Jump to content

Stela Popescu-Temelie s-a sinucis


dcp100168
 Share

Recommended Posts

Stela Popescu-Temelie s-a sinucis pentru că nu avea bani pentru plata întreţinerii

Stela Popescu Temelie, fostă actriţă a Teatrului "Fani Tardini", în vârstă de 72 de ani, s-a sinucis, marţi, aruncându-se de la etajul al patrulea al blocului în care locuia, vecinii femeii afirmând că aceasta trecea printr-o depresie cauzată de moartea soţului său, amplificată de problema plăţii întreţinerii. Stela Popescu Temelie a sărit de la fereastra apartamentului în care locuia, în zona centrală a oraşului. "Am fost anunţaţi că s-a aruncat de la etajul al patrulea o persoană în vârstă. În momentul în care au ajuns la faţa locului cadrele medicale de la SMURD nu au putut decât să constate decesul acesteia", a declarat Eugen Chiriţă, purtătorul de cuvânt al Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă Galaţi. Vecinii actriţei susţin că aceasta era extrem de abătută după moartea soţului său şi că a suferit un şoc în momentul în care a aflat cât are de plătit la întreţinere, fiind convinsă că nu-i mai rămâne niciun leu după ce-şi achită facturile. "A venit taxa la căldură peste două milioane şi ceva, aproape trei milioane. S-a speriat aşa de tare că a zis că o lasă fără bani. Plângea că rămâne fără bani. I-am zis să-i dea pe toţi că peste câteva zile vine o nouă pensie şi-şi revine sau dacă nu la prima, la a doua, să nu mai plângă pentru banii aştia", susţine Gheorghiţa Ştefănescu, vecina victimei.

Foştii colegi ai actriţei s-au arătat şocaţi în momentul în care au aflat vestea. "Era o actriţă extraordinar de talentată, putea să facă şi dramă şi comedie. Şi era un copil mare cu un suflet imens şi cu care viaţa nu a fost întotdeauna foarte generoasă, ea merita mult mai mult de la viaţă. Suntem foarte prost plătiţi, cred că niciunul dintre noi nu are puşi deoparte bani pentru bătrâneţe şi când ajungi într-o situaţie din asta, limită, începe disperarea. Dumnezeu să o odihnească în pace şi să-i ierte gestul pe care l-a facut, mai ales că era fiică de preot", a spus Liliana Lupan, actriţă la Teatrul Dramatic "Fani Tardini" din Galaţi, fostă colegă.

Stela Popescu Temelie s-a retras de pe scena Teatrului "Fani Tardini" din Galaţi imediat după Revoluţie, fără a renunţa însă la spectacole, pe care le-a susţinut mult timp cu "Teatrul Trianon", înfiinţat de soţul său actorul şi regizorul Lucian Temelie.

Link to comment
Share on other sites

Moartea unei actriţe

* Actriţa gălăţeană şi‑a hotărât singură sfârşitul ieri, la ora 12,30 * Stela Popescu Temelie s‑a aruncat de la fereastra apartamentului său, de la etajul patru al blocului B, din strada Gării * Şi‑a jucat, ca pe un ultim rol, moartea * Avea 72 de ani, iar cunoscuţii şi prietenii spun într‑un glas că drama pierderii soţului său a fost prea mare pentru cea care a însufleţit ani buni scena Teatrului Dramatic din Galaţi

"Este nevoie de mai mult curaj ca să înduri suferinţa, decât să mori" (Napoleon Bonaparte)

Stela Popescu Temelie nu a mai putut îndura suferinţa ruperii de cel care i‑a fost singura iubire � soţul său, Lucian Temelie, şi el actor al Dramaticului gălăţean. "S‑au iubit enorm. Pentru ea a fost un şoc când a aflat că el a murit. Zicea mereu că dacă ar fi fost lângă el, şi nu internată în spital, el ar fi trăit. Din decembrie, de la moartea soţului, nu a mai ieşit aproape deloc. A fost un om minunat, a fost prietena mea�", o plânge Elena Dimitriu, vecina şi prietena de o viaţă a Stelei Popescu Temelie.

"Mă temeam de asta!"

În agitaţia care transformă liniştita străduţă a Gării într‑un iureş al maşinilor de poliţie, al salvărilor şi al lacrimilor, ghemuit parcă sub pledul galben cu pătrate negre cu care l‑au acoperit vecinii, corpul micuţ al Stelei Popescu Temelie aduce şoapta pe buzele martorilor. Ca într‑o sală în care actorul, după ce îşi declamă replica, se retrage "ca să moară un pic" şi� nu se mai întoarce, noi � spectatori şi martori � rămânem copilăresc‑nedumeriţi. Artistul a murit. Şi fără artă, cruzimea realităţii face ca lumea să fie de nesuportat.

"Eram aici când a căzut", povesteşte Maria G., din Braşov, aflată în trecere pe strada Gării în momentul producerii tragediei. "Am venit la Galaţi pentru mama mea, care este singură. Exact la aşa ceva mă gândeam să nu i se întâmple şi mamei mele�".

"Nu am ştiut cine este până nu i‑am văzut părul"

Dar Stela Popescu Temelie nu era singură: "Locuia împreună cu fiul ei, Dragoş, profesor la Colegiul Naţional ˝Vasile Alecsandri˝. Este un băiat extraordinar, care îşi iubea şi îşi îngrijea mama ceva de neînchipuit!", îşi aminteşte Elena Dimitriu, de 72 de ani, prietena actriţei gălăţene şi vecina acesteia de la parterul aceluiaşi bloc. Este încă zguduită de drama pe care a trăit‑o secundă cu secundă şi îşi găseşte cu greu cuvintele.

"Eram în bucătărie, unde ţineam geamul deschis. S‑a auzit o bufnitură îngrozitoare, îngrozitoare şi am crezut că ce am văzut pe geam era un sac. M‑am uitat pe fereastră şi am văzut corpul unei femei. Nu mi‑am dat seama cine este până când i‑am văzut părul�". Elena Dimitriu plânge.

"Gata!"

"Nu! Nu dumneavoastră, doamna Temelie! De ce, doamna Temelie?!". Am urlat fără să‑mi dau seama ce fac". Vecina nu îndrăzneşte să privească spre fereastră. "Încă mişca� Un om de pe stradă a intrat în grădină şi a văzut că are puls. Au venit două salvări şi au încercat să o resusciteze. Până când medicul a spus "Gata!". Mâinile femeii încremenesc îndreptate spre cer, ca într‑o incantaţie. În ochii înecaţi de lacrimi, moartea prietenei sale se mai petrece o dată. Cu doar o zi înainte Stela Popescu Temelie o vizitase pe cea care i‑a aprins prima lumânare: "I‑am zis că arăta mai bine. Nu era adevărat! Arăta rău la faţă, era agitată, frământată. Dar am vrut să o încurajez. Avusese probleme mari. Soţul i‑a murit când ea era internată în spital. La Spitalul 1, din câte ştiu. Nu a ştiut că a murit, până nu a venit acasă. ˝Dacă eram cu el, nu murea˝ ‑ mereu spunea asta. De atunci, din decembrie anul trecut, nu a mai ieşit. Decât foarte rar. Băiatul (N.R. fiul soţilor Temelie, Dragoş) îmi zisese că mama lui ia medicamente. I le dădea chiar el şi l‑am încurajat să nu întrerupă tratamentul".

Lacrimi şi amintiri

Mai încercase doamna Temelie să îşi ia viaţa? "Nu. Niciodată. Asta este o minciună. Nu este adevărat nici că ar fi fost supărată de nu ştiu ce factură la încălzire� Ea zicea doar de băiat. Se temea că este obosit. I‑am zis să‑l lase în pace, că el are viaţa lui, dar boala o făcea să exagereze. Băiatul se purta impecabil cu ea", desparte Elena Dimitriu adevărul de minciună. În faţa grădinii poliţia termină ancheta. Trupul bătrânei doamne este transportat, în acelaşi pled galben, în maşina medicinei legale. Pe trotuar rămâne Dragoş Temelie. Absent, tânărul mângâie câinele blocului, pe care mama lui îl hrănea zilnic. "Iubea mult câinele ăsta. Iar el a presimţit ceva, că de trei zile scheaună şi se agită", şopteşte Gheorghiţa Ştefănescu, altă vecină. Dintr‑o firească decenţă, reporterii "Vieţii libere" nu au tulburat cu nicio întrebare durerea celui care a rămas ultimul reprezentant al familiei Temelie.

Cândva. Şi pentru totdeauna

Pe 14 decembrie (sau pe 16, cum cu umor povesteşte chiar Stela Temelie, în cartea sa, că i‑a fost înregistrată cu întârziere naşterea) actriţa ar fi împlinit 73 de ani. În holul blocului în care a trăit întreaga viaţă, în care şi‑a iubit soţul şi fiul şi şi‑a făcut prieteni, lumânările se aprind încet, una câte una. Neocolită de durere şi de suferinţele vârstei, doamna Stela Popescu Temelie a ales ieri� să plece. Arghezi spunea că uneori moartea ia înfăţişarea unui dar: pare că înseamnă ceva, nu se ştie ce. Eşti ca pe un balcon înalt, cu noapte multă dedesubt, în care arunci ţigările fumate şi încă aprinse: ţigările, gândurile...

Azi, sala este mută şi spectatorii plâng. Adio, doamna Temelie!

A plecat după Luchi

Teatrul gălăţean a pierdut încă un nume dintre cele care meritau a fi scrise cu majuscule. Stela Popescu Temelie, soţia regretatului actor şi regizor Lucian Temelie, a plecat, ieri, dintre noi. O plecare tragică, grăbită, cu de la sine putere.

Cei care au cunoscut‑o şi i‑au fost colegi, din 1966 până în 1990, pe scena Teatrului Dramatic gălăţean, vorbesc acum despre distinsa actriţă cu lacrimi în ochi.

Ioana Citta Baciu: "Era o colegă extraordinară. Mi‑a fost parteneră directă în multe piese, ne‑am înţeles foarte, foarte bine. În spectacolul ŤExť, de pildă, toată piesa eram aproape numai noi două pe scenă. N‑am avut nici cea mai mică neînţelegere, dimpotrivă, ne susţineam reciproc. Se lucra dumnezeieşte cu ea! Era o colegă deosebită şi o mamă devotată. Ce rău îmi pare că ne‑a părăsit!".

Grig Dristaru: "Avea un suflet tare bun! După facultate, în 1966, eram o mare familie. La ei acasă învăţam rolurile. O actriţă cu un talent nativ, pe ce punea mâna, încă de la lectură, rolul său se transforma în artă. În ŤPrinţ şi Cerşetorť îmi amintesc, ea era Prinţul şi făcea un rol memorabil. Îmi pare atât de rău că s‑a dus... Era o colegă nemaipomenită. Şi‑a iubit fantastic de mult soţul şi cred că acest gest funest l‑a făcut tot din dragoste pentru el. S‑o odihnească Dumnezeu şi să o înţeleagă. N‑a mai avut putere să reziste fără Luchi".

Vlad Vasiliu: "Una dintre cele mai dragi partenere pe care le‑am avut pe scenă. Când eram tânăr, actor novice, şi jucam alături de ea, eram sigur de succes pentru că era cea care mă ridica. Nenumărate sunt rolurile în care Steluţa ştia de fiecare dată cum să fie la înălţime. Imediat după Revoluţie s‑a pensionat şi a lucrat împreună cu soţul său în compania particulară Trianon. Stela era dependentă de Luchi. Foarte iubitoare, o fire casnică, probabil că nu a mai rezistat după ce el s‑a stins. Îmi pare nespus de rău că nu sunt în Galaţi zilele astea, dar sufleteşte sunt alături de familia Temelie, şi cea care e aici şi cea din ceruri!".

Gheorghe V.Gheorghe: "Un om deosebit şi plin de har, foarte apropiat, comunicativ, un om cum rar găseşti în teatru. Nu era bârfitoare, îşi vedea de treabă. Pe scenă, avea un haz debordant. Mi‑o amintesc în "Avarul", unde era Lizeta - cea de care se îndrăgostea personajul principal. Îmi mai vin în minte "Florin şi Florica", "Gimnastica sentimentală" - alte două spectacole - reper în care a jucat Stela. Ne pare tare rău că ne‑a părăsit. A fost un gest nesăbuit...".

Ultima dată, gălăţenii au văzut‑o pe scenă în 2004, când şi‑a lansat volumul autobiografic "Frunzele plâng toamna", apărut la Editura N´Ergo. Atunci, Stela Popescu Temelie le‑a spus spectatorilor câteva cuvinte memorabile. Nimeni nu s‑ar fi gândit ce destin avea să aibă îndrăgita actriţă: "Vă mulţumesc pentru toată dragostea dumneavoastră. O viaţă întreagă, harul pe care mi l‑a dat Dumnezeu l‑am folosit, în durere sau bucurie, să vă dăruiesc lumina; lumina pe care am primit‑o înapoi de la dumneavoastră. Eu n‑am jucat pentru mine. Am jucat pentru oameni, ca să le simt sufletele. Fericirea mea a fost când am simţit sufletele dumneavoastră lângă al meu".

Cei care doresc să‑i aducă un ultim omagiu o pot face la Biserica "Trei Ierarhi" din Mazepa II, unde se află depusă. Dumnezeu s‑o odihnească!

http://www.viata-libera.ro/index.php?pa ... l&id=22556

Link to comment
Share on other sites

Era, într-adevär, o actritä foarte bunä. O singurä datä am väzut-o jucând: Frosa, în "Sfântul Miticä Blajinu", de Baranga, în aprilie 1976 (un spectacol de comedie excelent, care mi-a influentat mult viata) - si de-atunci n-am uitat-o.

Dumnezeu s-o ierte.

Link to comment
Share on other sites

De ce se sinucid actorii

TEATRUL - O MOARĂ DE MĂCINAT SUFLETE

Mai mult decât alte profesii, actoria macină. "Teatrul, spunea regretatul Marcel Hîrjoghe, este o moară de măcinat suflete". Ce se vede pe scenă, din scaunul confortabil de spectator, este doar ceea ce se află în lumina reflectoarelor. Însă dramele, munca până la epuizare, viaţa personală sacrificată, acestea rămân întotdeauna în culise, la cabine, în ateliere sau, de cele mai multe ori, în sufletul fiecăruia.

O actriţă s‑a sinucis, asta au scris toate ziarele de ieri pe prima pagină. Avea 72 de ani, îşi pierduse soţul şi, implicit, raţiunea de a mai trăi. Stela Popescu Temelie nu numai că a trăit pentru alţii ("Eu nu am jucat pentru mine. Am jucat pentru oameni, ca să le simt sufletele", spunea actriţa în cartea sa autobiografică) , dar nici nu a mai avut răbdare să moară când îi era scris, ci a ales să plece mai repede pentru a fi lângă Luchi, soţul ei. Nici măcar fiul lor, Dragoş, care o iubea şi o îngrijea, nu i‑a mai putut da motivaţia de a lupta cu viaţa.

În Teatrul Dramatic au mai fost, de‑a lungul anilor, trei sinucideri. Alte trei actriţe şi‑au decis singure sfârşitul, în anii ´70: Daciana Zăvoianu s‑a aruncat de la etajul patru, Ştefania Goruneanu (o actriţă de excepţie!) s‑a înecat în Dunăre, iar Veronica Iraşog s‑a otrăvit. Motivele au fost diferite: în primul caz, persecuţia politică, ceea ce a dus la concediere. S‑a aruncat de la fereastră când a aflat că‑i va fi luat apartamentul de serviciu; în al doilea caz � o dramă sentimentală care a dus la refugiul în alcool; în ultimul caz, pierderea soţului şi izolarea de colegi. Niciuna dintre cele trei actriţe nu avea copii.

Un alt caz, de altă natură, a fost cel al unui prim balerin de la Teatrul Muzical, care s‑a spânzurat când miliţia îi bătea la uşă, pentru a nu fi închis, din cauza orientării sale sexuale. Îmi vine în minte şi o întâmplare similară, dar petrecută la Bucureşti, când balerina Irinel Liciu s‑a sinucis imediat după moartea soţului său, scriitorul Ştefan Augustin Doinaş.

Ce‑i face pe unii dintre actori să aleagă calea sinuciderii? Dincolo de scenă, dincolo de strălucirea costumelor pe care le îmbracă în lumina reflectoarelor şi dincolo de destinele personajelor pe care le interpretează, actorii sunt oameni. Poate mai trişti şi mai singuri decât ne‑am putea imagina. Actriţelor, profesia le răpeşte prea mult din viaţa personală, pentru a mai putea fi şi mame. Mai târziu, lipsa copiilor e încă un motiv care duce la pierderea motivaţiei de a mai trăi, când scena, sau soţul, dispar din viaţa lor.

Actorii sunt, cu siguranţă, oameni foarte sensibili (cu toate simţurile exacerbate, cum afirma regizoarea Sanda Manu). Altfel nu ar putea face cu atâta dăruire şi talent o profesie care, cu siguranţă, nu este la îndemâna oricui. Singurătatea e, în cele mai multe din cazuri, ultima picătură care îi face să recurgă la gestul suprem.

Prieteniile, îmi spunea cineva, nu mai au profunzimea de altădată. Eadevărat. Astăzi, când am uitat să scriem o scrisoare şi nu mai ştim adresele vechilor prieteni, poate că ar fi timpul să ne oprim un pic din goana asta numită viaţă. Şi poate că ar trebui să‑i întrebăm pe cei de lângă noi ce îi doare, care le sunt frământările, înainte de a afla că încă unul dintre ei a plecat.

http://www.viata-libera.ro/index.php?pa ... l&id=22579

Link to comment
Share on other sites

Create an account or sign in to comment

You need to be a member in order to leave a comment

Create an account

Sign up for a new account in our community. It's easy!

Register a new account

Sign in

Already have an account? Sign in here.

Sign In Now
 Share

×
×
  • Create New...

Important Information

We have placed cookies on your device to help make this website better. You can adjust your cookie settings, otherwise we'll assume you're okay to continue.