Preotul-martir Constantin Sârbu

[dcp100168]

Părintele Sârbu, ziditorul de biserici şi suflete

S-au împlinit 34 de ani de când preotul Constantin Sârbu a plecat la Domnul, dar memoria lui este atât de vie în inima celor care l-au cunoscut, încât ai putea spune că abia ieri a plecat într-o călătorie. Figura părintelui Constantin Sârbu (1905-1975) se adaugă la icoanele preoţilor-martiri din vremea comunismului.

Constructor de biserici şi ziditor de suflete. Aşa-zisul om nou al comuniştilor trebuia să aibă creierul şters de credinţa în Dumnezeu pentru a se putea scrie pe el supunerea oarbă faţă de noua stăpânire lumească, prin urmare, un astfel de preot nu era de dorit. Preotul Sârbu s-a născut într-un sat de lângă Galaţi, într-o familie de ţărani mijlocaşi. A trecut pe rând prin şcoala de cântăreţi, seminar, apoi a absolvit Facultatea de Teologie şi, în paralel, Conservatorul de Muzică din Bucureşti. În timpul studiilor a dus-o greu, neavând bani să plătească totdeauna gazdele, dormind uneori şi în sala de aşteptare a Gării de Nord; pentru a-şi plăti taxele şcolare muncea noaptea prin depozite, iar ziua prin prăvălii. În 1929 a fost cântăreţ la Biserica Lucaci din Bucureşti, apoi, căsătorindu-se, a fost chemat la Huşi şi hirotonit preot la catedrală. Numit profesor şi director al Şcolii de cântăreţi, a organizat-o după modelul seminariilor, construind şi un azil pentru bătrâni şi orfani. La 1 noiembrie 1938, nou-înfiinţata parohie Parcul Călăraşi de la Bariera Vergului, Bucureşti, îl primea ca paroh pe Constantin Sârbu, transferat aici. Parohie era, dar biserică nu. Până la ridicarea lăcaşului a slujit fără salariu doi ani la capela spitalului de copii, unde era director Victor Gomoiu. În 1941, soţia i-a murit, părintele rămânând cu două fetiţe în îngrijire, Cristina şi Ana, dar a mers mai departe plin de râvnă şi credinţă. Biserica se ridica încet, oamenii erau săraci, era război, aşa încât preotul Sârbu a mers cu cererile până la conducătorul statului, mareşalul Ion Antonescu. La anchete i s-a reproşat că a îndrăznit să-l pomenească în timpul slujbelor după 23 august 1944 pe mareşalul-ctitor. La subsolul bisericii sale a creat un veritabil loc de întâlnire a credincioşilor în jurul unor mari intelectuali care susţineau conferinţe pe teme culturale, teologice şi de artă: Teodor M. Popescu, pictoriţa Olga Greceanu, preotul Toma Chiricuţă, profesorul Constantin Pavel, publicistul Gheorghe Lungulescu, dar şi părintele Sârbu însuşi, care-i electriza pe oameni cu vorbe pline de duh. Manifestările făţişe de cultură creştină au continuat şi după 1946, chiar dacă erau interzise. La slujbe, părintele vorbea liber, nu ţinea cont că sunt agenţi în biserică. Le spunea oamenilor că sunt vremuri de restrişte pentru credinţă, dar ei să fie tari şi să nu se lase de Hristos. La 28 noiembrie 1948, corul a susţinut un concert la biserică, iar preotul nostru a pus o fetiţă să recite poezia "Iisus e veşnic călător", "care nu era în program", după cum scriu Adrian Nicolae Petcu şi Gh. Vasilescu în articolul "Părintele Constantin Sârbu - un mare slujitor al altarului" din revista Rost. Între acuzaţiile aduse părintelui a fost şi cununarea a 22 de perechi de miri într-o singură zi. În acel an, 1948, a-i învăţa pe miri să fie buni creştini era un afront adus comunismului. Din biblioteca formată la biserică se împărtăşea orice creştin dornic de învăţătură.

Minunea din Biserica Vergului

În timpul unei slujbe din 1949, pe peretele bisericii s-a arătat o umbră sub formă de cruce, fapt care a atras mulţi pelerini din toate colţurile Bucureştilor. Oamenii puneau minunea pe seama condamnării de sovietici a lui Antonescu, ctitor al bisericii. Preotul a fost arestat la 15-21 iunie 1949, dar eliberat la intervenţia autorităţilor bisericeşti. În 1951, părintele Sârbu a organizat o cantină unde hrănea săracii cartierului, dar faptul că bucătăreasa fusese angajată în trecut la legionari a fost iarăşi o greşeală pusă în cârca preotului Constantin Sârbu. Locuinţa i-a fost percheziţionată, iar el arestat şi anchetat. Toată activitatea i-a fost trecută sub semnul "uneltirii contra ordinii sociale". În anchetă i s-a adus învinuirea că a fost prieten cu Constantin Dărăşteanu, fost membru al Partidului Ţărănesc, care înfiinţase un grup de rezistenţă anticomunistă. De fapt, părintele a refuzat cererea aceluia de a răspândi prin biserică manifeste pe care era tipărit semnul crucii şi pe care scria "Ţineţi cu ea!", întrucât nu dorea implicarea bisericii în aşa ceva şi nici "vărsare de sânge", cum dorea Dărăşteanu. A mai fost acuzat că a acceptat ca la ridicarea gardului bisericii să lucreze prizonieri ruşi şi că a ajutat legionarii. "Arestat la 10 ianuarie, ziua sa de naştere, este dus la Ministerul de Interne. Ancheta durează un an. Este torturat, urmărindu-se să se obţină recunoaşterea că a ajutat cu bani-aur organizaţia legionară. Părintele nu a colaborat niciodată cu legionarii, deşi aceştia s-au oferit să ajute la construirea bisericii, părintele a refuzat categoric", mărturiseşte dr Octavia Tăslăoanu în broşura "Slujitor al supremului adevăr", editată de parohia Sapienţei în 1999. A fost condamnat la 10 ani de închisoare. A trecut pe la Jilava, Gherla şi Dej, apoi în lagărele de muncă de la Poarta Albă şi Salcia. A fost torturat şi înfometat, a căpătat un ulcer duodenal şi după mărturiile pe care le-a făcut ulterior Matildei Mircea, o credincioasă a parohiei Sapienţa: "M-au ars cu fierul roşu la tălpi, mi-au smuls barba, m-au bătut, dar le-am spus: «Puteţi să mă chinuiţi cât vreţi, dar nu mă lepăd de Hristos!»".

A făcut opt ani de închisoare şi doi ani de domiciliu forţat la Viişoara, judeţul Ialomiţa. Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, cu acelaşi domiciliu impus după temniţă, a spus că părintele l-a ajutat mult duhovniceşte după ieşirea din închisoare, "când eram aruncat dezorientat într-o lume pe care o râvnisem, dar care mi se părea străină şi ursuză". (din volumul "Preotul Constantin Sârbu, un mare mărturisitor creştin") După eliberarea totală, părintele Sârbu nu a mai fost primit la biserica pe care o ridicase. Atunci i-a cerut patriarhului cea mai săracă biserică din Bucureşti. Şi i s-a dat bisericuţa Sapienţei, pe care abia o vezi din stradă, mică, fără turlă, înghesuită între alte construcţii. Era părăsită, în paragină. Dar părintele a făcut din ea o floare într-o grădină înmiresmată. Cea mai de preţ lucrare, chiar dacă a devenit un al doilea ctitor prin repararea bisericii şi adăugarea unui pridvor, a fost construirea unei comunităţi religioase pline de dragoste frăţească. A zidit cu migală fiecare suflet care venea la biserică. Zecile de mărturii ale celor care l-au cunoscut sunt uluitoare. Sunt minuni la tot pasul, întâmplări care dovedesc că preotul Constantin era într-adevăr un ales al Domnului. S-a dedicat cu totul misiunii sale de călăuzitor pe calea mântuirii într-o vreme atât de potrivnică acestui lucru. Securitatea l-a hărţuit şi urmărit şi după eliberare. Securiştii i-au propus colaborarea, dar a refuzat cu fermitate. I-au trimis oameni la spovedanie, cerându-i să le divulge lor secretul, dar s-a opus cu toată fiinţa. În 1975, i-au sugerat că ar fi bine să se opereze şi i-au "recomandat" medicul chirurg care să facă aceasta. Înţelegând că este chemat la împlinirea unei ultime datorii, s-a lăsat "tratat". A pus în ordine totul la biserică şi, într-adevăr, internarea i-a fost fatală. După operaţie, chirurgul a intrat în salon şi l-a întrebat: "Cum, n-ai murit încă?". A venit în grabă părintele Argatu de la Antim să-l spovedească şi împărtăşească. A fost atunci un moment care poate fi trecut în rândul minunilor. Părintele Argatu credea că perna este colorată şi tot punea mâna lângă capul părintelui Sârbu, dar de fapt şi-a dat seama că era o aureolă în jurul acestuia. Le-a povestit credincioşilor de la Sapienţei minunea şi ei, deşi îndureraţi de plecarea părintelui lor, s-au bucurat că Domnul le-a arătat un semn al vredniciei lui.

Portret cu aureolă

Au rămas în urma părintelui Constantin Sârbu clădirile de la Huşi, cele două biserici din Bucureşti, ctitorite de el, care-i poartă chipul pictat pe peretele vestic, dar şi sufletele luminate ale credincioşilor care veneau din tot Bucureştiul la slujbele lui. O legendă vie, care te întâmpină încă de la intrarea în curtea bisericuţei din Strada Sapienţei. Mare iubitor al Liturghiei, hrănitor al săracilor, văzător cu duhul, om al rugăciunii inimii.

http://www.jurnalul.ro/stire-jurnalul/p ... 21161.html

[dcp100168]

Preotul Constantin Sârbu - apostol al marelui oraş

Bucureştiul interbelic era un oraş care se dezvolta frenetic, dar în acelaşi timp monstruos. Din toate părţile României Mari, valuri de oameni se adunau în locul mult lăudat, unde sperau să trăiască mai bine. Mulţi eşuau în mizerele mahalale muncitoreşti, unde lucrurile erau departe de strălucirea bulevardelor elegante din centru. Însă şi aici erau oameni care trebuiau să primească hrană duhovnicească. Printre cei mai devotaţi slujitori ai oamenilor simpli din Bucureşti s-a numărat părintele Constantin Sârbu.

Pe 10 ianuarie 1905, la Cavadineşti, fostul judeţ Covurlui, vedea lumina zilei viitorul preot Constantin Sârbu. De timpuriu, acesta nu a avut parte de părinţii care i-au dat viaţă, fiind crescut de bunicii săi după tată, oameni săraci care-şi câştigau pâinea muncind cu ziua pe la persoane mai avute. Fără îndoială, şi viitorul preot, de la o anumită vârstă, a început să-şi ajute bunicii la diversele munci, Constantin Sârbu cunoscând prin urmare de mic ce înseamnă să fii în nevoie şi să fii obligat să munceşti din greu pe bani puţini. Inteligenţa, hărnicia şi tenacitatea au fost calităţile care l-au ajutat pe tânărul Constantin să-şi depăşească condiţia modestă. A reuşit să fie admis al treilea la Seminarul Teologic din Galaţi. Pentru a „economisi“ puţinii bani pe care-i câştiga muncind în diferite locuri, studiază extrem de serios, realizând performanţa să finalizeze cursul superior al seminarului în numai doi ani, promovând câte două clase într-un an.

Formarea unui profil misionar

În anul 1925 se înscria la Facultatea de Teologie din Bucureşti, urmând în paralel şi Conservatorul de Muzică. Ca student şi, după absolvirea facultăţii, în calitatea de cântăreţ bisericesc, timp de nouă ani, părintele Sârbu ia pulsul spiritual al Bucureştiului, activând cu deosebită hărnicie în diferite parohii din Capitală, organizând coruri, editând reviste, coordonând diverse acţiuni ale Asociaţiei Misionare „Patriarhul Miron“. În această perioadă el îşi definitivează stilul misionar, un stil bazat pe apropierea caldă faţă de credincios, pe antrenarea acestuia în diverse activităţi cultural-misionare ale Bisericii, unind pe cleric şi turma sa sub semnul cântecului. Cum vocaţia lui Constantin Sârbu era preoţia, în anul 1934 el renunţă o vreme la tentaţiile marelui oraş şi pleacă în Episcopia Huşilor, unde este hirotonit preot, pe seama Catedralei episcopale. În scurt timp devine director şi profesor la Şcoala de cântăreţi bisericeşti din Huşi, pe care o reorganizează şi îi dă un nou local, ajută la înfiinţarea „Frăţiei Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel“ şi sprijină crearea unui comitet de iniţiativă pentru ridicarea unui azil pentru bătrâni şi copii orfani, comitet al cărui suflet a fost însuşi părintele Sârbu. Clădirea proiectată s-a construit în scurt timp, reuşita dovedind capacitatea părintelui de a mobiliza autorităţi, organizaţii sau oameni simpli în vederea realizării unei acţiuni nobile. În 1938, soţia părintelui Constantin Sârbu a fost încadrată profesoară la Liceul „Nicolae Bălcescu“ din Bucureşti. Din acest motiv, părintele a cerut transferul în Bucureşti, primind în grijă o parohie nou înfiinţată (Parcul Călăraşi, în zona Bariera Vergului), fără biserică şi casă parohială, într-un cartier sărac muncitoresc.

O parohie model la margine de Bucureşti

După experienţa formatoare de la Huşi, Constantin Sârbu revenea în Bucureşti ca preot deplin format, cu experienţă în organizarea vieţii unei parohii şi cu un entuziasm neştirbit. Prima lui grijă a fost să găsească un spaţiu în care să slujească Sf. Liturghie. Un om cu suflet mare, doctorul Victor Gomoiu, ctitorul şi directorul Aşezămintelor Regina Elena, îi permite să improvizeze o capelă la subsolul uneia dintre clădirile spitalului. Aici părintele Sârbu slujeşte până la ridicarea Bisericii „Sfinţii Constantin şi Elena“, situată în actuala Piaţă a Muncii, la intersecţia Şoselei Mihai Bravu cu Bulevardul Basarabi. Evident, parohia trebuia să aibă o biserică a sa, mai devreme sau mai târziu. Constantin Sârbu a înţeles însă că o parohie nu se reduce numai la clădirea bisericii, ci înseamnă mult mai mult: preot şi credincioşi uniţi în cadrul unei „organizări ideal creştine“. Comuniunea de dragoste dintre părintele Sârbu şi enoriaşii săi se stabilise demult, din vremile petrecute împreună în paraclisul de la spital. Era însă timpul ca toţi, deopotrivă, să acţioneze ca „Parcul Călăraşi“ să devină o „parohie model“. Ce înţelegea părintele prin aceasta? O parohie care să aibă cantină pentru săraci, „cu sală de evanghelizare şi proiecţiuni biblice, unde să se înveţe credinţa, cu orfelinat pentru copii, unde copiii să crească cu dragoste creştinească şi în Duhul Bisericii şi Patriei“. Totul era încununat de proiectul unei biserici monumentale, măreaţă nu din moft, ci adaptată noilor realităţi demografice ale Capitalei.

Conducătorul Statului, ctitor al bisericii din Vergului

Credincioşii din parohie, în frunte cu preotul lor, au muncit din greu ca să ducă la bun sfârşit cele proiectate. Începuse însă războiul, totul era mai scump, iar cele proiectate erau cu mult peste posibilităţile unor simpli muncitori. De aceea, părintele Sârbu se adresează mareşalului Ion Antonescu, care copilărise în Vergu, invitându-l să devină ctitor al bisericii. Sensibil la tot ce putea constitui un model de urmat pentru societatea românească şi convins de valoarea proiectului preotului Sârbu, Ion Antonescu acceptă propunerea. În mai puţin de un an de zile de la punerea pietrei de temelie (28 iulie 1943), subsolul multifuncţional era finalizat şi se ajunsese la nivelul cupolei, estimându-se că biserica urma să fie terminată în luna noiembrie a anului 1944.

Oameni şi zidiri la început de ev comunist

Evenimentele de după 23 august au făcut ca biserica din Vergului să nu mai constituie o prioritate pentru autorităţi. Părintele Sârbu a trebuit să găsească noi soluţii de finanţare. Unul dintre cele mai frumoase proiecte a fost organizarea unui cor parohial din 80 de persoane, în jurul căruia au fost organizate evenimente de răsunet la care au luat parte numeroase personalităţi bucureştene apropiate de valorile credinţei. În subsolul bisericii, numit „biserica culturii“, cuvântul se îmbina cu muzica, credinţa cu cultura, oamenii simpli cu elitele intelectuale, într-un demers tot mai necesar în condiţiile ameninţării comuniste din ce în ce mai evidente. Banii obţinuţi sub diferite forme nu au ajuns însă cu prioritate în zidurile bisericii, ci, sub formă de ajutoare, la oamenii loviţi de secetă în Moldova. În cele din urmă, a fost sfinţită şi biserica, pe 17 aprilie 1949, ca o încununare al unui uriaş efort colectiv, la rându-i sfinţitor. În scurt timp s-au adăugat acesteia şi cantina socială şi biblioteca religioasă.

Preot printre condamnaţi

Evident, puterea atee nu putea accepta acest misionarism creştin într-un cartier muncitoresc care ar fi trebuit să fie fieful comunismului, iar nu al comuniunii. În cele din urmă, în ianuarie 1954, părintele Sârbu a fost arestat şi interogat pe marginea unor chestiuni fantaste, principala vină fiind solicitarea de sprijin pentru construirea bisericii adresată mareşalului Antonescu. Pentru a fi condamnat „legal“, a fost inclus în lotul unei aşa-zise mişcări de rezistenţă, „Salvatorii Neamului“, dându-i-se opt ani de închisoare pentru „uneltire contra ordinii sociale“. A trecut prin penitenciarele de la Jilava, Gherla, Dej şi prin coloniile de muncă de la Poarta Albă şi Salcia. Sunt mărturii care arată că părintele Sârbu a fost torturat în închisoare, iar regimul dur din gulagul românesc l-a făcut să devină grav bolnav, el nerevenindu-şi pe deplin niciodată după arestare. A fost eliberat din lagăr în decembrie 1961, dar doar pentru a merge cu domiciliu obligatoriu în comuna Viişoara din judeţul Ialomiţa. Aici devine preotul unei comunităţi de foşti condamnaţi politic. Cei care şi-au aşternut pe hârtie amintirile evocă un părinte Sârbu care „se mişca încet, hieratic, …, asemenea unui sfânt părinte din secolul patristic“, şi care vorbea „cu o dragoste şi convingere interioară atât de puternică, încât, fără să vrei, te simţeai prins într-un fel de zbor spiritual“.

Vocaţia nu se uită niciodată

În cele din urmă, Constantin Sârbu a revenit în Bucureşti. Legenda spune că s-a prezentat în faţa patriarhului Justinian, cerând să slujească în cea mai săracă biserică din Bucureşti. „Ştiu eu, a zis patriarhul, că orice biserică ţi-oi da eu ţie, tu faci din ea o grădină.“ O grădină a făcut părintele din vechea şi părăginita Biserică a Sapienţei. Nici aici nu a fost lăsat de autorităţi să lucreze în linişte, fiind permanent şicanat. În cele din urmă, epuizat la trup dar cu aceeaşi tărie în suflet, părintele Sârbu a trecut la cele veşnice pe 23 octombrie 1975. În urma sa au rămas două biserici şi o mulţime de poveşti, mereu reamintite, despre acest adevărat apostol al Bucureştilor.

http://www.ziarullumina.ro/articole;106 ... -oras.html