Revoluţia la Galaţi

dcp100168 · December 17, 2009

Cine şi ce îşi mai aminteşte despre zilele din decembrie 1989 la Galaţi?

dcp100168 · December 21, 2009

Enigmele diversiunilor din decembrie 1989, inca secrete

» Nici dupa 20 de ani, la Galati nu au fost descalcite enigmele unora dintre cele intamplate in decembrie 1989 » Navalistii ar fi trebuit sa se impuste cu siderurgistii, pentru apararea sediului "puterii populare" exercitate de maiorul Platica Vidovici, devenit mai tarziu "baronul" local PDSR.

In perioada revolutiei, la Galati, din cauza diversiunilor preconizate sau improvizate, care au creat o psihoza a terorismului, paroxismul a fost atins pe 23 decembrie, cand, dupa lasarea serii, a fost lansat zvonul ca spre Galati s-ar indrepta mai multe elicoptere, teroristii intentionand sa declanseze un atac asupra orasului. A fost ordonat camuflajul in tot orasul, a fost oprit traficul, fiind permisa numai circulatia autovehiculelor militare. In scurta vreme a fost declansata si lupta cu teroristii, din mai multe puncte din oras fiind trase "ca la nunta" salve de artilerie. S-a tras numai cu trasoare, ceea ce a sporit valoarea "spectacolului", chiar daca astfel teroristii puteau descoperi usor punctele din care se trage si sa lanseze contraatacuri. Pe 24 decembrie, maiorul Ilie Platica Vidovici, sef al dispozitivului de paza de la sediul fostei judetene PCR, unde fusese instalat comitetul provizoriu FSN, a dat o lovitura de palat, arestandu-i pe toti membrii comitetului. Pentru ca ii banuia pe membrii comitetului, in mare parte profesori, de terorism!

Dupa lovitura de palat, a existat riscul unei confruntari intre membrii garzilor patriotice de la Santierul Naval si de la Combinatul Siderurgic. La detasamentul din Santierul Naval s-a dat alarma pentru ca sediul fostei judetene PCR, acum centrul de putere al maiorului Platica, este atacat de teroristi care vin pe actuala strada Eroilor. Li s-a ordonat sa plece sa apere sediul, intrand in dispozitiv prin spatele cladirii. Atunci li s-a ordonat sa ia munitie si sa incarce armele, dar mai multi ingineri navalisti au fost de parere ca, pentru evitarea schimburilor de focuri din cauza unor confuzii, lazile cu munitie trebuie sa fie luate in autobuz, iar munitia sa fie distribuita doar daca situatia impune folosirea munitiei de razboi. Cand au ajuns, au constatat ca nu era vorba de nici un atac al teroristilor. Ulterior, s-a aflat ca fusese data o alerta similara si garzilor patriotice de la Combinatul siderurgic, dar acolo mesajul suna altfel: teroristii pusesera stapanire pe sediul Comitetului Provizoriu.

In revolutie si-au pierdut viata 17 galateni

In Revolutie au murit 17 galateni, dar numai trei in Galati, restul pierzandu-si vietile in schimburile de focuri de la Metrou, sau de la Timisoara si Oradea. Cele trei victime au fost: un barbat calcat de un tanc pe 24 decembrie in localitatea Movileni, un militar, care a fost impuscat pe 27 decembrie in timp ce sarea gardul unitatii dupa ce fusese in oras, si un barbat impuscat pe 5 ianuarie la Posta Centrala din Galati.

http://www.romanialibera.ro/dobrogea/a1 ... crete.html

dcp100168 · December 21, 2009

Comemorare la 20 de ani de la Revoluţie

Astãzi, 22 decembrie 2009, sunt programate o serie de manifestãri prilejuite de împlinirea a 20 de ani de la Revoluţia Românã. La ora 10.00 se va desfãşura ceremonialul depunerii de coroane la Monumentul Eroilor Martiri ai Revoluţiei din Decembrie de lângã Teatrul Dramatic, iar la ora 12.00 se va ţine slujba de pomenire şi se vor depune coroane la mormintele eroilor martiri din Cimitirul Eternitatea.

toto · December 22, 2009

In perioada revolutiei, la Galati, din cauza diversiunilor preconizate sau improvizate, care au creat o psihoza a terorismului, paroxismul a fost atins pe 23 decembrie, cand, dupa lasarea serii, a fost lansat zvonul ca spre Galati s-ar indrepta mai multe elicoptere, teroristii intentionand sa declanseze un atac asupra orasului...

Alte zvonuri: apa otravita, si explozia combinatului, a fabricii de oxigen mai exact, ce urma sa "rada" jumate de oras...

oana6200 · December 22, 2009

Cine şi ce îşi mai aminteşte despre zilele din decembrie 1989 la Galaţi?

Doar ştiţi că io-s nostalgic convins!

dcp100168 · December 22, 2009

Eroii gălăţeni morţi în decembrie 1989 pentru libertate

În urmă cu 20 de ani, 16 gălăţeni şi-au pierdut viaţa în schimburile de focuri de la Metrou, Televiziunea Română sau în Piaţa Universităţii. În Galaţi au fost trei victime: un bărbat călcat de un tanc pe 24 decembrie în localitatea Movileni, un militar, care a fost împuşcat pe 27 decembrie în timp ce sărea gardul unităţii după ce fusese în oras, şi un bărbat împuşcat pe 5 ianuarie în faţa Poştei Centrale.

Ei sunt cei care au luptat şi au murit pentru libertate:

1.Bejenaru Florin, soldat în termen la UM 01649 din Bucureşti, a decedat pe 22 decembrie 1980 în urma luptelor din capitală, din zona Televiziunii Române.

2.Soldatul în termen Băsescu Florin Daniel din Galaţi a murit pe 21 ianuarie 1990 în Unitatea Militară 0193 din Hunedoara.

3. Budescu Dumitru, 44 de ani, muncitor din comuna gălăţeană Oancea. A murit pe 24 decembrie 1989 în satul Movileni călcat de un TAB.

4. Marian Aurel Chiosea, soldat în termen la UM 01239 Constanţa , 20 de ani, a murit pe 2 ianuarie, împuşcat în piept. Familia a refuzat eliberarea certificatului de erou-martir , motivând că nu are nicio certitudine că el ar fi decedat.

5.Marian Ciobanu, soldat în termen la UM 01291 Turda, 20 de ani, din comuna Ceteşti, a murit pe 24 decembrie 1989, ora 6.00, în incinta unităţii lovit de un proiectil, tirul de pe TAB nefiind dirijat.

6. Florentin Coliba, muncitor în Bucureşti la aceea vreme, a dost împuşcat în picior pe 22 decembrie 1989, în Bucureşti, la intrarea principală în fostul CC. Piciorul i-a fost amputat, a făcut septmicie şi a decedat în ziua de Crăciun la Spitalul Militar

7. Costel Crap, soldat în termen la UM 01065 Negoieşti-Prahova, a fost împuşcat în barbă în Bucureşti, în zona Televiziunii Române. A decedat pe 23 decembrie.

8. Leonete Crihană, muncitor în Bucureşti a fost împuşcat pe 24 decembrie 1989, în zona Televiziunii

9.Tudor-Toma Dobre, student în anul V, la Facultatea de Electronică Bucureşti a murit la vârsta de 24 în Complexul Studenţesc Belvedere.

10. Neculai Florea, locotenent la UM 1959 Galaţi, a fost împuşcat cu o rafală de armă automată în incinta unităţii, pe 27 decembrie, ora 21.00

11. Marian Grigoraş, soldat în termen la UM 01831 Bucureşti a fost împuşcat pe 23 decembrie în zona MAPN.

12. Paul Ionaşcu, de profesie muncitor betonist a fost împuşcat la Bucureşti, Sala Palatului. A murit la vârsta de 21 de ani, pe 23 decembrie 1989.

13. Nelu Mitu, maistru la Turbomecanica Bucuresti, născut în 1956 în comuna Bălăbăneşti,a murit pe 21 decembrie 1989 în Piaţa Universităţi, după cea fost împuşcat în zona abdominală

14.Costel Felician Niţă, născut în 1968 muncitor în Galaţi a decedat ân legatura cu evenimentele : 5 ianuarie , în zona Postei Centrale

15. Neculai Penciu, soldat în termen la UM 01731 Timişoara, a murit pe 2 ianuarie 1990 în incinta unităţii.

16. Silvica Toboş, soldat în termen la UM 01226 Bucureşti, a murit pe 26 decembrie 1989, in dispozitivul de apărare a MApN.

http://www.adevarul.ro/locale/galati/Er ... 82799.html

dcp100168 · December 22, 2009

Actorul Vlad Vasiliu: nu asta ne-am dorit în decembrie ’89!

Una dintre personalităţile marcante ale Revoluţiei de la Galaţi este fără îndoială actualul director al Teatrului Dramatic, Vlad Vasiliu. După 20 de ani de democraţie actorul gălăţean este convins că societatea nu arată aşa cum au visat cei care au ieşit în stradă în 1989. „Este altceva faţă de ceea ce era pe vremuri, în comunism, dar este şi altceva faţă de ceea ce ne-am dorit. Sunt dezamăgit în primul rând de actuala clasă politică, care nu a reuşit în niciun fel să ducă la bun sfârşit visul revoluţionarilor: acela de a avea o ţară în care totul să funcţioneze bine, cu e economie solidă şi cu un funcţionar plin de respect", spune Vlad Vasiliu.

Când este întrebat de viitorul României, Vlad cade pe gânduri: „În clipa în care generaţia noastră nu va mai fi, este posibil ca voi, ăştia tinerii, să reuşiţi să duceţi la bun sfârşit dezideratul nostru, al revoluţionarilor din decembrie 89. Asta nu înseamnă că nu va mai fi nevoie şi de un «bătrân»! Trebuie combinate părerile celor două generaţii".

Chiar dacă au trecut 20 de ani, actorul are amintirea vie a evenimentelor care s-au derulat în acele zile. „Trei lucruri mi-au rămas întipărite în minte: mulţimea fericită din faţa prefecturii, care se bucura de căderea cortinii de fier, momentul de mare credinţă când le-am recitat oamenilor speriaţi «Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie», dar şi momentul în care am fost arestat de Ilie Plătică Vidovici", a mai spus Vlad Vasiliu. Vă reamintim că, la Galaţi, revoluţionarii „civili" au fost arestaţi în 23 decembrie 1989 de revoluţionarii „militari" care considerau că sunt mai îndreptăţiţi să preia puterea.

http://www.adevarul.ro/locale/galati/Ga ... 82886.html

dcp100168 · December 22, 2009

Eroi sărbătoriţi prin nepăsarea oamenilor

Gălăţenii au comemorat ziua de 22 decembrie prin multă nepăsare. Asta după ce un număr de maximum 50 de persoane, incluzând personalul Ministerului Administraţiei şi Internelor şi cel al Ministerului Apărării Naţionale şi autorităţile locale au participat la ceremonia de depunere a coroanelor de flori la monumetul eroilor Revoluţiei din 1989. Totodată, la cimitirul ”Eternitatea” au participat mai mulţi reprezentanţi ai partidelor care de asemenea au depus coroane de flori.

La două decenii de la cea mai violentă mişcare de protest care a avut ca deznodământ eliberarea românilor de sub ”jugul” comunist plătită în final cu sângele oamenilor nevinovaţi, dar sătui de atâta sărăcie şi ”prostituţie” morală, nimeni nu mai acordă importanţă zilei de 22 decembrie. La Galaţi, puţină lume îi mai plânge pe cei pe care îi numim sugestiv ”eroi ai Revoluţiei Române din decembrie 1989”. Dat fiind faptul că oraşul dunărean nu este considerat oraş martir, ieri doar autorităţile, membri ai structurilor MApN şi MAI şi câţiva revoluţionari precum şi reprezentanţi ai Ligii Studenţilor din Galaţi (LSG) au participat la ceremonialul de depunere a coroanelor de flori la monumentul eroilor revoluţiei situat pe esplanada din faţa Prefecturii, semn că oamenii nu mai acorda o importanţă majoră acestei zile. ”Această perioadă înseamnă ceva, însă nu uitaţi că în aceşti 20 de ani am avut ocazia să ne bucurăm de anumite privilegii şi libertăţi datorită celor care au murit în 16-22 decembrie 1989 şi a celor care au murit la revoluţie. Nu trebuie să uităm, nu avem voie să uităm că probabil va veni o vreme când la rândul nostru le vom povesti copiilor noştri despre istoria trăită în direct. Din nefericire, la cei 20 de ani de la revoluţie românii sunt mai dezbinaţi ca niciodată, parcă nu am învăţat nimic din acele vremuri tulburi ale istoriei noastre recente. Eu nu pot să le urez ”Sărbători Fericite”, ”La Mulţi Ani” tuturor celor care au contribuit la revoluţia română de la 1989 şi să ştie că fiecare dintre noi, cu toate problemele noastre, suntem alături de ei”, a declarat Nicuşor Ciumacenco, viceprimarul municipiului Galaţi. La cimitirul ”Eternitatea” au participat mai mulţi reprezentanţi ai organizaţiilor locale ai partidelor, care conform tradiţiei au depus jerbe de flori în onoarea celor cazuţi pentru libertate.

http://www.impartial.ro/index.php?func= ... &articol=1

dcp100168 · December 23, 2009

„Nici acum nu înţeleg de ce s-a tras în noi!”

Cei 60 de oameni din detaşamentul „Dunărea" se întreabă şi azi de ce trăgeau teroriştii în Muzeul Naţional de Istorie. După 20 de ani de democraţie Eugen Stoleriu, unul dintre cei 60 de temerari de la Muzeul Colecţiilor, spune că statul nu dă doi bani pe jertfa tinerilor din `89. La fix 20 de ani de la Revoluţie unul dintre membrii celebrului Detaşament „Dunărea", care a apărat în decembrie `89 Muzeul Naţional de Colecţii din Bucureşti, are încă o mare dilemă neelucidată. „De ce trăgeau dom'le în muzeu? Nu apăram cine ştie ce arme strategice sau instalaţii de comunicaţii, apăram tablouri din secolele XVI-XVII, mobilier de epocă, ceramică de excepţie sau alte obiecte de colecţie. Probabil că voi muri şi nu voi afla de ce s-a tras în noi, cei care apăram acest Muzeu", spune trist Eugen Stoleriu. El este unul dintre cei 60 de gălăţeni care au stat, din 23 decembrie şi până pe 28, în interiorul Muzeului Naţional de Colecţii, atunci când lucrurile se mai liniştiseră, iar armata preluase controlul asupra muzeului.

Povestea

Detaşamentul "Dunărea" a plecat chiar din timpul zilei de 22 decembrie spre capitală, şi nu era format din 60 de membri, ci din peste 300, dar, odată ajunşi pe Calea Victoriei, oamenii au dispărut în grupuri. Pentru că l-a auzit la televizor pe directorul muzeului cerând ajutorul, Eugen Stoleriu, împreună cu alţi câţiva revoluţionari, au strâns repede 60 de oameni cu care au plecat la Bucureşti. "Am cooptat în echipă şi două femei, pentru că ne aşteptam să fim răniţi. Trebuia să avem pe cineva care să ne bandajeze", îşi aminteşte revoluţionarul gălăţean, care este în acest moment şi preşedintele CORD Galaţi. Din fericire, echipa s-a întors în întregime la Galaţi, fără nicio pierdere.

Concluzia

Invitat ieri la o dezbatere prilejuită de împlinirea a 20 de ani de la Revoluţia din 1989, Eugen Stoleriu a ţinut să acorde o bilă neagră autorităţilor, pe care le acuză că nu dau doi bani pe jertfa tinerilor din 1989. "Ei se întâlnesc, îşi dau diplome între ei, depun coroane scumpe de flori, în numele partidelor din care provin, iar noi stăm şi ne lingem rănile. Cred că întâlnirea noastră de azi este una a desnădejdei. Noi i-am dus acolo sus şi ei au cam uitat de noi", a ţinut să precizeze revoluţionarul gălăţean. Eugen Stoleriu ţine şi acum la loc de cinste diploma oferită de fostul preşedinte al României, Ion Iliescu, pentru meritele Detaşamentului "Dunărea".

http://www.adevarul.ro/locale/galati/Ga ... 82524.html

dcp100168 · March 9, 2010

Cum au fost oprite tancurile ruseşti la podul de peste Prut

* Mărturii teribile din momentul 22 decembrie 1989, când tancurile ruseşti erau pregătite, la frontieră să invadeze România. Locotenentul Cotos avea misiunea să se lupte cu tancurile, dar avea doar o amărâtă de mitralieră.

Actorul Vlad Vasiliu, care a fost în miezul evenimentelor din decembrie 1989 (ba chiar a fost, la un moment dat, şi revoluţionar, şi terorist!!!) ne-a povestit o întâmplare teribilă, legată de tentativa armatei ruseşti de a invada România.

Mărturisirea actorului, care a fost în primul comitet al revoluţionarilor din Galaţi, în 22 decembrie 1989, este impresionantă. „Fusesem chemaţi la un moment dat de cei de la grupul de grăniceri. La Giurgiuleşti, apăruseră tancurile ruseşti pe pod. Atmosfera era extrem de tensionată", povesteşte Vlad Vasiliu. „Era un locotenent pe vremea aia - acum nu mai ştiu ce-o fi - Cotos era numele lui. N-am să-l uit niciodată. Ne arăta: «Uite, asta avem noi!» Era un scut mic cu o puşcă mitralieră. «Primul tanc poate-l opresc, spunea, dar al doilea mă face zob». Dar spunea chestia asta cu o dezinvoltură teribilă. «Asta am, asta fac, mai departe vă priveşte ce faceţi voi acolo!»", îşi aminteşte actorul. „Am fost pană la pod la Giurgiuleşti şi l-am cunoscut pe el, pe Ichim, şi pe Crăciun, care era adjunct atunci. Se uitau şi ei la acest locotenent, ridicau din umeri. Ce puteai să faci? Rusul era pe pod. Cu primul tanc pană la linia roşie. Aşteptau ordin să intre", continuă povestea.

„Cred că Iliescu a oprit tancurile"

„Nimeni nu poate să-mi schimbe părerea că Iliescu i-a oprit. Ei intrau, dar probabil li s-a spus că nu mai e nevoie, că s-a rezolvat. Cotos, nebunul, s-a dus la primul tanc şi le-a făcut semn să se dea mai în spate. Ruşii arătau linia roşie din faţa şenilelor şi locotenentul le arăta ţeava care depăşea linia. Un ţâr de om - că nu avea mai mult de 50 de kile - avea curaj să împingă tancurile mai în spate. Plutea aşa un fel de nebunie în aer"...

Despre locotenentul Cotos nu mai ştie nimeni nimic. A ieşit din armată şi a dispărut. Foştii colegi spun că nu era gălăţean, ci de undeva din Oltenia.

http://www.adevarul.ro/locale/galati/Povestile_Revolutiei-Cum_au_fost_oprite_tancurile_rusesti_la_podul_de_peste_Prut_0_221977991.html

dcp100168 · May 4, 2010

Galaţi: revoluţionari fără Revoluţie

Oraşul de la Dunăre este simbolul unei realităţi dure: România abundă de „eroi“ care au speculat financiar momentul „Decembrie 1989“. Până la ora 12.09 a zilei de 22 decembrie 1989, la fuga Ceauşeştilor de pe acoperişul CC, la Galaţi n-a existat niciun protest de masă. Chiar şi aşa, mulţi beneficiază de titluri de revoluţionari.

Nici morţii de la Timişoara, nici Baricada din centrul Bucureştiului nu au tulburat liniştea oraşului Galaţi, în a doua jumătate a lui decembrie 1989. Gălăţenii au suportat regimul comunist, fără să cârtească, până în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989. Când Mircea Dinescu şi Ion Caramitru au anunţat la TVR fuga cuplului dictatorial, „Revoluţia" a început şi în Galaţi. Nu s-a dus nicio luptă împotriva vechilor structuri de putere, nu s-a murit în numele Revoluţiei. Luptele au fost purtate pentru preluarea conducerii. La final, „revoluţionarii" s-au ales cu case, spaţii comerciale şi certificate aducătoare de indemnizaţii lunare.

Validare ca la emisiunile de divertisment

Între 1990 şi 1997, în Galaţi au fost eliberate 328 de certificate de revoluţionar. În 2004, odată cu adoptarea Legii 341, care prevede preschimbarea certificatelor, numărul acestora s-a înjumătăţit. Cu sau fără certificate preschimbate, gălăţenii s-au împărţit în şase asociaţii de revoluţionari. Între aceste şase fronturi se poartă grozave războaie de orgolii. Toate acestea, în numele unei Revoluţii care la Galaţi nu a existat.

În judeţul Galaţi au murit trei oameni, în timpul evenimentelor din decembrie 1989: un bărbat aflat în stare de ebrietate - călcat de tanc pe şoseaua dintre Brăila şi Galaţi, un locotenent care a fugit dintr-o Unitate Militară până acasă iar când s-a întors a sărit gardul şi a fost împuşcat de santinelă şi un bărbat împuşcat, prins la furat în port. Răniţi nu au fost.

În oraşul de la Dunăre, „Revoluţia" a început în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, pe strada dintre clădirea fostului Consiliu Judeţean (în prezent - sediul Prefecturii) şi Teatrul Dramatic. „Judeţeana" de Partid a fost luată cu asalt de brofaşii oraşului, care au furat ce era mai de preţ în clădire: televizoare color, aparate radio, tablouri şi altele. A urmat o copie a Revoluţiei din Bucureşti: la Galaţi s-a vorbit de la balcon, iar liderii mişcării au fost un literat şi un actor: scriitorul Apostol Gurău şi actorul Vlad Vasiliu. Au format primul Comitet Revoluţionar Provizoriu punând pe hârtie 27 de nume care au fost citite către mulţimea adunată în faţa Consiliului Judeţean. „Validarea membrilor s-a făcut în felul următor: s-a citit fiecare nume şi mulţimea a aplaudat sau a huiduit, în funcţie de preferinţe. Cine a fost aplaudat a rămas pe listă, cine a fost huiduit - a fost şters", relatează actorul Vlad Vasiliu.

Primul ziar liber

Revoluţia gălăţeană a continuat cu apariţia primului ziar liber din ţară: „Viaţa Liberă". Conform gălăţenilor, acesta ar fi fost scos de la tipar cu câteva minute înaintea ziarului „Libertatea", de la Bucureşti. A fost cam singura „victorie" a revoluţionarilor gălăţeni.

Din studiourile TVR, căpitanul de rangul I Emil Cico Dumitrescu a cerut, în seara de 22 decembrie 1989, ca unităţi militare din Galaţi, Brăila, Focşani şi Buzău să se îndrepte spre Bucureşti pentru apărarea Revoluţiei. În scurt timp, vorbele lui Cico au devenit ordine. Colonelul Neculai Ion Rizea, comandantul de Divizie de la Brăila, i-a ordonat lui Dumitru Chebac, comandantul garnizoanei Galaţi, să se îndrepte spre Capitală cu un dispozitiv de TAB-uri. Chebac a plecat spre Bucureşti în noaptea de 22 decembrie. În lipsa lui, comandant de garnizoană în Galaţi a rămas maiorul Ilie Plătică-Vidovici. O măsură importantă pe care au susţinut-o Chebac şi Plătică-Vidovici a fost aceea de a nu împărţi arme civililor.

Revoluţia a fost demarajul lui Plătică

În seara de 22 decembrie a plecat spre Bucureşti şi o comisie revoluţionară care avea misiunea de a citi la TVR mesajul gălăţenilor. În comunicatul lor către ţară, gălăţenii cereau constituirea unui guvern interimar din care făcea parte şi fostul lider comunist Gheorghe Apostol. S-a convenit însă ca numele lui să nu fie citit pe post. La 22 decembrie, gălăţenii nu se gândeau la democraţie, ci la un comunism de omenie. La Consiliul Judeţean din Galaţi s-au format, în 22 decembrie 1989, comisii de lucru. Printre ele exista şi „Comisia de Propagandă"! Sub patronajul lui Apostol Gurău şi al lui Vlad Vasiliu, Consiliul Judeţean Provizoriu a susţinut din plin psihoza zvonurilor alarmante: apă otrăvită, elicoptere silenţioase cu terorişti, nave care vin pe Dunăre şi bombardează Galaţiul. Niciunul dintre aceste nu a fost adevărat. Apoi s-a spus că o coloană de tancuri sovietice se află pe podul de la Giurgiuleşti (graniţa cu Uniunea Sovietică). În noaptea de 23 spre 24 decembrie, Apostol Gurău a lipsit din Comitetul Judeţean, ceea ce a dat naştere la speculaţii. S-a spus că la întoarcere l-a introdus în clădire, pe ascuns, pe Carol Dina, cel care până atunci fusese prim-secretar în judeţul Galaţi. Sub tensiunea acestor zvonuri, maiorul Ilie Plătică-Vidovici a luat măsura de a aresta conducerea Consiliului Provizoriu Judeţean. La 24 decembrie au fost duşi într-un buncăr de apărare antiaeriană 13 persoane între care se aflau Apostol Gurău, Vlad Vasiliu şi Carol Dina. Au fost reţinuţi până în data de 30 decembrie. Între timp, Ilie Plătică-Vidovici a format un nou Comitet Revoluţionar, al cărui preşedinte s-a autonumit. Plătică şi-a cerut retragerea din Armată şi a rămas liderul judeţului până la 20 mai 1990, când a fost ales senator de Galaţi pe listele FSN. A continuat în partidul lui Ion Iliescu până în 2004, adunând patru mandate de senator şi un „titlu" de baron local. Ilie Plătică-Vidovici a fost şi membru al „Comisiei Senatoriale de Cercetare a Evenimentelor din Decembrie 1989". A avut grijă de „revoluţionarii" din Galaţi. Mulţi au primit case, terenuri, spaţii comerciale şi funcţii de conducere.

„Voican mi-a zis că n-o să aflu nimic"

Vlad Vasiliu are 64 de ani şi este directorul Teatrului Dramatic „Fani Tardini", din Galaţi. În 1973 a terminat Facultatea de Teatru, la Bucureşti, iar în 1975 a ajuns la Galaţi, ca actor la Teatrul Dramatic. De atunci şi până în zilele noastre trăieşte în oraşul de la Dunăre. Este preşedintele uneia dintre cele şase asociaţii de revoluţionari din Galaţi.

- Cum a început Revoluţia dumneavoastră, aici, la Galaţi?

- La 22 decembrie, la ora 10.00 trebuia să începem o repetiţie la teatru. N-am mai început-o pentru că toţi veneau cu zvonuri, că a murit ministrul Vasile Milea, mai multe. Iar noi, actorii, fumam în stradă şi mai treceau oamenii, ne cunoşteau şi ne întrebau ce şi cum. În felul ăsta s-a format un grup de câteva zeci de persoane. Apoi s-a anunţat la televizor că Nicolae Ceauşescu a fugit din Comitetul Central. Am fost printre primii oameni care au intrat în Prefectură. Am vorbit de la balcon spunându-le oamenilor adunaţi că va fi libertate şi va fi bine.

- Aţi vrut înlăturarea comunismului sau doar a lui Ceauşescu?

- Înlăturarea lui Ceauşescu şi a găştii lui. E foarte adevărat că la început nu s-a gândit nimeni la o schimbare radicală, ci la o îmblânzire, cum începuse Perestroika lui Gorbaciov. Ne gândeam la o capitalizare a statului aşa cum am trăit-o noi. Pentru noi era foarte bună perioada aia din '68. Acolo doream să ajungem.

Legenda tancurilor de pe pod

- Aţi lansat un zvon foarte controversat: cum că pe podul de la Giurgiuleşti ar fi fost tancuri sovietice pregătite să intre în România.

- Da. În 22 decembrie, după-amiază, am fost chemat de grănicerii români de la Giurgiuleşti să vedem tancurile. Am plecat spre Giurgiuleşti eu, un şofer şi un militar. Acolo era un locotenent Cotos. Ne-a arătat puşca mitralieră pe care o avea şi ne-a zis: „Primul tanc ce trece pe pod poate că îl opresc dar al doilea mă face zob". Am auzit că tancurile au înaintat pe pod până la linia roşie de demarcaţie între noi şi Uniunea Sovietică. Cotos s-a dus spre primul tanc şi a făcut semn să dea înapoi pentru că trecuse cu ţeava de linia roşie.

Locotenentul Cotos ne-a infirmat în totalitate povestea actorului: „N-am văzut, domnule, niciun tanc. Am fost acolo la Revoluţie dar a fost linişte. N-am întâmpinat nicio problemă. Nu ştiu de ce a fost inventată această poveste". Revoluţionarii gălăţeni spun că actorul a vrut să creeze o poveste frumoasă, mişcat de imaginea omului (anonimul „tank-man") care a oprit tancurile în piaţa Tiananmen cu câteva luni înainte şi de invazia sovietică în Cehoslovacia (1968).

- Cotos v-a povestit asta? Nouă ne-a negat că ar fi făcut aşa ceva şi, mai mult, că ar fi văzut vreun tanc...

- Nu el mi-a povestit asta, ci unul dintre grăniceri la modul: „I-auziţi, bă, ce a făcut nebunul!". Eu vă spun că am văzut un tanc pe pod, şi în spatele lui erau încă trei!

- Nimeni nu a mai confirmat această poveste până acum. Cine ar mai putea vorbi de acest episod?

- Şoferul care a fost cu mine dar, din păcate, nu i-am ştiut niciodată numele.

- Şi acel reprezentant al Armatei...

- Ăla era omul lui Plătică aşa că n-o să recunoască niciodată. Până în martie 1990 au stat tancuri camuflate pe teritoriul de azi al Republicii Moldova. Le-am văzut cu ochii mei.

- Maiorul Plătică susţine că răspândeaţi zvonuri alarmante şi că v-a anihilat pentru a linişti atmosfera! De ce aţi fost arestat?

- La 24 decembrie, pe la ora 12.00, Plătică a răspuns la telefonul operativ. A răspuns în scârbă: „Dea, cine e acolo?". Era tolănit pe scaun. Şi odată s-a îndreptat: „Da, să trăiţi!". Eu spun că ăsta a fost momentul în care a primit ordin să ne aresteze. Apoi a venit un om care spunea că are rude în America şi că de acolo o să primim, de la nişte penticostali, aparatură medicală. Era un ajutor pentru noi, revoluţionarii.

- Iar Plătică a înţeles „aparatură militară" şi ne-a arestat. A zis că facem complot împotriva Revoluţiei. Şi s-a mai întâmplat să bea din greşeală, în loc de nes cu vodcă, nişte cerneală. Avea limba albastră şi a zis că am vrut să-l otrăvim. În noaptea de 23 spre 24 au fost propuneri să-l facem pe Plătică membru în Consiliul Provizoriu Judeţean. Apostol Gurău a spus: „Nu. E Revoluţia noastră!".

- De ce să fie Revoluţia dumneavoastră? Aţi ieşit în stradă după fuga lui Ceauşescu!

- Da, dar chiar şi în 22 decembrie, nu ştiam care va fi cursul evenimentelor. Dacă revenea Ceauşescu, noi toţi eram executaţi. Eu consider că, la 24 decembrie, Armata ne-a confiscat Revoluţia.

- Cum fost cu isteria teroristă?

- În 22-23 decembrie era povestea cu apa otrăvită. Din jumătate în jumătate de oră testam apa la laborator. Repetam pentru că ne gândeam că poate n-au otrăvit-o acum, dar o vor otrăvi. Să vă spun un zvon pornit de la Plătică. Cu elicopterele militare deasupra Galaţiului. S-a tras în aer ca la balmuc. S-a oprit lumina în tot oraşul. Pentru populaţie a fost stresant să audă bubuială toată noaptea.

- După ce aţi ieşit din arest ce s-a întâmplat?

- Am revenit în Consiliul Judeţean şi am rămas până în luna mai, la alegeri. Plătică era preşedinte. Am colaborat destul de bine.

- De ce nu aţi continuat în politică?

- Nu am vrut. Mult înainte de Revoluţie am lucrat împreună cu Gelu Voican Voiculescu, la Bucureşti. El era la un institut de cercetări geologice, şeful unui depozit cu mostre de carote (probe de pământ din diferite zone). Eu făceam brigada artistică la acest institut. Ne-am împrietenit. Lumea ştia că devenisem prieteni, fiindcă a fost la nunta mea şi la botezul unuia dintre copii. Nu pot să zic că eram foarte prieteni, că a vrut s-o f... pe nevastă-mea în noaptea nunţii. Da, da, nu mai râdeţi, că nu e glumă. Era totuşi un băiat mişto.

- Nu v-a făcut lobby la Bucureşti în 1990?

- Nu m-a interesat. În ianuarie 1990 am fost numit directorul teatrului de către colegii mei. Trebuia să fiu pe lista senatorilor FSN şi n-am vrut. M-a interesat teatrul.

- Aţi mai vorbit cu Gelu după Revoluţie?

- Da. Ţin minte că Gelu se pregătea să plece ambasador, într-o ţară, nu mai ştiu unde. M-am dus la el acasă şi mi-a zis: „N-ai să reuşeşti să afli nimic. Eu îmi iau tălpăşiţa. Îmi pun pielea la adăpost". Eu mă dusesem să-l întreb de ce am fost arestaţi, dacă a fost ordin de la Militaru sau ceva. Şi el mi-a spus că n-o să aflu nimic.

Vlad Vasiliu, un actor „cu ochi albaştri"

- E adevărat cu aveţi dosar la CNSAS?

- Da, am. CNSAS a zis: „Da, are dosar". Şi eu recunosc că am, recunosc, fiindcă am dat nenumărate declaraţii. Am avut rude care în anii '51-'52 au plecat din ţară. Tata, militar în Marină, a avut de suferit. La finele anilor '50, o soră a tatei a fugit din Germania Democrată în Germania Federală. Tata ieşea la raport săptămânal. Eu din copilărie am scris note, din clasa a şasea - a şaptea. Părinţii mi-au spus să scriu tot ce ştiu. Asta pentru că ei nu vorbeau faţă de mine multe lucruri. Asta m-a marcat pe viaţă. Şi când am crescut şi au venit „băieţii" să-mi spună să mai dau o declaraţie am zis: „Da, dau, sigur că dau". Şi spuneam unele adevăruri parţiale care să nu acuze pe nimeni. Asta am făcut. N-am fost turnător, n-am adeziune la Securitate, n-am fost plătit de Securitate. Am dat note că vecinul e vecin bun. Îi mai întrebam pe câte unii: „Bă, mă pun ăştia să dau note despre tine. Ce să scriu?".

- Numai de bine aţi dat?

- Un vecin care lucra pe vapor mi-a adus, după prima lui deplasare în străinătate, o cămaşă de blugi. A doua zi m-au întrebat colegii: „Mişto cămaşa. Cât te-a costat?". „Cinci dolari", am răspuns, deşi prietenul meu mi-o dăduse gratis. Două zile m-au ţinut la Securitate să spun de unde am valută şi dacă am văzut valută.

- Şi atunci am făcut o măgărie. Am spus: „Am văzut valută la un prieten... cutare, cutare. O ţine ascunsă sub saltea". Prietenul ăsta, pe care-l cunoşteam din copilărie, mi-a luat nevasta. S-a însurat cu prima mea nevastă! Şi am fost şi eu curvă tâmpită, iar asta a fost singura delaţiune, că nici măcar nu era adevărat. Nu avea ăla valută. Mă gândeam ce mişto va fi: „O să-i rupă prostului salteaua!". Am fost prieteni de la cinci ani, dar ce să-i fac dacă...

http://www.adevarul.ro/actualitate/eveniment/Galati-_revolutionari_fara_Revolutie_0_255574972.html

dcp100168 · May 5, 2010

Oamenii lui Militaru, în acţiune la Dunăre

Marin Pancea, fidel spionului KGB, a fost reţinut la Galaţi, pe când punea în aplicare planurile generalului Nicolae Militaru. „Adevărul“ vă prezintă una dintre încercările mai puţin cunoscute ale generalului Militaru de a instaura o dictatură militară în România.

Nicolae Militaru este unul dintre cele mai sinistre personaje ale Revoluţiei. Generalul a instrumentat multe dintre diversiunile sângeroase ale acelor zile şi a avut o sumedenie de derapaje mai mult sau mai puţin cunoscute. Dovedit spion sovietic de către Securitatea lui Ceauşescu, Militaru, care în 1989 avea 64 de ani, este caracterizat de cei care l-au cunoscut drept un bătrânel frustrat şi dornic de răzbunare, care credea că le ştie pe toate şi că totul i se cuvine.

Numit ministru al Apărării de Ion Iliescu încă de pe 23 decembrie 1989, Nicolae Militaru nu s-a mulţumit cu această funcţie şi a râvnit în permanenţă la cumularea tuturor pârghiilor de putere din România postrevoluţionară. Acest lucru este certificat de încercarea pe care a avut-o la începutul lui 1990, când, după instalarea în toate judeţele a unor generali fideli pe care îi reactivase în zilele Revoluţiei, a forţat instaurarea unei dictaturi militare. A fost şi motivul pentru care, la 16 februarie 1990, a fost destituit din funcţia de ministru. În 1996 a candidat la alegerile prezidenţiale, dar nu a obţinut decât un număr infim de voturi.

Dincolo de aceste încercări, Militaru a avut o tentativă mai puţin cunoscută de a prelua puterea, desfăşurată în zona Brăila-Galaţi.

Pancea intră în acţiune

Fostul ministru al Apărării a încercat, înainte de toate, să pună stăpânire pe zona Moldovei prin intermediul lui Marin Pancea, unul din oamenii săi de încredere. Generalul Pancea (61 de ani la Revoluţie), care din 1964 până în 1979 a fost ataşat militar la Belgrad şi la Paris, a recunoscut în faţa Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989 că se cunoştea cu Militaru încă din anii '50.

Pancea, care a avut şi el dosar de agent KGB întocmit de contraspionajul românesc, a admis că înainte de Revoluţie avea întâlniri cu grupul Militaru-Ioniţă (n.r. -Ion Ioniţă a fost general, ministru al Apărării şi viceprim-ministru), care punea la cale răsturnarea regimului ceauşist.

Pentru aceste acţiuni complotiste, generalul Pancea a fost retrogradat în 1988 şi mutat disciplinar la Brăila, la Comisariatul Militar, unde l-a prins şi Revoluţia.

Din momentul în care Militaru a apărut la Televiziune pe 22 decembrie şi a transmis un mesaj sugestiv către toţi liderii Armatei, dând de înţeles că el este cel desemnat să preia comanda, Pancea a început să acţioneze la Brăila. La 23 decembrie, Marin Pancea s-a autointitulat comandant al garnizoanei.

„Văzând că Neculai Rizea, comandantul diviziei, oscilează în ceea ce priveşte luarea măsurilor pentru apărarea Revoluţiei, am luat comanda tuturor trupelor din Brăila în ziua de 23 decembrie. M-am dus la ei la comandament însoţit de garda mea de la comisariat şi am zis «de acum toată lumea ascultă de comanda mea». Deci toţi comandanţii de unităţi din garnizoană, de regimente şi batalioane independente au trecut în subordinea mea", a povestit generalul Pancea în 1993, în faţa Comisiei Senatoriale.

Rizea, un băiat cuminte

Colonelul Rizea, care era şi comandant de Divizie şi avea în subordine şi garnizoanele din judeţele învecinate, i s-a supus lui Pancea, deşi trecerea acestuia la comandă nu se baza decât pe vorbe goale şi pe „spiritul Revoluţiei".

Pentru că a fost ascultător, Rizea (poreclit „Tataia") a fost răsplătit de către generalul Militaru la 29 decembrie 1989, când a fost avansat de la colonel la general. Susţinut de Militaru, Pancea a început să-şi impună autoritatea şi în faţa generalului Ion Dândăreanu, comandantul Armatei a II-a, care stăpânea din punct de vedere militar toată zona Moldovei, plus teritoriul Dobrogei.

„Începusem să fiu recunoscut şi de comandanţii din subordinea generalului Dândăreanu. Unele dispoziţii le-am dat chiar prin Dândăreanu, să pună pază şi apărare la toate obiectivele de importanţă strategică. Dezlegarea de a acţiona în acest fel am primit-o de la generalul Militaru", mai declara generalul Pancea în 1993.

După ce a preluat comanda la Brăila şi a anihilat grupul de revoluţionari care încercau să constituie un CFSN local, Marin Pancea l-a trimis la Galaţi pe un oarecare colonel Sora, în calitate de emisar al său. „Colonelul Sora a venit la mine la consiliu şi tot îndruga că e împuternicit, că nu ştiu ce. Mă întreba cine sunt revoluţionarii din consiliu, ce intenţii au, mă rog, treburi din astea. Eu i-am spus că nu e treaba dumisale şi i-am arătat uşa. După care am înţeles că s-a dus la unităţile din oraş tot cu astfel de texte, iar la una din ele l-au arestat", ne-a declarat maiorul în rezervă Ilie Plătică-Vidovici. Acesta rămăsese în zilele Revoluţiei la comanda garnizoanei din Galaţi după ce maiorul Dumitru Chebac fusese chemat la Bucureşti.

Intenţia lui Nicolae Militaru era clară şi nu s-a oprit aici: acesta urmărea anihilarea structurilor de putere constituite la nivel local, subordonarea prin intermediul lui Marin Pancea a tuturor comandanţilor din zona Moldova şi instaurarea unei forme incipiente de dictatură militară. Altă teorie poate fi aceea că Militaru pregătea terenul pentru o intervenţie militară sovietică dinspre Republica Moldova, în caz că „Revoluţia" nu decurgea cum trebuie.

Generalul Marin Pancea vorbea la telefon în franceză

După ce colonelul Sora a fost arestat, Nicolae Militaru i-a ordonat lui Marin Pancea să se deplaseze personal la Galaţi pentru a-l supune pe maiorul Ilie Plătică-Vidovici. Acesta acţiona încă din 22 decembrie după reguli proprii şi nu părea prea impresionat de „spiritul revoluţiei" după ce, la 24 decembrie, arestase o parte a Consiliului Frontului Salvării Naţionale din Galaţi. Printre cei arestaţi se număra şi actorul Vlad Vasiliu, prieten la cataramă cu Gelu Voican Voiculescu.

„La 27 decembrie, aproximativ, primesc ordin de la generalul Militaru să mă duc la Galaţi să stau de vorbă cu maiorul Plătică. Şi am plecat la Galaţi cu două transportoare blindate", a povestit generalul Pancea în audierile de la Comisie. Înainte de a pleca acesta a avut o discuţie la telefon cu Ilie Plătică, pe care l-a înştiinţat că este împuternicit să preia comanda tuturor judeţelor din zona Moldovei.

Trimisul lui Militaru, arestat cu repetiţie

Comandantul garnizoanei din Galaţi i-a transmis că îl aşteaptă la o discuţie doar dacă are o dovadă scrisă a împuternicirii pe care o invoca. „I-am spus că dacă are o hârtie la mână să vină, dacă nu, e mai bine să nu vină, că vine degeaba", susţine Plătică.

Din acest motiv, odată ajuns la Galaţi, Pancea nu s-a oprit la Consiliul Judeţean, unde se afla Plătică, ci a luat la rând unităţile militare din oraş pentru a-i convinge pe comandanţi să treacă de partea sa. În faţa acestora, Pancea a invocat diverse lucruri: s-a dat ba împuternicitul lui Militaru, ba al CFSN, ba al şefului de Mare Stat Major. „Nu mă însărcinase şeful de Stat Major, am invocat eu ca să am credibilitate", a recunoscut generalul Pancea ulterior.

Conform spuselor sale, Plătică îi înştiinţase însă pe comandanţii unităţilor din Galaţi de intenţiile generalului Pancea, care s-a trezit arestat! „La Galaţi, când am ajuns la poarta regimentului, m-au încadrat cu pistolari şi mi-au spus că sunt arestat", a povestit Marin Pancea.

Evident, Nicolae Militaru, care era deja ministru al Apărării, numit de „emanatul" Ion Iliescu, a intervenit pentru omul său direct la generalul Dândăreanu, comandantul Armatei a II-a. Mustrat de Militaru, acesta l-a trimis pe colonelul Apostol de la Brăila pentru a-l aduce pe Pancea de la Galaţi „teafăr şi nevătămat".

În acea nebunie, colonelul Apostol a înţeles din ordinul superiorului că Pancea trebuie arestat şi dus nevătămat pentru a fi tras la răspundere. Odată ajuns la Galaţi, l-a arestat încă odată pe generalul Pancea, care între timp fusese eliberat tot la presiunile lui Militaru!

După noi intervenţii, colonelul Apostol înţelege că a făcut o greşeală şi îşi cere scuze în faţa lui Pancea. Pentru că se lăsase seara, cei doi hotărăsc să aştepte dimineaţa pentru a pleca la Brăila şi rămân peste noapte într-o unitate din Galaţi.

Soţia francofonă

Comportamentul bizar al lui Marin Pancea a continuat şi i-a adus cea de a treia arestare în termen de numai câteva ore. Generalul a cerut la un moment dat permisiunea să dea un telefon şi a purtat o îndelungă convorbire în limba franceză. Militarii care erau prezenţi au considerat că Pancea a folosit un cod secret şi l-au băgat din nou la arest, unde şi-a petrecut toată noaptea dintre 27 spre 28 decembrie 1989.

În faţa Comisiei Senatoriale, Pancea a justificat, în mod hilar, că discuţia în limba franceză a fost purtată cu soţia sa aflată la Bucureşti! A fost eliberat în acea dimineaţă, după o nouă intervenţie a lui Nicolae Militaru, care a decis să renunţe pentru moment la tentativa de a prelua puterea în zona Moldovei şi l-a chemat de urgenţă pe generalul Pancea la Bucureşti.

CIE şi DIA, dirijate de KGB

Marin Pancea a rămas unul dintre oamenii de încredere ai generalului Nicolae Militaru, care după ce l-a chemat la Bucureşti, i-a dat o funcţie extrem de importantă, numindu-l şeful Centrului de Informaţii Externe (CIE). „Am luat conducerea acestui serviciu pe baza unui ordin al generalului Militaru. Aproape o lună am lucrat pentru purificarea acestui aparat", explica generalul Pancea în 1993, la Comisia Senatorială.

În ce a constat această „purificare" este lesne de înţeles în condiţiile în care Marin Pancea avea şi el dosar de spion KGB întocmit de contraspionajul lui Ceauşescu. Militaru, care şi el fusese dovedit agent sovietic, a avut astfel grijă să posteze oamenii Moscovei în poziţii-cheie în structurile României postrevoluţionare.

Pancea a stat numai o lună la conducerea CIE, după care a fost numit şeful unui alt serviciu extrem de important, Direcţia de Informaţii a Armatei (DIA), pe care a condus-o până în ianuarie 1991. După ce a părăsit DIA, generalul Pancea a fost numit în Consiliul Suprem de Apărare a Ţării.

Plătică, arestat şi el, pentru nesupunere

Nicolae Militaru nu i-a rămas dator lui Ilie Plătică pentru că a stat în calea planului pe care a încercat să-l pună în aplicare în decembrie 1989. Maiorul Plătică a fost „săltat" la începutul lui ianuarie '90, din ordinul lui Militaru şi ţinut câteva zile sub stare de arest la Brăila, după care a fost eliberat.

Interesant este că Marin Pancea şi Ilie Plătică s-au aflat faţă în faţă în 1993, când primul a fost audiat de Comisia Senatorială pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989, din care făcea parte şi Plătică, ajuns ulterior senator de Galaţi.

„Când a fost audiat la Comisie, Pancea folosea un ton indiferent, se vedea că ocoleşte întrebările şi că nu vrea să spună niciodată esenţialul. Eu am încercat să-l încolţesc cu întrebări, dar se făcea că nu înţelege", susţine Plătică.

Nici Nicolae Militaru, nici Marin Pancea nu mai sunt în viaţă pentru a mai fi în vreun fel traşi la răspundere.

http://www.adevarul.ro/actualitate/eveniment/Oamenii_lui_Militaru-in_actiune_la_Dunare_0_256174898.html

dcp100168 · May 6, 2010

Ilie Plătică-Vidovici: „Iliescu şi Roman au zis: «Morţi avem destui»“

Ilie Plătică-Vidovici, maior în rezervă şi fost senator, dezvăluie culisele Revoluţiei de la Galaţi. Ilie Plătică-Vidovici (59 de ani) explică de ce a arestat şi de ce a eliberat conducerea CFSN Galaţi.

În decembrie 1989, la Galaţi, Ilie Plătică-Vidovici era locţiitor al şefului de Stat Major la Unitatea Militară 01249 şi, în conjunctura evenimentelor din acele zile, a rămas la comanda garnizoanei Galaţi începând din 22 decembrie după-amiază. Maiorul Dumitru Chebac, comandantul de drept, plecase la Bucureşti în urma apelurilor făcute de Emil Cico Dumitrescu la Televiziune.

Felul în care a gestionat evenimentele petrecute în oraşul de pe malul Dunării a fost întors ulterior pe toate feţele. Cert este că Plătică a ieşit cum nu se putea mai bine din haosul Revoluţiei: Galaţiul nu a avut niciun mort în afara unor accidente stupide, iar el s-a ales cu o carieră politică încununată cu nu mai puţin de patru mandate de senator, ca social-democrat.

Cea mai controversată hotărâre pe care Ilie Plătică a luat-o în acele zile a fost arestarea conducerii Consiliului Frontului Salvării Naţionale din Galaţi, la 24 decembrie 1989. După această mutare s-a instalat în fruntea organizaţiei locale a Frontului Salvării Naţionale (FSN), pe care a condus-o până în mai 1990. S-a retras din Armată şi a candidat la alegeri din partea FSN, devenind cel mai influent om din Galaţi.

Considerat cândva baronul judeţului, Plătică este în prezent pensionat pe caz de boală şi, conform spuselor sale, aşteaptă cu mare nerăbdare „pensia nesimţită". O aşteaptă nu oricum, ci cu un pahar de vin în faţă şi cu un calculator de ultimă generaţie conectat la internet. Microbist înrăit, fostul senator îşi omoară timpul antrenând echipe de fotbal virtuale pe site-urile ziarelor de sport.

„Când a început Revoluţia, m-am culcat"

„Adevărul": Domnule Plătică, aţi avut parte de vreun incident notabil la Galaţi înainte de 22 decembrie, când au fugit soţii Ceauşescu de pe acoperişul Comitetului Central?

Ilie Plătică-Vidovici: Nu, la Galaţi a fost linişte deplină până în 22 decembrie. Pe 17 decembrie s-a dat alarma şi am fost chemaţi la unitate. Am ajuns la comandament şi l-am întrebat pe maiorul Dumitru Chebac, comandantul: „Ce e, mă, Mitică?". Ăsta, cum era el mai mutălac, zice: „Nu ştiu nimic. «Tataia»!". „Tataia" era colonelul Neculai Rizea, comandantul de Divizie, de la Brăila. Ăla, care era bătrân şi tâmpit, nu i-a zis nimic lu' Chebac, care e motivul sau altceva.

- Se intra totuşi în alarmă de luptă, nu era normal să vi se comunice şi motivul?

- Nu ne-au zis nimic. Am ascultat la radio să vedem ce se întâmplă. Şi am auzit la „Şopârlica" (n.r. - Radio Europa Liberă) că, la Timişoara, popa Tokes a făcut aşa şi aşa, că e lumea pe străzi. Am zis: „Uite ce se întâmplă şi ăştia nu zic nimic!". Aşa a fost de pe 17 decembrie până pe 22. Nu ştiam nimic, decât ce auzeam la radio.

- Când s-a anunţat sinuciderea lui Vasile Milea, cum aţi reacţionat?

- Nu ne-a picat bine, deşi eu îl vedeam ca pe un „slugoi". În zilele acelea se simţea o tensiune. Între 17 şi 22 n-am dormit mai mult de două ore pe noapte, că apăreau tot felul de lucruri. Umblam să-i controlez pe militari, să-i mai liniştesc. Eu le ziceam la ăştia care erau mai mici în grad şi care se tot agitau. Ziceau că e Revoluţie, că dacă vom primi ordin să tragem în oameni. Le spuneam: „Bă, dacă te trimite la Spitalul Judeţean, tu pleci şi faci prima la dreapta. Şi te duci până unde vrei, că ai greşit itinerariul".

- Şi pe 22, când s-a anunţat fuga Ceauşeştilor, cum a fost?

- Când au anunţat ăia că urmează un comunicat important, m-am dus în biroul comandantului: „Ce ţi-am zis, băi, Mitică, că s-a terminat?". În birou, era şi Dumitru Chebac, comandantul, dar şi Dumitru Popa, politrucul unităţii, locţiitorul comandantului. Şi apar ăştia pe ecran, cu Mircea Dinescu, cu Ion Caramitru, cu care mai erau. Popa ăsta zice: „Nu vezi, mă Ilie, că ăştia sunt actori?! Joacă teatru, să vadă cum reacţionează lumea!". I-am zis: „Du-te în aia a mea, mă, Mitică. Ţie îţi mai trebuie 20 de ani să realizezi ce se întâmplă. Dacă sunteţi puşi în încurcătură, mă găsiţi la infirmerie. Eu mă duc acolo să mă culc, că n-am dormit de o săptămână". M-am dus la doctorul unităţii: „Bă, gata, s-a terminat, scoate coniacul!" Am ciocnit un pahar şi m-am dus să dorm. Deci, când a început Revoluţia, m-am culcat.

- Când aţi văzut ce nebunie e la Bucureşti, v-aţi dus să vă culcaţi?!

- Da! Peste vreo juma' de oră m-a trezit un subordonat, Dinu Alexandru: „Bă, Ilie, îmi pare rău că te-am trezit din somn, da' vezi că vin ruşii!". „Care ruşi vin, boule, şi de unde? Ce dracu' să caute ei aici la noi?". M-am îmbrăcat şi m-am dus la birou. Acolo, pe hartă, era reprezentată o coloană de blindate de 25 de kilometri cu capul la Giurgiuleşti, la graniţa cu Moldova. Doar că nu era trecută data, ora şi sursa informaţiei, cum era normal. I-am întrebat pe subordonaţi, au zis că a venit de la Divizie. Am sunat acolo, ăia ziceau că e de la mine informaţia.

- Ce aţi hotărât?

- Am trimis un echipaj de la cercetare cu un transportor blindat să se ducă până la pod la Giurgiuleşti să vadă dacă e sau nu vreo coloană. Era spre seară. „Şi dacă e, ce fac?", mă întreabă unu'. „Dacă e, tragi şi tu o rafală şi fugi. Doar să arăţi că ai ripostat şi te-ai împotrivit invaziei. La ce rahat avem noi aici, mai mult decât să ne predăm nu putem să facem". Dacă veneau ruşii, nu puteam decât să ne predăm. S-a dus ăla şi, când s-a întors, a zis că nu e nicio coloană de blindate, nici măcar o căruţă. Deci a fost o informaţie falsă, o intoxicare cum aveau să mai fie în zilele următoare.

„Am fost acuzat de genocid!"

- Cum aţi ajuns la sediul „Judeţenei" de Partid, unde se formase comitetul revoluţionarilor?

- Iniţial, revoluţionarii au venit la unitate şi l-au luat pe Dumitru Chebac, că el era comandant, să fie şi reprezentantul Armatei alături de ei. Seara m-a chemat Chebac la Consiliul Judeţean, ca să rămân eu în locul lui. Se dăduse la televizor, prin Cico Dumitrescu, care a zis să vină unităţile de la Galaţi, Focşani, Râmnicu-Sărat, la Bucureşti să-i înfrunte pe contrarevoluţionari. Chebac a plecat la Bucureşti şi eu am rămas comandant.

- Ce aţi găsit la Consiliu?

- Cât am fost acolo veneau tot felul de zvonuri. Vine unul şi zice: „Avem, coane, terorişti. La teatru, peste drum, se ridică şi se coboară de pe acoperiş". Teatrul era în reparaţii. L-am trimis pe un locotenent să verifice dacă sunt ţinte mişcătoare. Acolo era o tablă desprinsă de pe acoperiş şi cum bătea vântul se ridica şi se cobora. După câteva ore, iar vin nişte revoluţionari: „De data asta sunt terorişti!". În faţa Consiliului, peste drum, era un gard din beton. Dincolo de gard - nişte clădiri şi mai încolo - o unitate militară. Şi ăia patrulau şi ei prin curtea unităţii şi se vedeau mişcări prin gard. Ăştia de afară au zis că sunt terorişti şi au venit la mine. „Vreţi să-i împuşcăm?". Eu am zis: „Nu! Staţi să vedem despre ce e vorba. Am dat un telefon şi am lămurit!".

- Cine era la originea acestor diversiuni?

- Unul dintre personajele principale era actorul Vlad Vasiliu. Mai era popa Octavian Dicu, care era ofiţer de Securitate. Vasiliu - la fel. Nu ciripitor ordinar, era ofiţer sub acoperire. Ăştia erau membri în comitetul revoluţionarilor care se formase acolo. Vasiliu era ăla cu apa otrăvită şi cu „Vin ruşii!". El a scris şi într-o carte că a fost la pod la Giurgiuleşti şi că erau ruşii acolo. E o tâmpenie. Eu am trimis oameni acolo să verifice şi n-au găsit pe nimeni. Nimeni n-a confirmat vreodată povestea lui. Atunci i-am arestat, pentru că ei întreţineau nişte diversiuni şi se ajungea la haos, la rău.

- Urma să vă întrebăm despre acest moment. La 24 decembrie 89 aţi arestat o mare parte din componenţa CFSN Galaţi, acţiune pentru care aţi fost acuzat ulterior. Ce s-a întâmplat atunci?

- După o sumedenie de lucruri dubioase, am recurs la o soluţie extremă: „Tu, tu şi tu arestaţi! Vedem despre ce aţi vorbit voi cu «Vin ruşii!», apă otrăvită, terorişti şi altele. Până lămurim treburile astea, staţi acolo, cuminţi!". Au fost vreo 13 persoane arestate. Sigur, nu toţi erau vinovaţi de diversiuni, dar era greu să faci atunci o selecţie perfectă. Cert este că, după ce i-am arestat, s-au potolit zvonurile despre terorişti şi alte nebunii. Printre cei 13 arestaţi a fost şi un plutonier pe care l-am prins într-o cameră de la consiliu că amorsa grenade.

- Până când au fost arestaţi cei 13?

- Pe 29 decembrie, după multiple telefoane primite de la Petre Roman, de la Ion Iliescu, de la Cazimir Ionescu. Ăştia au zis: „Ajunge, destule lacrimi, morţi avem destui, nu mai are niciun rostŢ. Ăsta a fost sfârşitul, dar şi începutul unui nou serial. Care mi s-a întâmplat 20 de ani. Anul ăsta am primit şi eu certificat de revoluţionar, după 20 de ani. În ăştia 20 de ani, pe arestarea ăstora am fost denigrat continuu. Ceauşescu a avut vreo 5-6 capete de acuzare când l-au condamnat, eu am avut 7. Am acuzaţie de genocid şi la Galaţi n-a murit un om la Revoluţie.

- Ce procuror v-a acuzat de genocid?

- Dan Voinea. General! Justiţie! I-am zis: „Bre, la Galaţi n-a murit niciun om. Pe ce bază mă acuzi de genocid?". Zice: „Minţi, ai făcut măcel acolo! Uite morţii!". Scosese un dosar şi-mi arăta nişte nume de oameni. Ăia erau gălăţeni care muriseră la Revoluţie, dar în alte oraşe. Fie la Bucureşti, fie la Timişoara, fie în altă parte. Abia anul ăsta mi-au dat hârtie de neîncepere a urmăririi penale.

„Nicolae Militaru a vrut să ne arate pisica"

- Cum a fost povestea cu generalul Pancea? Se ştie că era omul lui Militaru şi că, după ce a preluat comanda garnizoanei de la Brăila, a încercat să se extindă şi la Galaţi.

- Pancea s-a dat drept împuternicit al CFSN şi al lui Militaru să preia comanda militară din judeţele Constanţa, Tulcea, Brăila, Galaţi, Vrancea, Vaslui, Buzău. Eu i-am spus că dacă are o hârtie, o dovadă, ceva, să vină, dacă nu, e mai bine să nu vină la Galaţi. Şi el n-a mai venit la mine. Când a ajuns în Galaţi, s-a dus pe la unităţile militare, unde eu anunţasem deja despre el. Pe acolo a fost arestat, după care a plecat la Bucureşti.

- Credeţi că, prin intermediul lui Pancea, Militaru încerca să instituie o dictatură militară?

- Ceva s-a încercat, dar nu cred că o dictatură militară. Nu exclud nici varianta cu pregătirea terenului pentru ruşi, numai că, după părere mea, ruşii n-au avut această intenţie. Eu cred că Militaru, Pancea şi alţii au vrut să se dea importanţi. La modul că vă arătăm pisica. Dacă nu vreţi ce spunem noi, acuma vin ruşii. Probabil că asta a fost în mintea lor. A vrut să ne arate pisica, aia e.

- Militaru nu v-a reproşat ulterior că nu v-aţi supus comenzilor lui Pancea?

- Nu, dar au trimis de la Brăila să mă aresteze, la începutul lui ianuarie 1990. M-au ţinut acolo până la 2 noaptea tot aşteptând să vorbească la telefon cu Militaru. Până la urmă au sunat de la Bucureşti că ministrul s-a culcat şi ăştia nu ştiau ce să facă totuşi cu mine. A doua zi au plecat revoluţionari din Galaţi la Bucureşti, la Iliescu şi la Roman, şi au cerut eliberarea mea. Şi a sunat Roman ca să mă elibereze.

- Din câte înţelegem, n-aţi fost de acord cu numirea lui Militaru în funcţia de ministru al Apărării. Această numire a făcut-o Ion Iliescu, în partidul căruia aţi intrat şi care v-a adus patru mandate de senator!

- Nici cu Iliescu n-am avut o relaţie extraordinară. Relaţiile noastre au fost întotdeauna reci. Eu, de fapt, n-am vrut să plec din Armată. Insinuarea dumneavoastră ar fi că am intrat în cârdăşie cu oameni ca Iliescu şi Militaru. Nu e adevărat. Lui Iliescu i-am spus la anumite ocazii că nu ştie să-şi aleagă colaboratorii, începând cu Militaru şi Roman şi terminând cu mai mulţi.

- Şi totuşi aţi renunţat la Armată şi aţi intrat în politică alături de Ion Iliescu.

- Nu se putea pune problema să-l refuz pe Iliescu. Dacă mă întorceam la ora aia în Armată - eram halit. Ei mi-au propus să candidez pentru FSN pentru că au văzut ce popularitate am în Galaţi şi aveau nevoie de voturi. Mare greşeală am făcut că m-am băgat în politică! Eu n-am vrut. Aş fi vrut să rămân în Armată, dar a fost nasol. Iliescu era şeful statului, ce puteam să răspund?

- Aţi avut patru mandate de senator, v-aţi câştigat o reputaţie de baron local. A fost chiar aşa rău în politică?

- Mi s-a dus degeaba vestea că sunt baron. Am doar un apartament, nici măcar o maşină n-am. Acum sunt pensionat pe caz de boală, stau şi aştept pensia nesimţită. Douăzeci de ani am luat numai şuturi în fund: că am averi colosale, că am fost cu nu ştiu ce femei, că blocul în care stau e vila mea. Măgării!

http://www.adevarul.ro/actualitate/eveniment/Ilie_Platica-Vidovici-Iliescu_si_Roman_au_zis-_-Morti_avem_destui_0_256774841.html

riaji · May 7, 2010

Cat tupeu si cata nesimtire pe neo-kgb-istul asta.. A stat si el, saracul Itic, 4 mandate in Parlament, la rugamintile lui Iliescu si mila lui Petre Roman (care, apropos, bineinteles ca a fost impus asa cum ai aterizat si matale la comanda UM-ului exact inainte de revolutie..) Nu-i este rusine sa latre? Din mana cui au ajuns sa ne conduca, nea` Ilie, baroni ca Marius Necula sau Corneliu Mangalea?

AndreiM · May 7, 2010

cu Necula nu am treaba si nu contest, dar cu Mangalea????

dcp100168 · May 7, 2010

Cealaltă Revoluţie: sex, sucuri şi televizoare color

În câteva locuri din România a fost măcel. La Galaţi, ca şi în multe oraşe, oamenii doreau doar să bea mai mult Cico. Cu acest episod, serialul „Misterele Revoluţiei“ trage cortina peste „sezonul de primăvară“. „Adevărul“ vă prezintă latura derizorie a Revoluţiei din 1989. Gălăţenii au multe motive să se declare ruşinaţi de felul în care au înţeles schimbarea de regim.

Serialele „Sfârşitul Ceauşeştilor" şi „Misterele Revoluţiei" au pedalat, până acum, pe eliminarea cuplului dictatorial, pe latura tragică a evenimentelor din decembrie 1989 şi pe gaşca de diversionişti care a preluat puterea şi nu a mai vrut să-i dea drumul. După cele două luni şi jumătate de dezvăluiri zilnice (care completează cele aproape trei luni de dezvăluiri făcute de „Adevărul" în serialul „Sfârşitul Ceauşeştilor", la sfârşitul anului trecut), în ultimul episod din „Misterele Revoluţiei" vă prezentăm acea parte care este, de obicei, ocolită. Astăzi scriem despre Revoluţia derizorie, despre Revoluţia ridicolă care spune, şi ea, foarte multe despre România anului 1989 şi aspiraţiile ei.

Despre Revoluţie se vorbeşte, întotdeauna, cu evlavie. 159 de oameni au murit până la 22 decembrie 1989 (ora 12.09) pentru libertate, apoi alţi 957 au căzut într-un război care nu a existat: războiul cu teroriştii lui Ceauşescu, cu „copiii orfani crescuţi de cuplul dictatorial ca să-i apere şi să ne omoare", după cum anunţa, când şi când, Televiziunea Română „Liberă". Izbucnită la Timişoara la jumătatea lunii decembrie, Revoluţia a continuat la Bucureşti, Sibiu, Braşov, Brăila, Buzău. Acestea au fost punctele fierbinţi unde scenariile create pentru justificarea „emanaţilor Revoluţiei" s-au împletit cu excesul de zel al civililor şi al cadrelor din Armată şi din Ministerul de Interne. Au existat însă nenumărate puncte pe harta ţării unde Revoluţia nu a fost decât un program de la televizor.

Poveştile absurde ale unor ghinionişti

La Galaţi, ales întâmplător ca studiu de caz, agitaţia revoluţionară a început cu discursul despre libertate al „Marianei cur-de-fier", prostituata de frunte a oraşului, şi s-a terminat în răpăitul de mitralieră al unui militar beat pe care l-a enervat un cetăţean pe stradă. Trei oameni au murit în oraşul de la Dunăre în zilele Revoluţiei. Un al patrulea a fost împuşcat la două săptămâni după executarea Ceauşeştilor. Gălăţenii se ruşinează când sunt întrebaţi despre morţii lor. Doar Ilie Plătică-Vidovici, comandantul garnizoanei Galaţi în decembrie 1989, vorbeşte cu detaşare, chiar cu mândrie, despre răposaţi, considerând că lui i se datorează numărul mic de victime.

Despre primul mort al Revoluţiei de la Galaţi se vorbeşte în şoaptă şi lapidar. Nici măcar nu a fost trecut în registrele cu morţii de la Revoluţie sau în legătură cu evenimentele. Totuşi, cazul hoţului din port e tangent cu Revoluţia. „Domnii mei, în port se fura din containerele cu marfă, de ce să nu spunem? La 22 decembrie, muncitorii din port l-au prins pe unul la furat şi au chemat grănicerii să-l preia. L-au luat ăştia să-l ducă la garnizoană, că Miliţia nu mai era. L-au luat cu maşina şi l-au băgat în spate, între doi soldaţi. Era seară, întuneric, mă rog. Şoferul era comandantul de la grăniceri şi, când să iasă din port, santinela l-a somat să stea la control. Comandantul l-a înjurat, că de ce să stea, că-i ştie maşina. Amărâtul ăla, având farurile în ochi, nu i-a recunoscut. A somat şi a tras după maşină un foc. Foc ce l-a lovit în căpăţână pe hoţ, ca să vedeţi că mai există totuşi un Dumnezeu deasupra. Când au ajuns la garnizoană să-l dea jos, hoţul era mort", spune Plătică-Vidovici.

Zdrobit de tanc

Altă victimă, Dumitru Budescu, a sfârşit urât. Ţăranul a fost călcat de tanc la 24 decembrie 1989. A strigat şi el „Armata e cu noi!", dar Armata n-a fost atentă şi l-a strivit pe şoseaua dintre Galaţi şi Brăila. „A venit nevasta lui la mine, era o ţigancă. Zice: «Mi-a murit omu'. A ieşit ca tâmpitul, beat mort, şi l-a călcat tancul». Neculai Rizea, comandantul de Divizie la Brăila, supranumit pe bună dreptate «Tataia», chemase un batalion de tancuri de la Galaţi la Brăila, ca să apere comandamentul diviziei. Ţăranul a ieşit să salute Armata şi ăia din tanc, fiind întuneric, nu l-au văzut şi l-au zdrobit", şi-a amintit Plătică.

Curiosul caz al lui Neculai Florea, locotenent de radio-locaţie la UM 1959, a început la 27 decembrie 1989, când se îngâna ziua cu noaptea. Plătică-Vidovici l-a cunoscut personal: „Era comandant de gardă în acea noapte, dar i-a venit lui cheful să-şi vadă nevasta. Erau tineri şi ei, ştiţi cum e... Se şi ieşise din Postul Crăciunului... Şi-a lăsat casca la birou şi a plecat. După un timp s-a întors la cazarmă, pe întuneric, şi a sărit gardul. Santinela l-a somat să stea. Ăsta l-a înjurat: «Bă, boule, eu sunt!». Santinela a început să tragă în el, a tras şi locotenentul Florea în santinelă. Soldatul a fost împuşcat în picior şi locotenentul în cap. Avantaj soldatul".

O CRUCE MARE

La 6 ianuarie 1990, când în ţară se cam terminase Revoluţia, s-a petrecut cel mai dramatic incident de la Galaţi. Un caporal beat a tras cu mitraliera în civilul Costel Niţă. Acesta figurează şi el la registrul „decedaţi în legătură cu evenimentele din decembrie 1989", deşi nu prea are legătură. „Neculai Rizea, comandantul de divizie, nu voia să retragă trupele în cazarmă, deşi trecuseră două săptămâni de când îl împuşcaseră pe Ceauşescu. La poşta din Galaţi erau doi soldaţi. Şi ăştia, neavând nimic de făcut, au plecat să bea ceva. S-au îmbătat ca porcii şi, când se întorceau la postul lor, i-a oprit un cetăţean şi le-a ţinut morală, că ăia cântau ca proştii, lălăiau pe stradă. Şi le-o fi spus: «Bă, voi aţi contribuit la Revoluţie şi acum vă faceţi de rahat pe stradă?». La care un caporal a scos arma şi l-a împuşcat. Pe caporal l-au băgat la puşcărie. Cam ăştia ne sunt toţi morţii", încheie Ilie Plătică-Vidovici.

Pentru ei şi pentru cei 13 gălăţeni care au murit prin alte oraşe, în timpul Revoluţiei, la Galaţi a fost ridicată o cruce mare, metalică, în părculeţul din faţa Prefecturii.

130 de episoade. Deocamdată

Între octombrie 2009 şi mai 2010, într-o demonstraţie de forţă fără precedent în presă, „Adevărul" a publicat 130 de episoade în serialele „Sfârşitul Ceauşeştilor" şi „Misterele Revoluţiei". Deşi astăzi tipărim ultimul episod din „Mistere", investigaţiile privind evenimentele din decembrie 1989 nu se vor încheia aici, iar ciclul de articole dedicat Revoluţiei va fi reluat în a doua jumătate a anului 2010!

„Mariana cur-de-fier" şi ruşinea „Artistului"

Mariana Baboş era şefa curvelor din Galaţi în 1989. Toată lumea o cunoştea drept „Mariana cur-de-fier". Gălăţenii îşi amintesc că, în tinereţe, fusese o curvă deosebit de frumoasă. Două generaţii de gălăţeni au frecventat-o şi nimeni n-a avut nimic să-i reproşeze. Când a venit Revoluţia, Mariana trecuse de 40 de ani şi, sătulă de meserie, se reprofilase în „peştoaică". Alde Mariana şi fetele ei îşi făceau treaba în faţa Hotelului Dunărea. Când a auzit matroana că „Ole, ole, Ceauşescu nu mai e!", s-a dus ca un glonţ spre balconul Consiliului Judeţean, unde se strânsese crema oraşului să preia puterea. Actorul Vlad Vasiliu, zis „Artistul", a fost unul dintre miile de martori ai apelului făcut de „Mariana cur-de-fier" în centrul Galaţiului, la microfon, la 22 decembrie 1989, ora 16.09.

„Lumea râdea şi aplauda"

„Când a reuşit să pună mâna pe microfon, a început să strige: «Fetelor, f...ţi-vă, fetelor, că nu ne mai opreşte nimeni. E libertate, e bine! F...ţi-vă!». Ăsta era limbajul ei. Când am auzit aşa, am luat-o la fugă, zic: «Bă, dracului, e Revoluţie, ne facem de tot rahatul!». I-am spus: «Mariana, te rog frumos, dă-mi microfonul, că trebuie să fac o comunicare importantă».

Ea: «Gata, eu am terminat. Îi dau cuvântul Artistului». Şi când i-am luat microfonul, am auzit de jos, din mulţime, vocea doctorului Dumitru Iuşchievici: «F...ţi-vă fetelor, că eu vă chiuretez!». S-a auzit perfect pentru că doctorul avea o voce puternică, de bariton. Lumea râdea şi aplauda". Presiunea cauzată de decretul antiavort, impus de regimul Ceauşescu, nu mai putea fi suportată. Doctorul Iuşchievici tocmai fusese eliberat de către revoluţionari din arestul Miliţiei. Era ginecolog şi făcea chiuretaje fără procese de conştiinţă.

„Pe Mariana o cunoşteam de mult, fiindcă o asistasem la vreo patru naşteri, săraca. Pe curvele ei le chiuretam tot eu. Curvele erau şi securiste, sigur. Că omul, după ce-şi făcea mendrele cu ele, la o ţigară, mai vorbea. Iar astea ciripeau mai sus", ne-a spus Iuşchievici. După Revoluţie, Mariana a plecat „afară", a umplut Europa de „gagici" şi s-a întors în România câţiva ani mai târziu, în plină tranziţie, cu o căruţă de valută. Azi este bolnavă de tiroidă şi mai e şi cap de afiş într-un proces de trafic de carne vie. O apără avocata Paula Iacob, atât cât mai poate fi apărată Mariana. „E o femeie amărâtă, cu mulţi copii", a rezumat Paula Iacob viaţa cât o carte de drept penal a doamnei Baboş. Mariana nu a putut fi contactată pe nicio cale pentru a explica Revoluţia.

Primarul a fugit de la Revoluţie să taie porcul

Dacă în alte reşedinţe de judeţ Revoluţia din decembrie 1989 a însemnat o ploaie de gloanţe şi zeci de morţi, evenimentele din urmă cu 20 de ani de la Galaţi sunt dominate de un comic absurd. În oraşul de la Dunăre n-a existat nicio mişcare de protest înainte de momentul 22 decembrie 1989, ora 12.09, când cuplul dictatorial, Nicolae şi Elena Ceauşescu, a fugit cu elicopterul de pe sediul Comitetului Central al Partidului Comunist Român.

În acea după-amiază de vineri, 22 decembrie, gălăţenii au ieşit în stradă, ca să ia parte la bucuria unei revoluţii la care nu participaseră cu nimic. S-au ales cu dilema cea mai insignifiantă a zilelor din decembrie 1989: pe ce braţ trebuia purtată brasarda tricoloră? Pe cel stâng sau pe cel drept? Apoi au început să fure televizoarele color din „Judeţeana" de Partid.

Viaţa e în altă carte

Cezar Paul Rogoz, de profesie aviator, de vocaţie revoluţionar, a strâns într-o carte toate momentele derizorii ale Revoluţiei din Galaţi. I-a lăsat pe concitadinii săi să scrie ce au trăit şi ce au simţit în urmă cu 20 de ani. A strâns 700 de pagini cu anecdotele unei Revoluţii îndepărtate. „Cartea conţine unele ciuperci otrăvite, dar eu n-am cenzurat pe nimeni. I-am lăsat pe toţi să-şi spună amintirile", ne-a mărturisit Rogoz. Titlul lucrării este „Povestirile teroriştilor", deşi la Galaţi n-au fost terorişti, ci doar povestiri. De aici am aflat trista întâmplare a lui Florin Melinte, poreclit „muzicianul Revoluţiei" pentru simplul fapt că a dat tonul la „Deşteaptă-te române" în seara de 22 decembrie.

Melinte a rămas cu un gust amar, după Revoluţie: „Între 22 şi 23 decembrie am luat legătura cu cei de la fabrica de sucuri, pentru că voiam să împărţim populaţiei 60.000 de sticle de Brifcor, Cico, Quick şi ce mai era pe atunci. În momentul în care am expus această problemă în Consiliu, am fost tratat cu sictir, ba chiar cineva mi-a spus: «Ce suc, dom'le? Las' că de mâine dau drumul să curgă berea şi vinul în Galaţi!». Sincer, m-am simţit foarte umilit şi mi-am zis că, dacă tot nu au nevoie de mine, o să plec".

Tot în noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989, revoluţionarii din Consiliul Judeţean au speculat bine trecerea puterii în mâinile poporului şi s-au „înfipt"☺ în bucatele de la Cantina Partidului. Ioan Manole, unul dintre membrii nou-formatului Comitet Judeţean Popular, a povestit că s-au servit salamuri fără soia, pulpe afumate, caşcaval şi tot felul de bunătăţi: „Toată lumea se delecta, dar eu n-am pus gura pe nimic. Popa Tăviţă Dicu mă tot ispitea să mănânc, până când m-am enervat şi i-am spus: «Părinte, Sfinţia Ta, nu ştii că suntem în Postul Crăciunului?»".

La Galaţi, spiritul Sărbătorilor a cântărit mai greu decât spiritul Revoluţiei. Cel dintâi primar ales de comitetul revoluţionar, pe nume Atanasiu (nimeni nu-şi mai aminteşte numele lui de botez), a fugit din sediul Prefecturii să-şi vadă de Crăciun. „Mai lăsaţi-mă cu Revoluţia asta. Eu când mai îmi tai porcul?", a zis Atanasiu. A plecat şi dus a fost. A fost numit imediat un alt edil.

„Voi, cu Revoluţia voastră..."

Pentru mulţi gălăţeni, schimbarea de regim a venit într-un moment uşor nepotrivit. La Primărie veneau puhoaie de oameni cu problemele lor de zi cu zi. Unii se interesau de repartiţia apartamentelor: „Astăzi trebuia să primesc apartament, dar voi, cu Revoluţia voastră...", îşi aminteşte revoluţionarul Vasile Dănilă, poreclit „Mustăciosul".

Alţii, în buna tradiţie gospodărească a românilor, doreau să nu intre în anul nou cu datorii şi stăteau la coadă la ghişeul de taxe şi impozite. Aceiaşi oameni se întreabă astăzi retoric, privind democraţia frustă din stradă: „De-aia am murit noi la Revoluţie?".

http://www.adevarul.ro/actualitate/eveniment/Cealalta_Revolutie-_sex-sucuri_si_televizoare_color_0_257374802.html

dcp100168 · August 27, 2010

Revoluţia, confiscată de turnători şi profitori

Galaţiul este un oraş paradoxal când vine vorba despre momentul decembrie '89. N-am avut revoluţie, dar avem revoluţionari! Printre cei intraţi în posesia certificatelor de revoluţionar se ascund destui oameni care n-ar fi trebuit să obţină un astfel de document, pentru că fie nu au făcut nicio revoluţie, fie sunt dovediţi de Consiliul Naţional de Studiere a Arhivelor Securităţii (CNSAS) ca turnători.

Nume ca Ilie Plătică Vidovici, Vlad Vasiliu, Eugen Durbacă sau Aurel Manofu ţin capul de afiş al minciunii. Vasiliu a recunoscut că a colaborat cu Securitatea. Plătică a ajuns revoluţionar după ce pe 24 ianuarie 1989 a arestat comitetul de revoluţionari. Manofu, fostul şef al revoluţionarilor gălăţeni (debarcat din funcţie, anul trecut, în circumstanţe destul de confuze) este acuzat de alţi luptători din '89 că a fabricat dosare de revoluţionar. Printre persoanele care au beneficiat de aceste dosare se numără şi Eugen Durbacă. Curios, secretariatul Federaţiei revoluţionarilor din România nu-i reproşează nimic, în ciuda suspiciunilor. „Nu avem ce să-i reproşăm lui Aurel Manofu, este chiar foarte posibil să-l repunem în funcţie în perioada următoare", ni s-a precizat de la secretariatul federaţiei.

Faptul că la Galaţi certificatul de revoluţionar s-a dat unei găşti bine delimitate şi legată de interese obscure este dovedit şi de nemulţumirea unui gălăţean, care deşi a fost prezent în judeţean de partid alături de ceilalţi revoluţionari, nu este recunoscut ca luptător. „Am fost primul gălăţean care a intrat în clădirea abandonată de autorităţile comuniste. Toţi cei care au fost cu mine şi am depus împreună dosare au primit certificat de revoluţionar, eu nu am primit. Am declaraţii semnate de Florin Melinte, Aurel Manafu, Ionel Silvestru şi Ioan Manole. Degeaba, nimeni nu m-a ajutat", spune Constantin Dobre.

Până la mijlocul anilor '90 în Galaţi erau aproape 400 de revoluţionari. Apoi lista s-a mai scuturat. Dar nu suficient. În acest moment, mai sunt în jur de 180, dintre care doar în jur de 100 au participat efectiv la evenimentele din 1989. Restul, „s-au învârtit". Şase organizaţii locale apără interesele acestei categorii.

http://www.adevarul.ro/locale/galati/Revolutia-confiscata_de_turnatori_si_profitori_0_324567633.html

Mikka · August 27, 2010

Plătică a ajuns revoluţionar după ce pe 24 ianuarie 1989 a arestat comitetul de revoluţionari

Zau???

In rest cam au dreptate. Securisti, turnatori, activisti, invartiti... Foarte putini oameni printre revolutionarii cu patalama.

dcp100168 · December 18, 2010

Sergiu Tofan: „Clanul Ceauşescu nu putea fi demolat decât din interior“

Prof. Univ. dr. Sergiu Tofan predă cursurile de „Filozofie Antică şi Medievală", „Filozofie Românească" şi „Filozofie Politică", în cadrul Catedrei de Sociologie-Filozofie a Universităţii de stat „Dunărea de Jos" din Galaţi. În 1995 şi-a luat doctoratul în filozofie cu teza „Origen - paradigma raportului dialogal între filozofie şi teologie", publicată în 2003 la Editura Paidea din Bucureşti. A publicat volumele „Mircea Eliade - destinul unei profeţii" (1996), „Ştiinţa politicului - de la real la ideal" (1999) şi „Heiddeger - 3 eseuri despre putere" (2009). Profesorul Tofan este simpatizant al monarhiei şi Regelui Mihai, este liberal şi în perioada 2006-2009 a condus Direcţia de Cultură şi Patrimoniu Galaţi.

Din decembrie 1989, profesorului Sergiu Tofan i-au rămas amintirile unor zile în care, împreună cu alţi profesori, scriitori, artişti, ingineri sau medici din Galaţi încerca să constituie noua autoritate publică, Comitetul Revoluţionar Provizoriu. Încercarea lor a eşuat pentru că au fost „contraţi" sistematic şi în cele din urmă chiar arestaţi de cei care aveau abilităţi pentru gestionarea autorităţii publice şi care aveau să domine politica şi administraţia locală timp de aproape 20 de ani. Mai precis, de maiorul Ilie Plătică Vidovici care, în calitate de reprezentant al Armatei, era era şeful dispozitivului de pază al sediului Comitetului Provizoriu. După „lovitura de palat" de pe 24 decembrie, Plătică Vidovici a fost până în septembrie 2003, conducătorul autoritar al Galaţiului. Lui Plătică, fost senator FSN-FDSN-PDSR-PSD, astăzi general pensionar, i se mai spunea şi „Baronul PSD de Galaţi", pentru că nimic nu se mişca în puterea locală fără ştirea şi aprobarea sa, de la comerţul cu tablă al „firmelor căpuşă" de la Sidex, la ascensiunea unor lideri politici precum Dan Nica sau Marius Necula.

Din acea confruntare pe baricadele revoluţiei, între intelectuali şi „pragmatici", profesorului de filozofie i-a mai rămas şi un certificat de revoluţionar, pe care l-a meritat şi care i-a fost acordat în condiţii perfect legale de SSPR, dar pe care îl consideră un document dubios, produs probabil la „fabrica" a lui Bebe Ivanovici: „Certificatul meu, pe care se spune că am fost luptător în revoluţie, este semnat, cu cerneală neagră, de Ion Iliescu, preşedinte al României, iar pe el este trecută data de 20 februarie 2000. Dar la acea dată, preşedinte al României era Emil Constantinescu, Iliescu a revenit la Cotroceni prin decembrie 2000. Cred că şi certificatul ăsta provine tot din fabrica de certificate a lui Bebe Ivanovici şi o spun cu inima deschisă, pentru că nu am acceptat nici un fel de avantaje care s-au dat revoluţionarilor. Mi s-a părut de un imens penibil să te lupţi pentru un loc de veci sau mai ştiu eu ce alt avantaj din acesta", spune profesorul.

...

Simptomele revoltei în citadela muncitorească

- În acea perioadă apăreau revolte şi într-o citadelă muncitorească bine ţinută sub control, cum era Galaţiul. La Combinat şi Şantierul Naval erau tot mai dese cazuri de înreruperi ale lucrului de către muncitori. În Şantierul Naval, începuseră să apară pe ziduri inscripţii scrise cu cretă ca „Jos Ceauşescu!", iar în ianuarie 89 cineva a avut curajul de a pune noaptea sute manifeste pe cabinele electrocarelor şi dimineaţa, la 7.00, când au început vânzoleala, acele electrocare au umplut aleile şantierului cu manifeste anticeauşiste

S.T.: Da, se scria cu creta şi pe trenuri, „Vrem mălai şi pe Regele Mihai". Dar, mai importantă de atât, a fost, la Galaţi, acţiunea pe faţă, publică, a inginerului Ioan Grigorescu, de la Combinatul Siderurgic, care pe 15 noiembrie 1989, la ora 13.30-14.00, când se schimbau turele, a lipit pe zidurile de la poarta principală a combinatului manifeste împotriva regimului Ceauşescu. A fost un gest de foarte mare curaj, se întâmpla, repet, ziua în amiaza mare, în perioada Congresului 14 şi în prezenţa a mii de siderurgişti.

- În mediile universitare din Galaţi părea să fie mai multă linişte. Aveaţi informaţii, se comenta, despre ce se întâmpla la Bucureştii?

S.T.: În ziua de 21, după ce am aflat despre întreruperea mitingului, am dat telefoane pe la cunoscuţi din Bucureşti, să aflu amănunte. Nu am reuşit să aflu mare lucru. Pe 22, dimineaţa, am avut mai multe informaţii despre ce se întâmplase pe 21, pentru că m-am întâlnit cu prieteni, de la Învăţământ, de la Muzeul de Istorie şi unul dintre ei, care acum este profesor universitar la Timişoara, Vasile Docea, fusese la Bucureşti pe 21 decembrie şi văzuse cam tot ce s-a întâmplat şi ne-a povestit despre miting şi ce a urmat.

- Pe 22, au ieşit în stradă neaşteptat de puţini gălăţeni, poate tot atâţia câţi merg astăzi la un meci de fotbal. Pe dumneavoastră ce anume v-a determinat să ieşiţi în stradă?

S.T.: În momentul în care s-a dat vestea că a fugit Ceauşescu, pe lângă momentul de bucurie am avut câteva minute de luciditate şi m-am întrebat ce putem face noi, de la Galaţi, pentru că lucrurile nu erau pe deplin rezolvate. Şi mi-am spus că singura contribuţie pe care putem s-o avem pentru ca lucrurile să nu se întoarcă înapoi, este să sprijinim răsturnarea de regim de la Bucureşti prin mişcări de stradă în provincie. Nu ca să facem comitete, să obţinem funcţii, nici prin minte nu mi-a trecut că o să ajung în acel comitet provizoriu. Convingerea mea era că trebuie să susţinem, atât cât se poate susţine printr-o demonstraţie publică, schimbarea de la Bucureşti.

Am ieşit cu un drapel pe care aproape uitasem că îl am pe balcon. Era învelit în ziar şi legat cu sârmă. I-am rupt stema, dar nu l-am decupat. Avea o stemă de hârtie, cusută pe pânză şi mi-a fost foarte simplu să o dau jos. M-am alăturat celorlalţi. Se forma o coloană. În zona unde era Librăria Centrală, se spărseseră vitrinele şi zburau prin aer „volumele", „Omagiu", „România pe drumul construirii..." şi rapoartele la congrese.

Când am ajuns în Centru, pe strada Domnească, eram o coloană de cel puţin o mie de oameni. Am făcut o oprire pe scările Universităţii, unde eu am spus câteva lucruri. Atunci unul din cei ce erau acolo mi-a zis „Domnule, nu aici e problema, hai la comitetul judeţean". La fosta judeţeană PCR, întreaga mulţime care ne adunaserăm acolo am scandat lozinci. Se vedea că o parte din manifestaţi intraseră în clădire. O parte din geamuri erau sparte, altele erau deschise vraişte, se aruncau hârtii pe ferestre şi la un moment dat, pe o fereastră de la etaj ieşea fum. Se apucaseră să dea foc. Atunci ne-am spus că nu trebuie să fim nebuni, să incendiem clădirea, pentru că ea nu are nici o vină şi unii dintre studenţii cu care venisem mi-au spus „Dom profesor, haideţi să intrăm înăuntru". Uşile de la intrarea principală erau încuiate. Studenţii au spart tăblia din partea de jos a uşii şi am intrat pe acolo. Am urcat la etaj şi ne-am pomenit faţă în faţă cu profesorul şi scriitorul Apostol Gurău. Atunci l-am văzut întâia oară. Îi citisem o carte, amândoi eram profesori în Galaţi, dar până atunci nu ne întâlnisem niciodată. La un moment dat studenţii m-au prezentat, au spuns că sunt asistent la Universitate şi aşa m-am trezit trecut pe o listă şi am mai rămas acolo vreo două zile.

„Alarmele" maiorului Plătică

- Ştiu că în cadrul Comitetului Provizoriu se făcuse şi o împărţire a responsabilităţilor, dumneavoastră de ce anume vă ocupaţi?

S.T.: Da, preşedintele acelui comitet era Apostol Gurău şi s-au constituit un fel de departamente, eu şi actorul Vlad Vasiliu urmând să ne ocupăm de partea de învăţământ - cultură

- Iar printre membrii Comitetului Provizoriu a apărut şi maiorul Ilie Plătică Vidovici, care, reprezentant al Armatei, era şeful dispozitivului de pază.

S.T.: El a apărut în după amiaza de 22 şi a fost primit cu braţele deschise, că na, „Armata e cu noi!". Noi ne consideram privilegiaţi, pentru că uite domnule, armata e cu noi, nu trebuie să ne temem de nimic. La început era un tip modest, dar pe măsură ce îi creştea barba, devenea tot mai activ, tot mai penetrant. Am ajuns că nu mai puteam să lucrăm, să facem vreo şedinţă şi erau destul de multe decizii pe care le aveam de luat, că apărea Plătică şi striga "Alarmă!", că e nu ştiu ce pericol. Şi ne băgam sub masa din biroul fostului primsecretar, ca să treacă pericolul. Ieşeam şi iar începeam şedinţa, hai să vedem ce avem la punctul 4 de la ordinea de zi şi iar apărea Plătică, "Alarmă!", că vin nu ştiu ce elicoptere!

- Ca reprezentant al Armatei, Plătică Vidovici nu participa la întrunirile comitetului, la luarea deciziilor?

S.T.: El nu prea participa la şedinţe, aş spune chiar mai mult nu, dar când îţi era lumea mai dragă, când încercai să faci ceva, apărea şi dădea alarma! Încet, încet, noi înşine, membrii acelui comitet, ne-am dar seama că, în condiţiile acelea, începem să fim depăşiţi de problemă. Chestiunea era atât de complicată, administrativ, tehnic şi nu aveam mijloacele necesare pentru a le rezolva, încât mulţi dintre noi am gândit că domnule, poate e o chestie bună dacă preia armata, cu tehnicile ei de conducere, de organizare şi de gestionare a autorităţii. Asta a lipsit comitetului civil, din 22 decembrie, capacitatea de a gestiona această criză şi de a da naştere unui nou tip de autoritate publică. Era, întrucâtva, în firescul lucrurilor să se cadă. Dar bine măcar că nu au fost morţi.

Arestarea Comitetului Provizoriu

- Pe 24 decembrie, au fost arestaţi membrii Comitetului Provizoriu de către maiorul Plătică Vidovici, care şi-a explicat formal gestul prin faptul că ar fi terorişti. Dumneavoastră i-aţi scăpat.

S.T.: Lovitura s-a dat în după amiaza de 24 decembrie. Pe mine, evenimentul m-a prins în afara sediului. Am plecat, cu acceptul preşedintelui comitetului, Apostol Gurău, la Inspectoratul Şcolar, să încerc o mobilizare a profesorilor pentru organizarea aşa ziselor „patrule de ordine pe străzi", pentru că deja veneau reclamaţii la Comitetul Provizoriu, că pe străzi tocmai patrulele jefuiesc.

Atunci ne-am spus că e bine ca din aceste patrule să facă parte oameni cu certe calităţi morale. În momentul în care am revenit de la Inspectoratul Şcolar şi am vrut să intru în sediu, nu mi s-a mai dat voie să intru. Nu ştiam ce se întâmplase, că fusese arestat tot comitetul. Aveam legitimaţia tipărită, totul în regulă, dar am fost oprit la uşă. La un moment dat am încercat să forţez intrarea. Era acolo un căpitan înalt de vreo 2 metri, care mi-a pus ţeava "kalaşnicovului" sub bărbie şi m-a împins atât de tare încât am văzut cerul albastru, cu nori.

Atunci, mi-am spus "Uite, dacă tâmpitul ăsta trage, asta s-ar putea să fie ultima imagine pe care o mai văd". Cred că şi el era obosit, epuizat, pentru că nu îmi spunea decât un singur lucru, că trebuie să fim pe poziţii până la victoria finală. Nu avea nici o legătură cu ceea ce discutam noi, că eu trebuia să intru în sediu şi el nu îmi dădea voie. Poate că a fost mai bine din punctul meu de vedere, pentru că în mod sigur aş fi fost printre cei arestaţi. Pentru că cei arestaţi au fost cei care au pus întrebări, care au spus "Cum adică, în ce calitate tu Plătică, ai venit aşa cum ai venit şi acum preiei conducerea. Dar noi ce suntem?"

- Aşadar, maiorul Plătică a făcut un nou comitet provizoriu şi s-a autointitulat preşedinte al acestuia.

S.T.: A doua zi, pe 25 decembrie, a şi avut loc prezentarea, de la balcon, a noului Comitet Provizoriu, care îl avea în frunte pe maiorul Plătică Vidovici. Acum era foarte relaxat. Dacă în primele zile era epuizat, cu ochii duşi în fundul capului, acum îşi schimbase cămaşa, uniforma, se bărbierise şi a spus mulţimii, de la balconul fostei judeţene, "Vedeţi, m-am făcut gigea!". Apoi a prezentat la balcon pe ceilaţi noi membri ai comitetului, Daniela Buruiană (fosta deputată FSN, PDSR, PRM - n red), soţul Danielei Buruiană şi aşa mai departe.

- Cu arestaţii ce s-a întâmplat?

S.T.: Cei şase membri ai primului comitet care fuseseră arestaţi, printre care erau preşedintele comitetului, scriitorul Apostol Gurău, actorul Vlad Vasiliu, generalul Niţu, de la Gărzile Patriotice, au fost închişi la adăpostul de la subsolul sediului Apărării Civile, de pe fosta str Primăverii, acum Eroilor. Nici duşmanilor nu le-aş dori să treacă prin ce au trecut ei. Teroarea cea mai mare a fost, dincolo de faptul că şase zile au dormit pe scaune, că nu mai credeau că vor ieşi vii de acolo. Mâncau din mână. Din milă, soldaţii, le dădeau din porţia lor de mâncare, din marmită. Şi le puneau mâncarea de cartofi în căuşul palmelor împreunate şi o mâncau aşa, cu gura. Era grotesc! În fiecare zi erau ameninţaţi că vor fi împuşcaţi. De câte ori cereau să meargă afară pentru necesităţi fiziologice, se temeau că va fi ultima ieşire din celula improvizată.

- Au fost ţinuţi în arest până când nu mai puteau reprezenta un pericol pentru noul comitet, controlat de maiorul Plătică

S.T.: În momentul în care au fost eliberaţi, în seara de 30 decembrie, au ieşit afară din adăpost, în curtea Apărării Civile şi se ţineau unii în alţii, convinşi că vor fi împuşcaţi. Erau un grup de 6 inşi, care stăteau încremeniţi, lipiţi unii de alţii, doar-doar să vadă de unde vine glonţul. Aşa, strânşi unul în altul, au ajuns în stradă, unde, cu orice risc, au luat-o fiecare pe drumul lui. Nu avem timp să vorbim despre acea zi de 30 decembrie, dar sunt foarte multe lucruri care s-au întâmplat atunci şi care se leagă între ele.

- În cele din urmă, configuraţia puterii locale a rămas cea formată din oamenii loaiali lui Plătică

S.T.: Da. Cei şase, care au stat în arest de pe 24 până pe 30 decembrie, şi-au căutat dreptatea în justiţie, dar s-a ajuns la neînceperea urmăririi penale, la un NUP definitiv, pentru că totul s-a făcut pe justiţia militară şi era limpede că maiorul Plătică nu va fi tras la răspundere. Era cel mai puternic om din judeţ, era preşedintele comitetului FSN, după aceea a devenit senator. A fost un veritabil tătuc

- A devenit "tătuc"

S.T.: Da, a fost un "tătuc"!

Revoluţionarii "turnători" la Securitate

- Printre cei care au făcut revoluţia la Galaţi şi practic v-au fost, să spunem, "colegi de baricadă", se află şi 5 revoluţionari despre care CNSAS a dezvăluit că au fost "turnători" ai Securităţii şi au făcut poliţie politică. Cum vi se pare situaţia asta?

S.T.: Cum să mi se pară. Mi-e ruşine de ruşinea lor. Nu ştiu dacă ei se ruşinează prea tare, pentru că nu l-am văzut pe nici unul care să îşi asume această chestiune. Ba spun că nu-i adevărat, ba că e lucrătura altora. În ceea ce îi priveşte, din start numele lor ar fi trebuit radiate de pe orice listă de aşa zişi revoluţionari, luptători. Dar uite că lucrurile merg înainte, nu s-a întâmplat nimic, deşi în multe cazuri verdictul instanţei a fost categoric şi definitiv.

- La această specie de "revoluţionari foşti turnători", se mai adaugă şi cea de "revoluţionari foşti activişti". La un moment dat chiar şi "membru supleant" in structurile centrale ale PCR, ajunsese să aibă certificat de revoluţionar, deşi în zilele Revoluţiei stătea ascuns la vreo 80 km de Galaţi.

S.T.: Dacă noi trăiam într-o ţară normală, nu era posibil ca o figură absolut sinistră ca Bebe Ivanovici să fie liber, în condiţiile în care el a pus în circulaţie şi a traficat zeci de mii de certificate de revoluţionar false.

...

http://www.romanialibera.ro/opinii/interviuri/sergiu-tofan-doctor-in-filosofie-si-revolutionar-clanul-ceausescu-nu-putea-fi-demolat-decat-din-interior-210213.html

Aiyana · December 19, 2010

Cine şi ce îşi mai aminteşte despre zilele din decembrie 1989 la Galaţi?

Eu imi amintesc ca aveam paturi in geam si ca se tragea in blocurile de vis-a-vis si la Casa de Cultura.

dcp100168 · December 19, 2010

Pe 23 şi 24 decembrie, serie de diversiuni la Galati. Zeci de navalişti şi siderurgişti ar fi trebuit să se împuşte unii pe alţii, crezând că luptă cu "teroriştii"

În după amiaza de 24 decembrie, la Gărzile Patriotice din Şantierul Naval s-a dat alarma pentru că primăria urma să fie atacată de "terorişti", iar la Gărzile Patriotice s-a dat alarma că primăria fusese deja ocupată de "terorişti". Această ambuscadă, în care şi-ar fi pierdut viaţa zeci de gălăţeni, nu a mai avut loc, pentru că siderurgiştii nu au părăsit combinatul. Aceasta este încă una din diversiunile organizate la Galaţi şi de care nu sunt străini reprezentanţi ai Armatei.

Inginerul Eugen Pop, de la Secţia 2 Instalaţii de Bord, s-a trezit în toamna lui 89 şef al Statului Major al Gărzilor Patriotice din Şantierul Naval Galaţi, după ce fostul şef a ieşit la pensie şi până la numirea unui alt şef, conducerea şantierul a hotărît să numească interimar un inginer, care să ia pe semnătură de la fostul şef şi apoi să predea noului

numit inventarul Gărzilor Patriotice, arme, maşini, acareturi. Dacă în alte condiţii ar fi fost o responsabilitate formală, odată cu declanşarea protestelor de la Timişoara, inginerul Pop s-a pomenit într-o situaţie complicată. Au început să vină alarme şi instrucţiuni şi pe sistemul Gărzilor Patriotice, deşi era evident că mai ales după evenimentele de la Timişoara, regimul comunist avea în gărzile patriotice mai degrabă un duşman decât un apărător. "La gărzi, încă de pe 17-18 decembrie se dăduse o mică alarmă. Era o alarmă în stand by. O alertă. Auzeam toţi la Europa Liberă ce se întâmpla la Timişoara, că se trăgea. În perioada aia, vorbeam la telefon cu un prieten din Bucureşti, care era înnebunit că acolo nu iese lumea în stradă, îmi spunea că vine la Galaţi. Eu îi spuneam că şi aici e linişte. Pe 21, ne-au dat ordin să nu lăsăm oamenii să se adune în grupuri mai mari de 3 şi toată vrăjeala, să combatem actele huliganice, că forţe extremiste şi imperialiste, bla-bla... Când au văzut că situaţia e groasă, au adus muniţie. Ţin minte că am semnat pentru 38.000 de cartuşe lungi şi peste 40.000 de cartuşe scurte. Le aveam pe gestiune. Numai că noi, din apărătorii lui Ceauşescu am devenit revoluţionari. Că unii dintre noi s-au căţărat pe balcoane şi au făcut carieră în politică, e altceva", spune inginerul Pop.

Vânătoarea de secretari PCR

Pe 22, după fuga lui Ceauşescu, mai mulţi ingineri au spart biroul lui Stratulat, securistul din şantier, în căutarea listelor cu turnători. Au găsit acolo un fişet gol şi un echipament care foarte rar întâlnit la acea vreme, dar pe care iată, securistul îl avea, un computer care, evident, avea toate datele şterse. Simultan, în toate secţiile din şantier a început prigoana politrucilor. Directorii şi şefii de secţii cu "papagal" politic fugiserădin prima. Primarul comunist al Galaţiului, Ion Caranghel, care fugise din primărie, a sărit gardul şantierului naval în speranţa că îşi va găsi adăpost la fostul loc de muncă, dar când a văzut cum stau lucrurile a fost nevoit să sară gardul în sens invers şi să se refugieze pe maidanul din cartierul Bădălan. Simultan, cam la toate secţiile din şantier începuse prigoana marilor şi micilor secretari de partid. "La un moment dat situaţia devenise destul de complicată, pentru că se putea lăsa cu vărsare de sânge, cu crime. Un muncitor de la Zincaj a sărit cu cuţitul să îi ia capul secretarului de partid pe Secţia 2 Instalaţii, tovarăşul Popa, că îi dăduse 5.000 de lei ca să îi dea casă. I-am scos din şantier pe secretarul de partid al şantierului, Ştefan Victor şi pe Popa, ascunşi pe bancheta din spate a unei Dacii, unul peste altul şi deasupra lor un sindicalist. Oamenii erau supăraţi pe secretarii de partid, pe bună dreptate, dar nu trebuia să se ajungă la crime. Nu noi trebuia să îi judecăm, ci cei care trebuiau să îi judece. Asta este o problemă deosebită şi la ora actuală. Poporul face revoluţie, dar nu judecă poporul. Eu nu am fost niciodată adeptul vărsărilor de sânge. Fiecare trebuie să îşi ia pedeapsa pentru ce a făcut, dar de la instituţia statului menită să facă dreptate", ne-a declarat Eugen Pop.

O bombă cât fabrica de oxigen şi multe zvonuri cu terorişti

În dupăamiaza de 22 decembrie, controlul situaţiei de la Şantierul Naval Galaţi a fost preluat de ingineri. "După ce a căzut Ceauşescu şi fusese toată vânzoleala, situaţia devenise foarte serioasă, pentru că eram câţiva ingineri care aveam la dispoziţie o mână de oameni şi responsabilităţi foarte mari. Spre exemplu, aveam în grijă Fabrica de Oxigen care, dacă sărea în aer era dezastru, făcea un crater imens şi rădea o mare parte din oraş. Cum atunci se vorbea de terorişti, aveam o foarte mare problemă. Aveam nave cu instalaţiile în funcţiune, în depozite erau echipamente din import, de valori foarte mari. Eram trei ingineri de la Secţia 2 Instalaţii de Bord, eu, numit interimar şef de Stat Major, inginerul Liviu Crăciunescu, care era comandantul companiei de gărzi, inginerul Gh Gaibăr, comandantul unuia din plutoanele de intervenţie şi inginerul Bindiu de la Controlul de Calitate. Mai erau alţi ingineri, cum ar fi ing Nicolae Raicea, care au venit seara în şantier ca să facă pază şi patrulă. Între timp, apăruse altă criză, provocată de zvonuri. Pe 22 seara, toată lumea cerea gloanţe, că se auzea că ne atacă nu ştiu ce nave pe Dunăre, că pe malul Dunării au debarcat scafandrii ruşi, că vin nu ştiu ce elicoptere. Antiaeriana de la Combinatul Siderugic trăgea. Era nebunie!", îşi aminteşte inginerul care a fost şeful "gărzilor" de la Şantierul Naval.

Avalanşă de diversiuni

Pe 23 şi 24 decembrie, la Galaţi s-au produs mai multe diversiuni. În seara de 23, a fost ordonată alarmă pe motiv că Galaţiul ar fi atacat de elicoptere. Întregul oraş a intrat în camuflaj şi din mai multe puncte s-au declanşat tiruri de antiaeriană, cu trasoare. A fost un fel de spectacol de "artificii", pentru că Galaţiul nu era atacat de nici un elicopter. Nici de ruşi, nici de terorişti. A doua zi, pe 24, şeful dispozitivului de pază de la sediul Comitetului Revoluţionar Provizoriu, maiorul Ilie Plătică Vidovici i-a arestat pe mai mulţi membri ai comitetului, pe care îi acuza că sunt terorişti şi făcut un nou comitet, al cărui preşedinte s-a autointilat. În aceeaşi zi, pe 24, la Şantierul Naval a apărut un reprezentant al Armatei, care a preluat coordonarea gărzilor patriotice. Acesta era căpitanul Bădin, coleg de promoţie la Academia Militară cu maiorul Plătică Vidovici. "De la Bucureşti venise ordinul să nu dăm muniţie la populaţie. Eu scăpasem de o parte din muniţie, dar am recuperat-o. Pe 24, a apărut reprezentantul Armatei care urma să coordoneze gărzile din şantier, căpitanul Bădin. Ăsta a dat muniţie la toată lumea, că e atacată primăria. Le-a dat gloanţe ca la Rambo!", îşi aminteşte inginerul Pop.

O ambuscadă între "navalişti" şi "siderugişti"

În după amiaza de 24 decembrie, a fost pusă la cale o altă diversiune, o ambuscadă în care ar fi trebuit să cadă victime zeci de gălăţeni, membri ai gărzilor patriotice de la Şantierul Naval şi Combinatul Siderurgic, care ar fi trebuit să se împuşte unii pe alţii în centrul Galaţiului crezând şi unii şi alţii că luptă cu teroriştii. La detaşamentul din Santierul Naval s-a dat alarma pentru că sediul Primăriei Galaţi ar fi atacat de terorişti. Căpitanul Bădin i-a ordonat comandantului companiei de gărzi, ing Liviu Crăciunescu şi comandantului plutonului de intervenţie, ing Gaibăr, să ia oamenii înarmaţi cu kalaşnikoave, muniţia şi să intervină primărie pentru a respinge atacul teroriştilor. Crăciunescu s-a opus distribuirii muniţiei la oameni. A spus că ia lăzile cu muniţie în autobuz şi distribuie încărcătoarele numai dacă e nevoie. În cele din urmă au făcut cum a spus căpitanul Bădin şi fiecare luptător a primit câte 4 încărcătoare. O alarmă asemănătoare fusese dată şi la detaşamentul gărzilor de la Combinatul Siderurgic, numai că acolo versiunea era uşor diferită: li se spusese că primăria fusese ocupată de "terorişti" şi trebuie eliberată. Ce ar fi trebuit să se întâmple era clar, cele două detaşamente de gărzi patriotice ar fi trebuit să se lupte cu kalaşnicoavele pentru a salva sediul primăriei şi unii şi alţii fiind convinşi că se confruntă cu "terorişti" îmbrăcaţi în uniforme de "gărzi". S-ar fi împuşcat unii pe alţii, devenind "martiri" ai revoluţiei. Drumul până la primărie a fost o aventură. "Când au ajuns în dreptul Palatului Navigaţiei, Bădin le-a ordonat toţi culcaţi pe burtă, în autobuz, că e inamic! Prin zona Institutului Proiectări, la fel, toţi pe burtă! Când au ajuns la primărie, au pătruns pe intrarea din spate şi au distribuit oamenii pe posturi, în diferite puncte să le spunem strategice din primărie şi în clădirea de vizavi, la Universitate", spune inginerul Pop. Din fericire, acea diversiune a eşuat, confruntarea cu kalaşnicoavele între navalişti şi siderurgişti nu au mai avut loc, pentru că cei de la gărzile patriotice de la Combinatul Siderurgic au refuzat să se amestece în ceea ce se întâmpla în oraş. „Am aflat mai târziu că atunci cei de la combinat nu au vrut să iasă. Ei au spus că apără platforma siderugică şi sub nici o formă nu se bagă pe oraş. Dacă ieşeau cei de la combinat ieşea masacru", ne-a declarat inginerul Eugen Pop.

Întrebări cu răspunsuri "clasificate"

Nici până astăzi nu s-a aflat răspunsul la întrebarea de ce au fost organizate aceste diversiuni? De ambuscada în care ar fi trebuit să cadă cu arma în mână zeci de navalişti şi siderurgişti, ce urmau să devină martiri "în numele revoluţiei", nici nu se prea vorbeşte în oraş. La revoluţie au murit 17 gălăţeni, mulţi dintre ei şi-au pierdut viaţa la Metrou sau în alte oraşe din ţară, dar la Galaţi au murit doar 4, dar nu în schimburi de focuri, ci în diverse incidente. Un bărbat cherchelit a murit călcat de un tanc pe care îl întâmpina cu „Armata e cu noi!". Era nevoie de mai mulţi morţi pentru legitimarea "revoluţiei" la Galaţi? A existat o legătură între "lovitura de palat" dată de Plătică Vidovici prin arestarea Comitetului Provizoriu şi deplasarea la primărie a gărzilor din şantierul naval, sub conducerea căpitanului Bădin, colegul de Academie Militară a lui Plătică? Sunt întrebări la care răspunsurile vor fi aflate, probabil, cândva, în viitor.

http://www.romanialibera.ro/opinii/interviuri/zeci-de-navalisti-si-siderurgisti-ar-fi-trebuit-sa-se-impuste-unii-pe-altii-crezand-ca-lupta-cu-teroristii-210318.html

Mikka · December 19, 2010

Frumoasa povestea.

Ceea ce e sigur din toata istorisirea e arestarea de catre Platica Vidovici a celor din Comitetul Provizoriu si ca in 23 si 24, parca am avut nopti cu artificii (trassoare).

In rest...

Ca unii au vrut sa bage cutitul in altii pe diverse motive - bani, case etc., asta nu e revolutie, in niciun caz.

dcp100168 · December 22, 2010

Gălăţeanul Dorin Cârlan a tras în Ceauşeşti!

Alături de numai câţiva dintre cei care au vrut s-o facă, plutonierul Dorin Cârlan a tras în Nicolae şi Elena Ceauşescu, la foc cu foc, apoi, la foc automat i-a dat ei loviturile de graţie. Erau trei trăgători, plus doi militari care aveau de răzbunat pe cineva din familie. În spate, TAB-uri (transportoare amfibii blindate) au tras apoi spre ei, trăgătorii desemnaţi. „Dacă n-ai fi tras, simţeai că sunt alţii în spatele tău şi ar urmări ce faci: dacă nu tragi, te împuşcă şi pe tine. Plus automatismul, plus frica, plus starea că vin americanii, plus oboseala din zilele ălea”, povesteşte acum maiorul în rezervă Dorin Marian Cârlan.

Am stat de vorbă mai bine de şase ceasuri, în încercarea de a afla fiece amănunt, aşa cum îşi aminteşte membrul „komandoului” care i-a executat pe Ceauşeşti, „îndeplinind dorinţa naţiunii”. După revoluţie, ministrul Apărării, Victor Babiuc, nu a vrut să-i dea dreptul de a purta uniformă. „Ca să ascundă o atrocitate, o execuţie, un drept al meu normal, moral şi firesc”. A ieşit în rezervă după câţiva ani activitate în Guvern, detaşat la Secretariatul de Stat pentru Problemelor Revoluţionarilor şi reprezentant al Ministerului Apărării în comisia parlamentară pentru aplicarea Legii 42, a lucrat la programe privind morţii şi răniţii revoluţiei, apoi ca adjunct al comandantului Casei Armatei Buzău. A rămas cu porecla „Terminator”. A avut posibilitatea să facă şi cercetări prin documentele Revoluţiei şi spune că n-a găsit nicio referire la cei de pe TAB-urile de la Târgovişte.

O viaţă de om a luat viaţă de om

Are 49 de ani, un certificat de luptător în revoluţie, e decorat, este maior în retragere, a tras în soţii Ceauşescu. Dorin a fost înfiat la şapte luni de la Casa Copilului Galaţi de o familie din Folteşti. „Dar sunt gălăţean-gălăţean” – mama naturală a vrut să-l arunce în WC-ul bisericii lipoveneşti din Galaţi, dar l-au salvat nişte securişti sau miliţieni care aveau biroul aproape. La cinci ani, învăţa poezii cu Ceauşescu, a urmat Liceul de Marină gălăţean, a terminat Dreptul. Ar fi vrut să urmeze Filosofia, dar s-a desfiinţat pe atunci disciplina, este autodidact în domeniu, vorbeşte îngrijit, citează şi acum din Kant, Spinoza sau Aristotel. Soţia actuală, gălăţeancă, revoluţionară, este medic

în Ministerul Sănătăţii, la programe şi strategii.

În ziua interviului, maiorul aflase oficial că soţia este însărcinată. Revoluţia l-a prins plutonier la paraşutişti. N-a sărit însă niciodată cu paraşuta – reducând înarmările, Ceauşescu a redus şi funcţia gălăţeanului, care a ţinut evidenţa contabilă la unitatea de paraşutişti Boteni.

Acum are o indemnizaţie de 1.700 lei. E mason. „Sunt născut în aceeaşi zi şi lună cu Honore de Balzac – 20 mai. M-au înfluenţat astrele, zodiile, eu ştiu”.

Revoluţia din capul nostru

A fost revoluţie, a fost lovitură de stat, a fost o mare confuzie, a fost o telerevoluţie. Au fost toate! Dar a fost în primul rând ceea ce am simţit cu toţii, o clipă, nişte ore sau nişte zile sublime, de risc, de speranţă, de furie. Fuga, vânarea şi apoi moartea dictatorilor a fost atunci o uşurare, garanţia că nu se va mai întoarce teroarea.

Urmarea, două decenii de paşi mai mari sau mai mărunţi, intrarea în NATO şi UE cam ca rudele sărace, hoţiile de partid şi de stat, umilirea, mizeria, genocidul din spitale, fac pe mulţi români săraci să-l regrete astăzi, da, să-l regrete pe Ceauşescu, uitând frica de Securitate, cozile, învăţământul ideologic, parăzile şi omagiile, greaţa. Foamea şi frigul pe care le continuăm, iată, şi acum.

Lui Dorin Cârlan i-au murit colegi în focul revoluţiei, la Bucureşti, la Galaţi. A apucat nebunia de după 22 decembrie când, spune el, pe lângă ofiţerii inimoşi, au fost ofiţeri, chiar din cei cu Academia, neobişnuiţi cu „frontul”, care răspândeau zvonurile false, se închideau în birouri şi plângeau sau beau de frică, trimiţând soldaţii să le arunce borcanul cu urină. „N-avea cine să ne comande, până la urmă, era sfârşitul Lumii!” Pe unii din ei i-au ţinut camarazii încuiaţi în birouri. La Câmpia Turzii, paraşutiştii îl arestaseră pe comandant, care voia să ducă regimentul la luptă pentru Ceauşescu. Secretarul de partid şi şeful de stat major l-au îmbătat şi i-au dat drumul după Revoluţie. Atunci când comandantul a ajuns… şeful trupelor de paraşutişti, pe care le-a şi desfiinţat. Cei de la Boteni au fost chemaţi să se paraşuteze la Bucureşti, să intervină cu gloanţe, dar au pretextat că paraşutele nu erau pliate.

Supravieţuitorul

„Eu trăiesc şi datorită dumneavoastră, mass-media – spune azi maiorul Cârlan, care a văzut poate prea multe. Să ştiţi că, pe lângă faptul că Dumnezeu ne-a călăuzit paşii, m-a ajutat să ajung, dintr-o stare morală şi materială nenorocită, la parametrii pe care-i am acum. Şi mă menţin datorită credinţei în Dumnezeu, ancorării în credinţa creştină şi datorită acestui fel de-a fi al meu: să fiu carte deschisă pentru toată lumea. Şi în special pentru prietenii mei din presă – eu aşa-i consider pe toţi, indiferent cât mă bârfesc. Sunt cei care-mi aprind <>… Dumneavoastră apăraţi de fapt democraţia. Şi nu politicul, sub nicio formă! Şi mai nou, nici juridicul; breasla mea, ca să zic aşa, cu simpatie, că n-am practicat profesia de jurist decât foarte puţin”.

Consilier juridic, a lucrat la un grup de firme ale unor ciprioţi greci, care acum s-au retras, după şapte ani de investiţii imobiliare în România.

Judecătorul Gică Popa, forţat la verdict

Am înţeles abia anul acesta, când am participat la o emisiune <> alături de dl Ion Cristoiu, alături de dl Emil Hurezeanu şi dna Oana Stancu: era vorba despre deshumarea cadavrelor soţilor Ceauşescu. Şi mi-a mulţumit pentru intervenţie prietenul cel mai bun al generalului Gică Popa pentru intervenţia mea şi m-am simţit mândru din punct de vedere profesional, că am reuşit să fac ceva ca jurist. Am reuşit să-l răzbun puţin pe generalul Gică Popa, care s-a sinucis. A fost cea mai mare bucurie a mea, pentru că mi-a mulţumit unul dintre marii profesori de Drept internaţional public, un om care de altfel a scris şi a lucrat cu Adrian Năstase, profesor universitar doctor şi colonel în rezervă, unul din marii profesori ai Academiei de Înalte Studii Militare, Chiper Aurel.”

Ar fi tras şi în judecător, la ordin…

„Generalul Chiper a fost coleg de grupă şi prieten cu generalul Popa. Mi-a spus că, într-adevăr, cu două-trei zile înainte de a se sinucide, generalul Gică Popa a discutat cu prietenul său şi-i părea foarte rău de sentinţa pe care a dat-o, dar i s-a spus că dacă nu dă această sentinţă nu mai scapă viu de acolo, pentru că paraşutiştii care au venit cu generalul Stănculescu – noi! – îi vor executa. Eram ca nişte sperietori…”

Şi dacă într-adevăr ar fi fost puşi să-l execute pe generalul Popa? „E o întrebare la care pot să vă răspund că aşa şi făceam: executam ordinul generalului Victor Atanasie Stănculescu!”.

http://www.viata-libera.ro/articol-Galateanul_Dorin_Carlan_a_tras_in_Ceausesti_2.html

Filmul unei execuţii tip commando:„S-a uitat în ochii mei şi i-au dat puţin lacrimile”

Ieşiseră în curte cu condamnaţii. „Dăduse cineva ordin la elicopterişti şi porniseră motoarele auxiliare. Şi făceau un zgomot acolo de nedescris şi se ridica praf şi frunze, erau imagini apocaliptice, ca din universul lui Kafka. După strigătul cu venirea americanilor, noi am ieşit aproape robotizaţi cu cei doi. Ei au crezut, săracii, văzând că elicopterele sunt pornite, că îi ducem la elicoptere. Numai că au fost duşi în direcţia opusă. Până atunci, au cam mers singuri, pe propriile lor picioare. Din momentul în care au văzut că nu-i ducem spre elicopter, el, la un moment dat s-a întors, s-a uitat în ochii mei şi i-au dat puţin lacrimile. După care vreau să vă spun că ne-a persiflat pe toţi şi a fost un bărbat cum nu ştiu câţi dintre noi, ca bărbaţi, ar putea să meargă la zid ştiind că merg la moarte şi trăindu-şi ultimele momente ale vieţii demn, de o demnitate ieşită din comun! Prima dată a zis cam aşa, câteva versete, să zicem, care-l consacră şi dincolo de mormânt: <> După care a început să cânte, mai mult ca pentru el - eu îl auzeam, că eram în spatele lui, la jumătate de metru - un fragment din <>: <>. Ei nici nu au mai putut să mai meargă pe propriile picioare, au mers mai mult în stare de imponderabilitate, duşi de colegii mei mai mult de subţiori. Şi a ieşit colegul meu Ionel, căpitanul… Eu am aşteptat de el un ordin, un semnal. Nu l-a dat şi n-am să-l iert toată viaţa pentru asta, dar cert e că la un moment dat Ionel l-a luat cu mâna stângă pe el, cu mâna dreaptă pe ea dintre colegii cu care formam acel cortegiu aproape funerar şi a început să tragă practic aşa cum i-ar fi luat în baionetă, de la o distanţă de juma de metru - un metru, să descarce rafala pistolului mitralieră! Nu putem spune că a fost comandantul unui pluton de execuţie – nici nu a fost <>, noi am fost un grup de komando ad-hoc care a dus la îndeplinire o sentinţă de condamnare la moarte aşa cum s-a priceput. La grupul nostru s-a adăuga Ştefănescu Laurenţiu, care a cerut voie, deoarece avea soţia la Timişoara şi nu ştia de ea; abia se însurase săracul. Era sergent major de transmisiuni, unul dintre cei care mă mai lăsa să ascult <>, <>. Plus un soldat care a cerut voie dlui general Stănculescu să tragă şi el, pentru că i-a omorât fratele la Timişoara, cei de la Târgovişte îl numeau Maşinuţă”.

„Ea” a murit greu

Ceauşescu cred că a murit instant, din prima rafală, ea a murit foarte greu. Eu am avut dublă alimentare (arma s-a blocat), Tavi a avut şi el dublă alimentare. La vreo şapte gloanţe, am avut dublă alimentare. Am schimbat repede încărcătorul – totul a fost în câteva secunde... Şi trăgeam în tovarăşa, pentru că făcea nişte mişcări destul de nenorocite pe acolo pe jos, sincer să fiu, mie mi s-a părut că fac parcă o treabă umanitară. M-a hulit presa, m-a hulit dl Vadim Tudor şi mulţi alţii, dar e problema lor. Eu am vrut s-o nimeresc în cap, efectiv, deci asta mi-am dorit, să trag în capul ei şi pe direcţia aceea am tras, de la jumătate de metru, un metru, doi metri, nu-mi mai aduc aminte. Mi-e şi foarte greu şi văd acea imagine nenorocită cu capul despicat, de acuma cutia craniană desfăcută. Dar ea, din prima rafală după ce-a căzut într-o parte, se mişca, mişca un picior tot timpul. Şi atunci lovitura de graţie a fost bună pentru ea. Cel puţin nu ştiu dacă au ajuns, conform fenomenului împrăştierii gloanţelor, toate cele 30 de gloanţe din încărcător în ea, cert este că m-am trezit cu urme de sânge, bucăţi de os pe combinezon şi pe gheată la fel. Am tras şapte gloanţe, arma s-a blocat şi următorul încărcător a mers în direcţia ei. La început l-am prins pe el la foc cu foc şi eu şi Tavi cică l-a prins şi el. Deci tot ce vă povestim a fost rapid, 30 de secunde ar fi mult până au murit ei. După aia, s-a tras, a tras şi Ştefănescu, el chiar ochea – m-am întors puţin cu spatele şi l-am văzut cu pistolul mitralieră la ochi. Rafala aceea de mitralieră de pe TAB – vedeai gloanţele cum se înfig acolo şi de-acum se crease un fel de nor de praf şi fum, nu exagerez, cred că am să ţin minte toată viaţa secvenţa asta care pentru mine e o radiografie secundă cu secundă, dar care n-a durat mai mult de 30 de secunde, maxim un minut. Noi am tras două încărcătoare. Unul mi s-a blocat la numărul şapte – că am numărat gloanţele şi i-am prins, cred, pe amândoi: am prins două-trei în el şi în ea, în picaj, restul. Cea mai nenorocită chestie: dacă n-ai fi tras, simţeai că sunt alţii în spatele tău şi ar urmări ce faci: dacă nu tragi, te împuşcă şi pe tine. Plus automatismul, plus frica, plus starea că vin americanii, plus oboseala de zilele ălea. „Dealtfel, mâncasem bine pe la 4,00 dimineaţa, chiar m-am şi rugat atunci: Doamne, dacă exişti, dă-mi-i mie pe ăia dacă o fi să-i judece şi să-i condamne. Şi mi i-a dat.”

„Am stat cu fundul pe Tovarăşul”

La câteva minute, după ce i-a raportat medicul că sunt morţi, medicul cu care venisem, Stănculescu a dat ordin să se înfăşoare în nişte foi de cort, i-au pus în elicopterul cu care am venit eu. Când să mă aşez în elicopter la plecare, se urcase un personaj care nu fusese la venire – ulterior am aflat că era plutonierul care ţinuse ţucalul vreo trei zile şi trei nopţi, care fusese la radarul Securităţii şi acum joacă Sofocle şi spune că-i taximetrist, ca şi cum eu sunt de vină că el e taximetrist… Şi nu mai aveam locul meu în elicopter. Şi atunci mi-am găsit un loc extraordinar de bun, mai puţin vulnerabil – am stat cu fundul pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Am văzut că era cu faţa în jos. Amicul meu Grigore Cartianu zice c-am făcut profanare; eu i-am explicat că numai profanare nu-i asta! Că de fapt am stat la un loc pe care îl meritam în condiţiile alea, gândindu-mă că şi elicopterul este foarte vulnerabil, fiind din dur-aluminiu şi zic: măcar un proiectil trece prin Tovarăşu’ şi prin blana lui…

Fiind o blană foarte groasă pe el, stăteam destul de bine. Numai că mustea sângele şi când am ajuns la Boteni, eram plin pe combinezon, pe fund, de sângele tovarăşului Nicolare Ceauşescu. Dacă mă întrebaţi ce-am simţit atunci – mi-a venit în minte o zicală ţigănească, pentru că viaţa m-a dus şi prin zonele romilor, am învăţat şi limba lor: <>, adică, <>. Şi m-am tot gândit la celebra zicală ţigănească şi când mă gândeam eu mai bine, colegul meu Costică Bărănguţă zice: <>. La care, bineînţeles, n-am mai rezistat toţi din elicopter şi a început un râs cum nu mi-a mai fost dat, un râs de descărcare. Toţi au râs.”

Coşmaruri şi reproşuri

„A avut ceva asemănător cu „sindromul post-Vietnam”? „Cred că l-am avut o perioadă, dar m-am lecuit. Am apelat la cei mai buni medici din domeniu. Cum să n-ai? Ai! Familia? Nu m-a ajutat deloc, familia m-a îngropat, fosta familie – mă voia erou martir! S-a chinuit nevastă-mea cu mine, dar fostul socru, cum mă vedea, când erai la masă şi te simţeai mai bine, zicea: <> Cum făcea berbecul la grătar mai bine, cum o arunca!”

Apoi, puciul de la Moscova, din 1991, i-a făcut pe mulţi colegi să-i prezică întoarcerea comuniştilor şi la noi şi pedepsirea pentru participarea la execuţia Ceauşeştilor. Chiar şi unul dintre cei opt din komando, cel care l-a legat pe Ceauşescu, „a venit pe la mine, eram aghiotantul Academiei de Înalte Studii Militare, şi mi-a zis: <>. Mi s-a făcut foarte rău”.

Apoi, când a început să meargă prost în ţară, a fost umilit chiar şi de comandanţi, de prieteni militari: „Noi eram vinovaţi de dezastrul ţării! Domnule, începând de la neveste, cred că toţi îţi reproşau: e din cauza ta! Toate oalele sparte, în capul nostru, că noi am tras!”

http://www.viata-libera.ro/articol-%E2%80%9ES-a_uitat_in_ochii_mei_si_i-au_dat_putin_lacrimile%E2%80%9D_2.html

Cam multe "<>", dar... tehnica asta...

mambo · December 22, 2010

sa povestesti cu atata nonsalanta si cu lux de amanunte cum ai omorat un om?!?!?

dcp100168 · December 29, 2010

Drama tatălui care şi-a găsit băiatul gata îngropat: "Nici nu am apucat să-i mai văd sicriul"

Nici la 21 de ani de la Revoluţie, Ion Ionaşcu nu ştie de ce a fost omorât fiul său. Paul Ionaşcu a fost împuşcat în data de 23 decembrie 1989, în faţa Sălii Palatului, în timp ce-i acorda ajutor unui soldat rănit.

De 21 de ani, pentru familia Ionaşcu sărbătorile de iarnă nu înseamnă altceva decât lacrimi şi amintirea unui tânăr aflat la început de drum şi care nu a mai ajuns acasă niciodată. Paul Ionaşcu şi-a pierdut fiul după ce a fost împuşcat în data de 23 decembrie 1989, la Bucureşti.

În acele zile în care haosul domina întreaga ţară, iar la televizor se difuzau numai imagini cu revoluţionari şi terorişti, părinţii lui Paul Ionaşcu, un tânăr de 21 de ani din Galaţi, aşteptau cu nerăbdare veşti de fiul lor, care să le povestească ce se întâmplă în Capitală. O voce tristă şi apăsătoare îi anunţa însă, după câteva zile, la telefon, că Paul a fost împuşcat.

„El a fost rănit pe data de 23, a murit pe 24 şi după trei zile am aflat şi noi că este mort. Vedeam în fiecare zi la televizor. Aşteptam să se întoarcă acasă să ne povestească ce s-a întâmplat în Bucureşti şi am aflat că este mort”, spune, cu lacrimi în ochi, Ion Ionaşcu, tatăl tânărului ucis.

Paul Ionaşcu tocmai ieşise de la serviciu în după amiaza zilei de 22 decembrie când s-a alăturat mulţimii de revoluţionari. A stat o noapte întreagă în faţa Sălii Palatului, de mână cu fratele său mai mic, iar dimineaţă a fost împuşcat în urma unui gest uman care avea să-l coste viaţa. A ieşit din mulţime să ajute un soldat împuşcat în umăr, iar o rafală l-a lovit în plin.

Astăzi, cu lacrimi în ochi, părinţii băiatului spun că acesta ar fi trăit dacă ar fi ascultat de fratele mai mic, care l-a rugat să meargă acasă în jurul orei 5.00 dimineaţa pentru că îi este foame. Răspunsul lui a fost: „Hai să mai stăm să vedem ce se întâmplă!”.

Imediat după ce a aflat că băiatul cel mare est mort, Ion Ionaşcu a şi plecat la Bucureşti. Odată ajuns acolo, a avut parte de o altă veste şocantă. Băiatul său fusese deja îngropat. „Eu când am ajuns la Bucureşti, familia fostei mele soţii se întorcea de la cimitir. L-au luat de la morgă şi l-au îmormântat imediat. Au pus pe el nişte haine militare, un drapel pe sicriu şi l-au băgat în pământ. Nici nu am apucat să-i mai văd sicriul. Au făcut asta doar să se răzbune pe mine. Au făcut-o din răutate”, povesteşte tatăl eroului.

Nici în ziua de azi, mama şi tatăl lui Paul Ionaşcu, tânărul împuşcat în torace în zilele revoluţiei, nu au aflat prea multe detalii despre moartea fiului lor. În acelaşi timp, aceştia consideră că moartea fiului lor şi a celorlalţi tineri nu a avut niciun efect. „Nu ştim prea multe detalii despre moartea lui. Nimeni nu a vrut să vorbească. Nici medicii, nici familia soţiei din Bucureşti. Am mai aflat câte ceva de la fiul cel mic. Pe cine să acuz? Pe Iliescu, pentru că el deja luse puterea, pe terorişti, pe Ceauşescu, pe cine? Nu ştiu cine este vinovat de moartea lui. Suntem o familie distrusă”, mărturiseşte Ion Ionaşcu, tatăl revoluţionarului ucis.

http://www.adevarul.ro/locale/galati/Crimele_Revolutiei-Tatal_care_si-a_gasit_baiatul_gata_ingropat_0_398960155.html

Sign In

Revoluţia la Galaţi

Recommended Posts

dcp100168

dcp100168

dcp100168

toto

oana6200

dcp100168

dcp100168

dcp100168

dcp100168

dcp100168

dcp100168

dcp100168

dcp100168

riaji

AndreiM

dcp100168

dcp100168

Mikka

dcp100168

Aiyana

dcp100168

Mikka

dcp100168

mambo

dcp100168

Create an account or sign in to comment

Create an account

Sign in

Browse

Activity

Important Information