Jump to content

Povestea unei gălăţence supravieţuitoare a holocaustului


dcp100168
 Share

Recommended Posts

“Nimeni nu şi-a plâns morţii. Fiecare îşi aştepta rândul”

Libe Havas-Burihovici a supravieţuit în cele mai dure lagăre din Transnistria, strângând pe drum notiţe zguduitoare despre damnare şi mântuire. La 88 de ani, Libe Havas-Burihovici a găsit câteva ore într-o după-amiază târzie de octombrie ca să se spovedească. De obicei, asta fac supravieţuitorii. Apucă de un colţ memoriile-rană şi încearcă să explice. Istoria s-a răsucit ca un cuţit în destinul acestei femei. Pe viu şi pe repede înainte, Libe a făcut cunoştinţă acum şase decenii cu potenţialul infinit al speciei de a urî. În vise îi mai apar încă şobolanii aceia mari, cât pisicile, muşcând din oamenii incapabili să se mai ridice, incapabili să mai strige. E o viziune romanţată, de fapt a fost mult mai rău. În Transnistria, la începutul anilor '40, gloanţele erau varianta aproape umană, la care călăii apelau în ultimă instanţă. Mizeria, păduchii, foametea îşi făceau, invariabil, treaba. Cuvintele următoare sunt mici, aproape scrijelite: Libe Havas-Burihovici a supravieţuit printr-o minune şi a trăit cu un coşmar. Astăzi, e gata să-l developeze în camera obscură a unei Românii care refuză să creadă, oricâte mărturii i s-ar oferi. Contează prea puţin. Adevărurile nu au nevoie de popularitate atunci când, după şaizeci de ani, picioarele unei evreice sunt încă o masă diformă şi însângerată. Istoria nu ştie să calce pe călcâie. Libe a învăţat.

“Strângeau bărbaţii în spatele gării şi îi mitraliau”

„Tatăl meu era basarabean, originar din Ismail. Eu m-am născut la Galaţi, pe 22 ianuarie 1921. Familia mamei era de acolo. Ea s-a îndrăgostit ca proasta de tatăl meu, care era frumos”.

Reportofonul ascultă în linişte. Libe Havas-Burihovici vorbeşte rar, tuşind convulsiv la intervale nedeterminate. Câteodată, ochii privesc dincolo de amurgul subţire, căutând o lume. Din spatele lămpii, mâinile desenează rotocoale, încercând parcă să alunge demonii prăvăliţi de peste timp.

„La un moment dat, au început să adune de pe stradă evreii. Populaţia românească a sprijinit acest proces, indicând cine e jidan. Strângeau bărbaţii, îi duceau în spatele gării din Galaţi şi îi mitraliau. Asta se întâmpla în vara lui 1940, după cedarea Basarabiei”. Solii teribili ai antisemitismului începeau să ridice zările civilizaţiei.

Zidul care împrejmuieşte fantasmele

Atunci, în vara acelui an fierbinte, capul familiei Mihalovici (numele de fată al doamnei Havas-Burihovici) a înţeles că realitatea din jurul evreilor-români devenise o închisoare care găzduia doar un lung şir de condamnaţi la moarte. Fuga devenise unica soluţie. „Am lăsat gospodăria, am luat cu noi doar câte o boccea şi am trecut cu şlepul în Ismail, la familia tatălui meu. Părinţii mamei erau bogaţi. Am lăsat totul în urmă”.

Acolo, în Ismail, când a început coşmarul, au fost strânşi toţi bărbaţii în sinagogi. Apoi, rânduri de sârmă ghimpată s-au ridicat ca un zid, închizând vieţi. De obicei, oamenii construiesc ziduri pentru a se apăra de alţi oameni. De data aceasta, România încerca să se protejeze de o fantasmă.

„Într-un spaţiu foarte mic, erau masaţi un număr enorm de oameni. Dormeam unii peste alţii, ne călcam, nu aveam niciun fel de condiţii de igienă. A început de acolo epidemia de tifos, iar asta a provocat o exigenţă şi mai mare din partea celor care ne păzeau. Asta pentru că ofiţerii şi soldaţii luau boala de la evreicele pe care le batjocoreau”.

“Ne-am ţinut de mână pentru ultima oară”

Camera amorţeşte sub lumina palidă a veiozei. „Ce s-a întâmplat cu părinţii dumneavoastră la Ismail?”. Întrebarea izbeşte cu furie tăcerea, răscolind mormanele de cioburi din memorie.

„Ni se permitea să vizităm bărbaţii închişi în sinagogi doar o dată pe săptămână. Nu aveam voie pe partea sinagogilor, ci doar pe trotuarul celălalt. Într-una din săptămâni, am auzit nişte ţipete îngrozitoare. Se aşezau un rând de jandarmi pe dreapta, unul pe stânga, iar evreii treceau prin coridorul acesta, în ritm de soldat, fiind loviţi cu năgăicile. Unul dintre paznicii care ne însoţeau a fost cumsecade şi ne-a dus într-o curte de unde puteam să vedem curtea sinagogii. L-am zărit acolo pe tata plin de sânge pe faţă. La un moment dat el m-a văzut şi şi-a îndreptat corpul, bombând pieptul, ca semn că totul e în regulă”.

Drama curge precum un film vechi în bătaia sacadată a proiectorului: „Odată, un alt jandarm, observând că ne facem semne din mâini, mi-a permis să trec pe trotuarul sinagogii. Atunci ne-am ţinut de mână, prin gard. A fost ultima oară. Săptămâna următoare, când am venit, tata nu mai era. M-a chemat jandarmul şi mi-a zis doar atât: ”Prima tranşă de jidani a fost lichidată”.

„În ghetou, se făcea foarte des apelul, la câteva ore. Dacă o femeie era însărcinată, era lovită cu cizmele până avorta. Cu nou-născuţii se juca fotbal. Ne obligau să facem o roată, cu privirea în interior. Iar în cerc militarii jucau fotbal cu nou-născuţii”

Libe Havas-Burihovici, supravieţuitoare a Holocaustului

DRAGOSTEA ÎN VREMEA HOLOCAUSTULUI

„Am avut inimă şi m-am îndrăgostit. S-a terminat tragic”

Pe când avea 16 ani, Libe a trăit o minune: „Am avut inimă şi m-am îndrăgostit. A fost prima mea dragoste. S-a terminat tragic”. Pe băiat îl chema Mondy. După ce a terminat liceul, a plecat din Galaţi să studieze medicina la Bucureşti.

Sorţii aleseseră altceva: „Le era interzis evreilor să mai urmeze o facultate. S-a întors”. În vara anului 1940, peste portul de la Dunăre coborâseră nori de pogrom. Atunci, Mondy a fost chemat în armată, decizie despre care Libe nu are de spus decât atât: „Pentru facultate nu era bun, dar era pentru front, pentru moarte?!”.

A fost omorât în tranşa a doua

Când familia ei a decis să fugă la Ismail, fiica si-a înfruntat prima oară tatăl: „Nu plec fără Mondy”. Tatăl a spus ce spun, de obicei, taţii: „Dacă te iubeşte, va veni după tine”.

Lui Mondy i-a lăsat, în urmă, o sticlă de colonie şi o scrisoare parfumată în care îi spunea unde o va găsi. Când a venit în permisie, tânărul evreu a aflat că Libe a plecat. A leşinat, a citit scrisoarea, a leşinat iar, apoi şi şi-a anunţat părinţii că fuge, că dezertează. Au mai fost o ameninţare cu sinuciderea, un pistol dus la tâmplă, o mită printre soldaţi şi Mondy a ajuns la Ismail, unde s-a căsătorit cu Libe.

Evenimente tulburi i-au despărţit din nou. Finalul fericit e cu ei regăsindu-se în mulţimea înnebunită care fugea înspre centrul Basarabiei: „În toată marea aia de oameni, destinul ne-a adus faţă în faţă”. Dincolo de asta mai e doar sinagoga unde au fost încuiaţi evreii-bărbaţi înainte de a fi executaţi. Mondy a fost omorât în tranşa a doua.

SOLUŢIA FINALĂ

„Pe mama au împuşcat-o lângă mine”

În toamna lui 1941, soarta evreilor captivi din Ismail călătorea închisă în plicuri, între comandamentele armatei române. Deportarea pe Bug s-a decis scurt. Lagărul de la Domanovka se pregătea să-şi primească damnaţii. Trierea trebuia să fie însă cât mai dură.

“Am ajuns acolo pe jos din Ismail. Era deja toamnă şi noroi. Hrană nici vorbă. Noi cunoşteam drumul după şirul de cadavre de pe traseu. Eram ca oile”. Lângă Libe au mers rudele soţiei generalului Tăutu. Demenţa antisemită ucidea fără selecţie.

„Doar sora soţiei lui Tăutu a supravieţuit o vreme, bunicii şi părinţii au murit pe drum. La un moment dat, ea n-a mai avut putere şi a căzut jos, era umflată de foamete. A găsit un colţ de ziar şi a scris numele surorii ei şi adresa. 'Tu vei rămâne în viaţă. Când ajungi acasă din nou, ia legătura cu sora mea şi spune-i unde sunt aruncată în groapa'”. Libe s-a ţinut de cuvânt.

Meniul de la Domanovka: morţi şi fecale

„Dintr-o fustă şi-o bluză pe care mi le lucrasem acasă, îmi făcusem obiele, pentru că nu aveam nimic în picioare. Mi-a îngheţat şi aşa piciorul. Nicia astăzi nu am perniţe la degetele piciorului stâng”. Detaliul “minor” e urmat de fraza aceasta: „Într-una din zilele lui ianuarie 1942, mama, care stătea pe jos lângă mine, bolnavă de tifos, a fost împuşcată. N-am văzut pe niciunul dintre noi să-şi plângă proprii morţi, fiecare îşi aştepta rândul”.

Tabloul degradării e compus din tuşe groase în acest lagăr infernal, rămas doar în gândurile puţinilor supravieţuitori. Din loc în loc, se făceau gropi comune, chiar de către victimele mitraliate la final. De multe ori, oamenii erau îngropaţi de vii. Gloanţele perforau imperfect pâlcurile de condamnaţi. Uneori, doamna Havas-Burihovici revede scenele în care pământul se mişca cu disperare, în convulsiile viilor de dedesubt care mai scoteau o mână, încercând să iasă.

Câteodată, se turnau câteva sticle de petrol, iar flăcările înghiţeau totul în cale. De fapt, aproape totul. „Carnea friptă ne stârnea foamea. Greu de crezut, dar se practica un fel de canibalism. Era o provocare prea mare ca să rezişti mirosului de carne friptă, fie ea chiar şi de om. Ştiţi cu ce mă hrăneam? Cu fecale îngheţate. Aveam păduchi în toţi porii. Dacă mă scuturam odată, se împânzea totul. Mă culcam pe cadavre, iar toţi păduchii veneau pe corpurile care mai aveau puţină căldură”.

O VIAŢĂ PENTRU UN SĂPUN

„Am fost bătută cu pumnii, dar şi cu picioarele”

Libe Havas-Burihovici a trăit la Domanovka ascunzându-se, printre cadavre, în spatele providenţei. Într-o zi, jandarmii au venit în căutarea unui evreu care ştie să repare ceasuri. Băiatul unei familii din Ismail care avea un magazin de bijuterii s-a oferit şi a mai salvat câteva suflete.

Au mers într-o baracă unde era mai cald şi unde moartea nu poposea seară de seară. O baracă destinată supravieţuirii e locul unui dialog ireal şi miraculos descris peste decenii: „Jandarmii au venit cu găleţi de ceasuri. ‘Mai jidane, eu într-o săptămână plec la Galaţi în concediu, dacă nu sunt gata până atunci s-a zis cu viaţa ta’. Când am auzit de oraşul meu, m-am dus şi i-am spus ‘domnule, eu sunt din Galaţi, am familie bogată acolo, vă rog, mergeţi şi spuneţi unde sunt, să-mi trimită o bucată de săpun’. Jandarmul s-a dus la Galaţi, la unchii mei, ei l-au dus în prăvălie şi i-au zis ‘Luaţi ce vreţi şi cât vreţi. Dar duceţi-i săpunul’”.

Săpunul acela, împachetat în ziare de demult, i-a salvat viaţa tinerei evreice. Explică Libe Havas: „Unchiul meu mi-a scris şi o scrisoare, dar ea a ajuns, evident, la legiunea de jandarmi. Oficialii de acolo au venit, încercând să afle cum de ştia adresa. Autorităţile române încercau să nu se afle despre aceste lagăre de exterminare. M-au dus la legiunea de jandarmi, unde am fost supusă unui interogatoriu, bătută cu pumnii, dar şi cu picioarele, şi aruncată apoi într-o pivniţă. Până la urmă, l-au descoperit pe jandarmul care mă ajutase, având evidenţa celor care fuseseră în concediu. Lui i-au dat pedeapsa corporală, iar pe mine m-au trimis la Golta. A fost o minune”.

PRIZONIERUL-COPIL

Gardienii îmblânziţi cu muzica lui Bertini

Gary Bertini, unul dintre cei mai mari compozitori şi dirijori israelieni, decedat în martie 2005, era de fapt un evreu-român. Povestea sa strălucitoare n-a reţinut decât clipele de glorie ale unui traseu muzical de excepţie. Destinul lui Bertini are însă o acoladă pe care nimeni n-a mai scris-o.

În 1940, când antisemitismul înghiţise cu totul lumea, Gary era român, avea 13 ani şi un talent muzical ieşit din comun. Asta nu l-a scăpat de lagăr, dar i-a salvat viaţa. Libe Havas- Burihovici şi-l aminteşte şi astăzi pe fiul poetului Arn Bertini, de la care păstrează încă, pe un raft ros de timp, o poză pe care scrie, în rânduri simple, „surorii mele de bătaie, în speranţa că ne vom mai bate”.

În lagărul de la Golta, Libe a cunoscut-o pe mama lui Gary, Berta. A lucrat alături de ea în spitalul civil din oraş. Şi pentru că Domanovka făcuse din Libe o orfană, Berta şi-a asumat rolul matern. De Gary nu se mai ştia nimic. Într-o zi însă doamna Bertini a aflat că fiul ei este încă în viaţă, într-un lagăr de copii. „Gary reuşise să supravieţuiască pentru că era un talent în muzică. La chefurile ofiţerilor, el era chemat să le cânte şi să orchestreze spectacolele”. Prizonierul-copil reuşise să-şi îmblânzească călăii, într-o lume în care gardienii morţii încă tânjeau după poveşti.

„Berta a reuşit să-l aducă pe Gary în lagărul din Golta. Am şi astăzi o poză de la el, pe care scrie “surorii mele de bătaie, în speranţa că ne vom mai bate”. Asta pentru că, după venirea lui în lagărul nostru, ne băteam pentru cine doarme alături de Berta. Eu mă obişnuisem să o consider mama mea”.

„La Golta era un locotenent, Ştefănescu, şi într-o seară a trimis după mine. Berta a încercat să se opună, dar n-a putut. Când am ajuns la acest ofiţer, mi s-a spus clar ‘ori patu, ori împuşcatu’. Şi acest locotenent a abuzat de mine”

Libe Havas-Burihovici, supravieţuitoare a Holocaustului

CFR-ISTUL ŞI PSIHOZA

Salvarea are un nume: Enache

În spital, la Golta, s-a făcut la un moment dat o campanile anti-tifos: „Au venit nişte CFR-işti să se vaccineze. În grupul lor era unul, Enache, care pleca la Galaţi. I-am dat adresa familiei, iar unchiul mei i-a spus că-l plăteşte oricât, doar să mă aducă în ţară. Deja armata română începuse să se retragă, iar în retragere erau omorâţi evreii din lagăre.

Am fugit din Golta alături de Berta şi de băiatul ei. Enache ne-a ascuns într-un vagon, într-un spaţiu destul de strâmt. Din acest motiv, la un moment dat am rămas fără aer, iar Enache a vrut să ne scoată. Cineva a văzut însă când Berta şi Gary au ieşit. Enache a remarcat asta şi a închis imediat oblonul, fără ca eu să mai apuc să ies. Aşa am reuşit să ajung la Galaţi”.

Cu sufletul mutilat, în dulap

Acasă nu mai exista. „La Galaţi, prima seară am rămas la Enache, era o familie de oameni foarte modeşti. A doua zi, după ani, am văzut un pat, o masă. A fost un şoc. Am stat ascunsă câteva luni, în dulap sau sub pat. Unchii mei au aranjat să mi se facă un buletin fals. Când a trebuit să merg să semnez, am refuzat. Mi-era frică să ies din casă. Ani la rândul, când vedeam o uniformă, mă îngrozeam”.

AUSCHWITZ, TRANSNISTRIA, LACUL TEI

Bătrânii care îşi plâng părinţii morţi în Holocaust

E o toamnă care umblă prin lume. Apartamentul soţilor Havas-Burihovici, inundat de un aer seniorial şi obosit, s-a întunecat. Doamna Libe îşi strânge trupul într-o durere şi spune aşa: „Iertaţi-mă. Eu nu vă spun o poveste acum. Eu retrăiesc”.

E o toamnă care umblă prin lume şi mai sunt şi fantomele astea vechi care trag la întuneric. Imaginaţi-vă doar: noaptea albă şi bătrânii care visează cum le-au fost ucişi părinţii şi se trezesc plângând. Afară e un bulevard bucureştean îmbătat de tei.

Aici, în familia Havas-Burihovici mişună amintiri rele: „Şobolani mari cât pisicile mâncau oamenii incapabili să se mai ridice. Soţul meu, care a trăit în miros de carne arsă din cuptoare, când aude prin ce am trecut eu, îmi zice că la ei a fost mai uşor decât în Transnistria. Au avut un minim de hrană. El a fost în lagăr şi cu soţia, studentă la medicină. El era student la chimie. Au trăit amândoi. Ea a murit mai târziu. De cancer”.

Doamna Burihovici a avut un fiu. La 27 de ani a murit şi el, de la un cancer de piele. Zâmbeşte, rezervat, dintr-un tablou cu rame frumoase. Acolo şi numai acolo va rămâne aşa cum şi-l aminteşte Libe: prea tânăr. Mâna se întinde cu un gest care parcă vindecă istoria: „Priviţi-l! Semăna cu Regele Mihai”. Aşa e.

Cel mai feroce duşman al lui Iliescu

Libe Havas-Burihovoici a scris 33 de pagini pentru un volum de memorii ce nu va apărea în timpul vieţii sale şi nu-l iartă pe Ion Iliescu: „Dumnezeule, sunt cel mai feroce duşman al lui Ion Iliescu, de când am auzit că a spus că în România n-a fost Holocaust! Cum nu? Şi noi, şi toate mărturiile? Eu sunt gata să jur pe memoria tatălui meu, a mamei mele, a fiului meu, că tot ce v-am spus este adevărat”.

Domnul Havas are 92 de ani. În fiecare dimineaţă îşi deschide laptopul şi citeşte, pe internet, presa de pe mai multe continente. De la prima soţie i-a rămas o fiică, stabilită într-o ţară îndepărtată. Din lagăr, de la Auschwitz, s-a întors fără părinţi. Sfârşit.

http://www.evz.ro/articole/detalii-arti ... ta-randul/

Link to comment
Share on other sites

Create an account or sign in to comment

You need to be a member in order to leave a comment

Create an account

Sign up for a new account in our community. It's easy!

Register a new account

Sign in

Already have an account? Sign in here.

Sign In Now
 Share

×
×
  • Create New...

Important Information

We have placed cookies on your device to help make this website better. You can adjust your cookie settings, otherwise we'll assume you're okay to continue.