Jump to content

O scenografă din Galaţi s-a impus la Iaşi


dcp100168

Recommended Posts

"Încerc să fac lumea mai frumoasă, de aici, de la teatru"

Născută la Galaţi, pe 9 decembrie 1956, Rodica Arghir este absolventă a Facultăţii de Arte Decorative (Bucureşti), secţia Scenografie, promoţia 1982. În acelaşi an, şi-a început cariera, la Teatrul "Victor Ion Popa" din Bârlad. Printre spectacolele realizate aici se numără "51 la sută", de I.D. Şerban (1982), "Telegrama" de Aldo Nicolaj (1983), "Pensiunea Doamnei Olimpia" de I. D. Şerban, "Danilă Prepeleac" de Constantin Paiu, "Hangiţa" de Carlo Goldoni (1983), "Piatra din casă" de Vasile Alecsandri (1984). După "Moralitatea Doamnei Dulska" de Gabriela Zapolska în regia lui Matei Varodi (1984), Rodica Arghir a devenit scenograf la Teatrul Naţional "Vasile Alecsandri" Iaşi, unde a început cu "Într‑un parc pe o bancă de Alexander Ghelman", în regia lui Saul Taişler (1985). Au urmat: "Adio studenţie" de Alexander Vampilov, "Insula" de Mihail Sebastian, "Răceala" de Marin Sorescu, "O dragoste nebună, nebună, nebună..." de Tudor Popescu, "Cerul înstelat deasupra noastră" de Ecaterina Oproiu; "O noapte furtunoasă" de I. L. Caragiale. Cele din urmă spectacole dinainte de 1989, au fost "Mielul turbat" de Aurel Baranga" (1988), "Pofta de cireşe" de A. Osiecka, "Şase personaje în căutarea unui autor" de Luigi Pirandello, "Cartea lui Ioviţă" de Paul Everac, "Tatăl" de August Strindberg. 1990 a stat sub semnul lui Federico Garcia Lorca, Rodica Arghir semnînd scenografia pentru "Casa Bernardei Alba", în regia Irinei Popescu Boieru, care şi-a lăsat amprenta şi asupra spectacolelor "Spectatorul condamnat la moarte" de Matei Vişniec, "Pescăruşul" de A. P. Cehov, "Astă seară se improvizează" de Luigi Pirandello. Printre numeroasele spectacole care au urmat sînt "Caviar, vodka şi bye‑bye" de George Astaloş, "Cîntecul lebedei" de A.P. Cehov, "Teibele şi demonul ei" de Isaac Bashevis Singer, "Strigoii" de Henrik Ibsen; "Roberto Zucco" de M. Koltes, "Inimă de cîine (O istorie monstruoasă)" de Mihail Bulgakov; "Viaţa mea sexuală" de Cornel George Popa (2005 - se joacă şi în stagiunea 2009/2010), "Arborele tropicelor" de Yukio Mishima (în regia lui Alexander Hausvater, 2007) şi altele. Nu au lipsit colaborările cu teatre din ţară, dar şi cu Opera Naţională Română Iaşi sau cu trupe private. Rodica Arghir a efectuat numeroase turnee în ţară la festivaluri de prestigiu (naţionale şi internaţionale) şi în străinătate (Franţa, Italia, Austria, Lituania, Scoţia), a ţinut cursuri de istoria scenografiei la Universitatea de Arte "George Enescu", a predat la Liceul de Artă "Octav Băncilă" Iaşi. Este doctorand în profilul "Teatrologie" la Universitatea de Arte "George Enescu" cu tema "Teatrul poetic european - momentul Cehov". Are în palmares Premiul UNITER (1989) pentru scenografie cu spectacolele "Şase personaje în căutarea unui autor" de Luigi Pirandello, regia: Irina Popescu Boieru, şi "Tatăl" de August Strindberg, regia: Dan Alexandrescu.

O tinereţe cu "bîzdîc"

"E foarte greu de povestit cum a început totul. A început de foarte mult timp. Desenam mai bine decît vorbeam şi a ţinut minunea asta cu desenatul, înainte, în timpul şi după grădiniţă. La un moment dat a luat amploare, după ce iniţial era ca un bulgăraş de zăpadă. Părinţii mei sperau pentru copilul lor să facă o facultate serioasă, să aibă o carieră de om normal, atît doar că eu am optat pentru anormal: pentru poveste, pentru altfel de viaţă, o viaţă de nebun, de creaţie, de plastician care s-a transformat în nenumărate lucruri, pentru că nu e suficient să fii plastician, ca să fii scenograf. Există proiectare, şuruburi, nenumăraţi termeni tehnici care se învaţă la un moment dat în şcoală, dar foarte mult se învaţă pe furate", îşi începe istorisirile interlocutoarea mea, într-o după-amiază de decembrie destul de gri, într-o sală în care decorul începe a se ivi, colorat.

La Galaţi, a făcut Liceul de Arte Plastice. "Ai mei au spus, bine, e un moft! Şi după-aceea îşi doreau să-mi bage minţile în cap". Părinţii şi toată familia erau "normali", prin asta înţelegînd Rodica Arghir (atunci, dar şi acum, după mulţi ani de teatru), un serviciu de la 7 la 4, cu o condică semnată. "Recunosc, şi eu am avut experienţa acestui program şi am realizat că nu este genul de viaţă pe care mi-l doresc, să fac în fiecare zi acelaşi lucru, să alerg să semnez o condică. Şi am ţinut-o pe-a mea, chiar dacă n-am intrat din prima şi nici din a doua încercare la facultate. Am fost coşmarul familiei", admite Rodica Arghir, acum. "Mi-am ales ceva de neatins. Vroiam să intru la unica secţie de scenografie din ţară, la Bucureşti. Am avut experienţa căderilor spectaculoase, sub linie, cînd zici Da' de ce eu? Da' de ce mi se întîmplă mie?" Pe cele 7 locuri se înghesuiau 157 de candidaţi la proba eliminatorie. "Eu am ţinut-o langa. Am avut un bîzdîc! Neintrînd din prima, m-am angajat desenator tehnic, am avut condica la Institutul de Proiectări din Galaţi. Nu am vrut să cer bani alor mei, care nu au fost de acord cu opţiunea mea. Nici asta nu a fost o decizie pe care să o regret, pentru că acolo am făcut proiectare, am lucrat cu oameni minunaţi. Acum, sinceră să fiu, nu sfătuiesc pe nimeni să facă la fel ca mine. Ştiam cîte ceva despre ceea ce urma să fac, nu ştiam tot... A fost cumplit de greu. Dar la mine totul a fost de poveste. Am intrat la scenografie pentru că vroiam, pentru că îmi doream".

Harta cu teatru

După facultate, a primit o repartiţie guvernamentală, "cu rigla pe hartă": "Am numărat unde erau centimetri mai puţini, plecînd de la Bucureşti, şi am ales Bîrladul. Erau puţine teatre, multe oraşe închise. Mi-am făcut ucenicia acolo, locuind, la început, într-o cabină din teatru. Apoi am căpătat chiar o cameră într-un apartament. Iarna, se dădea căldură! Cînd era cald, erau două grade în casă. A fost o experienţă, o treaptă a vieţii. Am cunoscut şi am lucrat însă cu oameni extraordinari. Cred că totul e o continuă alergare".

După doi ani şi jumătate din cei trei obligatorii de stagiatură, Rodica Arghir a dat examen pentru postul de scenograf de la Naţionalul ieşean. "Am fost la Consiliul Judeţean Vaslui, cu povestea vieţii mele, spunînd unei persoane necunoscute cît de mult îmi doresc eu să ajung la Iaşi. A semnat în ultima secundă, întîmplarea a făcut ca acea persoană, al cărei nume nu-l mai ştiu, să fie demisă a doua zi. Era o femeie".

Teatrul, la Iaşi

Aripile au prins curaj să zboare, tocmai în anii aceia care erau gri. Intrarea într-o altă poveste nu poate avea nimic monoton. Poţi să faci abstracţie de blocurile gri, de tristeţe, de pătrăţele şi alte monotonii. "Îmi doream cu disperare să fac altceva. Altceva-ul era scenografia, spectacolul. Fiecare spectacol este o altă poveste. De fiecare dată intri într-o lume nouă: mai bună, mai rea, mai frumoasă, mai urîtă, cu diverse pilde. Simţeam nevoia de liberate. Asta a fost eliberarea mea. Mi-am dorit să fiu liberă şi să pot să creez. Să pot ajuta oamenii altfel. Să-i ajut vizual, creînd un spaţiu grafic, o magie. A scenei. A fost o perioadă în care, în România, totul era foarte trist. Iar eu mi-am dorit cu disperare să luminez pe cei din jurul meu. Să-i ajut să vadă colorat. Să vadă că sînt şi lucruri frumoase pe lume, nu numai coada la pîine, la carne". Rodica Arghir îşi aminteşte şi acum că lucra la "Hangiţa" (regia Matei Varodi), la Bîrlad, în plină eră a cozilor: "Cu Goldoni alături, pentru mine viaţa era foarte frumoasă. Chiar dacă nu aveam nenumărate bunătăţi pe masă. Ne întîlneam la nişte cartofi prăjiţi, la o cană de vin fiert şi lucram. Hangiţa a fost un spectacol colorat, tonic, la care lumea venea cu mare plăcere". Apoi, au fost mereu alte şi alte spectacole care i s-au lipit de suflet. Primul, "Într-un parc pe o bancă", cu Despina Marcu şi Costel Popa: "Decorul era format dintr-o bancă, un felinar, o chitară şi doi actori geniali".

Refugiu şi după '89

După 20 de ani de la sfîrşitul epocii gri, teatrul a rămas pentru Rodica Arghir tot un refugiu. "Pentru mine e o tristeţe. Pe lîngă mine timpul trece, poate şi pe lîngă ceilalţi. Nu-mi închipuiam în momentul acela din decembrie '89 că o să dureze atît de mult. În continuare sînt probleme greu de rezolvat. În continuare sîntem pe nisipuri mişcătoare. Mi-am pierdut încrederea în politică. Asta nu înseamnă că nu mă duc la vot. Ba da! Am o opţiune. Dar Brucan a avut dreptate: nu se vede malul după 20 de ani! Încerc să fac lumea mai frumoasă, de aici, de la teatru. Mi se şi spune adesea: asta-i nebună!"

O nebunie frumoasă, din care te împărtăşeşti în fiecare minut petrecut alături de Rodica Arghir. Scenograf. O profesiune cu "bîzdîc".

http://www.evenimentul.ro/articol/ncerc ... eatru.html

Link to comment
Share on other sites

Create an account or sign in to comment

You need to be a member in order to leave a comment

Create an account

Sign up for a new account in our community. It's easy!

Register a new account

Sign in

Already have an account? Sign in here.

Sign In Now
×
×
  • Create New...

Important Information

We have placed cookies on your device to help make this website better. You can adjust your cookie settings, otherwise we'll assume you're okay to continue.