Sari la conținut

File din istoria Episcopiei Dunării de Jos


dcp100168

Postare recomandata

File de istorie veche

Mitropoliile de Vicina şi a Proilaviei - înaintaşele Episcopiei Dunării de Jos

Episcopia Dunării de Jos are rădăcini apostolice şi pe lângă sursele biblice, o tradiţie de sfârşit de veac XVIII ne relatează despre existenţa la Şerbeşti a unei biserici ridicată chiar de Apostolul Andrei. În numerele trecute am călătorit imaginar prin timpuri apostolice şi ne-am împărtăşit de frumuseţea faptelor înaintaşilor noştri din primele veacuri creştine. Vorbind despre continuitatea slujirii, trebuie să spunem că, dincolo de negura vremii şi a uitării, una dintre înaintaşele Episcopiei Dunării de Jos, ca parte a Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei, este fără îndoială Mitropolia de Vicina, înfiinţată prin veacurile XI-XII.

Vicina este localizată de părintele Mircea Păcurariu la Isaccea, judeţul Tulcea, loc nu departe de Galaţi. Ultimul mitropolit cunoscut al acestei mitropolii a fost Sfântul Iachint de Vicina (1359-1372), urcat anul trecut în calendar, la propunerea Prea Fericitului Daniel - Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu dată de prăznuire la 28 octombrie. Acest arhiereu a slujit sufletul românesc şi Biserica Ortodoxă dintre Dunăre, Carpaţii şi Marea cea Mare în veacul al XIV-lea şi tot el este cel care a avut misiunea de a sluji ca primul mitropolit în Mitropolia Ungrovlahiei (Ţării Româneşti) la 1359, fiind transferat de la Vicina.

Mai târziu, pe la anul 1580, se vorbeşte despre existenţa Mitropoliei Proilaviei (numele grecesc al Brăilei) şi rostul acestei istorice mitropolii a fost, neîndoielnic, cel de apărare a creştinismului şi a demnităţii poporului românec greu încercat de hoardele de turci, tătari şi de atâtea naţii care au râvnit la bogăţiile pământului românesc.

Cu toate vremurile tulburi, Galaţiul şi Brăila sunt străjuite de vechi locuri mănăstireşti, cea mai apropiată nouă fiind Mănăstirea „Precista” din Galaţi. Între aşezăriele istorice reţinem mănăstirile Adam, Cârlomăneşti, precum şi pe cele de la Buciumeni sau Măxineni (judeţul Brăila), dar şi din alte locuri de la Dunărea de Jos pe care le căutăm adeseori în pelerinajele noastre.

Vlădica Melchisedec - Ctitorul Eparhiei Dunărea de Jos

Primul Episcop al Dunării de Jos a fost Prea Sfinţitul Melchisedec Ştefănescu (1864-1879) – ierarhul care la 1864 împlinea voia cerească de a organiza Eparhia Dunării de Jos, potrivit cerinţelor şi conjuncturii vremii. Doar ce se înfăptuise Unirea Mică de la 24 ianuarie 1859, eveniment la care s-a făcut părtaş şi Vlădica Melchisedec.

La mijlocul veacului al XIX-lea, la 1864, configuraţia Eparhiei Dunării de Jos avea în jurisdicţie fostele judeţe Covurlui - astăzi Galaţi - Brăila, Ismail şi Bolgrad, iar misiunea de prin ctitor al noii Eparhii a Dunării de Jos revine Vlădicăi Melchisedec Ştefănescu.

Născut în satul Gârcina, absolvă Seminarul din Socola (Iaşi, în 1845) ca şef de promoţie. În 1848, intră în obştea Mănăstirii Neamţ, după ce fusese ispector la seminarul pe care-l absolvise. Continuă studiile la Academia Duhovnicească din Kiev unde obţine titlul de magistru în Teologie; în 1851, este hirotonit ieromonah la Lavra Pecerska, de Mitropolitul Filaret al Kievului.

Personalitatea marcantă a acestui ierarh şi-a pus amprenta asupra oamenilor cu care a lucrat, asupra locurilor şi a timpului. Faptele sale măreţe au învins uitarea şi indiferenţa urmaşilor. Vlădica Melchisedec Ştefănescu s-a numărat printre bravii bărbaţi ai Bisericii noastre care au influenţat Unirea Mică, adunându-i în Biserică pe marii oameni de stat ai vremii: Mihail Kogălniceanu şi viitorul domn Alexandru Ioan Cuza, fost pârcălab de Galaţi. Astfel, “Unirea în cuget şi-n simţiri” a românilor din Moldova şi Muntenia a avut drept ideal modelul comuniunii Prea Sfintei Treimi, model propus oamenilor de stat de Vlădica Melchisedec. El însuşi a ajuns reprezentant al clerului în Divanul Ad-hoc al Ţării.

Întâlnirea cu Galaţii are loc în 6 ianuarie 1864, când printr-un decret este numit oficial Episcop al Episcopiei Dunării de Jos. Aici va sluji cu timp şi fără timp până la 1879, când va urca în acelaşi scaun de Episcop al Romanului. Trece la Domnul la 16 mai 1882, acum odihnind în curtea Episcopiei de Roman. Şi cu siguranţă se roagă în Ceruri.

Vrednicul de pomenire Prea Sfinţitul Melchisedec are un loc aparte în inimile gălăţenilor, dar mai ales în inima actualului Arhiereu al locului, care nu numai că în 1992 a organizat un simpozion în care a arătat personalitatea Arhiereului Melchisedec Ştefănescu, dar ne reaminteşte mai mereu că “faptele Vlădicăi Melchisedec sunt de aceeaşi talie cu cele ale contemporanului său din Ardeal, Mitropolitul Andrei Şaguna”.

A fost nu numai un ales ierarh al Bisericii Ortodoxe Române, dar şi membru titular al Academiei Române (din 1870), fiind numit “un savant veşnic cu cartea în mână”. Este ctitorul Seminarului Teologic de la Galaţi şi ca ierarh a reprezentat în diverse întruniri internaţionale ale vremii vocea înaltului cler român. Verticalitatea sa teologică şi morală a contribuit la recunoaşterea Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române.

Vlădica Pimen Georgescu - unul dintre Ctitorii Catedralei

Catedrala Episcopală a Galaţilor a împlinit în anul 2006 o sută de ani de existenţă. Atunci, ca şi acum, mândra şi somptuoasa mănăstire din centrul „Cetăţii Sfântului Apostol Andrei” a fost pregătită cu grijă şi responsabilitate duhovnicească de Prea Sfinţitul Casian Crăciun.

Centanara Catedrală este gândul de început al Episcopului Melchisedec Ştefănescu şi ruga în piatră a tuturor episcopilor - de la Pimen Georgescu (1902-1909), care a aşezat piatra de temelie (27 aprilie 1906), la Episcopul Nifon care a sfinţit-o în 1917, la doritele reparaţii din vremea Înaltului Antim Nica, frumoasa Catedrală fiind desăvârşită de actualul Arhiereu al Dunării de Jos - Prea Sfinţitul Părinte Casian. Ani buni s-a slujit la Mănăstirea „Sf. Nicolae”, unde s-a nevoit Sfântul Atanasie al III-lea Patelarie.

Catedrala Episcopală a Galaţilor reflectă chintesenţa între tradiţia Bisericii noastre Ortodoxe şi „elementul de arhitectură modern”, menţiona presa vremii, la momentul terminării edificiului.

Şi dacă la Centenarul din 2006, academicianul Dan Berindei o numea „Domul spiritualităţii Răsăritene”, iar poeta Ana Blandiana „cea mai frumoasă catedrală din ţară”, este pentru că avem arhierei care au ştiut a da lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu, fiecare punând umărul pentru a împlini gândul de început al Episcopului Melchisedec.

În timp, demersurile Episcopului Iosif Gheorghian (1879-1886), apoi ale Vlădicăi Partenie Clinceni (1886-1902) s-au concretizat abia la chemarea Episcopului Pimen, „un patriot fără reproş” - căruia i s-au alăturat familia regală şi alte autorităţi ale Statului Român din acea vreme.

Sub directa păstorire a Episcopului Pimen Georgescu, zidirea Catedralei Episcopale a Galaţilor a fost pusă sub semnul aducerii aminte a eroilor acestui neam, eroi care au „înveşnicit Independenţa şi eliberarea României”. În acel aprilie se împlineau 42 de ani de la înfiinţarea Eparhiei Dunării de Jos şi 28 de ani de la dobândirea Independenţei României. Onorau evenimentul din „Oraşul Teilor”, „augustele feţe” Prinţul Ferdinand şi Principesa Maria, ce îi reprezentau pe Regele Carol I şi Regina Elisabeta, aflaţi în Elveţia cu probleme de sănătate.

Astăzi, după 145 de ani, frumuseţea şi sfinţenia Catedralei ne cheamă iarăşi prin grija Arhiereului locului - Prea Sfinţitul Casian al Dunării de Jos, care îl va (re)primi - ca ales oaspete pe Întâistătătorul BOR - Prea Fericitul Patriarh Daniel. Nu vor lipsi autorităţile statului român şi, desigur, slujitorii şi creştinii.

http://www.viata-libera.ro/articol-Mitr ... Jos_2.html

Link spre comentariu
Distribuie pe alte site-uri

Episcopia Dunării de Jos - moştenitoare a străvechilor tradiţii creştine

Mâine, după Sfânta Liturghie, la Catedrala episcopală din Galaţi are loc ridicarea Episcopiei Dunării de Jos la rang de arhiepiscopie. Episcopia Dunării de Jos, cu jurisdicţie canonică în judeţele Galaţi şi Brăila, este moştenitoarea străvechilor tradiţii creştine existente în această regiune a ţării încă din cele mai vechi timpuri. Învăţătura Mântuitorului Iisus Hristos a fost primită de locuitorii ţinuturilor Dunării de Jos prin propovăduirea Sfântului Apostol Andrei în primul secol creştin. De atunci şi până astăzi, viaţa religioasă a continuat în aceste locuri fără întrerupere. Numeroasele mărturii arheologice, dintre care se remarcă crucea de sidef şi fibula de aur cu inscripţia Innocens, descoperite la Bărboşi, aproape de Galaţi, într-un mormânt creştin datat din secolul al III-lea, cimitirele creştine din perioada secolelor VII-XI, precum şi toponimele şi hidronimele păstrate în documentele de epocă atestă continuitatea aşezărilor şi tradiţiilor creştine până la întemeierea statelor feudale româneşti.

Viaţa bisericească în sudul Moldovei până la 1864

În vremea domniei lui Basarab I al Ţării Româneşti (cca 1310-1352), partea de sud a Moldovei se afla sub stăpânirea sa, aşa încât la 1359, anul recunoaşterii Mitropoliei Ungrovlahiei, întregul teritoriu de astăzi al Eparhiei Dunării de Jos - judeţele Galaţi şi Brăila - va intra sub jurisdicţia Sfântului Mitropolit Iachint de la Vicina, primul dintre ierarhii cunoscuţi ai acestei regiuni.

Autoritatea ecleziastică a Ţării Româneşti asupra sudului Moldovei nu va dura însă multă vreme. După 1388, Moldova îşi stabileşte graniţa de sud la Dunăre şi Marea Neagră, actualul teritoriu al judeţului Galaţi intrând în componenţa sa. Zona va depinde canonic, până la 1408-1413, de Episcopia de la Cetatea Albă, iar după aceea de Episcopia Romanului.

Primele mărturii scrise despre existenţa lăcaşurilor de cult şi a slujitorilor sfinţiţi în această parte de ţară datează de la mijlocul secolului al XV-lea. Un document emis la 5 aprilie 1445 de domnitorul Ştefan, fiul lui Alexandru cel Bun, aminteşte de „mănăstirea lui Ciunca Stan“, situată în apropierea Mănăstirii Cârlomăneşti de astăzi, în nordul judeţului Galaţi. La 1448 este atestată o mănăstire în zona localităţii Torceşti, iar la 1495 o alta, a preotului Mircea, în zona comunei Bălăbăneşti. O însemnare în limba română, scrisă în 1571 pe o Psaltire, atestă existenţa, la acea dată, a unei biserici în Galaţi. Cel puţin o bise-rică exista şi în Tecuci la 1587, anul în care aici are loc nunta nepotului domnitorului Petru Şchiopul al Moldovei cu nepoata Doamnei Chiajna, soţia lui Mircea Ciobanul. De asemenea, în anul 1599 exista, în apropierea localităţii Măstăcani de astăzi, schitul de călugăriţe Cetăţuia. Exemplele în acest sens sunt extrem de numeroase, mai ales începând cu secolul al XVII-lea.

Biserici - ctitorii domneşti şi boiereşti

Deşi se poate presupune că în Evul Mediu toate satele şi localităţile aveau propria lor bisericuţă, puţine dintre acestea s-au păstrat până astăzi, atât din cauza faptului că cele mai multe dintre ele erau construite din lemn, cât şi din cauza repetatelor distrugeri provocate de năvălitorii străini. În mod firesc, cele mai importante biserici erau ctitorii domneşti şi boiereşti, între care enumerăm: Mănăstirea „Sf. Dumitru“ - Badiu din Galaţi, construită de marele vornic Cârstea, înainte de 30 aprilie 1618, astăzi dispărută; Mănăstirea „Sf. Dumitru“, ctitorită de domnitorul Vasile Lupu, astăzi dispărută, sfântul lăcaş unde au fost primite şi aşezate pentru o vreme, la Galaţi, în 1641, în trecerea lor spre Iaşi, moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva; Mănăstirea „Sf. Nicolae“ din Galaţi (ante 1642), reşedinţă temporară a Sfântului Patriarh Atanasie al III-lea al Constantinopolului; Bisericile „Precista“ şi „Sf. Nicolae“ din Tecuci, existente înainte de anul 1646; Mănăstirea „Precista“ din Galaţi, ridicată la 1647; Mănăstirea Adam, sfinţită la 1652; Mănăstirea Mavromol din Galaţi, ridicată de domnitorii moldoveni Gheorghe şi Constantin Duca etc.

Numeroase documente de epocă certifică, de asemenea, prezenţa slujitorilor bisericeşti în toate localităţile regiunii, mărturie a credinţei şi evlaviei locuitorilor din această parte de ţară.

Mitropolia Proilaviei

Conjucturile istorice au plasat oraşul şi judeţul Brăila într-o zonă de umbră în studiul istoriei naţionale, cu precădere datorită stăpânirii turceşti de aproape trei veacuri. Cu toate acestea, nu au lipsit din zonă, încă înainte de ocuparea oraşului Brăila de către turci, destule repere istorice şi bisericeşti, fapt care îl făcea pe Nicolae Iorga să spună că „Brăila nu este fiica principatului Ţării Româneşti, ci este maica acestui principat“.

Începând cu anul 1417, când Dobrogea trece în stăpânire turcească, alte câteva teritorii, aparţinând Moldovei şi Ţării Româneşti, au fost cucerite de otomani: cetăţile Giurgiu şi Turnu, transformate în raiale, cetăţile moldovene Chilia şi Cetatea Albă (1484), sudul Basarabiei, transformat în raiaua Tighina (1538), cetatea Brăilei (în anii 1539-1542). Din punct de vedere bisericesc, toate aceste teritorii au fost scoase de sub administrarea ierarhilor munteni sau moldoveni, înfiinţându-se o nouă unitate administrativă, Mitropolia Proilaviei, dependentă de Patriarhia de Constantinopol. Existenţa mitropoliei se încheie la 1829, după ocuparea şi distrugerea oraşului Brăila de trupele ţariste şi după încheierea tratatului de la Adrianopol.

Prima atestare certă a mitropoliei datează de la 1580, când, printre membrii Sinodului patriarhal din Constantinopol apare şi „smeritul mitropolit al Proilavului, Gavriil“. Lista ierarhilor Proilaviei consemnează, apoi, pe mitropoliţii Nectarie şi Antim, în jurul anului 1590, Grigorie, la 1621, Meletie (1639-1655), Gherasim (1655-1658), Partenie I (1668-1671), Lavrentie (1671-1672), Nectarie (1680), Calinic I (ante 1700), Grigorie (cca 1700 - după 1704), Ioanichie (ante 1715-1743), Calinic II (1743-1748), Filotei (1748-1751), Daniil (1751-1773), Ioachim (1773-1780), Chiril (1781-1789), Partenie II (1793-1810), Calinic III (1810-1813), Calinic IV (1813-1821) şi Antim (1821-1828). Dintre ierarhii Proilaviei se remarcă mitropoliţii Partenie I, Calinic II şi Partenie II, care au deţinut şi demnitatea de patriarhi ecumenici de Constantinopol.

Personalităţi

Mitropolitul Partenie I (1668-1671) a condus mitropolia pentru scurtă vreme, între două numiri succesive ca patriarh de Constantinopol, unde este înscris sub numele de Partenie IV. După ce a păstorit, o vreme, în scaunul mitropolitan de Brusa, a fost ales în cea mai importantă demnitate ecleziastică, în cinci rânduri, în perioadele 1657-1662, 1665-1667, 1671, 1675-1678 şi 1684-1685.

În timpul primei sale păstoriri, la 1659, are loc la Târgovişte un sinod local, convocat de domnul muntean Mihnea al III-lea Radu, şi care a analizat probleme teologice şi pastorale de interes şi actualitate la acea dată. S-a păstrat un schimb de scrisori între Partenie, patriarhul de Constantinopol şi domnul Ţării Româneşti, referitoare la acest moment. În timpul celei de-a doua păstoriri, probabil la 1665, patriarhul Partenie a întărit drepturile de autodespotie ale Mănăstirii Tismana.

După cea de-a doua retragere - silită - din scaun, în anul 1667, Partenie ajunge în Ţara Românească în nădejdea de a câştiga bunăvoinţa domnului muntean Radu Leon. Peste puţină vreme este numit de către patriarhul Metodie III în scaunul Proilaviei. Unul dintre mitropoliţii de mai târziu ai Proilaviei, Calinic III, istorisindu-i viaţa, îl confundă, într-una dintre scrierile sale, cu Sfântul Patriarh Atanasie Patelarie. Mitropolitul Partenie va părăsi scaunul de la Brăila, la 1671, pentru a ocupa, a treia oară, tronul patriarhal de la Constantinopol.

După 1685, Partenie va păstori Mitropolia Vidinului, iar în ultimii ani ai vieţii se va întoarce la Bucureşti, unde va şi muri, după anul 1688, şi unde, probabil, este şi înmormântat.

Mitropolitul Calinic II (1743-1748) era originar din Zagora, Tesalia. A avut parte de o educaţie aleasă, până la venirea sa la Brăila, la 1743, dovedind multă dragoste pentru carte şi adunând o importantă bibliotecă.

După păstorirea, vreme de 5 ani, a Mitropoliei Proilaviei, a devenit, la 1757, patriarh de Constantinopol cu numele de Calinic IV, dar a rămas în scaun doar 6 luni. Este autor al câtorva lucrări, rămase în manuscris. „S-a arătat a fi bărbat erudit, apărător al dogmelor ortodoxe, statornic şi înalt la cugetare.“ A murit în locul său de naştere.

Mitropolitul Partenie II (1793-1810) a fost o prestigioasă personalitate bisericească a epocii, menţionat în numeroase documente ale Patriarhiei Ecumenice, fiind şi ales, pentru o scurtă perioadă de timp, la 1806, pe când era mitropolit de Proilavia, locţiitor de patriarh ecumenic. La 1810 este numit mitropolit de Drama, în Grecia.

Mănăstirea Măxineni - important centru spiritual, cultural şi strategic al zonei

Deşi a fost condusă, în general, de ierarhi greci, Mitropolia Proilaviei poate fi considerată o mitropolie românească, legăturile ei cu Moldova şi Ţara Românească fiind deosebit de numeroase. Preoţii şi credincioşii eparhiei erau români, limba liturgică era limba românească, iar dintre ierarhi, se poate presupune că cel puţin mitropolitul Daniil era de origine română.

Dintre bisericile aflate sub jurisdicţia Mitropoliei Proilaviei amintim: Catedrala mitropolitană din Brăila, cu hramul „Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil“; după eliberarea Brăilei, lăcaşul de cult a servit ca biserică parohială; fiind situată pe malul Dunării, biserica a rezistat până pe la 1842, când s-a dărâmat din pricina surpării malului; Mănăstirea „Sf. Nicolae“ din Brăila, ctitorită, probabil, de Mihai Viteazul la 1595, în timpul unei scurte eliberări a oraşului de sub turci; la 1644, mitropolitul Meletie al Proilaviei şi arhimandritul Ioanichie au călătorit la Moscova pentru obţinerea de ajutoare, ducând cu ei şi scrisori de la părinţii Mănăstirii „Sf. Nicolae“, iar la 1646 brăilenii cereau ajutor la Moscova pentru repararea „mănăstirii cu hramul «Sf. Nicolae» din Brăila“; Biserica „Sf. Nicolae“ din Ismail, dependentă de mitropolie, a devenit metoc al Mănăstirii Karakalu din 1648, fiind refăcută mai întâi de fratele domnului moldovean Vasile Lupu, iar mai târziu, de Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu şi a fost ajutată de alţi numeroşi domni munteni; Biserica „Sf. 40 de Mucenici“ din Iaşi a fost, de asemenea, închinată Mitropoliei Pro-ilaviei, începând cu anul 1768.

În restul teritoriului actual al judeţului Brăila, aflat la acea vreme sub jurisdicţia canonică a Episcopiei Buzăului, se remarcă Mănăstirea Măxineni, existentă şi astăzi, ctitorită de domnitorul Matei Basarab la 1636-1637, important centru spiritual, cultural şi strategic al zonei.

Eparhia Dunării de Jos

Episcopia Dunării de Jos a fost înfiinţată la 1864, prin Decretul nr. 1617 din 17 noiembrie, al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în condiţiile în care, după înfăptuirea istoricului act al Unirii Principatelor Române, la 1859, se impunea şi în plan bisericesc o mai bună organizare administrativă. Noua eparhie cuprindea judeţele Covurlui, Brăila, Ismail şi Bolgrad şi avea sediul la Ismail.

După încheierea Războiului de Independenţă, la 1878, judeţele din sudul Basarabiei vor intra în componenţa Rusiei, sediul Episcopiei mutându-se la Galaţi. Eparhia primea, în schimb, judeţele Tulcea şi Constanţa (1879). Pentru o scurtă perioadă de timp, Episcopia Dunării de Jos va administra şi judeţele Durostor şi Caliacra din Cadrilater. Odată cu înfiinţarea Episcopiei Constanţei, în 1923, teritoriul canonic se reducea la zonele Galaţi şi Tulcea.

După 1950, jurisdicţia eparhiei se va întinde din nou asupra judeţelor Galaţi, Tulcea şi Constanţa. Din 1990, episcopia cuprinde judeţele Galaţi şi Brăila. În anul 2009, eparhia a fost ridicată la rang de arhiepiscopie.

arhim. Daniil Oltean

http://www.ziarullumina.ro/articole;103 ... stine.html

Link spre comentariu
Distribuie pe alte site-uri

Slujire sfântă, jertfă misionară, râvnă pastorală şi pasiune pentru cultură

Eparhia Dunării de Jos este un spaţiu geo-spiritual care, prin rânduiala lui Dumnezeu, a fost păstorit de mari ierarhi, care au lăsat mărturii luminoase şi s-au aşezat cu cinste în galeria slujitorilor Bisericii Ortodoxe Române. Cu rădăcinile în slujirea vechilor ierarhi tomitani, pe linia sfinţeniei mitropolitului Iachint de Vicina, urmând marilor mitropoliţi ai Proilaviei, ierarhii Dunării de Jos au strălucit, în istoria multiseculară a eparhiei, prin slujirea lor sfântă, prin jertfa lor misionară, prin râvna pastorală şi prin pasiunea lor pentru cultură.

Episcopul care a ctitorit Eparhia Dunării de Jos cu numele ei de astăzi este Melchisedec Ştefănescu, care vine la cârma Dunării de Jos în 1864, mai întâi ca locţiilor, apoi ca episcop titular. Episcopia Dunării de Jos cuprindea atunci judeţele Covurlui, Brăila, Ismail şi Bolgrad. După studii strălucite în ţară, dar şi peste hotare (Kiev), concretizate printr-o fructuoasă carieră didactică, Episcopul Melchisedec venea pe tronul Dunării de Jos şi cu o semnificativă experienţă administrativă. Unul dintre rolurile majore pe care l-a jucat Episcopul Melchisedec Ştefănescu în viaţa Bisericii noastre a fost implicarea sa în complexul proces de recunoaştere a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române. Într-un context nefavorabil al relaţiilor cu Patriarhia Ecumenică, agravat de sfinţirea Sfântului Mir în Joia Mare (25 martie 1882) la Catedrala mitropolitană din Bucureşti, episcopul Melchisedec a avut curajul să răspundă astfel învinuirilor pe care patriarhul ecumenic Ioachim al III-lea le aducea Bisericii noastre: „Românii nu au primit botezul şi doctrina creştină de la Constantinopol, nici pe întâii lor episcopi. Căci creştinătatea românilor este mai veche decât chiar existenţa Constantinopolului... A căuta mirul pe la Bisericile altor ţări înseamnă a nu avea conştiinţa şi încrederea că Duhul Sfânt Se pogoară de la Dumnezeu... Biserica noastră nu mai crede că Duhul Sfânt trebuie să Se coboare mai întâi la Constantinopol sau aiurea şi apoi de acolo să-L cerem şi să-L dobândim şi noi“. Memoriul episcopului Melchisedec, din care am citat, a fost aprobat de Sfântul Sinod, ca act oficial, cu titlul „Act sinodal care cuprinde autocefalia Bisericii Ortodoxe Române“, a cărui ax este afirmaţia că „pe temeiul istoriei noastre române, pe temeiul legislaţiei noastre moderne, pe temeiul demnităţii statului român şi al demnităţii naţiunii române, Sfântul Sinod declară sus şi tare că Biserica Ortodoxă Română a fost şi este autocefală în cuprinsul teritoriului României şi nici o autoritate bisericească străină nu are drept a ne impune ceva“ şi a fost trimis la Constantinopol în februarie 1883, prin Ministerul de Externe al României.

„Un savant, veşnic cu cartea în mână“

O altă coordonată a personalităţii episcopului Melchisedec a fost activitatea sa ca membru al Academiei Române. Autor de manuale şi de lucrări de cercetare istorică, cu activitate didactică impresionantă, posesor al unei biblioteci de o mare valoare, Melchisedec a devenit, în timp, aşa cum a fost caracterizat, „un savant, veşnic cu cartea în mână“. A fost ales membru al Academiei în anul 1870 şi a participat cu regularitate la sesiunile Academiei, conducând secţiunea istorică. A susţinut nenumărate conferinţe şi comunicări cu caracter ştiinţific, contribuind în mod însemnat la istoria bisericească de la noi. B. P. Hasdeu arăta că „episcopul Melchisedec a fost bărbatul cel mai cu ştiinţă dintre prelaţii noştri contemporani şi locul său în Academia Română i se cuvenea pe drept“.

Activitatea sa la Dunărea de Jos (1864-1878) a constat mai întâi în organizarea eparhiei, închegând un corp administrativ de elită şi înfiinţând Seminarul eparhial, la Ismail, şcoala care stă la temelia Seminarului Teologic „Sf. Apostol Andrei“ de astăzi. Oraşul şi judeţul Galaţi păstrează până astăzi urme ale activităţii pastorale şi liturgice a episcopului Melchisedec, care a sfinţit Bisericile „Schimbarea la Faţă“ (1872), „Izvorul Tămăduirii“ (1873), „Naşterea Maicii Domnului“ - Bădălan (1875), „Sf. Nicolae“ din Smulţi, „Sfinţii Voievozi“ din Băleni, „Adormirea Maicii Domnului“ din Pechea.

În anul 1992, PS Casian Gălăţeanul, pe atunci arhiereu-vicar, a organizat un simpozion naţional, cu prilejul evocării episcopului Melchisedec la 100 de ani de la trecerea sa la Domnul. Fosta stradă a Vulturului a primit atunci numele „Episcop Melchisedec Ştefănescu“.

Activitatea episcopului Iosif Gheorghian

A urmat în scaunul Dunării de Jos episcopul Iosif Gheorghian (1878-1886), de asemenea unul dintre iubiţii episcopi ai Dunării de Jos. Structura sa de moldovean sfătos, şlefuită de studii înalte la Paris, cu activitate prodigioasă de profesor şi apoi director al Seminarului din cadrul Mănăstirii Neamţ l-au ajutat să devină un candidat deplin format pentru slujirea arhierească. Pastoraţia sa, în tronul Dunării de Jos, s-a îndreptat cu predilecţie spre zona Dobrogei, care atunci făcea parte din teritoriul canonic al eparhiei. Construcţia de lăcaşuri de cult, susţinerea preoţilor şi a învăţătorilor de prin sate, înfiinţarea de fundaţii şi epitropii l-au înscris pentru totdeauna între bărbaţii neamului care au reclădit Ortodoxia şi românismul în Dobrogea, după Războiul de Independenţă.

Peste 100 de biserici construite în timpul episcopului Partenie Clinceni

Episcopul Partenie Clinceni a condus destinele Dunării de Jos, după episcopul Iosif, până în anul 1902, când ajunge mitropolit al Moldovei. După ce cunoscuse viaţa de familie, printr-o schimbare neaşteptată, tragică, s-a dăruit total, pe sine, studiului şi vieţii monahale. A urmat Facultatea de Teologie la Atena, unde a obţinut mai târziu şi un doctorat „Honoris Causa“. Experienţa străinătăţii (Atena, Leipzig, Paris), deschiderea culturală prin cunoaşterea perfectă a mai multor limbi, dar mai cu seamă viaţa curată şi râvna pentru Casa Domnului l-au adus, prin voia lui Dumnezeu, pe tronul Dunării de Jos. În timpul păstoririi sale se clădesc, în judeţele Tulcea şi Constanţa, peste 100 de biserici.

Măsura demnităţii slujirii sale în Galaţi se poate aprecia şi astăzi prin admiraţia pe care o generează, oricărui vizitator, Palatul episcopal, ctitoria sa. Aşezat în Piaţa „Ştefan cel Mare“ de atunci, în mijlocul unui parc bine amenajat, Palatul a fost, timp de peste şase decenii, centru administrativ şi Reşedinţă episcopală pentru chiriarhii Dunării de Jos. Multă vreme Palatul episcopal a fost una dintre clădirile reprezentative ale Galaţiului. În 1963 a fost confiscat de autorităţile vremii, slujind ca sediu al Muzeului de Arte Vizuale până în anul 2004, când prin hotărâre de guvern a fost retrocedat Eparhiei Dunării de Jos. Actualmente, Palatul se află în faza de proiect pentru a deveni un mare muzeu al culturii şi spiritualităţii de la Dunărea de Jos.

Piatra de temelie pentru catedrală, în timpul lui Pimen Georgescu

Episcopul Pimen Georgescu a condus Eparhia Dunării de Jos în perioada 1902-1909. Venea pe acest tron episcopal bine pregătit prin studiile sale (Cernăuţi, Bucureşti), prin slujirea la o catedră universitară şi prin experienţa de arhiereu-vicar, în slujirea de locotenent al Eparhiei Argeşului, între 1895-1902. Plin de sentimentul apartenenţei la rotundul românesc, a rămas în conştiinţa contemporanilor săi şi în memoria istoriei noastre drept unul dintre promotorii reîntregirii ţării.

Prezenţa sa la Galaţi este esenţializată de actul istoric al aşezării pietrei de temelie a Catedralei episcopale (n.r.: de duminică, arhiepiscopale) şi de reînfiinţarea Seminarului Teologic „Sf. Apostol Andrei“. Tot în timpul păstoririi sale s-a întemeiat Societatea Clerului „Solidaritatea“ şi s-a înfiinţat Şcoala de cântăreţi bisericeşti din Galaţi.

Nifon Niculescu, un liturg prin excelenţă

Episcopul Nifon Niculescu a avut o pastoraţie mai lungă la Galaţi. Venise de asemenea cu o mare experienţă administrativă, ca fost revizor ecleziastic al Mitropoliei Ungrovlahiei şi director al Cancelariei Sfântului Sinod, dar şi cu oarece deprindere profesorală. Din 1895 şi până în 1909 a slujit ca arhiereu-vicar al Mitropoliei Ungrovlahiei, cu titlul de „Ploieşteanul“. A fost un mare slujitor, excelent interpret al muzicii bizantine, un liturg prin excelenţă.

În perioada cât a slujit la Biserica Domniţa Bălaşa, din Bucureşti, spre finele vieţii sale, se spune că veneau „credincioşii din toate părţile ca să-l audă“.

În 1917 finalizează Catedrala episcopală din Galaţi şi, în timpul luptelor de la Mărăşeşti şi Oituz, organizează ceremoniile de sfinţire. La sfârşitul vieţii sale, în ziua prohodirii, episcopul Evghenie Piteşteanul, participant la slujba de Înmormântare, a sintetizat astfel slujirea episcopului Nifon, la Dunărea de Jos: „Prin munca depusă pe tărâmul bisericesc şi cultural, s-a ridicat la demnitatea de episcop al Dunării de Jos, în care calitate s-a ilustrat în eparhie prin clădiri şi sfinţiri de biserici, prin restaurări de mănăstiri, prin înfiinţarea în ele a unor şcoli şi ateliere de lucru, cârmuind clerul cu dragoste şi păstorind poporul părinteşte. Mai ales în Dobrogea şi Cadrilater, unde populaţia este de mai multe neamuri, a căutat să se facă tuturor toate, ca pe toţi să-i dobândească, fără a slăbi, a ştirbi şi a jigni ceva din demnitatea Statului“.

Episcopul Iacov Antonovici a susţinut ridicarea BOR la treapta de patriarhie

Timp de un an la conducerea episcopiei s-a aflat ca locţiitor episcopul Platon Ciosu (1922-1923). De asemenea, tot pentru un an, la cârma episcopiei s-a aflat episcopul Iacov Antonovici. Formaţia sa de pedagog şi profesor şi râvna în studiul teologiei, literelor, filosofiei şi dreptului s-au arătat din plin folositoare în slujirea sa de ierarh. La Galaţi ajunge ca membru al Academiei Române şi după o slujire de şapte ani ca arhiereu-vicar al Episcopiei Huşilor, cu titlul „Bârlădeanul“.

Un aport mai puţin cunoscut, pe care episcopul Iacov Antonovici l-a avut, este acela adus la pregătirea şi susţinerea actului de ridicare la treapta de patriarhie a Bisericii Ortodoxe Române, prin conferinţe, cuvântări, epistole care au pregătit clerul şi poporul din zona Moldovei de Jos pentru acest istoric eveniment.

23 de ani de păstorire a episcopului Cosma Petrovici

Episcopul Cosma Petrovici înregistrează, în istoria Eparhiei Dunării de Jos, 23 de ani de păstorire (1924-1947). Slujirea sa arhierească se îndreaptă, în dimensiunea sa edilitară, majoritar spre Dobrogea, unde zideşte şi sfinţeşte biserici şi se îngrijeşte de mănăstirile din zonă. La Galaţi rămâne prin două ctitorii ale sale - noua clădire a Seminarului şi Orfelinatul eparhial, care dăinuie până astăzi. Sub raport cultural, întemeiază şi editează trei periodice bisericeşti locale: „Căminul“, „Solidaritatea“ şi „Vestitorul“.

În 1948 trece la Domnul, fiind înmormântat în curtea Bisericii Mavromol, după dorinţa sa. În anul 1995, Înalt Preasfinţitul Casian al Dunării de Jos a strămutat în Catedrala arhiepiscopală, într-un mormânt anume pregătit, rămăşiţele pământeşti ale episcopului Cosma Petrovici.

Chesarie Păunescu, episcop în timpul regimului comunist

În şedinţa sa din 26 februarie 1950, Adunarea Naţională Bisericească a hotărât, printre altele, contopirea Episcopiei Constanţei cu Episcopia Galaţilor şi reînfiinţarea Episcopiei Dunării de Jos. Pe tronul acestei istorice eparhii vine blândul episcop Chesarie Păunescu, care păstoreşte aici până în anul 1973. Călugăr de vocaţie, cu viaţă sfântă, episcopul Chesarie vine la Galaţi după ce profesase la Seminarul Central din Bucureşti şi la cel din Râmnicu Vâlcea şi după slujirea sa ca director al Seminarului de la Cernica. Avea şi experienţă administrativă, ca fost director de cancelarie al Episcopiei Huşilor. Din 1944 şi până în 1950 a funcţionat ca episcop al Constanţei.

Prezenţa sa în Eparhia Dunării de Jos a fost benefică. Poporul şi preoţimea au văzut mereu în el pe omul lui Dumnezeu. Mulţi dintre preoţii hirotoniţi de episcopul Chesarie sau dintre cei care au activat în preajma lui îşi amintesc cu veneraţie de blândul lor păstor, de viaţa sa cuvioasă, de înţelepciunea cu care a ştiut să conducă eparhia în cei mai grei ani pe care i-a cunoscut Biserica Ortodoxă Română în perioada regimului comunist. Dumnezeu a rânduit ca tot el să restaureze frumoasa Catedrală episcopală din Galaţi, grav afectată de cutremurul din 1940, cât şi Catedrala din Constanţa, distrusă după bombardamentele din 1944.

A adormit întru Domnul în ziua de 30 octombrie 1975. Trupul cuviosului ierarh a fost aşezat atunci în cripta dinainte pregătită, de lângă altarul Catedralei arhiepiscopale. Din 1975, candela de la mormântul său nu s-a stins niciodată. În anul 1995, Arhiepiscopul Casian al Dunării de Jos, dezvelind mormântul cuviosului ierarh Chesarie, a aflat trupul acestuia, în mare parte neputrezit; ungându-l cu mir şi cu mirodenii, l-a aşezat într-o raclă nouă, în mormântul din Catedrala episcopală, aflat între locurile unde odihnesc astăzi episcopul Cosma şi arhiepiscopul Antim.

În baza mărturiilor celor care l-au cunoscut, a documentelor şi lăsămintelor sale, ştiindu-se astăzi de lupta şi jertfa sa de o viaţă pentru propăşirea Bisericii în vremuri potrivnice şi, mai ales, mărturisirea credinţei prin viaţa lui sfântă, de postitor, rugător, ascet şi filantrop, la timpul cuvenit, Arhiepiscopia Dunării de Jos va pregăti documentele necesare pentru propunerea ca episcopul Chesarie Păunescu să fie trecut în rândul sfinţilor.

Instalarea arhiepiscopului Antim Nica - reîntregirea eparhiei

Arhiepiscopul Antim Nica a ajuns titular pe tronul Dunării de Jos după un interimat, ca locotenent aici, între 1947-1950. A păstorit aici ca episcop, apoi arhiepiscop, din 1973 până în anul 1994. A fost un ierarh cult, cu studii înalte la Chişinău, Iaşi, Paris, Strasbourg, Beirut, poliglot, preocupat de rânduiala slujirii corecte, un excelent om de administraţie.

Instalarea sa în tronul Dunării de Jos în 1973 a fost un mare eveniment local: pe de o parte, reîntregirea eparhiei, iar pe de altă parte venirea la cârma acesteia a unui ierarh luminat şi harnic. În anul 1975, la 16 octombrie, Adunarea Naţională Bisericească a hotărât, printre altele, ridicarea Episcopiei Dunării de Jos la rangul de Arhiepiscopie, cu titulatura „Arhiepiscopia Tomisului şi Dunării de Jos“, cu reşedinţa pentru arhiepiscop în oraşul Galaţi, iar pentru episcopul-vicar - la Constanţa.

În anul 1994, în zi de Paşti, bătrânul arhiepiscop Antim îşi încheia viaţa sa pământească. Chiar şi prohodirea sa a fost un mare eveniment misionar, la care au participat, atunci, patriarhul Teoctist şi alţi membri ai Sfântului Sinod. Trupul arhiepiscopului a fost aşezat sub pardoseala Catedralei din Galaţi, acolo unde ierarhul slujise Sfânta Liturghie, hirotonise preoţi şi diaconi şi dăduse, cu prisosinţă, cuvânt de învăţătură poporului.

Slujirea arhiepiscopului Casian Crăciun

Încă din anul 1990, arhiepiscopul Antim, aflat în neputinţă trupească şi boală, a primit un mare ajutor prin venirea, la împreună-lucrare la Dunărea de Jos, a arhiereului-vicar dr. Casian Crăciun. Firea sa oţelită, de muntean harnic şi profund credincios, l-a ajutat să îşi improprieze temeinice studii ale Institutului Teologic de Grad Universitar din Bucureşti, urmate de un strălucit doctorat în Teologie, obţinut la Strasbourg. Teologul a fost dublat de monahul de vocaţie, intrat în cin la Mănăstirea Ciolanu, prin duhovniceasca chemare a episcopului de Buzău de atunci, dr. Antonie Plămădeală, mai târziu mitropolit al Ardealului - părintele duhovnicesc şi magistrul său. Ascultările pe care le-a împlinit înainte de arhierie au constituit cea mai bună, providenţială pregătire pentru înalta sa slujire pe care avea să o împlinească mai târziu: profesor la Seminarul de la Buzău, cadru universitar la Institutele Teologice de la Sibiu şi Bucureşti, inspector patriarhal pentru învăţământul teologic.

Activitatea sa se concretizează în susţinerea înfiinţării Asociaţiei Studenţilor Creştini Ortodocşi din România şi Ligii Tineretului Creştin Ortodox din România, prin activitatea prodigioasă, duhovnicească şi ştiinţifică cu studenţii teologi de la cele două institute; a militat şi pentru reînfiinţarea Asociaţiei Femeilor Ortodoxe din România.

În data de 18 februarie 1990, arhimandritul Casian devenea, prin hirotonie, arhiereul-vicar Casian. A slujit cu credincioşie, lângă bătrânul arhiepiscop Antim, până la plecarea acestuia la ceruri.

Alegerea sa ca titular pe tronul episcopal al Dunării de Jos a fost un pas firesc. Ceremonia de întronizare a fost oficiată de patriarhul de fericită pomenire, Teoctist, la eveniment participând mai mulţi ierarhi. Acum, noul chiriarh al Dunării de Jos a formulat o adevărată profesiune de credinţă şi slujire pe acest istoric tron ierarhic: „Nu voi avea de făcut făgăduinţe pentru o lucrare care este firească, în spirit de continuitate, dar şi de absolută simfonie cu lucrarea întregii Biserici Ortodoxe Române. Cineva spunea că Eparhia Dunării e Jos este ca o floare. Dar această floare, dacă ar fi răzleaţă şi nu s-ar îmbucheta cu celelalte flori, care sunt celelalte eparhii din ţară, şi ar rămâne adăpată numai de apele Dunării, şi nu şi de apele Ortodoxiei, s-ar ofili, aşa cum s-au ofilit şi alte semne care nu sunt de la Dumnezeu… Eparhia aceasta este foarte bogată prin credincioşii ei. Spre ei, după Dumnezeu şi după Sfântul Sinod, îmi îndrept gândul plin de recunoştinţă. Este eparhia din al cărui trup pământesc creşte pâinea care devine prescură“.

Aceasta a fost o profeţie. Toate împlinirile din cei 20 de ani de păstorire la Dunărea de Jos s-au întors, cu mulţumire, la Dumnezeu. Bisericile, aşezămintele sociale, şcolile teologice, mănăstirile, slujirea fiecărui om, de la mare la mic, slujirea lui Dumnezeu la altar, cu mistuitoare râvnă au împlinit acele cuvinte.

pr. Lucian PETROAIA

http://www.ziarullumina.ro/articole;103 ... ltura.html

Link spre comentariu
Distribuie pe alte site-uri

  • 8 months later...

Ierarhul Antim Nica, un domn din alte vremuri

Arhiepiscopul Antim Nica al Dunării de Jos s-a născut la 24 februarie 1908 în comuna Bogzeşti, din Orheiul Basarabiei, la botez primind numele Alexandru. A urmat cursurile Seminarului teologic şi apoi Facultatea de Teologie din Chişinău, pe care o absolvă în 1931, cu distincţia magna cum laude, teza de licenţă fiind coordonată de profesorul Petre Constantinescu-Iaşi. A urmat şi cursurile Facultăţii de Drept şi Litere din Iaşi, iar în 1932 a absolvit Seminarul pedagogic universitar din acelaşi oraş.

Încă din acei ani, tânărul studios era considerat de mulţi o speranţă a Bisericii din Basarabia, un produs al locului, cu trăire şi simţire curat românească. Este trimis pentru studii de doctorat, mai întâi la Paris şi Strasbourg, între 1932 şi 1934, mai apoi în Anglia şi la Beirut, între 1934 şi 1935.

În 1940 obţine titlul de doctor cu teza "Misionarismul creştin între mahomedani în Orientul Apropiat". Ascensiunea în funcţiile superioare ale bisericii este rapidă. Pe 24 iunie 1935 este tuns întru monahism, sub numele Antim, devenind ierodiacon pe 15 august. Pe 11 aprilie 1936 devine ieromonah, pe 21 mai 1939, protosinghel, iar pe 8 noiembrie, arhimandrit. Funcţiile îndeplinite în această perioadă sunt următoarele: între septembrie 1935 şi octombrie 1936 a fost misionar eparhial ajutor la Chişinău. Din octombrie 1936 până în decembrie 1937 a fost prefect de studii la internatul Facultăţii de Teologie din Cernăuţi şi mai apoi exarh al mănăstirilor la Bălţi din decembrie 1937 până în ianuarie 1940.

Refugiat la Bucureşti după ocuparea Basarabiei, devine preot la Mănăstirea Antim şi la Catedrala patriarhală, în perioada iulie-noiembrie 1940. Din noiembrie 1940 activează timp de un an ca asistent la Facultatea de Teologie din Iaşi. În noiembrie 1941 se transferă la facultatea din Bucureşti.

Din Transnistria la Ismail, de la Bucureşti la Galaţi

Însă nu va ajunge niciodată în noul post. Între 15 septembrie 1941 şi 15 august 1943 este detaşat din oficiu de Patriarhia Română, în interes de serviciu, la Misiunea Bisericii Ortodoxe Române din Transnistria, unde va sluji în calitate de vicar al celor doi conducători succesivi: Iuliu Scriban şi Visarion Puiu. După un scurt interludiu, revine pe 23 decembrie (după alte date 14 decembrie) 1943 în Transnistria, în calitate de şef al misiunii.

În faţa înaintării sovietice, este obligat să părăsească Odessa pe 7 ianuarie 1944. Pe 14 ianuarie este numit episcop de Ismail, fiind hirotonit pe 23 ianuarie. Nici aici nu a putut rămâne prea mult, evenimentele din august 1944 pecetluind destinul Basarabiei. În perioada august-decembrie 1944 a fost arhiereu aflat la dispoziţia Patriarhiei Române, pentru ca apoi să fie trimis să ajute pe episcopul Cosma Petrovici la refacerea Eparhiei Dunării de Jos, grav afectate de invazia sovietică.

Din decembrie 1945 şi până în septembrie 1947 este director la internatul teologic din Bucureşti.

În septembrie 1947, în urma punerii în retragere a episcopului Cosma Petrovici, revine la Galaţi în calitate de episcop locotenent, păstorind până în aprilie 1950. Din 1 mai 1950 devine vicar patriarhal. A trebuit să aştepte 23 de ani până să devină episcop la Galaţi şi apoi arhiepiscop. A trecut la cele veşnice la 1 mai 1994, fiind îngropat în catedrala din Galaţi.

Sub lupa Securităţii

Dincolo de aceste date biografice "oficiale", există însă şi o biografie mai puţin cunoscută, redactată de poliţia politică comunistă, care l-a urmărit pe episcopul Antim timp de decenii. La scurt timp după evenimentele din 23 august 1944, Antim Nica era luat în vizor pentru activitatea din Basarabia şi Transnistria şi pentru că a scris, în 1940, împreună cu Benedict Ghiuş şi Ioil Babaca, o carte "subversivă", "Înnoieşte-te, Noule Ierusalime!". Protejat de patriarhul Nicodim, care-l foloseşte în dialogul cu autorităţile de ocupaţie sovietice, datorită cunoaşterii limbii ruse şi a aptitudinilor sale pe teren diplomatic, episcopul Antim reuşeşte să facă o bună impresie noii puteri politice, pro-comuniste, care căuta să-şi facă prieteni printre ierarhi. Astfel, noul regim era dispus să şteargă trecutul cu buretele în speranţa că vlădica Antim va fi "câştigat pentru linia acţiunii guvernului şi va face angajamentele de onoare". Trimis ca episcop locotenent la Galaţi, el va dezamăgi repede, neacceptând sub nici o formă să-i fie pusă la îndoială autoritatea, respingând intruziunile autorităţilor politice în viaţa episcopiei şi combătând activitatea sindicatului preoţilor democraţi, cal troian al comuniştilor în curtea Bisericii. Prin memorii înaintate autorităţilor de stat, Antim Nica a fost acuzat că ar conduce monarhic, înconjurat numai de basarabeni reacţionari, şi că ar impune taxe mari asupra credincioşilor. În aceste condiţii, puterea politică a decis că e timpul ca episcopul Antim să treacă pe linie moartă.

Nu de aceeaşi părere era însă noul patriarh Justinian, care a crezut în vlădica Antim, acordându-i tot sprijinul pentru ca acesta să devină episcop titular al Eparhiei Galaţilor. Pentru a împiedica alegerea lui Antim Nica, autorităţile au acţionat prin diferite mijloace şi au exercitat numeroase presiuni, astfel încât, cu ocazia alegerilor pentru scaunele episcopale vacante din iunie 1949 şi februarie 1950, candidatul propus de patriarhul Justinian să nu poată câştiga. Cum nici patriarhul nu s-a lăsat intimidat, rezultatul confruntării a fost în cele din urmă unificarea Eparhiei Galaţilor cu cea a Constanţei, sub denumirea Episcopia Dunării de Jos, conducerea fiind preluată de ierarhul constănţean Chesarie Păunescu. Patriarhul Justinian nu a renunţat însă la luptă. Având dreptul să numească doi vicari patriarhali, el a cerut ca unul dintre aceştia să fie Antim Nica şi, văzând opoziţia puterii, trece peste acordul ei, numindu-l cu de la sine putere pe Antim Nica vicar patriarhal, punând astfel pe toţi în faţa faptului împlinit. Pentru a nu irita pe patriarh, puterea acceptă în cele din urmă pe Antim ca vicar, dar, în acelaşi timp, Securitatea îşi intensifică acţiunile la adresa lui, considerându-l un element nesigur. Toate aspectele "compromiţătoare" din trecut sunt reinventariate şi se caută prin felurite mijloace să se documenteze existenţa unei atitudini "ostile" recurente. Negăsindu-se nimic concret în această privinţă, agenţii Securităţii s-au aplecat asupra vieţii personale în tentativa de a găsi ceva pentru a-l compromite moral. Deşi investigaţiile care au durat decenii nu au condus la nici un rezultat, dorinţa Securităţii de a lovi în persoana pentru care patriarhul Justinian sfidase autorităţile era atât de mare încât urmărirea a continuat mereu, pas cu pas. Bănuind sau fiind avertizat de urmărirea fiecărui pas al său, este explicabil de ce Antim Nica a manifestat în toţi anii regimului comunist o atitudine mai mult decât prudentă. Presiunea imensă la care era supus îl făcea să se plângă unui apropiat că se simte ca "un invalid", neputând să se manifeste cum ar fi dorit pe plan spiritual. Refuzând să se implice "activ" în noua lume, care-l respingea şi-l hăituia, trăind cu nostalgia vremurilor trecute, episcopul Antim făcea impresia unui domn din alte timpuri, impecabil în toate privinţele, care ar fi avut foarte multe de spus şi de făcut, însă nu nimerise în lumea potrivită.

Mereu prudent în discuţii, pentru că oricând putea să aibă de-a face cu un informator al Securităţii, episcopul Antim şi-a deschis rar sufletul pentru a spune ce-l preocupă. Într-una din aceste rare ocazii, el a exprimat câteva păreri interesante şi pătrunzătoare despre destinul Bisericii Ortodoxe sub comunism. În primul rând, episcopul şi-a manifestat tristeţea că Biserica Ortodoxă, în condiţiile în care cea mai mare parte a ei se afla închisă în lagărul comunist, nu se poate exprima în chip plenar, iar o luptă deschisă cu puterea totalitară este foarte periculoasă, putând conduce la distrugeri incalculabile. Pentru a menţine viu sentimentul religios în rândurile oamenilor a fost nevoie de diplomaţie, compromis, practica discursului dual, acţiuni prin care s-a reuşit păstrarea multor lucruri bune pentru Biserică, dar episcopul Antim se întreba cât se mai poate continua cu această tactică. Statul se poate hotărî la un moment dat să lichideze definitiv conturile cu Biserica, iar, din perspectiva Bisericii, este extrem de greu şi frustrant să-ţi cenzurezi mereu adevăratele opinii. Din păcate, singura speranţă este ca oamenii să înţeleagă corect care este situaţia şi să nu condamne Biserica pentru ceea ce face. Încercând să explice de ce s-a realizat totuşi un echilibru în raporturile Stat-Biserică în România comunistă, de "coexistenţă paşnică", episcopul Antim pune acest fapt pe seama puterii pe care o are sentimentul religios în sufletul oamenilor, pe care statul nu poate să-l facă să dispară. El afirmă diferenţa radicală de viziune dintre cele două puteri, cea laică şi cea religioasă, care nu pot decât coexista, fiind imposibil ca religiosul să fie absorbit de politic. Era prin urmare vorba de un echilibru rezultat din diferenţă, nu din consens, datorat în mare parte faptului că oamenii au rămas alături de Biserică, Antim subliniind în tuşe groase rolul imens pe care credincioşii l-au avut în supravieţuirea Bisericii.

http://www.ziarullumina.ro/articole;1269;1;39615;0;Ierarhul-Antim-Nica-un-domn-din-alte-vremuri.html

Link spre comentariu
Distribuie pe alte site-uri

  • 9 years later...

Aniversare în Eparhia Dunării de Jos

Astăzi s-au împlinit 25 de ani de la momentul întronizării ca episcop titular a Înaltpreasfințitului Părinte Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos. Evenimentul a avut loc în data de 24 iulie 1994.

Această aniversare a fost marcată la Capela Centrului Social Filantropic "Sfântul Pantelimon" - Lacu Sărat, prin săvârșirea Sfintei Liturghii și rugăciuni de mulțumire aduse lui Dumnezeu pentru realizările din viața Bisericii de la Dunărea de Jos și a Înaltpreasfințitului Părinte Casian.

La eveniment au participat slujitori ai Sfintelor altare și credincioși, dar și mulți tineri îmbrăcați în portul tradițional din parohia Salcia Tudor, județul Brăila, participanți la programul de tabere desfășurat în această vară în Eparhia Dunării de Jos.

După Sfânta Liturghie a urmat programul obișnuit al taberei la care a participat și ierarhul Dunării de Jos, care a însuflețit activitățile desfășurate de copii, iar la final i-a invitat pe toți la agapa creștină.

***
Arhiepiscopul Casian s-a născut în 18 martie 1955, în comuna Lopătari, jud. Buzău, din părinţii Vasile şi Rada Crăciun, la botez primind numele Costică. A urmat şcoala din localitatea natală, apoi Seminarul Teologic Chesarie Episcopul din Buzău (1970-1975), Institutul Teologic Universitar din Bucureşti (1976-1980), cu licenţă în Teologie (1980), studii de specializare la Universitatea II din Strasbourg – Franţa (1981-1984), unde a obţinut doctoratul în Teologie, cu teza: Icoana şi frescele exterioare ale mănăstirilor moldovene – încercare de prezentare a raporturilor dintre ele, echivalat la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti, în anul 1986.

Între timp, a fost tuns în monahism la Mănăstirea Ciolanu cu numele Casian şi hirotonit ierodiacon (1980). Mai târziu, hirotonit ieromonah şi hirotesit protosinghel (1985), apoi arhimandrit (1987).

Tot în această perioadă a fost profesor la Seminarul Teologic din Buzău (1980-1981 şi 1984-1985), duhovnic şi asistent la Institutul Teologic Universitar din Sibiu (1985-1988). A fost promovat inspector patriarhal la Bucureşti (1988-1990), perioadă în care a coordonat învăţământul teologic din Patriarhia Română. Pentru scurtă vreme a fost slujitor la Mănăstirea Antim din Bucureşti.

La solicitarea Arhiepiscopului Antim Nica a fost ales arhiereu-vicar, cu titlul Gălăţeanul, la Episcopia Dunării de Jos (12 februarie 1990), câteva zile mai târziu fiind hirotonit şi instalat la Galaţi (18 februarie 1990).

În urma trecerii la cele veşnice a Arhiepiscopului Antim, a fost ales Episcop al Dunării de Jos (12 iulie 1994) şi instalat la Galaţi în 24 iulie 1994. Între înfăptuirile sale: redeschiderea Seminarului Teologic Sfântul Andrei din Galaţi, înfiinţarea Facultăţii de Teologie-Litere din cadrul Universităţii Dunărea de Jos, Galaţi, înfiinţarea unei şcoli postliceale de învăţători, redeschiderea unui însemnat număr de mănăstiri, restaurarea Catedralei eparhiale şi a unor biserici de mir, zidirea de noi biserici;

A organizat foarte bine asistenţa socială (situându-se, în acest domeniu, între eparhiile cu foarte bune rezultate). A reprezentat Biserica Ortodoxă Română în diferite întâlniri peste hotare. A pus bazele revistei eparhiale Călăuza ortodoxă. A publicat temeinice lucrări de teologie, iconografie şi istorie, între care: Poarta cerului (1999), Cetatea Sfântului Andrei (1999), Duh şi cuvânt (1999), Ancora veşniciei (2000), Mreaja cuvântului (2004), Candela credinţei (2005), Întru lumina Ta (2007), Un patriarh ecumenic la Galaţi, Sfântul Atanasie Patelarie (2009), La lumina opaițului. Portrete. Consemnări. Amintiri (2016).

Printre realizările părintelui Casian a fost și Anuarul eparhiei: Biserică, misiune, slujire (17 volume). De asemenea, a publicat numeroase studii, articole, reportaje, pastorale în periodice bisericeşti din ţară şi străinătate; este membru în diferite asociaţii şi societăţi bisericeşti şi culturale atât la noi, cât şi în străinătate.

La data de 27 septembrie 2009, la iniţiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, prin Hotărârea cu nr. 3621/2009 a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, Eparhia Dunării de Jos a fost ridicată la rang de Arhiepiscopie, iar Înaltpreasfinţitul Părinte Casian la demnitatea de Arhiepiscop (Tomosul patriarhal nr. 3621/10.09.2009).

Pr. Rareș Bucur

Link spre comentariu
Distribuie pe alte site-uri

Creați un cont sau conectați-vă pentru a comenta

Trebuie să fiți membru al comunității pentru a putea adăuga comentarii.

Creează un cont

Înregistrează-te în comunitatea nostră. Este simplu!

Înregistrează un cont nou

Autentificare

Ai deja un cont? Autentifică-te aici.

Autentifică-te acum
×
×
  • Creează nouă...

Informații importante

Pentru a personaliza conţinutul şi pentru a asigura o experienţă de utilizare sigură, folosim module cookies. Dacă folosiți acest site, ne permiteți să colectam informații prin intermediul modulelor cookie. Puteți modifica setările cookie-urilor. Prin continuarea navigării pe acest site confirmați acceptarea utilizării fișierelor cookie conform Politicii de utilizare a cookie.