Stelian Stancu - omul cu destinul cameleon

[dcp100168]

Stelian Stancu - Omul cu destinul cameleon

Cine nu-l ştie pe Stelian Stancu? Chiar şi cei care n-au dat demult pe la Teatrul Dramatic sau Teatrul de Păpuşi, l-au remarcat cumva de pe stradă. Cu un cap mai înalt decât trecătorii, omul nostru atrage întotdeauna atenţia. Aşa a ademenit de nenumărate ori şi norocul, care pur şi simplu l-a tras de mânecă pe stradă, schimbându-i macazul destinului în repetate rânduri.

L-a purtat cu o busolă magică, din Miazăzi (Buzău, Bucureşti) la Apus (Turda) şi apoi la Răsărit (Galaţi). L-a îmbrăcat în diferite haine, de profesor sau geolog, de cascador sau actor, apoi director, iar actor, iar director, Gulliver în Ţara piticilor, iar profesor şi tot aşa, o vânzoleală de roluri. Pentru că la asta se pare că s-a priceput cel mai bine toată viaţa: să intre în pielea multor personaje.

„Cine eşti dumneata?”

Proaspăt întors din armată, absolventul de biologie şi geografie îşi găseşte un post la o fabrică de materiale de construcţie, la Bucureşti, ca geolog care verifica materia primă pentru realizarea betonului de calitate. Avea repartiţia de profesor în buzunar pentru o şcoală din Ploieşti, dar urma să meargă acolo abia în toamnă, la începerea noului an şcolar. În timpul liber, nu scăpa nicio ocazie să meargă la film, cinematografia fiind marea sa pasiune. „Într-o seară mă întorceam de la un film şi mă plimbam pe stradă, noaptea, pe la 11. La un moment dat, văd lumini puternice. Ce-o fi acolo? Să ştii că se filmează! Fuga şi eu!”

„L-am descoperit pe Ion Popescu Gopo, care luase premiu la Cannes pentru filmul său celebru de animaţie. Era pe cai mari şi făcea primul film cu actori - «Faust XX», în care juca Puiu Călinescu. Am stat ore în şir acolo”. „Oamenii mai veneau, plecau, dar eu eram înţepenit, de nu mă mutai nici cu buldozerul. Mă trezesc că mă trage un tip de mânecă (era Doru Năstase - cel care a făcut, printre altele, celebrul film «Pe-aici nu se trece» şi mă întreabă «Cine eşti dumneata»? N-apuc să-i răspund că spune: «Ce faci marţi? Domnul Gopo vrea să vii la Buftea să faci nişte fotografii de probă»”. „N-a trebuit să-mi spună de două ori! Marţi eram la Buftea. Mă uitam cu religiozitate la toate studiourile unde se făceau filme şi la vânzoleala oamenilor. Totul mergea ca pe bandă. Ajung acolo unde eram chemat. Doru Năstase mă ia şi mă bagă imediat în cadru şi începe filmarea”. „Aşa am făcut prima figuraţie din viaţa mea. Apoi am făcut şi fotografiile, după care Popescu Gopo mi-a dat numărul lui de telefon şi mi-a spus: «Mai sună-mă din când în când. S-ar putea să am vreun rol pentru dumneata». Eram beat de fericire”, povesteşte Stelian Stancu.

„Nu vrei să te faci cascador?”

În aceeaşi zi, destinul avea să-i pună pe tavă alte surprize şi pielea altui personaj. În timp ce-şi bea fericit cafeaua la barul din Buftea, respirând cu nesaţ atmosfera de acolo, ca să-i ajungă pentru mai multă vreme, vine altcineva la el şi-l întreabă „Tu cine eşti?”. „Măi, să fie, mi-am zis. Ăştia pe-aici au un fix cu întrebarea asta. Era celebrul regizor Lucian Mardare, care mi-a spus că unul Sergiu Nicolaescu face primul său film şi are nevoie de o trupă de cascadori. Nu vreau să fac şi eu şcoala? Bineînţeles că am acceptat, nu conta ce eram, dacă aveam ocazia să joc în film. Eram în al nouălea cer”.

Timp de trei luni s-a antrenat, alături de alţi cascadori care au făcut carieră, pe stadionul „Progresul”. Apoi au plecat cu toţii la Crevedia la herghelie, unde au învăţat să călărească, să sară cu caii peste obstacole, să treacă prin foc. Sergiu Nicolaescu regiza „Dacii”, iar pe Stelian Stancu l-a distribuit în tabăra romanilor. Abia terminase filmările şi sărbătorea la „Lido” primul salariu de cascador că a primit un alt rol. Cornel Popa i-a propus să joace într-un serial - „Cosmin - fiul zimbrului”, alături de Gheorghe Cozorici şi Florin Piersic.

„Am avut profesori de nota 10”

Nu i-a mai trebuit nici fabrică, nici catedra de la şcoala din Ploieşti. La întoarcere, prietenii pe care şi-i făcuse l-au convins să dea la Institutul de Teatru. Între timp, nici nu ajunsese student, că şi fusese angajat pentru figuraţie şi mici roluri, la Naţionalul bucureştean. „Toată vara, Florin Piersic mi-a tot promis că mă ajută să lucrez repertoriul, dar n-a avut timp. Cu o zi înainte de examen, mă cheamă la el. Nu apuc să spun trei rânduri, că mă opreşte: «Intri la institut fără probleme. Hai la o bere!» A avut dreptate”.

La institut, a fost coleg cu Mircea Diaconu, George Mihăiţă şi Corina Chiriac. „Am avut profesori de nota zece: Sanda Manu era nemaipomenită. Foarte apropiată de noi, dar şi foarte exigentă. Deşi am primit dispensă ca să pot face în continuare figuraţie la Naţional (nu toţi studenţii aveau voie), mi s-a spus să mă las de cascadorie, pentru că e periculos şi un actor trebuie să rămână întreg”. Chiar dacă nu a mai fost cascador, de-a lungul timpului nu s-a despărţit de cinematografie, făcând parte din distribuţia a 14 filme, printre care „Convoiul”, „Căldura”, „Tom Sawyer”, „Munţii în flăcări”, „Ultima frontieră a morţii”.

Fecioraşul de la Turda

La absolvire, Vlad Mugur, pe atunci director la Naţionalul din Cluj, l-a sfătuit să ia repartiţie la Turda, ca să se poată transfera la el la teatru. „Când l-am sunat, am aflat că Vlad Mugur fugise în străinătate. Mi se înecaseră corăbiile. După puţin timp, am vrut să mă transfer la Braşov, dar n-am fost lăsat. Ca să rămân, mi-au dat funcţia de director şi aşa s-au scurs 15 ani”. „M-am apucat serios de treabă acolo, am făcut un teatru bun. Eram dat de exemplu: «Uite, ce e în stare să facă fecioraşul acela de la Turda. Aşa-mi spuneau: fecioraşul de la Turda.”

Trei în unu, la Galaţi

Imediat după 1989, circula zvonul că teatrele mici nu vor mai fi subvenţionate de stat şi se vor desfiinţa. Tocmai discutase pe această temă cu Ioan Cocora - critic de teatru din Cluj care i-a sugerat să se transfere în altă parte, când a văzut în ziar că Dramaticul gălăţean scoate posturi la concurs. „Mi-am luat soţia şi copilul, am străbătut ţara pe lat, de la un capăt la altul şi am venit aici. Tocmai credeam că, în afară de rolurile din piesele de teatru, viaţa mi le epuizase pe toate. Dar n-a fost aşa. Într-o seară, cobor să cumpăr pâine şi mă întâlnesc cu un bun prieten şi vecin. Îmi spune: «Nu vrei să vii director la Teatrul de Păpuşi?». Mi s-a părut foarte ciudată propunerea”. „Dar cuvintele lui au început să sape în mintea mea. Nu prea ştiam cu ce se mănâncă teatrul de păpuşi. M-am dus la Bucureşti, la «Ţăndărică», să văd un spectacol şi m-am hotărât să accept să mă prezint la concurs. Mi-am dat seama că teatrul de copii este cel mai important, el formează personalităţile oamenilor, pentru că-i influenţează la vârste foarte fragede”.

„N-a trecut mult şi am primit o altă sarcină: să organizez învăţământ superior de artă. Iată-mă de unde am plecat, adică am redevenit profesor”, mai povesteşte fostul decan al Facultăţii de Actorie din Galaţi.

„Vârsta nu e altceva decât un număr”

Săptămâna aceasta, Stelian Stancu a împlinit nişte ani. Nu a vrut să ne spună câţi: „Nu e vorba de cochetărie. Nu sunt semnificativi, pentru că nu mă reprezintă. Nu simt că am atâţia ani. Vârsta nu e altceva decât un număr”.

Cel mai frumos dar pe care l-a primit de ziua sa a fost noul post pe care l-a primit fiul său Alexandru, care şi-a dat doctoratul în automatizări la Barcelona şi tocmai şi-a luat în primire postul de director-adjunct la un institut de cercetări automatizate în medicină din cadrul Universităţii Mons (Belgia), una dintre cele mai vechi din lume.

„Ce mi-aş mai putea dori? Sănătate şi să fac cât mai multe spectacole frumoase. Sunt un om norocos!”

http://www.viata-libera.ro/articol-Omul ... eon_2.html

[dcp100168]

Lui Stelian Stancu i-au greşit numele

Stelian Stancu este, de 20 de ani, actor al Teatrului Dramatic „Fani Tardini” şi, de 15 ani, director al Teatrului de Păpuşi „Gulliver”. La Galaţi a venit în toamna lui 1990, de la Turda, unde fusese alţi 15 ani director de teatru.

Istoria sa personală a început pe 13 ianuarie, în urmă cu 68 de ani, într-un sat din Bărăgan. Mai exact, în comuna Glodeanu – Cârlig (acum Glodeanu Siliştea) din judeţul Buzău. Îl cheamă Stelian după numele preotului care l-a botezat. „Fiind troiene, nu glumă, când m-au declarat la Primărie şi au spus că sunt nepotul lui nea Dică Stancu, fost primar în sat, secretarul nu s-a mai gândit că pe tata îl cheamă Mircea Tănase şi uite aşa, în loc de Stelian Tănase mi-au zis Stancu. Mă bucur că mă cheamă... ca pe mine”, spune zâmbind îndrăgitul actor.

„Faptul că am copilărit la ţară şi că, până la terminarea liceului, mi-am ajutat rudele la muncile câmpului, dar şi zestrea genetică bună m-au făcut să nu am niciodată probleme de sănătate”, mărturiseşte Stelian Stancu, cel căruia, mai în glumă, mai în serios, prietenii îi spun Gulliver: are înălţimea de 1,93 metri, fiind cu puţin mai înalt decât Florin Piersic.

Singurul „microb” care l-a însoţit toată viaţa, după cum singur recunoaşte, este dragostea pentru teatru. A absolvit mai întâi Facultatea de Biologie-Geografie, la Bucureşti, însă, pe când lucra ca geolog la o fabrică de materiale de construcţii, a fost remarcat de Ion Popescu Gopo şi aşa a ajuns să facă figuraţie în filme. Apoi cascadorie, apoi teatru de-adevăratelea.

La cea de-a doua facultate, IATC, a fost coleg cu Carmen Maria Strujac, Corina Chiriac, Mircea Diaconu şi George Mihăiţă, avându-i profesori pe Sanda Manu şi Dem Rădulescu. Prima dată a urcat pe o scenă adevărată acum 44 de ani, în timpul studenţiei, la Teatrul Naţional din Bucureşti.

O persoană discretă

După 20 de ani, am vrut să ştim ce iubeşte Stelian Stancu cel mai mult la oraşul nostru: „Teatrul”, a venit răspunsul, fără nicio ezitare. Bucuriile sale vin din faptul că le este util celor din jur. „Aşa vezi dacă cineva este important sau nu – din faptul că este util celor din jur sau nu”. Cea mai mare calitate a sa consideră că este răbdarea, iar cel mai mare defect – teama de ridicol: „Am o neîncredere iniţială, ori de câte ori trebuie să fac ceva nou. Stau şi cumpănesc bine. Eu şi acum scriu cu creionul, ca să pot eventual şterge şi corecta. Fac diverse variante, simulări. Teama de ridicol mă însoţeşte mereu. Poate de multe ori sunt un pic mai închistat decât ar trebui, tocmai pentru că sunt prea atent”.

Cea mai importantă lecţie de viaţă este, pentru Stelian Stancu, „faptul că nimic nu este nemuritor şi că oricine poate fi oricând înlocuit, ceea ce e şi bine şi rău. Asta-mi dă şi o anume siguranţă, dar şi multă nelinişte”. Numărul 13 i-a purtat noroc toată viaţa: „Şi numele meu are 13 litere”, spune zâmbind.

Ce nu se ştie despre Stelian Stancu: „De felul meu, sunt o persoană discretă. Aici e un mic paradox: actorii trebuie să fie extrovertiţi. De multe ori sunt situaţii în care ar trebui să merg undeva, să socializez, dar prefer să rămân acasă, în faţa televizorului. Uneori simt nevoia să fac o baie de prieteni, aşa îmi place, dar altfel, nu prea”.

Astăzi, la aniversare, îi spunem La mulţi ani! Şi îi dorim din toată inima sănătate şi roluri frumoase, pe toate scenele.

http://www.viata-libera.ro/articol-%E2%80%9EMa_bucur_ca_ma_cheama_ca_pe%E2%80%A6_mine%E2%80%9D_2.html

[dcp100168]

A plecat de pe scena vieţii actorul şi regizorul Stelian Stancu

Lumea teatrului gălăţean este mai săracă, fiindcă ne-a părăsit actorul, regizorul şi omul de cultură Stelian Stancu, fost director al Teatrului "Gulliver", fondatorul învăţământului superior de specialitate la Galaţi, personalitate complexă, un om şi un artist pe care nu aveai cum să nu îl remarci. 

Actorul Stelian Stancu s-a născut în comuna Glodeanu Siliştea, din judeţul Buzău, pe 13 ianuarie 1943. A urmat Liceul "B.P. Hasdeu" (absolvit în 1960) apoi Facultatea de Biologie a Universităţii Bucureşti. Îndrăgostit de teatru, se înscrie la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică "I.L. Caragiale" din Bucureşti, clasa Sanda Manu, absolvind în promoţia 1971. A fost mulţi ani actor şi din anul 1975 director la Teatrul de Stat din Turda (1971-1990) jucând şi coordonând această instituţie în anii ei de glorie. Este cel care aduce la Turda o serie de actori foarte buni şi regizori, în care un loc aparte îl ocupă Aureliu Manea. A fost interesat şi de filmografie. El a propus-o pe Stela Furcovici în rolul Ecaterinei Teodoroiu, jucând alături de ea în trei filme. Printre peliculele în care a jucat, menţionăm: “Ecaterina Teodoroiu” (1978), “Ultima frontieră a morţii” (1979), “Munţii în flăcări” (1980), “Iancu Jianu, zapciul” (1980), “Iancu Jianu, haiducul” (1981), “Convoiul” (1981), “Bocet vesel" (1983), “Noi cei din linia întâi" (1985). Din 1990 vine la Galaţi ca actor şi ulterior director la Teatrul de păpuşi (actualmente pentru copii şi tineret) "Gulliver".

Activitatea socio-profesională mai cuprinde: prodecan şi profesor de Arta actorului şi Vorbire scenică la anii I şi II la filiala Facultăţii de Artă a Univ. "Hyperion", în Galaţi, cadru didactic (lector) la Universitatea "Dunărea de Jos" din Galaţi, Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie, specializarea Actorie şi director de program (din 2000), Directorul Departamentului de Teatru din cadrul Facultăţii de Litere, Istorie şi Teologie - Universitatea "Dunărea de Jos" Galaţi. 

Astăzi, 15 februarie, când vestea pierderii sale a ajuns la noi (se afla, alături de familie, în Marea Britanie), pe scena Casei de Cultură a Studenţilor, colegii săi din Teatrul "Gulliver" jucau ”Omul de zăpadă care voia să întâlnească soarele”, un spectacol a cărui regie a semnat-o.

Colegii săi de breaslă au postat, pe paginile de socializare, mesaje de profund regret referitoare la această dispariţie.

"Cu profundă durere anunțăm trecerea la cele veșnice a celui care a reprezentat un reper al vieții teatrale gălățene, Stelian Stancu, fost director al Teatrului „Gulliver”, actor și regizor, fondator al Facultății de Teatru din Galați și susținător al unor proiecte teatrale de anvergură, printre care Festivalul Internațional de Animație „Gulliver”. Un vizionar autentic, om curajos, generos și echilibrat, Stelian Stancu a construit, cu pasiune și credință în oameni, o comunitate artistică puternică. Prin inițiativa sa a luat naștere Facultatea de Teatru din Galați, oferind generațiilor tinere șansa de a-și descoperi și împlini vocația. Ca director, ne-a fost călăuză și sprijin, conducând cu demnitate și claritate. Ca regizor și actor, a slujit scena cu dăruire, sensibilitate și forță creatoare. Dincolo de realizările profesionale, rămâne latura sa profund umană. A știut să creeze repere acolo unde păreau a fi doar obstacole, să inspire încredere și să insufle curaj. Prin personalitatea sa solară, calmă și fermă în același timp, și-a făcut simțită prezența oriunde a fost, lăsând în urmă nu doar proiecte și instituții, ci oameni formați, încurajați și susținuți. În teatrul în care se spun povești, el a fost, poate, una dintre cele mai memorabile povești. Iar povestea lui va merge mai departe prin toți cei pe care i-a inspirat", este mesajul postat de echipa Teatrului pentru Copii şi Tineret "Gulliver", din Galaţi.

viata-libera.ro