n-a obosit până acum, şi speră că punctul terminus va fi cât mai departe. “Cu toţii avem o gară terminus. Dacă ne dăm jos mai repede din tren, dacă nu ajungem la destinaţie aşa cum ne-am propus, se poate ca acel tren să-l pierdem pentru totdeauna”, povesteşte poeta. Afirmă cu tărie că crede atât în destin, cât şi în puterea ei de a merge mai departe, de a lăsa trecutul în spaţiul lui preţios. “Pot spune că sunt în măsură să iau prezentul pe sus, cu forţă, cu furie, cu mâinile amândouă, ca pe un dar nepreţuit. Prezentul, mi-a oferit bucuria de a înţelege viaţa aşa cum este ea, cu cititori care mă înţeleg şi care mă iau aşa cum sunt”, mai spune poeta gălăţeană. Are şi o mare fericire: a avut un vis cu ochii larg deschişi când a văzut în vara aceasta lebede albe la malul mării. În acel monent, stând în faţa statuii poetului Ovidiu s-a simţit iubită.

Întrebări şi răspunsuri

- În interviurile pe care le-aţi dat, aţi vrut să vi se adreseze vreo întrebare, iar reporterul n-a făcut-o?

- Ştii ceva, n-am fost întrebată niciodată dacă sunt fericită. Vreau ca volumele mele să-şi urmeze destinul, să scriu un poem pe “Puntea Suspinelor”, cel de lângă mine să nu-mi dea drumul la mână şi să joc într-un spectacol pe un text scris de mine.

- Care este ultima implicare in materie de evenimente pentru cei mici?

- Proiectul “Atelierele de lectura ale poetei Angela Baciu”, prin care iniţiez diferite actiuni pentru copii, concursuri, merg prin şcoli, în biblioteci.

Ce-i place

Este cunoscută iubirea mea pentru arta spectacolului, zâmbetul părinţilor mei, să ştiu că cel de lângă mine e fericit. Îmi place să beau cafeaua din ceaşca maro şi să mă joc cu toţi câinii şi pisicile pe care îi întâlnesc pe stradă.

Ce nu-i place

Să fiu minţită, înşelată, frigul, insectele şi mitocănia. Consider că trebuie să arăţi ca îşi pasă de cei ce vin după tine; aşa cum noi am avut o şansă, aşa trebuie să deschidem şi noi o uşă spre ceilalţi, să-i chemăm să iubească cartea, lectura.

Profil

Născută: 14 martie 1970, Brăila

Studii: Facultatea de Drept (Bucureşti), masterand în drept european

Profesie: poet

Stare civilă: văduvă

http://www.adevarul.ro/articole/galati- ... tceva.html

dcp100168 · September 17, 2009

Olimpia Ştefan îi ajută pe puşti să descopere pictura

* După ce a activat o vreme ca artist decorator şi-a dat seamă că vrea să lucreze cu cei mici. Acum, la clasa de pictură din cadrul Şcolii de Arte, are cei mai mulţi cursanţi

Olimpia Ştefan a descoperit pictura când era în clasa întâi. Se ascundea sub masa din camera ei pentru a desena prinţese. Se ferea astfel de părinţi, care nu erau împăcaţi cu ideea că fiica lor ar putea deveni artistă. Adolescenta Olimpia a plecat la Iaşi să studieze tainele picturii când liceul de arte din oraşul său a fost desfiinţat. După ce şi-a terminat studiile în capitala Moldovei, a lucrat ca artist decorator şi pictor în magazine. A venit apoi la Galaţi, unde a intrat în domeniul didactic. „Împlinirea mea este aici, în Şcola de Arte, din cadrul Centrului Cultural. Am avut mulţi cursanţi, care au câştigat premii importante”, spune profesoara, mândră de realizările sale.

Cea mai mare satisfacţie pe care Olimpia Ştefan a avut-o în calitate de dascăl s-a înregistrat în urmă cu trei ani. „Întâmplarea a făcut ca un elev de-al meu să meargă la un concurs naţional de pictură destinat liceelor de artă. Toţi participanţii aveau pregătire avansată, iar el era un amator. În cele din urmă, tânărul a câştigat locul doi. Am fost extrem de încântată de performanţa lui”, îşi aminteşte profesoara.

Olimpia Ştefan a ţinut primele lecţii în anul 2003. La acea vreme, avea doar 10 cursanţi. Acum, situaţia este cu totul diferită. Numărul celor care doresc să descopere tainele picturii depăşeşte 80. „Când am început, îmi era teamă că această secţie se va desfiinţa. Acum avem mulţi cursanţi. Am ajuns în situaţia de a nu mai avea spaţiu pentru toţi cei care doresc să studieze pictura şi desenul. Situaţia aceasta mă face să cred că oraşul Galaţi are asigurat viitorul artistic”, spune ea.

Profesoara este pasionată de arta populară şi încearcă să le transmită această pasiune celor care vin la cursul său. Până în prezent, ea a avut sute de elevi. Mulţi dintre aceştia au ajuns să studieze pictura în instituţii importante de profil.

Cu toate acestea, Olimpia Ştefan are un regret. Nu a reuşit să transfere pasiunea ei pentru pictură fiicelor sale. „Am o tristeţe în suflet din acest motiv. Mă simt neîmplinită în calitate de dascăl. Fata cea mică este totuşi atrasă de muzică”, spune Olimpia cu tristeţe.

În luna octombrie a acestui an, Olimpia Ştefan va organiza, în cadrul Centrului Cultural „Dunărea de Jos”, Salonul de toamnă. Cu această ocazie, mulţi dintre elevii săi vor avea, pentru prima dată, şansa de a-şi expune public creaţiile.

Întrebări şi răspunsuri

- Ce faceţi când nu sunteţi în sala de curs?

- Când nu lucrez la Şcoala de Arte îmi place să mă ocup de decoraţiuni interioare. Am nişte colaborări. Din păcate nu pot face atât de mult cât mi-aş dori. Mi-ar plăcea să pot realiza mai multe lucruri, dar nu îmi permite timpul, deoarece orele de pictură sunt pe primul loc.

- Cum se împacă cariera de profesor cu viaţa de familie?

- Trebuie să recunosc că aici sunt ceva probleme. Încerc să mă împart între datoria de soţie şi locul de muncă, dar nu reuşesc tot timpul. De multe ori, plec de la şcoală târziu şi cu pete de vopsea pe haine, dar sunt astea sunt „riscurile” meseriei.

Ce-i place

Îmi place teatrul. Din păcate, nu am mai fost de mult timp la un spectacol. În ultima vreme, nu am avut prea multe ore libere. Toată vară am lucrat şi nu am reuşit să mai fac şi altceva. Când timpul îmi permite, îmi place să citesc.

Ce nu-i place

Nu stau să mă gândesc prea mult la asta. Cred că atitudinea urâtă, meschină, a unor oameni nu îmi place. Comportamentul necivilizat al unor persoane îmi creează o dispoziţie ciudată. Nu ştiu ce altceva aş mai putea spune.

Profil

Născută: 12 aprilie 1965, Ciudanoviţa, Caraş Severin

Profesie: profesor de pictură

Familie: căsătorită, are două fiice

http://www.adevarul.ro/rss/articol/gala ... ctura.html

dcp100168 · September 21, 2009

Artistul care îi învaţă pe alţii tainele muzicii

Este dirijor, muzician şi profesor. Şeful Secţiei Şcoala de Arte, din cadrul Centrului Cultural „Dunărea de Jos” şi a trecut prin toate etapele carierei de artist. Ascuns printre partituri şi instrumente muzicale, la etajul doi al clădirii Centrului Cultural Dunărea de Jos, Petrică Şovăială îşi aşteaptă zilnic ucenicii pentru a-i învăţa tainele orgii. Ajuns în postura de şef al instituţiei, el nu a renunţat la cariera de profesor. Elevii săi, cu vârste cuprinse între 10 şi 60 de ani sunt apţi, după trei ani de studii, să susţină reprezentaţii în faţa publicului.

„Sunt unii care au început la mine şi s-au dus după aceea la liceul de muzică. Sunt alţii care vin de exemplu ca să cânte la biserică. Evident că mai sunt şi elevi care vin să înveţe să cânte la nunţi”, a spus el.

Mândru de cariera de muzician

În afara orelor de curs, Petrică Şovăială îşi găseşte timp şi pentru concerte şi înregistrări. Deocamdată a scos pe piaţă două albume şi speră ca, luna viitoare, să mai finalizeze încă un proiect. „Am un album rock în 1982 şi în 2004 de jazz rock, cu trupa Peter Band Project. Am scris muzica la vreo opt piese de teatru şi lucrez la un nou album, la care mă chinui de vreo trei ani. Mai am de tras chitara şi basul şi e gata. Concerte în cluburi gălăţene. Cred că următorul va fi în luna octombrie. Am scăpat acum de ceata lui Piţigoi şi sper să reuşesc să îl susţin”, a zis el.

Multilateral dezvoltat

CV-ul lui Petrică Şovăială este impresionant. Între anii 1980 şi 1987 a fost dirijor la Teatrul Muzical „Nae Leonard”, după care, între 1987 şi 1992 a condus orchestra profesionistă „Rapsodia Dunării”. Din 1992 a trecut la catedră, predând orga la Şcoala de Arte din Cadrul Centrului Cultural Dunărea de Jos. Este foarte mândru de cei care i-au trecut prin mână. „Sunt unii care au început la mine şi s-au dus după aceea la liceul de muzică. Sunt alţii care vin de exemplu ca să cânte la biserică. Evident că mai sunt şi elevi care vin să înveţe să cânte la nunţi. Ce este foarte important ca după trei ani de zile să poţi să citeşti o partitură, să poţi lua o melodie de pe internet şi să o poţi citi. Ăsta e ţelul meu. După un curs de genul acesta, altfel vezi un spectacol de teatru, operă, operetă şi, de ce nu chiar o expoziţie” spune profesorul.

Dezamăgit de Galaţi

Petrică Şovăială are şi un mare of în ceea ce priveşte viaţa muzicală din oraşul nostru. ”Du-te în Bucureşti, Cluj, unde vrei. Acolo ai într-o seară zece cluburi în care poţi să te duci să asculţi muzică. La Galaţi nu ai unde te duce. Ce se face prin cârciumile de aici nu e muzică” afirmă artistul.

Întrebări şi răspunsuri

- Se poate trăi din muzică, la Galaţi?

- În Galaţi nu ai cum să trăieşti din muzică decât cântând la nunţi. Am cântat şi eu, prin `92-`93. Numai nunţi bune am cântat, nu m-am dus la ţară sau ceva de genul acesta. Nu mi-a plăcut. Sunt formaţii în Galaţi, care trăiesc foarte bine din nunţi.

- Nu v-a încântat mirajul străinătăţii?

- Am cam terminat-o cu deplasările, pentru că m-am îmbolnăvit în 1999 de rinichi şi de atunci stau cuminte. Ăsta a fost ghinionul. Altfel, plecam demult. Mulţi sunt plecaţi pe vapor, prin Arabia Saudită. Când eram tânăr nu am avut ocazia. Când a venit ocazia, n-am mai putut.

Ce îi place

Îmi plac foarte mult căţeii. Îi consider cei mai buni prieteni. Am un căţel pe care îl cheamă Cuca, un cocker spaniol. Ca muzică, îmi place cea interpretată de trupele astea vechi, gen White Snake, YES, Genesis, Pink Floyd, dar şi Peter Gabriel.

Ce nu-i place

Nu-mi place ce nu este de bună calitate, ce este vulgar, derizoriu. Nu pot să ascult manele sau ceva de genul acesta. Nu-mi plac foarte tare locurile zgomotoase. Vreau cât mai multă linişte, pentru că liniştea este esenţială ca să poţi creea.

Profil

NĂSCUT 14 decembrie 1956, Galaţi

STUDII Absolvent al Conservatorului „Gheorghe Dima” din Cluj Napoca

FAMILIE Căsătorit, doi copii

http://www.adevarul.ro/rss/articol/gala ... zicii.html

dcp100168 · September 22, 2009

Costel Pătrăşcan, omul care râde cât îl ţine tuşul

* Caricaturistul de presă al anului 2008 are până acum peste o sută de premii şi nenumărate expoziţii. Un stăpân al creionului şi al tuşului, un reinventator al crochiului şi al pamfletului grafic

Trăieşte din caricatură şi grafică, din sclipirile cu care luminează orice: hârtie, tricouri, pereţi sau chiar şi farfurii. Costel Pătrăşcan este cunoscut în oraş nu doar pentru că a refuzat să se mute în Bucureşti atunci când a avut oferte din capitală, ci şi pentru că numele său este strâns legat de viaţa urbei. A realizat mii de caricaturi care reflectă realităţile oraşului, pamflete grafice inedite atât ca suport, cât şi ca scriitură. Aici a crescut, aici s-a dezvoltat ca grafician şi caricaturist. A cochetat cu desenul umoristic şi în adolescenţă, însă a debutat imediat după decembrie 1989, în presa vremii din oraş, iar începutul anului 1990 l-a prins publicând caricaturi pe teme politice şi sociale în marile cotidiene centrale, printre care se numără şi Adevărul.

Costel Pătrăşcan a fost declarat caricaturistul de presă al anului 2008 şi a fost nominalizat la Gala Premiilor Clubului Român de Presă pentru că, spune el, “un caricaturist de presă este un editorialist, deoarece reuşeşte cu puţine linii, simboluri, să afirme ceea ce un editorialist face în câteva sute de cuvinte”. Se consideră un cronicar al zilei, se trezeşte cu noaptea în cap, studiază presa, adună informaţii, trece totul prin sine, prin umorul nativ şi apoi aşterne totul pe hârtie. A expus deja în mai multe oraşe din România, în Chişinău şi Bruxelles, a câştigat peste 70 de premii în ţară şi 33 în străinătate, în ţări precum Japonia, Canada, Germania, Macedonia, Iran, Croaţia, China. Cea mai inedită expoziţie a fost cea realizată pe farfurii din porţelan, intitulată “Românii au ce pune în farfurie”, care a dat o nouă orientare pamfletului grafic din România anului 2006.

“Un caricaturist este născut, iar nu făcut”

Aşa crede Pătrăşcan, atunci când vine vorba de sorgintea ideilor sale. “Trebuie să fii altul în fiecare zi, caricatura poate fi spontană sau poate veni după zile în şir de preocupări. De aceea eu nu am o caricatură care mă reprezintă şi la care ţin, ci o sumă de caricaturi, de pamflete grafice, de obiecte care au mesaje umoristice”, povesteşte el. În 2007, împreună cu ziaristul Tudor Octavian, Pătrăşcan a deschis, în mansarda Centrului de Creaţie, Galeria din Pod, o uşă mereu deschisă pentru artiştii brăileni din toate domeniile. Pătrăşcan l-a surprins plăcut chiar şi pe premierul Emil Boc când, în vara acestui an, i-a oferit o carte de vizită minusculă căreia i-a spus “de criză” şi un tricou pe care scria “ŞEF”, iar printr-o săgeată era indicată “O SCAMĂ”.

Întrebări şi răspunsuri

- De cât umor este nevoie pentru a surprinde realitatea?

- “Nu ştiu. Cât ai. Eu sunt un tip timid, în esenţă. N-am umorul clasic al unui caricaturist. Şi asta pentru că eu consider că un caricaturist, mai ales de presă, este un moralist, care trebuie să aibă un umor corect. Se zice că un umorist trebuie să râdă şi când îl calcă trenul. Eu, de regulă, nu am un discurs lung, însă fac asocieri care sunt considerate cu umor”.

- Lumea se vede şi altfel decât prin caricatură?

- “Adică, dacă n-aş fi fost caricaturist, atunci ce?! Eu cred că m-aş fi învârtit tot în zona creativă, eventual în publicitate.

Mulţi spun că sunt un scriitor ratat. Am lucrat în tehnoredactare şi design, dar mi-aş fi dorit să lucrez în publicitate. Am avut multe oferte. Nu le-am onorat pentru că ar fi trebuit să plec din Brăila, iar de Brăila sunt legat sufleteşte. Însă acum sunt mândru pentru că fiica mea a ales o facultate cu secţia de publicitate şi îmi continuă, oarecum, visul. Însă şi în publicitate aş fi avut nevoie de idee, de pamflet.”

Ce-i place

Îi place să fie curios şi crede că numai curiozitatea îl face să meargă mai departe, îl împinge în faţă. “Curiozitatea stă în tot şi în toate”, spune el şi îşi ţintuieşte privirea pe o coală albă, lăsată în aşteptarea unei caricaturi.

Ce nu-i place

Nu-i place ipocrizia pentru că ea îmbracă lumea politică - spune el - iar legătura sa cu lumea politică este permanentă. Sancţionează ipocrizia în fiecare zi, ba chiar şi de mai multe ori pe zi. Şi încă ceva: nu-i place să fie înregimentat: “Nu am plecat la Bucureşti să mă angajez acolo pentru că asta ar fi însemnat să nu mai am libertatea ideii”.

PROFIL

Născut. 21 mai 1966, Galaţi.

Studii. Facultatea de Sociologie, Bucureşti.

PROFESIE. Caricaturist/ grafician

Familie. Divorţat, un copil.

http://www.adevarul.ro/articole/galati- ... tusul.html

dcp100168 · September 29, 2009

Angela Ciupercă - femeia cu braţul de fier

* Tânăra poate intra în Cartea Recordurilor după ce a stabilit un munte de recorduri naţionale şi mondiale la skandenberg, culturism şi haltere

A început să practice culturismul în 1989, la 13 ani, pentru că era „grăsuţă” şi nu mai dorea să fie văzută astfel. Deţinătoare a titlului de campioană naţională la culturism între 1990 şi 1994, s-a angajat în anul 2000 ca bodyguard la un casino din Bucureşti. Acolo a fost remarcată pentru prima dată de multiplul campion la skandeberg, Ioan Oncescu. Până în 2008 a ieşit campioană naţională în acest sport destinat prin excelenţă bărbaţilor fără prea multe bătăi de cap. Din anul 1994 a început să practice al doilea sport consecutiv, haltere, şi a devenit imediat campioană naţională. Între anii 2002 şi 2002 a devenit campioană naţională atât la skandenberg, cât şi la haltere. În perioada 1994-2002 a stabilit 70 de recorduri naţionale la haltere la stilurile smuls, aruncat şi total după ce federaţia de specialitate a modificat de mai multe ori parametrii de concurs în acest sport. În 2006 şi 2007 a obţinut locul întâi la campionatele internaţionale de skandenberg, ce reprezintă echivalentul unor campionate mondiale.

S-a oprit în 2008 pentru a da naştere unui băiat, Alexander Claudio, dar în perioada sarcinii nu s-a putut abţine să nu îşi umilească din nou adversarele la campionatele naţionale. Pentru a înţelege ce fel se desfăşoară o luptă la skandenberg, când o ai adversară pe Angela Ciupercă, trebuie să vezi un meci. Este suficient să spunem că într-o fracţiune de secundă, adversarele se trezesc cu mâinile pe masă. „Câteodată, îmi place să mă distrez cu adversarele mele. Doar ţin mâna încordată, fără să presez, dar se plictisesc spectatorii şi încep să mă roage să finalizez iar atunci pun capăt luptei”, ne declară amuzată Angela Ciupercă. Secretul tinerei mămici, care a început deja recuperarea după naştere, este antrenamentul draconic, medicaţia şi nutriţia specifică unui sportiv de performanţă.

Marea problemă a multiplei campioane este lipsa de interes a autorităţilor faţă de performanţele sale. În ciuda palmaresului impresionant al sportivei, un avocat gălăţean, Beatrice Ionescu Martiş, a fost principalul sponsor al sportivei până acum, cu toate că acest lucru trebuie să îl facă Ministerul Tineretului. Legitimată în prezent la CSU Universal Galaţi, Angela Ciupercă intenţionează să se transfere în viitorul apropiat la un club din Italia. Angela îşi doreşte să stabilească un nou record prin participarea consecutivă la campionatele naţionale de skandenberg şi culturism.

Ce îi place

Am învăţat să apreciez sinceritatea la oameni şi altruismul. În decursul vremii am întâlnit câţiva oameni generoşi, care m-au ajutat să particip la competiţiile naţionale şi internaţionale. Fără ei, poate nu aş fi reuşit.

Ce nu îi place

Detest dintotdeuna minciuna, dar şi prostia, ipocrizia. Am fost pusă de atâtea ori în postura de a cere asistenţă financiară de la Ministerul Tineretului, dar de fiecare dată m-am ales doar cu promisiuni.

Întrebări şi răspunsuri

- Care din cele trei sporturi la care ai devenit campioană absolută îţi place mai mult?

- Cel mai mult mi-a plăcut culturismul. Este prima mea dragoste. Cea mai mare realizare a vieţii mele este totuşi copilul, Alexander Claudio. Nu doresc totuşi ca el să îmi calce pe urme la culturism. Mi-ar plăcea să devină campion la gimnastică sau tenis.

- Cum ai ajuns să practici skandenbergul, un sport practicat de regulă de bărbaţi?

- În anul 2000 m-am întâlnit cu Ioan Oncescu, campionul absolut la skandenberg, la un casino din Bucureşti. La iniţiativa lui m-am apucat de skandenberg şi am ieşit campioană naţională în fiecare an, până în 2008.

Profil

Data naşterii: 20 decembrie 1974

Studii: Liceul „Panait Cerna” - Brăila

Stare civilă: necăsătorită, are un copil

http://www.adevarul.ro/articole/galati- ... -fier.html

dcp100168 · October 9, 2009

Nicu Mihai cântă la 30 de instrumente muzicale

* Gălăţeanul a scos peste 12 CD-uri de muzică uşoară şi populară, dar s-a consacrat la nivel naţional cântând la flaut

Este profesor la Liceul de Artă din Galaţi, catedra instrumente de suflat, unde predă flautul. Şi-a expus toate instrumentele muzicale achiziţionate de-a lungul anilor la casa părinţilor de la Braniştea. De fapt, este vorba de o nouă casă, construită după inundaţiile care au lovit localitatea în urmă cu câţiva ani, pe care Nicu Mihai a umplut-o cu peste 30 de instrumente muzicale. A cântat folk în studenţie, pe când activa în cenaclul „Flacăra” şi în „Amfiteatrul artelor”. Cariera şi-a început-o la Constanţa, în 1977, odată cu repartizarea la Liceul de Muzică. Acolo a creat o orchestră de muzică populară, cu care a organizat turnee în toată Dobrogea. Anul următor a venit la Galaţi pentru a lucra la Şcoala Populară de Artă, dar consacrarea avea să vină după numirea în funcţia de director la Clubul CFR. În această calitate a organizat o formaţie proprie, „Orfeu”, care a devenit cunoscută în municipiul Galaţi pentru spectacolele organizate în fiecare vineri seara în perioada 1983-1990.

Odată cu numirea în funcţia de director la Centrul de Creaţie, cunoscut astăzi ca Centrul Cultural „Dunărea de Jos”, cariera profesorului a luat o nouă turnură. „ Am fost pasionat de această muncă. Mergeam în judeţ şi culegeam folclor, strângeam obiecte de artă, făceam etnografie”, ne declară profesorul Nicu Mihai. A scos până acum 12 CD-uri ca solist de muzică uşoară şi populară. Îi place în mod deosebit să cânte în duete cu fiica sa, Mădălina Mihai, care a terminat Conservatorul şi Facultatea de Litere iar acum este profesor de canto la Liceul de Artă din Galaţi. Au o priză atât de mare la public încât autorităţile locale din oraşele Năvodari şi Predeal şi-au făcut un obicei din a-i invita anual la festivităţile organizate pentru celebrarea zilelor celor două localităţi.

Nu vrea să fie văzut ca o persoană „trecută”, ci ca una deosebit de activă. Are satisfacţia de-a fi predat la elevi extrem de talentaţi, care au devenit ulterior cunoscuţi şi au optat la rândul lor pentru catedra de muzică. I-a rămas în minte o fetiţă din Braniştea, Ştefana Lepădatu, foarte talentată la flaut. Ca mulţi copii talentaţi din România, micuţa provenea dintr-o familie modestă, care nu îşi putea permite să îi cumpere un flaut. Ştefana şi-a văzut visul împlinit după ce profesorul Nicu Mihai a reuşit să obţină o sponzorizare, prin intermediul căreia fetiţa a primit flautul pe care şi-l dorea.

Întrebări şi răspunsuri

- De când aveţi pasiunea pentru instrumente muzicale?

- Din clasa a patra părinţii m-au dat la Liceul de Artă din Galaţi. Am ajuns să cânt în timp la 16 instrumente muzicale. Am cântat la acordeon, la orgă, dar cele mai mari satisfacţii mi le-a adus flautul. Am cântat apoi la saxofon, clarinet, piculină, nai, fluieraşe, ocarină, drâmbă, ocarină şi caval.

- Ce aţi alege între munca de profesor şi cea de solist?

- Nu pot să fac o alegere. Trebuie să fie amândouă. Nu aş fi nimic dacă nu aş mai concerta. Pe de altă parte, dacă nu aş mai preda, nu ar mai rămâne nimic după mine. În concluzie, doresc să predau, dar şi să continui să cânt.

Ce îi place

Îmi plac oamenii sinceri, consacraţi caracterului uman. Mă simt bine alături de persoanele care ştiu să-i respecte pe cei de lângă ei ca oameni în primul rând. Asta e ceea ce contează cel mai mult, să respecţi identitatea celorlalţi.

Ce nu îi place

Detest minciuna şi ipocrizia. Oamenii care nu ştiu să aprecieze ce se face. Cei care pun interesul lor personal înaintea celui colectiv şi cărora nu le pasă dacă binele lor poate însemna răul celorlalţi.

Profil

Data naşterii: 29 aprilie 1953

Studii: Conservatorul „George Enescu” Iaşi

Familie: are o fiică

http://www.adevarul.ro/rss/articol/gala ... flaut.html

dcp100168 · October 14, 2009

Marian Stanciu - la 47 de ani, fuge mâncând pământul

Agentul şef principal Marian Stanciu este responsabil cu logistica în cadrul Poliţiei Gălăţene şi în timpul liber este atlet de performanţă

Profil

NĂSCUT: 26.10.1962- comuna Nămoloasa, judeţul Glalţi

STUDII: Şcoala Militară „Nicolae Bălcescu”, Sibiu

FAMILIE: Căsătorit, un copil

Responsabil de dotările Inspectoratului Judeţean de Poliţie este un om ce deţine nu mai puţin de cinci recorduri naţionale, la diferite probe de sprint. Agentul şef principal Marian Stanciu este sportiv de performanţă din 1997, de la vârsta de 35 de ani. Totuşi, el nu era străin de fenomenul sportiv, având în vedere că, din 1984, activa ca arbitru de fotbal, la diviziile inferioare. De altfel şi acum a rămas aproape de fenomenul fotbalistic, rămânând observator pentru liga a IV-a şi liga a III-a.

Campion naţional şi balcanic

Din momentul în care s-a apucat de alergat într-un mod organizat, Marian Stanciu a strâns o colecţie impresionantă de trofee şi medalii. „La Campionatele Naţionale ale Ministerului de Interne am strâns, până acum, 13 medalii, dintre care zece sunt de aur. În primul an de participare am obţinut locul al treilea la grupa mea de vârstă, după care am avansat constant. În al doilea an a urmat o medalie de argint, iar în anii următori am strâns zece medalii de aur şi o medalie de argint”, povesteşte poliţistul. Din anul 2002, Stanciu a trecut la nivelul următor, la grupa Masters, în care concurează atleţii cu vârste cuprinse între 40 şi 44 de ani. Pe plan internaţional, la cele patru balcaniade la care a participat, poliţistul a strâns trei medalii de aur la probele sale favorite, 100 şi 200 de metri plat, cinci medalii de argint şi două locuri patru. „Am vrut să-mi măsor forţele şi cu cei mai buni atleţi din lume la grupa mea de vârstă, aşa că anul acesta am participat la Campionatele Mondiale de atletism de la Lahti, din Finlanda. La proba de 200 de metri am obţinut locul 19 din 40 de participanţi, cu record naţional”, mai spune Marian Stanciu. Totuşi, din Finlanda, poliţistul a venit şi cu o mare părere de rău, aceea că diferenţa dintre Galaţi şi Lahti în ceea ce priveşte posibilitatea de a face mişcare este uriaşă. „Acolo ai piste de alergare inclusiv prin pădure”, a spus el.

Colecţionar de recorduri

În acest moment, Marian Stanciu deţine nu mai puţin de cinci recorduri naţionale, atât la grupa de vârstă 35-39 de ani cât şi la grupa de vârstă 40-44 de ani. Pentru a îmbina cu succes căsnicia cu pasiunea pentru sport, el i-a insuflat şi soţiei microbul mişcării. ”Cam în fiecare deplasare în care am fost a venit şi soţia. De alfel, până acum puţin timp a concurat şi ea la proba de aruncarea greutăţii. Acum din păcate însă are probleme de sănătate şi nu mai poate participa”, spune cu regret sportivul.

Întrebări şi răspunsuri

- Fiul dumneavoastră vă urmează pasiunea?

- Pot să spun că şi fiuli meu îi place mişcarea, însă nu este atlet. Îi plac alte sporturi, în săecial cele de echipă. La înălţimea sa s-a apucat de baschet. Să vedem acuma ce o ieşi.

- Care este cea mai ciudată întâmplare din cariera de arbitru?

- Înainte de 1989 eram la tuşă la un meci în judeţ. Prin minutul 75, după ce fusese înjurat tot meciul, arbitrul de centru nu a anunţat pe nimeni şi pur şi simplu a ieşit de pe teren şi a plecat acasă. La un alt meci am ajuns la teren şi, dar nici măcar echipele nu au venit. Nu ştia nimeni că meciul fusese programat.

Ce-i place

Fotbalul a rămas prima mea dragoste, chiar dacă niciodată nu am ajuns, ca şi arbitru, la nivel de primă ligă. Pe de altă parte, nu am neglijat nici cariera din atletism, şi am absolvit în anul 2006 Şcoala Naţională de Antrenori de la Bucureşti.

Ce nu-i place

Nu-mi plac bazele sportive din Galaţi. Pur şi simplu nu ai unde să alergi, nu ai unde să te antrenezi. Eu alerg de trei-patru ori pe stadionul Dunărea, pe o pistă de zgură, mai dură decât betonul. Nici măcar în parcuri nu poţi să faci mişcare.

http://www.adevarul.ro/rss/articol/gala ... antul.html

dcp100168 · October 15, 2009

Niculai Ungureanu îi învaţă arte marţiale pe agenţii de pază

* Practică Aikido de la vârsta de 22 de ani, iar de opt ani le predă tehnicile de contraatac agenţilor de pază din oraşul nostru

Niculai Ungureanu avea doar 14 ani când, influenţat de colegii de la şcoală, a păşit pentru prima dată într-o sală de lupte. S-a înscris la judo, acesta fiind singurul sport care, în perioada comunistă, îi permitea să se exprime liber. „Părinţii erau foarte ocupaţi şi eu trebuia să îmi găsesc o activitate extraşcolară. Mergeam la Şcoala nr. 10 unde toţi colegii mei făceau judo. Pe vremea aceea, nu exista copil care să nu facă sport”, îşi aminteşte Ungureanu. Gălăţeanul s-a făcut remarcat încă de la început, chiar dacă reuşitele sale în calitate de practicant de judo au fost minore în comparaţie cu cele pe care avea să le realizeze câţiva ani mai târziu. Astfel, după doar ani de antrenamente, la vârsta de 16 ani, Niculai a obţinut mai multe medalii la competiţiile judeţene de judo. Puţin mai târziu a fost nevoit să-şi întrerupă antrenamentele pentru că, la vârsta de 19 ani, a plecat în armată.

O carte i-a schimbat viaţa

Cum obişnuia să citească foarte mult, Niculai Ungureanu a găsit într-o zi cartea „Shian” scrisă de Dan Corneliu Ionescu. Aşa a aflat, pentru prima dată despre „Aikido – Arta Armoniei”. A fost dragoste la prima vedere. S-a hotărât, pe loc, să înveţe aceste tehnici de apărare, fără să bănuiască ce satisfacţii îi va aduce acest sport. „Aveam 22 de ani când împreună cu prietenul meu, Mihai Răducan, ne-am hotărât să învăţăm tainele acestui sport. Am început la Liceul Mihail Kogălniceanu în sala domnului profesor Eugen Vicol”, spune gălăţeanul. Drumul până la succes a fost greu dar sigur. În 1992 a primit atestatul de antrenor pentru a-i putea învăţa tehnicile Aikido şi pe alţi gălăţeni. „La 28 de ani am ajuns la centura neagră, un dan. Acum am centura neagră cu cinci dani, adică cel mai înalt grad obţinut în urma examinărilor cu comisia. Din 2007 sunt vicepreşedintele Federaţiei române de Aikido”, declară antrenorul. Niculai Ungureanu nu s-a oprit doar la a-i învăţa arte marţiale pe gălăţenii care doresc să facă sport. El a fost ales să le predea tehnicile de contraatac şi agenţilor de pază din Galaţi, astfel încât îi poate ajuta, într-o mică măsură, pe toţi locuitorii oraşului nostru. „Aikido cere foarte multă coordonare. Psihicul şi fizicul intră într-un echilibru. Acest sport te ajută să priveşti altfel lumea şi să analizezi dintr-un alt unghi situaţiile conflictuale”, menţionează sportivul. Cele mai importante rezultate ca şi antrenor obţinute de Niculai Ungureanu au fost medalia de argint de la Campionatul European din Franţa şi medaliile de aur, argint şi bronz de la Campionatul Naţional organizat anul acesta la Eforie Nord.

Ce-i place

Îmi place să studiez. În general, citesc cărţi din domeniile care mă interesează, respectiv psihologia şi artele marţiale. Am nevoie de informaţii pentru a fi un bun antrenor. Îmi place corectitudinea, lucrurile de bun gust şi oamenii corecţi.

Ce nu-i place

În primul rând, nu-mi place minciuna şi oamenii care „nu au coloană vertebrală”. Nu-mi place cum sunt trataţi oamenii de rând de către oficialităţi. Nu sunt de acord cu modul în care este promovat sportul în România, se caută să-l submineze fără motiv.

Întrebări şi răspunsuri

- Ne puteţi descrie acest sport în câteva cuvinte?

- Aikido a apărut oficial în 1924, în Japonia şi a fost înfiinţat de maestrul Morihei Ueshiba. Este un mod de apărare personală, bazat pe tehnici de contraatac.

- Aikido este un sport costisitor?

- Un începător plăteşte o cotizaţie de 60 lei, însă pe măsură ce obţine rezultate la competiţii, acesta plăteşte din ce în ce mai puţin.

- Care este vârsta minimă de la care se poate practica Aikido?

- Pentru a putea „intra pe saltea”, copilul trebuie să aibă minim şase ani. Noi avem şi micuţi de cinci ani, dar nu „intră pe saltea”.

Profil

Născut: 24 martie 1968, Galaţi

Educaţie: Şcoala de antrenori din Bucureşti

Stare Civilă: căsătorit, are o fiică de 19 ani

http://www.adevarul.ro/rss/articol/gala ... -paza.html

dcp100168 · October 16, 2009

Ion Avram este comisarul scriitor

* Lucrează în domeniul protecţiei mediului de aproape două decenii, dar profesiunea sa de credinţă este scrisul. A publicat trei cărţi şi o pregăteşte pe a patra.

Ion Avram reuşeşte să îmbine două ocupaţii care aparent nu au nimic în comun: protecţia mediului şi literatura. Într-un mod fericit, marea sa pasiune, scrisul, i-a oferit ocazia să lucreze în domeniul protecţiei mediului, unde l-a adus un vechi „amic de litere”. „Până în `90 am fost constructor. Un prieten literar de la Apele Române a ajuns în situaţia să fie numit primul inspector şef la Protecţia Mediului din Galaţi. Atunci el m-a racolat pe mine şi aşa a început să-mi placă munca de la mediu. A devenit şi asta un soi de pasiune”, povesteşte Ion Avram.

La începuturi, a scris „amintiri”

Ion Avram a avut primele contacte cu scrisul prin clasa a şaptea, când compunea scrisori în versuri, pentru un unchi militar. „Mătuşa mea m-a rugat. Aşa am scris amintiri despre căţel, despre purcel, despre pământ, despre arat, despre orice. Erau un fel de pasteluri în versuri, care aveau chiar şi un fir epic”, spune amuzat comisarul-poet.

La „Junimea” a descoperit adevărata literatură

Ajuns la Iaşi, ca student al Facultăţii de Construcţii, Ion Avram nu avea cum să nu fie pătruns de spiritul artistic al oraşului, care se manifesta puternic mai ales în mediul universitar. Primul contact cu poezia şi creaţiile studenţeşti le-a avut prin intermediul cenaclului „Moldavia”, în cadrul căruia s-a afirmat ca autor de poezii pentru spectacole. „Acest cenaclu nu era atât de genul muzică şi poezie, cât spectacol pe scenă. Interveneam în timpul spectacolului cu nişte recitări, şi văzând că prinde la public, am început să scriu o poezie pentru spectacol, oarecum şocantă, care ieşea în evidenţă, era între satiră şi umor”, mai spune Ion Avram.

Călit la „Moldavia” în Parcul Copou şi sub Teiul lui Eminescu, a făcut următorul pas, la „Junimea”. „Acolo am fost puţin descurajat, deoarece ceea ce scriam noi pentru cenaclul „Moldavia” nu era chiar literatură. Atunci mi-am dat seama că literatura este cu totul altceva decât tehnica de a versifica. Am luat-o de la un fel de capăt, m-am pus la punct cu critica, cu literatura sud-americană, cu literatura rusă, Dostoievski în mod deosebit. Foarte mult mi-a plăcut cum scrie Asturias, e un mare creator de atmosferă, are un talent extraordinar de a introduce cititorul într-o lume aparte", mai povestit Ion Avram.

Până în prezent, Ion Avram a publicat trei cărţi. Două dintre ele, „Aşteaptă-ne Lazăre” şi „Prin Văile Golgotei” sunt legate una de alta iar a treia, „Zgomotul şi hârtia”, s-a născut din proză scurtă. Acum o pregăteşte pe a patra şi speră să o lanseze în viitorul apropiat.

Întrebări şi răspunsuri

- Cum se împacă mediul cu scriitura?

- În mod fericit. Unele întâmplări, unele cazuri de la protecţia mediului, capătă la un moment dat şi valenţe literare în sensul că ele devin subiecte de tratat la modul satiric. Sunt şi aspecte chiar tragice în zona mediului, dar acolo trebuie trecut deja în zona romanului, se depăşeşte proza scurtă.

- Pe care dintre scriitorii contemporani v-ar fi plăcut să-i întâlniţi?

- L-am întâlnit deja pe Cezar Ivănescu, aş fi vrut să-l întâlnesc pe Nichita Stănescu. Dintre gălăţeni, îmi place cum se manifestă Theo Parapiru. Asturias rămâne însă de referinţă, când am citit „Oameni de porumb” am ieşit greu din acea atmosferă.

Ce îi place

Ca o pasiune cotidiană este tenisul de câmp. Am un grup de prieteni cu care joc, după care mergem la o bere, discutăm, conversăm. Asta pe lângă literatură, care este pentru mine o profesie de credinţă. E un lucru pe care te poţi considera norocos dacă îl ai de la o anumită vârstă.

Ce nu-i place

Nu-mi place politica, mai ales cea care se face în zilele noastre. Nu-mi plac hoţii de niciun fel, de la cei care fură fabrica cu totul la cei de buzunare. Nu-mi plac oamenii răi, orgolioşi, mândri, care nu au niciun pic de personalitate, fără să merite.

Profil

Născut: 10 decembrie 1951, Cudalbi – jud Galaţi

Studii: Facultatea de Construcţii din Iaşi

Carieră: comisar în cadrul Gărzii de Mediu Galaţi

http://www.adevarul.ro/rss/articol/gala ... iitor.html

dcp100168 · October 17, 2009

Silviu Ioan - avocatul căruia arbitrajul i-a adus notorietatea

Silviu Ioan Veronel, care l-a avut drept mentor pe Ioan Chirilă, celebrul cronicar sportiv, a arbitrat 234 de meciuri în Liga I şi 52 de meciuri internaţionale, iar Traian Băsescu, actualul şef al statului, a intervenit pe lângă autorităţile comuniste pentru a fi lăsat să plece în străinătate.

Şi-a dorit să intre în avocatură, dar era greu în perioada comunistă să îşi împlinească visul, astfel că s-a orientat spre o societate unde putea să profeseze ca jurist. Silviu Veronel Ioan s-a angajat astfel la Portul Galaţi, unde a activat din 1980, până în 1994. A avansat treptat în carieră, ajungând căpitan adjunct al Portului Galaţi şi şef al Siguranţei navigaţiei. Apoi şi-a continuat cariera în avocatură, profesie pe care o practică şi în prezent.

A început să joace fotbal de la 12 ani, fiind legitimat la FCM Galaţi şi Progresul Bucureşti. Până la urmă, a optat pentru arbitraj, îndrumat fiind şi de unchiul său, Ioan Chirilă, cunoscutul jurnalist sportiv şi autor de cărţi pe teme sportive. În 1977, a urmat Şcoala de arbitri, iar în 1982, a fost convocat în lotul de arbitri pentru Divizia C. Doi ani mai târziu, promova în divizia secundă, iar ulterior în A. Între 1992 şi 1998 a fost delegat ca arbitru FIFA. Se poate lăuda cu 234 de meciuri arbitrate în Liga I, dar şi cu 52 de meciuri internaţionale în Liga Campionilor, Cupa Cupelor, Cupa UEFA

Actualul preşedinte al României, Traian Băsescu, care a ocupat pe vremuri şi funcţia de inspector-şef al navigaţiei, a intervenit pe lângă autorităţile comuniste pentru ca Silviu Veronel Ioan să poată pleca în străinătate şi să arbitreze meciuri contând pentru calificările la campionatele Mondial şi European. Cel mai important meci din cariera sa de arbitru fost Anglia - Polonia (0-0) pe stadionul Wembley, când i-a avut alături pe Marcel Lică şi Valeriu Argăseală, actualul preşedinte al Stelei. A arbitrat, de şase ori, eternul derby Steaua - Dinamo. Regretă că a oficiat la centru doar în semifinalele Cupei României, un meci între Steaua şi Universitatea Craiova. A participat la două turnee organizate în 1996 şi 1997, la Dallas, sub egida FIFA, pentru fotbaliştii sub 20 de ani. Până în luna august 2009, a fost şi avocatul Comisiei Centrale a Arbitrilor, dar a plecat odată cu debarcarea lui Aron Huzu şi nu mai are de gând să se întoarcă vreodată. Preferă să nu vorbească despre motivele care l-au determinat să ia această decizie şi scrie articole în revista de specialitate a structurii din care face parte de atâţia ani. Şi-a început cariera în divizia A, în 1986, ca arbitru în meciul Steaua-FC Timişoara şi a încheiat-o în 1998, într-o partidă Dinamo-FC Timişoara. În prezent, îşi continuă activitatea în domeniul arbitrajului ca observator în Liga I. Povesteşte cu emoţie despre ultimul meci arbitrat, când a şi fost răsplătit simbolic pentru întreaga activitate. „Domnul Nicolae Rainea, care este o legendă în arbitrajul internaţional şi pe care nimeni nu poate spera să îl poată egala vreodată, mi-a înmânat o cupă pentru întreaga activitate şi o diplomă”, rememorează momentul Silviu Veronel Ioan.

Întrebări şi răspunsuri

- Sunteţi nepotul lui Ioan Chirilă. Cum v-a influenţat cariera de arbitru acest lucru?

- Decisiv aş putea spune. Dacă nu era Ioan Chirilă, nu ajungeam arbitru. Este greu să pătrunzi în lumea mare a arbitrilor. Pot spune că mentorul meu în viaţă a fost Ioan Chirilă.

- Vi s-au adus injurii sau ameninţări pentru modul în care aţi arbitrat anumite meciuri?

- Am rămas prieten cu toate echipele de fotbal din România. Nu este echipă în România, care să poată spune că am nedreptăţit-o.

Ce îi place

Îmi plac doar oamenii buni. Şi când spun asta, mă refer la oamenii care zâmbesc, care ştiu să se facă plăcuţi. M-am apropiat întotdeuna de oamenii deschişi, care au ştiut să arate acest lucru.

Ce nu îi place

Detest laşitatea, ipocrizia şi minciuna. M-am confruntat în viaţă cu diverse situaţii, când anumite persoane au dat înapoi atunci când puteau să acorde o mână de ajutor. De aceea nu am vrut niciodată să am de-a face cu persoanele care au fugit de răspundere.

Profil

Data naşterii: 17 august 1953

Studii: Facultatea de Drept Bucureşti

Stare civilă: căsătorit, un copil

http://www.adevarul.ro/articole/galati- ... tatea.html

dcp100168 · October 18, 2009

Vasile Pocovnicu a băgat în gips de la boschetari şi până la prefect

* După 37 de ani de muncă în secţia Ortopedie a Judeţeanului, „nea Vasile ghipsaru” a început să-şi facă planuri pentru călătoriile pe care le va face după ieşirea la pensie

Profil

NĂSCUT 18.10.1947, Glăvăneşti -Bacău

STUDII Şcoala Tehnică Sanitară din Bacău

FAMILIE Căsătorit, doi copii

Dacă ţi-ai rupt un picior sau o mână, ai alunecat pe gheaţă sau pur şi simplu ai doar o entorsă, sunt şanse mari să intri pe mâna lui „nea Vasile”, aşa cum cu afecţiune îl numesc colegii de serviciu. Este cel mai vechi asistent medical ortoped din Spitalul de Urgenţă „Sf. Apostol Andrei” şi a „băgat în gips” pacienţi din absolut toate categoriile sociale, inclusiv generali de securitate, un prefect precum şi nenumăraţi oameni obişnuiţi, chiar şi „boschetari”. S-a apucat de această meserie pentru că i se părea cea mai „bărbătească” specializare pentru un asistent. „În 1969, nu prea găseai asistenţi medicali bărbaţi şi eu am zis că este mai bine să vin la ortopedie, deoarece aici ai parte şi de muncă fizică, brutală, mai potrivită pentru un bărbat”, ne-a povestit Vasile Pocovnicu.

Profesor pentru cei tineri

De trei ani şi jumătate, le împărtăşeşte tainele meseriei colegilor săi mai tineri, pe care-i învaţă să lucreze corect şi eficient cu bandajele gipsate. „În primul rând, cei care vin să lucreze aici, trebuie să stăpânească foarte bine arta bandajului. La noi, dacă se greşeşte ceva, se vede imediat, deoarecce o greşeală poate duce la afectarea circulaţiei şi poate creea sensibilitate crescută în zona acoperită de gips. Cu o astfel de faşă, trebuie să ai mişcări de balerin pe care, pentru a le dobândi, ai nevoie de foarte mult timp”, susţine nea Vasile. Pe lângă secretele meseriei, le predă ucenicilor săi şi arta de a vorbi cu pacienţii. „Respectă, ca să fi respectat. Omul care soseşte la noi vine deja cu un mare disconfort şi dacă nu ştii să-l detensionezi, lucrezi mai greu cu el, în detrimentul stării lui. În ultimul timp, oamenii au devenit agresivi, chiar şi atunci când suferă, iar noi suntem un fel de secţie tampon între cei de afară şi spital. Chiar şi atunci când secţia este supraglomerată, trebuie să ne păstrăm calmul şi să fim eficienţi astfel încât perioada de aşteptare a celor care suferă să fie cât mai scurtă”, consideră asistentul ortoped ale cărui principii demne de admiraţie, par, astăzi, desuete.

Revoluţia a venit prea târziu

Pentru Vasile Pocovnicu, mirajul banilor câştigaţi în străinătate a venit cu zece ani prea târziu. „Când vroiam eu să plec, nu se putea, iar după aceea, mi-am întemeiat familia şi m-am trezit deodată bătrân. Singurul meu regret este că, acum, când am învăţat şi stăpânesc bine această meserie, trebuie să ies la pensie. După noua lege, în trei ani va trebui să mă pensionez”, ne-a mărturisit cu regret imposibil de mascat. Totuşi în Occident a ajuns ca turist: „Până acum am reuşit să văd Palatul Sans Souci, am vizitat lagărele de concentrare de la Auschwitz, Birkenau I şi II şi Buchenwald, Cracovia, Varşovia, Weimarul, Leipzigul”. După ce va ieşi la pensie, Vasile Pocovnicu are de gând să vadă marile muzee ale Europei, primele pe lista sa fiind Hermitage-ul din Sankt Petersburg şi Versailles-ul din Franţa.

Ce-i place

Îmi place foarte mult sportul, dar mai ales tenisul de câmp, fotbalul, voleiul sau tenisul de masă. În tenisul de câmp, există cea mai mare satisfacţie, deoarece trebuie să munceşti foarte mult pentru fiecare punct. Pe de altă parte, în tenisul de masă, nu trebuie să alergi atât de mult.

Ce nu-i place

Nu-mi plac fariseismul, minciuna şi fuga de muncă. Nu-mi place când văd că tinerii din ziua de azi vor să aibă parte de mult confort, cu foarte puţin efort. Asta e valabil pentru toată masa tinerilor, care nu vor să stea absolut deloc să înveţe însă, pe de altă parte, îşi doresc salarii cât mai mari.

Întrebări şi răspunsuri

- Ce faceţi în timpul liber?

- Îmi place foarte mult să mă uit la documentare, să citesc şi chiar să călătoresc virtual pe hartă. Este o plăcere deosebită să-mi completez noţiunile de cultură generală, chiar şi acum, la vârsta mea.

- Care sunt cei mai celebri oameni pe care i-aţi băgat în gips?

- Păi, înainte de Revoluţie i-am pus un guler cervical unui fost general de securitate, iar acum, în plină democraţie, la un Paşte, i-am pus piciorul în gips fostului prefect Claudiu Brânzan. Niciunul dintre ei nu a făcut abuz de nume sau de funcţie. De obicei, mitocani sunt cei care au parvenit şi cred că, dacă au bani, pot să cumpere absolut orice.

http://www.adevarul.ro/rss/articol/gala ... efect.html

dcp100168 · October 29, 2009

Bogdan Stancov - ortopedul care cântă folk

În decursul a 34 de ani de activitate muzicală, medicul a susţinut 30 de concerte şi a cântat în recital cu Mircea Baniciu şi cu Gheorghe Gheorghiu. A început să cânte în 1975, la liceu. „Am pus mâna pe o chitară şi am compus nişte piese”, ne declară cu umor Bogdan Stancov. Şi-a început cariera muzicală cântând folk clasic, cum se obişnuia la Cenaclul „Flacăra”. Talentul său muzical nu a trecut neremarcat. Anul 1977 i-a adus prima recunoaştere a talentului muzical, premiul doi la un festival de folk organizat de regretatul George Genes, la Casa de Cultură a Sindicatelor din Galaţi. Culmea „gloriei” o va cunoaşte cântând în recital alături de Mircea Baniciu şi Gheorghe Gheorghiu. „Eram atât de emoţionat, că nu ştiam ce să mai fac. Mircea Baniciu a venit şi m-a liniştit”, îşi aminteşte Bogdan Stancov. A urmat colaborarea de-o vară cu grupul folk „Cantemir”, din care făceau parte printre alţii Marian Corjos şi Cristi Diamant. Nici în armată, „microbul” numit muzică folk nu i-a dat pace. A participat la un concurs organizat de Ministerul Apărării şi s-a clasat pe locul trei pe ţară.

Şi-a vândut „basul” ca să devină „om serios”

A dorit să urmeze şi o carieră, alta decât cea muzicală şi aşa a ajuns să se înscrie la Facultatea de Medicină în 1978. Un an mai târziu îşi încânta colegii, la seratele studenţeşti, împreună cu Mihaela Bustuchină. În 1981, îşi înfiinţează prima trupă de jazz-rock -„Tentacule”. „Cântam o muzică atractivă, care lumea de scaune. De aici şi denumirea formaţiei”, ne explică Bogdan. După terminarea Facultăţii de Medicină, a luat decizia radicală de a-şi vinde chitara-bas. „Doream să devin om serios”, ne spune Bogdan. Cariera sa de folkist a cunoscut un nou moment important după ce a cântat pe aceeaşi scenă cu „Sfinx”, „Timpuri Noi” şi formaţia „Gong”. A ajuns până în finala Festivalului Artei şi Creaţiei Studenţeşti la Iaşi. Nu poate trăi fără muzică, astfel că ajutat de doi prieteni, Ciprian Postolache şi Daniel Bordeiu, a schimbat din nou repertoriul şi a început să cânte blues acompaniat de muzicuţă.

Cariera este la fel de importantă

În 1985, şi-a început cariera de medic ca stagiar la Spitalul Judeţean de Urgenţă din Galaţi. Din 1991, a început să lucreze ca medic secundar la Spitalul de Urgenţă Floreasca. Acum este medic ortoped la Spitalul Judeţean de Urgenţă din Galaţi, dar colaborează şi cu Spitalul CFR. În 2006, a creat trupa „Jam Band United” împreună cu Daniel Bordeiu, Silviu Matală, Lulu Satnoianu, trupă care a rezistat până în 2008. Avea să participe la crearea trupei „Strada Mare”, cu care cântă şi în prezent compoziţii prelucrate în stil folk şi country-folk. A scos un single cu două piese, iar acum lucrează la definitivarea primului său album, care speră să fie gata până la sfârşitul lunii noiembrie.

Profil

Data naşterii: 19 iulie 1959, Iaşi

Studii: Facultatea de Medicină Generală Bucureşti (1985)

Stare civilă: necăsătorit

Ce îi place

Îmi doresc sinceritate şi onestitate la oameni. Vă pot spune că toţi prietenii mi-au sărit în ajutor la nevoie, dar şi la bucurii. Astfel de oameni vreau lângă mine.

Ce nu îi place

Nu îmi place minciuna, zâmbetul de faţadă, linguşeala, dar şi lipsa de cultură. Mă enervează când vorbesc cu unii despre ceea ce fac, dar este evident că nu ştiu despre ce vorbesc.

Întrebări şi răspunsuri

- Cum se împacă medicina, cu muzica?

- Absolut perfect. Orice pasiune te ajută să ieşi din tiparul zilnic. Cele mai mari realizări, în muzică, le-am avut cu prietenii, dar şi profesia mi-a adus multe satisfacţii. Ortopedia este 90% muncă de reconstrucţie.

- Este greu să scoţi un album de muzică folk?

- Foarte greu. Este multă muncă în spatele unui album. Fără colegii mei din trupă nu aş fi reuşit să fac nimic. Când vedeţi diverşi artişti, care spun că au scos nu ştiu ce album singuri, nu este tocmai adevărat. În spatele lor, este o întreagă muncă de echipă. Doar cu ajutor au ajuns să se facă cunoscuţi.

http://www.adevarul.ro/rss/articol/gala ... -folk.html

Sign In

Oamenii "Adevărului de seară"

Recommended Posts

dcp100168

dcp100168

dcp100168

dcp100168

dcp100168

dcp100168

dcp100168

dcp100168

dcp100168

dcp100168

dcp100168

dcp100168

dcp100168

dcp100168

dcp100168

dcp100168

dcp100168

dcp100168

dcp100168

dcp100168

dcp100168

dcp100168

dcp100168

dcp100168

dcp100168

Create an account or sign in to comment

Create an account

Sign in

Browse

Activity

Important Information